La Vita È Bella ( L'originale )
Daca iubesti viata, si viata te va iubi pe tine. – Arthur Rubinstein

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 5: Diavolul Memnoch

Pagina 2 din 2 Înapoi  1, 2

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 5: Diavolul Memnoch

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 9:30 pm

— Toate acele suprafeţe, toate minunăţiile văzute de profeţi şi descrise în cărţile lor, în cuvinte ce le compară cu pietrele preţioase, cu văpaia, cu aurul, cu gheaţa şi zăpada imaculată, toate erau acolo, am şoptit. Iar El mi a poruncit: "Bea mi sângele!" şi eu am făcut o!
S au apropiat cu toţii de mine. Îi înspăimântasem. Vorbisem prea tare, înnebunit, posedat de viziune. Erau în jurul meu, în picioare, îmbrăţişân¬du mă. Simţeam căldura mâinilor ei albe, de muritoare, şi sprânceana neagră a lui David, lipită de obrazul meu.
— Dacă m ai lăsa, a început Armand, strecurându şi degetul sub gulerul cămăşii mele, dacă mi ai îngădui să beau, aş şti...
— Nu, n ai afla decât că sunt convins că am văzut toate aces¬tea, nimic mai mult! i am replicat.
— Nu, a clătinat el din cap. Aş recunoaşte sângele lui Iisus, dacă l aş gusta.
Am clătinat din cap.
— Lăsaţi mă, le am spus. Nici măcar nu ştiu cum va arăta vălul. Poate că va fi doar o cârpă pe care mi am şters sudoarea însângerată, în timp ce dormeam. Daţi vă la o parte!
M au ascultat, formând un triunghi aproximativ echilateral, la oarecare distanţă de mine. Până de curând, stătusem cu spatele spre peretele dinspre interior, pentru a putea vedea în orice clipă zăpada. Acum eram nevoit să întorc capul spre stânga pentru a privi pe geam. I am măsurat din priviri. Mâna mi s a strecurat în interiorul vestei şi am scos vălul mototolit. M a încercat o senzaţie inexplicabilă, abia sesizabilă, pe care nu aş reuşi să o exprim în cuvinte, nici cu glas tare şi nici în gând, o senzaţie aparte, cauzată de fluturarea acelei ţesături antice.
Am scos vălul, fără să l privesc, şi l am ridicat, aşa cum Veronica îl ridicase pentru a l arăta mulţimii.
Tăcerea adâncă s a înstăpânit în încăpere. Toţi au încremenit.
Apoi l am văzut pe Armand căzând în genunchi, iar Dora a slobozit un strigăt prelung, sfâşietor.
— Doamne Dumnezeule! a îngăimat David.
Tremurând, am lăsat în jos vălul, continuând însă a l ţine desfăcut, cu ambele mâini, şi am ridicat privirea, pentru a l vedea reflectat în oglinda peretelui de sticlă. Am privit cu teamă, de parcă vălul ar fi fost o Gorgonă gata să mă ucidă cu privirea ei necruţătoare.
Chipul Lui! Chipul Lui, întipărit pe pânza vălului. Dumnezeul Întrupat, privindu mă dintr o reproducere în cele mai mici detalii, arsă în ţesătura vălului, nu pictată ori brodată, ci arsă în însăşi materia fibrei. Chipul Lui, Faţa lui Dumnezeu, aşa cum arătase ea în clipele acelea, cu sângele prelingându se din rănile săpate de coroana de spini.
— Da, am şoptit. Da, da. Am căzut şi eu în genunchi. Da, imaginea Lui e acolo, până în cele mai mici detalii.
Am simţit cum ea mi a luat din mâini vălul. L aş fi smuls înapoi, dacă oricare altul ar fi încercat să o facă. Însă îl ştiam în siguranţă în mâinile ei mici. Îl ţinea desfăcut, rotindu se, astfel încât să vedem cu toţii ochii Lui negri strălucind în ţesătură!
— E Dumnezeu! a strigat ea. E vălul Veronicăi! Strigătele ei erau triumfătoare, pline de bucurie. Tată, ai reuşit! Mi ai dăruit vălul!
A început să râdă, asemeni celei care a avut viziunea supremă, dansa în cercuri largi, ţinând vălul desfăcut, cântând mereu unul şi acelaşi cuvânt.
Armand era zdruncinat, doborât, căzut în genunchi. Lacri¬mile de sânge i se prelingeau pe obraji, dâre stacojii pe marmura albă a pielii.
Descumpănit şi umil, David se mulţumea să privească. Studia vălul ce se rotea prin aer, în mâinile Dorei. Mi a scrutat chipul, apoi şi a îndreptat privirea spre faţa desfigurată de plâns a lui Armand, copilandrul cu privirea rătăcită, îmbrăcat în cati¬fea şi dantele, pătate acum de lacrimile i însângerate.
— Lestat, mi ai adus chipul Domnului! a strigat Dora, izbuc¬nind în lacrimi. Ni L ai adus nouă, tuturor. Nu ţi dai seama? Memnoch a pierdut! Memnoch a fost înfrânt. Dumnezeu a învins! L a folosit pe Memnoch pentru a şi împlini ţelul, l a condus pe Memnoch precum i a fost voia prin labirintul dorinţelor lui întunecate. Dumnezeu a triumfat!
— Nu, Dora, nu! Nu poţi crede una ca asta! am strigat. Dacă nu e adevărat? Dacă totul n a fost decât o grămadă de minciuni? Dora!
Ea a ţâşnit pe lângă mine, a străbătut în goană culoarul şi a ieşit. Am rămas înmărmuriţi toţi trei. Am auzit zgomotul ascen¬sorului ce cobora. Luase cu ea vălul!
— David, ce are de gând? David, ajută mă.
— Cine ne ar putea ajuta, acum? a murmurat David, dar în cuvintele lui nu se ghicea nici convingerea disperării, nici amărăciunea, ci veşnica sa cumpătare. Armand, revino ţi în fire. Nu te lăsa copleşit, l a îndemnat, trist.
Armand însă era rătăcit.
— De ce? a întrebat el, nu mai era decât un copil căzut în genunchi. De ce?
Cu siguranţă, aşa arătase şi atunci, cu veacuri în urmă, când Marius îl eliberase din mâinile veneţienilor care l luaseră sclav, un băieţandru menit să devină un sclav al desfrâului, un copil adus în palatul Nemuritorului.
— De ce n aş crede? Oh, Doamne, dar cred! E cu adevărat chipul Mântuitorului!
S a ridicat anevoie în picioare, de parc ar fi fost beat, şi a pornit pe urmele ei, împleticit, clătinându se.
Când am ajuns în stradă, ea stătea pe treptele catedralei, strigând:
— Deschideţi porţile! Deschideţi biserica! Am adus vălul!
A izbit în uşile grele ţintuite cu alămuri, cu piciorul drept. De jur împrejuru i se adunaseră muritori, curioşi, murmurând între ei.
— Vălul! E Vălul! au strigat.
Oamenii l au privit, când ea s a întors şi l a ridicat, ca să l arate. Mulţimea i s a alăturat şi, cu toţii, au început să izbească cu pumnii în porţile bisericii.
Cerul de deasupra începuse să se lumineze. Soarele se înălţa, dincolo de norii plumburii ai iernii, urmându şi inexorabil calea,aducând cu sine lumina i albă, fatală nouă, dacă nu aveam să ne punem cât mai curând la adăpost.
— Deschideţi uşile! a continuat ea să strige.
Din toate direcţiile se apropiau muritori, gâfâind, cu gurile căscate, apoi căzând în genunchi de îndată ce vedeau vălul.
— Plecaţi, căutaţi vă un adăpost, până când nu va fi prea târziu, ne a spus Armand. David, ia l, du l de aici.
— Dar tu, ce ai de gând să faci? am întrebat.
— Voi fi martor. Voi rămâne aici, cu braţele deschise, iar când soarele va răsări, moartea mea va fi o mărturie a miracolului, a strigat el.
În sfârşit, uşile uriaşe s au deschis. Siluetele înveşmântate în negru s au retras, uimite. Cea dintâi rază de lumină argintie a căzut asupra vălului, urmată de altele mai calde, razele galbene ale lămpilor electrice şi cele mai palide ale candelelor, purtate parcă de suflul de aer cald ce venea dinăuntru.
— Chipul lui Iisus! a strigat ea.
Preotul a căzut în genunchi. Celălalt, mai vârstnic, călugăr, preot sau ce o fi fost, a rămas cu gura căscată, cu privirile aţintite asupra vălului.
— Doamne Dumnezeule, a rostit el, făcându şi cruce. Nu cre¬deam că în viaţa mea, Doamne... e vălul Veronicăi!
Oamenii treceau pe lângă noi, împleticindu se în fugă, pe urmele ei, bulucindu se la intrarea în biserică. Le am auzit ecoul paşilor răsunând în vasta încăpere.
— Nu mai avem timp, mi a şoptit David la ureche.
Mă îmbrăţişase, ridicându mă de la pământ, puternic ca Memnoch, de astă dată, vijelia nu era nicăieri, ci doar zorii de iarnă mijind şi zăpada care cădea fără încetare şi din ce în ce mai multe strigăte şi hohote de plâns, pe măsură ce sumedenie de bărbaţi şi femei se apropiau de catedrală. Clopotele din turn au început să bată frenetic.
— Haide, Lestat, vino cu mine!
Am pornit în fugă, umăr la umăr, orbiţi de lumina dimineţii, în vreme ce din urmă am auzit glasul lui Armand acoperind vuietul mulţimii.
— Fiţi martori cu toţii, acest păcătos va muri pentru El! Duhoarea focului ne a izbit, precedând explozia de lumină.
Strălucirile ei ne au însoţit, oglindite în zidurile de sticlă ale zgârie norilor pe lângă care treceam. Am auzit ţipetele.
— Armand! am urlat.
David m a tras după el, în jos, pe treptele de metal, stârnind ecouri asemeni dangătului revărsat din turnurile catedralei de deasupra noastră.
Ameţit, m am lăsat în voia lui, renunţând la orice urmă de voinţă, continuând să strig, copleşit de durere:
— Armand! Armand!
Încet-încet, am început să disting silueta lui David în bezna ce ne înconjura. Ne aflam într o încăpere umedă şi îngheţată, o pivniţă aflată sub o altă pivniţă, dedesubtul unei clădiri părăsite, prin care vântul se zbătea cu vaiere prelungi, ascuţite. David scobea pământul îngheţat.
— Ajută mă, mi a strigat. Îmi pierd simţurile, lumina ne va ajunge din urmă, soarele răsare, ne vor găsi.
— Nu, aici n au să ne găsească.
Am început să sap, trăgându l după mine, mereu mai adânc, acoperindu ne cu ţărâna noroioasă. În bezna de aici zgomotele oraşului n aveau să ne tulbure somnul. Nici măcar bătăile clopotelor.
Se deschisese oare tunelul dinaintea lui Armand? Urcase sufletul lui în ceruri? Sau rătăcea, pierdut, dincolo de Porţile Iadului?
— Armand, am şoptit şi, închizându mi ochii, am văzut chipul chinuit al lui Memnoch: Ajută mă, Lestat!
Cu ultimele mi puteri, mi am dus mâna în sân, spre a mă convinge că vălul era acolo. Dar nu, vălul dispăruse. l l dăruisem Dorei. Vălul era la Dora, iar ea îl luase cu ea în biserică.
Niciodată nu mi vei fi duşman!



24

STĂTEAM unul lângă altul pe coama zidului scund ce desparte Fifth Avenue de Central Park. Trecuseră trei nopţi. Trei nopţi de când pândeam.
Cât vedeam cu ochii, către oraş, se întindea şirul de oameni, câte cinci sau şase în linie, bărbaţi, femei şi copii, cântând şi ţopăind pe loc ca să nu le îngheţe picioarele. Călugăriţe şi preoţi alergau de colo colo, împărţind ciocolată caldă şi ceai celor ce se plângeau de frig. Din loc în loc, în butoaie mari de tablă, ardeau focuri. Şi toate astea, cât vedeam cu ochii, până departe.
Rândul începea departe, în centru, şerpuind prin dreptul vitri¬nelor strălucitoare de la Bergdorf Goodman şi Henri Bendel, prin faţa magazinelor de blănuri scumpe şi bijuterii şi a librăriilor, croindu şi drum către catedrală.
David stătea în picioare cu braţele încrucişate, rezemat de zid. Eu şedeam pe coama zidului, ca un copil, cu un genunchi ridicat şi bărbia rezemată de pumnul strâns sprijinit pe genunchi. Priveam înainte cu ochiu mi sănătos şi îi ascultam.
Din catedrală se auzeau strigăte de uimire şi hohote de plâns. Fără îndoială, un alt credincios atinsese o batistă de vălul miraculos şi minunea se repetase: imaginea se transferase, iden¬tică, pe suprafaţa albă a batistei! Toate acestea aveau să se repete, la un moment dat şi mâine noapte, şi poimâine, şi nimeni nu ştie în câte alte nopţi: icoana avea să se zugrăvească singură pe o bucată de ţesătură atinsă de ea, ca o flacără de nestăvilit ce se propagă dintr un crâng într altul.
— Vino, m a îndemnat David. S a făcut frig.
Am pornit agale.
— Încotro? am întrebat. Acolo sus, ca să vedem ce am văzut noaptea trecută şi în noaptea dinainte? Ca să mă zbat din nou să ajung la ea, ştiind prea bine că orice demonstraţie de forţă, orice folosire a însuşirilor mele supranaturale n ar face decât să con¬firme miracolul? Nu mă va asculta. Ştii prea bine. Cine crezi că va veni în zori pe treptele catedralei, spre a arde confirmând autenticitatea miracolului?
— Mael e acolo.
— Aha, da, cum de nu m am gândit? Un preot rămâne preot, chiar de a fost un preot druid. Aşadar, aceasta va fi dimineaţa în care el a ales să se prăbuşească în flăcări, ca Lucifer.
În zorii zilei ce trecuse, cel ce se sacrificase fusese un băutor de sânge vagabond, venit de numai Dumnezeu ştie unde, necunoscut nouă. La ivirea zorilor, se preschimbase într o torţă vie, în faţa roiului de aparate de fotografiat şi camere de luat ve¬deri. Ziarele erau pline cu imaginile sinistrului autodafe. Pline cu imagini ale Vălului însuşi.
— Aşteaptă o clipă, i am cerut.
Ajunseserăm în Central Park South. Cei adunaţi aici cântau, într un glas, un vechi imn solemn cu accente militante:

Dumnezeule Sfânt, lăudat fie numele Tău,
Stăpân a toate câte suntem, ne închinăm Ţie!

Am rămas locului, încremenit de uimire, privindu i. Durerea din orbita goală părea mai cumplită, cu fiecare oră ce trecea, şi o dată cu trecerea timpului, îi simţeam tot mai acut profunzimea seacă.
— Sunteţi nebuni cu toţii! am strigat. Creştinismul e cea mai sângeroasă dintre toate religiile care au existat vreodată în lume. Eu pot depune mărturie că aşa e!
— Taci şi fă cum ţi am spus, a rostit David, trăgându mă după el, pierzându ne în vânzoleala continuă a mulţimii ce se îmbulzea pe trotuarele îngheţate, înainte ca vreunul dintre cei de acolo să ne fi băgat în seamă. Făcuse de nenumărate ori asta şi începuse să se plictisească de îndărătnicia mea. N aveam motive să l con¬damn.
La un moment dat, un grup de poliţişti mă înşfăcaseră.
Puseseră mâinile pe mine şi încercaseră să mă tragă după ei, afară din catedrală. Încercam să i vorbesc Dorei. După ce m am lăsat târât în faţa bisericii, mi au dat drumul şi s au retras. Simţiseră că eram lipsit de viaţă, aşa cum simt toţi muritorii. Simţiseră şi se îndepărtaseră, murmurând ceva despre Văl şi despre miracolele acestuia, lăsându mă acolo, neputincios.
Poliţiştii erau pretutindeni. Stăteau de pază, gata să sară oricui în ajutor, servind ceaiuri celor înfriguraţi ori încălzindu şi mâinile vinete de frig deasupra flăcărilor din butoaiele de tablă.
Nimeni nu ne băga în seamă. De ce ar fi făcut o? Eram doi indivizi ca oricare alţii, o parte a mulţimii, pielea noastră străluci¬tor de albă nu ieşea de loc în evidenţă, datorită albului orbitor al zăpezii ce lumina chipurile tuturor acestor pelerini ce rătăceau cântând prin preajmă.
Vitrinele librăriilor erau ticsite de Biblii şi de cărţi de teolo¬gie. O piramidă de cărţi învelite în hârtie fină de culoarea lavan¬dei afişa un titlu pe măsura evenimentelor: Veronica şi vălul ei de Ewa Kuryluk, dincolo, în cealaltă vitrină, întreg spaţiul era ocupat de altă carte, clădită în stive înalte: Chipuri şi locuri tainice de Ian Wilson.
Pe stradă, o mulţime de oameni împărţeau propriile lor creaţii, gratis sau pe bani. Mi era dat să aud accente de pe întreg cuprinsul Statelor Unite: din Texas, din Florida, din Georgia ori California.
Biblii, Biblii şi iar Biblii, vândute ori dăruite.
Un grup de călugăriţe împărţea icoane cu Sfânta Veronica. Cele mai căutate erau însă fotografiile color ale Vălului însuşi, instantanee surprinse de fotografi în biserică şi apoi multiplicate în mii de exemplare.
— Neţărmurită graţie divină, neţărmurită graţie divină, cânta un grup de oameni la unison, legănându se cu braţele ridicate, fără a şi părăsi locul din rând.
— Gloria, în excelsum Deum! a izbucnit un bărbat cu barbă lungă, desfăcându şi braţele.
Pe măsură ce ne apropiam de biserică, am văzut grupuri compacte de oameni, angajate în discuţii aprinse. În mijlocul unui astfel de grup, un tânăr vorbea repede, pe un ton însufleţit:
— În secolul al paisprezecelea, a fost recunoscută oficialdrept Sfânta Veronica. Se crede că Vălul ei s a pierdut în timpul Celei de a Patra Cruciade, când veneţienii au pustiit Sfânta Sofia. A făcut o pauză, ridicându şi ochelarii căzuţi pe vârful nasului, apoi a con¬tinuat: Desigur, ca întotdeauna, Vaticanului îi va trebui o vreme pentru a şi exprima o părere asupra celor ce se întâmplă aici. Însă şaptezeci şi trei de icoane au fost deja făcute după chipul icoanei originale, în faţa a nenumăraţi martori, care sunt gata să depună mărturie, asupra celor văzute, în faţa Sfântului Scaun.
Mai încolo, câţiva bărbaţi îmbrăcaţi în negru, preoţi proba¬bil, adunaseră în jurul lor un numeros auditoriu.
— N am spus că iezuiţii n au ce căuta aici, spunea unul din¬tre ei. Ziceam doar că nu se cuvine ca ei să preia iniţiativa. Dora a cerut ca franciscanii să fie păstrătorii Vălului, dacă el va părăsi vreodată această biserică.
În spatele nostru, două femei discutau cu însufleţire despre testele la care fusese supus Vălul, rezultatele cercetării privind vârsta acestuia erau mai presus de orice îndoială.
— Soiul acela de cânepă nu se mai cultivă nicăieri în lume. Ar fi cu neputinţă de găsit vreo bucată dintr o astfel de ţesătură, şi, vezi tu, însăşi noutatea şi curăţenia ţesăturii e un miracol în sine.
— ... Toate sunt fluide ale corpului, fiecare parte a imaginii, derivate ale fluidelor unui trup uman. N avea nici un rost să dis¬trugă nici măcar o părticică din Văl pentru a afla asta! Asta e...
— ...Acţiune enzimatică. Ştii însă cum sunt interpretate lucrurile de felul acesta.
— Nu, nu şi de către New York Times. New York Times nu va afirma niciodată că trei arheologi au declarat Vălul autentic, dacă n ar fi adevărat.
— Nu autentic, draga mea, ci doar mai presus de orice explicaţie ştiinţifică.
— Dumnezeu şi Diavolul sunt nişte idioţi! am exclamat. Un grup de femei şi a întors privirile surprinse către mine.
— Acceptă l pe Iisus drept Mântuitorul tău, fiule, a rostit una dintre ele. Du te şi vezi cu ochii tăi Vălul. El a murit pentru a ne mântui de păcate.
David m a tras deoparte. Nimeni nu ne mai băga în seamă. Grupurile de dezbateri se înşiruiau mai departe, animate de filo¬zofi şi martori ai miracolelor ori de cei ce se prăvăliseră pe treptele catedralei, cu ochii şiroind de lacrimi, fermecaţi de ceea ce văzuseră.
— L am văzut, l am văzut cu ochii mei, era chipul lui Iisus.
Mai încolo, în umbra unei coloane, lipită de aceasta, o umbră înaltă, ca de păianjen: silueta masivă a vampirului Mael, invizibil poate pentru cei din jur, aşteptând ivirea zorilor pentru a păşi în lumină, cu braţele deschise în cruce.
Din nou, ne a privit pieziş.
— Şi voi! a rostit el în şoaptă, adresându ni se, trimiţându şi glasul nefiresc, în taină, doar nouă. Vino, înfruntă soarele, cu braţele deschise! Vino, Lestat! Dumnezeu te a ales să i fii mesager.
— Haide! m a îndemnat David. Am văzut destule pentru noaptea asta şi pentru multe nopţi de acum încolo.
— Şi unde să mergem? am izbucnit Dă mi drumul, încetează să mă mai tragi de braţ! David, m ai auzit?
— Uite, ţi am dat drumul, a spus el pe un ton politicos, coborând tonul, ca pentru a mi face morală.
Ninsoarea se mai domolise de acum, iar focul sfârâia într un butoi de tablă, alături.
— Cărţile, ce s a întâmplat cu cărţile?
Cum Dumnezeu putusem să le dau uitării?
— Care cărţi? m a întrebat el, luându mă de mână, pentru a mă feri din calea trecătorilor.
Ne am oprit lângă o vitrină dincolo de care se vedeau chipurile celor intraţi acolo pentru a se încălzi. Priveau cu toţii, fascinaţi, către biserică.
— Cărţile lui Wynken de Wilde. Cele douăsprezece cărţi ale lui Roger! Ce s a întâmplat cu ele?
— Sunt acolo, în turn, a spus David, calm. Ea ţi le a lăsat ţie. Ţi am mai explicat toate astea, Lestat. Ţi a spus chiar ea, aseară.
— De faţă cu atâţia alţii, era cu neputinţă să fi spus adevărul.
— Ţi a spus că relicvele îţi aparţin.
— Trebuie să luăm cărţile! am strigat.
Doamne, cât de nebun fusesem! Să uit de cărţile acelea atât de frumoase!
— Linişteşte te, Lestat. Încetează să le mai atragi mereu atenţia. Apartamentul a rămas neschimbat, ţi am spus. Dora n a vorbit nimănui despre el. Ni l a dat nouă. Nu va spune nimănui că noi am fost vreodată acolo. Mi a promis. Ţi a încredinţat orfelinatul, Lestat, nu înţelegi? A tăiat orice legătură cu viaţa ei dinainte. A renăscut, ca păstrătoare a Vălului.
— Dar nu ştim! am gemut Nu vom şti niciodată cu siguranţă dacă e adevărat! Cum poate accepta toate acestea, când nu ştim şi nici nu putem afla dacă e măcar un sâmbure de adevăr! David m a împins, lipindu mă de zid. Vreau să ne întoarcem şi să luăm cărţile, am declarat.
— Bineînţeles, aşa vom face, dacă asta îţi doreşti.
Câtă oboseală mă copleşise!
Pe trotuar, mulţimea cântă, Iar El merge alături de mine, îmi vorbeşte şi mă lasă să I rostesc numele.
Apartamentul era neschimbat. La prima vedere, ea nu mai revenise aici, aşa cum nici unul dintre noi nu mai urcase în turn, din noaptea aceea. Doar David trecuse pe aici, în treacăt, pentru a arunca o privire. Nu minţise. Totul era ca înainte cu trei nopţi.
Cu o singură excepţie: în încăperea cea mică în care dormisem nu mai rămăsese decât scrinul. Hainele mele şi pătura pe care le adunasem, pline de noroiul şi acele de pin dintr o pădure din vremuri apuse, dispăruseră.
— Tu le ai luat?
— Nu, mi a răspuns el. Cred că ea a fost. Sunt relicvele mesa¬gerului divin. Din câte ştiu, se află acum în mâinile funcţionari¬lor de la Vatican.
Am izbucnit în râs.
— Iar ei vor analiza materialul şi toate fragmentele de materie organică culese de pe solul pădurii.
— Sunt hainele mesagerului divin, s a scris şi în ziare, a spus David. Lestat, trebuie să ţi vii în fire. Nu poţi bântui lumea muri¬torilor aşa. Eşti o ameninţare pentru tine însuţi şi pentru ceilalţi. Eşti o ameninţare la adresa tuturor.
— O ameninţare? După toate astea, după tot ce am făcut, creând un miracol ce are să dea apă la moară exact religiei pe care Memnoch o ura cu atâta patimă? Oh, Doamne!
— Sssst! Mai încet, m a avertizat el. Cărţile sunt în cufărul de colo.
Aşadar, cărţile fuseseră tot timpul aici, în această micuţă încăpere, dormisem alături de ele. Mă simţeam mult mai bine acum şi, întrucâtva, ideea de a le şti în siguranţă mă consola. M am aşezat pe podea, cu picioarele încrucişate, şi am început să plâng, legănându mă încoace şi ncolo. Cât de stranie era senzaţia de a plânge cu un singur ochi! Dar oare îmi curgeau lacrimi şi din ochiul stâng. Nu. Chiar şi izvorul lacrimilor îmi fusese smuls.
David se oprise în prag. Lumina reflectată de peretele de sticlă îi scotea în evidenţă profilul cu trăsături puternice şi expre¬sia calmă.
Am întins mâna şi am ridicat capacul cufărului. Era un cufăr chinezesc făcut din lemn, în care fuseseră sculptate o sumedenie de figuri mărunte. Cărţile erau acolo, toate douăsprezece, acoperite cu învelitorile pe care le confecţionaserăm, pentru a le proteja şi feri de umezeală. Nu era nevoie să le deschid pentru a şti toate astea.
— Acum, ar fi mai bine să plecăm, a propus David. Dar, dacă ai de gând să începi din nou să strigi, dacă ai de gând să le repeţi din nou oamenilor toate acele...
— Ştiu cât eşti de obosit, dragul meu prieten, i am spus. Îmi pare rău, nici nu ştii cât de rău îmi pare.
Cât îi dădusem de furcă pentru a mă scoate din învălmăşeala muritorilor, pentru a mă ţine departe de ei.
Din nou, mi au venit în minte poliţiştii. Nici măcar nu încer¬casem să le opun rezistenţă. Mi a venit în minte felul în care se retrăseseră, cu paşi şovăitori, unul câte unul, de parcă o compo¬nentă neobişnuită a moleculelor din care erau alcătuiţi i ar fi sfătuit, în virtutea instinctului de conservare, să procedeze ast¬fel. Să se retragă, să fugă.
Iar ea vorbise despre mine ca despre un trimis al Domnului. Era atât de sigură pe sine!
— Trebuie să plecăm! a repetat David. E timpul. Vin şi alţii încoace, iar eu n aş vrea să i întâlnim. Tu vrei? Vrei să răspunzi întrebărilor Pandorei, nedumeririlor lui Santino sau ale mai ştiu eu cui? Ce altceva ne rămâne de făcut? Vreau să plecăm cât mai curând posibil.
— Crezi că a fost o nebunie din partea mea, nu i aşa? l am întrebat, ridicând privirea.
— Şi al cui nebun ai fost? Al Diavolului sau al lui Dumnezeu?
— Tocmai asta i, am izbucnit. Nu ştiu. Spune mi, ce crezi tu?
— Ar trebui să plecăm, a spus el, evitând răspunsul. Dacă nu plec de aici chiar acum, mă voi alătura mâine dimineaţă lui Mael şi oricui îl va mai însoţi, pe treptele bisericii. Vin şi alţii, îi recunosc şi i simt venind.
— Nu, nu poţi face una ca asta! am strigat. Dacă totul n a fost decât o minciună? Dacă Memnoch n a fost cu adevărat Diavolul şi nici Dumnezeu n a fost Dumnezeu? Dacă toate astea n au fost decât o farsă sinistră pusă la cale de nişte monştri cu nimic mai buni decât noi? Nu se poate să te gândeşti să li te alături pe treptele bisericii! Viaţa noastră pe Pământ e tot ce avem! Agaţă te de ea! Tu nu ştii. Nu ştii ce înseamnă vârtejul acela şi Iadul. Habar n ai. Doar El cunoaşte toate regulile. Doar El deţine monopolul adevărului! Iar Memnoch mi L a descris de nenumărate ori drept nebun, drept un idiot din punct de vedere moral.
S a întors încet, iar lumina se juca cu umbrele chipului său. Cu glasu i blând, m a întrebat:
— Spune mi, Lestat Chiar crezi c ar fi cu putinţă ca sângele Lui să fie acum în tine?
— Sper că n ai început să crezi şi tu asta! l am repezit. Nu, tu n ai voie să crezi! Nu crede. Refuz să joc acest joc stupid. Refuz să mă pronunţ! Am adus cu mine Vălul doar pentru ca tu şi Dora să daţi crezare poveştii mele, asta i tot. Şi uite, uite ce nebunie s a ales, în cele din urmă!
Vreme de o clipă, mi am pierdut cunoştinţa.
Pentru o secundă, mi s a părut că văd din nou Raiul. L am văzut, stând rezemat de balustradă. Am simţit din nou mirosul acela oribil care, atât de des, se ridicase din ţărâna câmpurilor de bătălie, din străfundurile Iadului.
David a îngenuncheat lângă mine, strângându mă în braţe.
— Priveşte mă, nu e momentul să te laşi copleşit! m a îndem¬nat el. Aş vrea să plecăm chiar acum, trebuie să ieşim de aici. Mă înţelegi? Ne vom întoarce acasă. Apoi ai să mi spui încă o dată povestea, ai să mi o dictezi, cuvânt cu cuvânt.
— La ce bun?
— În cuvintele scrise vom găsi adevărul, recitindu le, vom descoperi cine şi ce rol a jucat în întreaga istorie. Vom afla dacă Dumnezeu te a folosit sau Memnoch a fost acela. Dacă nu cumva Memnoch te a minţit tot timpul sau dacă Dumnezeu...
— Ah, povestea e atât de încâlcită, încât îţi dă dureri de cap, nu i aşa? Nu, nu vreau să o aşterni pe hârtie. Dac ai scrie tu povestea, n ar fi decât o versiune oarecare, între atâtea altele. De pildă, ce le a spus ea reporterilor, cine au fost vizitatorii ei noc¬turni care i au adus Vălul? Şi hainele care mi au fost luate! Dacă vor reuşi să izoleze de pe ele probe ale ţesuturilor mele?
— Haide, ia cărţile! Am să te ajut şi eu, avem trei sacoşe la dispoziţie dar nu vom avea nevoie decât de două. Ia legătura asta, iar eu o voi lua pe cealaltă.
I am ascultat ordinele. Am aşezat cărţile în cele două sacoşe. Acum puteam porni.
— De ce le ai lăsat aici, deşi ai trimis toate celelalte lucruri la orfelinat?
— Ea a dorit ca volumele să ţi rămână ţie, mi a răspuns David. M a rugat să am grijă ca ele să ajungă în mâinile tale. Apoi ţi a dăruit toate celelalte. A tăiat orice legătură cu trecutul. Mişcarea ei îi atrage de acum pe fundamentalişti şi fanatici, pe creştinii de toate riturile, atât apusene, cât şi răsăritene.
— Trebuie să încerc din nou să i vorbesc.
— Nu, e imposibil. Vino! Am o haină mai groasă pentru tine. Îmbrac o!
— Ai de gând să mi porţi mereu de grijă de acum înainte?
— Poate.
— Ce ar fi dacă m aş duce chiar acum la ea în biserică şi aş da foc Vălului?! Aş putea s o fac. Aş putea o face doar cu puterea minţii, aş putea face ca Vălul să explodeze!
— Atunci, de ce n o faci?
M am cutremurat.
— Eu... Eu...
— Dă i drumul! Nici măcar nu e nevoie să intri în biserică. Puterile tale acţionează la mare distanţă. Ai putea să dai foc Vălului. Dar ce s ar întâmpla dacă acesta n ar arde? Să pre¬supunem însă că ar lua foc şi ar arde de tot, s ar preface în cenuşă, precum vreascurile pe care le aprinzi în vatră cu puterea minţii. Ce s ar întâmpla după aceea?
Am început din nou să scâncesc. Nu, nu puteam să fac aşa ceva. Mi era cu neputinţă, căci nu eram sigur. Pur şi simplu, nu ştiam ce să cred. Dacă acţionasem potrivit dorinţei lui Dumne¬zeu, aceasta era oare intenţia sa?
— Lestat! David mă privea fix, sfredelindu mă cu privirea sa autoritară. Ascultă ce ţi spun şi ţine minte. Nu te mai apropia de ei! Să nu mai săvârşeşti nimic din ceea ce ei ar putea considera drept un miracol. Nu mai poţi să faci nimic. Las o să şi spună povestea în felul ei, las o să vorbească despre mesagerul îngeresc. De acum, spusele ei au intrat în istorie.
— Aş vrea să stau de vorbă cu reporterii!
— Nu!
— N am să mai ridic glasul, îţi promit. Nu voi speria pe nimeni, îţi jur, David...
— Poate mai târziu, Lestat, dacă ai să o mai doreşti. Poate mai târziu...
S a aplecat şi mi a mângâiat părul. Vino cu mine. E timpul să plecăm.



25

ERA FRIG în orfelinat. Zidurile groase de cărămidă, lip¬site de orice urmă de izolare, reţineau frigul, făcând ca atmosfera de aici să pară chiar mai rece decât iarna de afară. Mi s a părut că mi reamintesc această senzaţie. De ce mi dăruise mie fosta mănăstire, fostul orfelinat? De ce? Mi le dăruise toate, o dată cu tot ceea ce moştenise de la el. Ce puteau să însemne toate astea? Nimic mai mult decât că ea dispăruse, se făcuse nevăzută, ca o cometă ce traversează cerul.
Exista oare vreo ţară pe acest pământ unde reţelele de tele¬viziune să nu i fi purtat chipul şi vocea, Vălul şi povestea?
Noi ne aflam însă acasă. Eram aici, în New Orleans, pe micul nostru domeniu. Aici nu ningea, se simţea doar mireasma dulce a măslinilor şi aroma fadă a magnoliilor roz ce şi lepădaseră petalele în grădina de mult lăsată în paragină a mănăstirii. Petale roz, risipite în ţărână.
Era atât de linişte aici! Nimeni nu cunoştea existenţa acestui loc. Aşadar, de acum înainte, Bestia îl putea lua în stăpânire, spre a şi reaminti de Frumoasa pierdută, întrebându se dacă Memnoch mai plângea oare, în fundul lui de Iad, ori dacă, nu cumva, lao¬laltă, amândoi Fiii lui Dumnezeu se prăpădeau de râs în ceruri!
Am pătruns în capelă.
Mă aşteptasem să găsesc aici mormane de hârtie de împa¬chetat mototolită, cutii, lăzi şi coşuri.
Când colo, m am trezit într un sanctuar. Toate erau aşezate la locul lor, aşa cum se cuvenea. Totul fusese despachetat, fiecare obiect fusese şters de praf şi lucea în penumbră. Statui ale Sfântului Anton, ale Sfintei Lucia cu ochii scoşi aşezaţi pe o tavă, Pruncul Iisus de la Praga, sculptat cu fineţe în stil spaniol, icoane atârnând pe pereţi, între ferestre, la înălţimea potrivită.
— Cine a făcut toate astea?
David plecase. Încotro? Avea să se întoarcă oricum, aşa că n avea importanţă. Aveam la mine cele douăsprezece cărţi. Aveam nevoie de un loc mai cald în care să mă aşez — poate pe treptele altarului — şi de puţină lumină. Având un singur ochi, lumina nopţii ce se strecura prin ferestrele înalte cu vitralii nu mi mai era de ajuns, ca odinioară.
O siluetă se vedea în vestibul. Lipsită de miros. Un vampir. Unul dintre cei pe care i creasem eu însumi. Nu se putea altfel. Unul mai tânăr. Louis. Inevitabil.
— Tu ai făcut toate astea? l am întrebat. Tu ai aşezat fiecare lucru la locul său în biserică, cu atâta grijă?
— Mi s a părut că aşa se cuvenea, a răspuns el.
A pornit către mine. Îl vedeam limpede acum, deşi fusesem nevoit să întorc capul pentru a mi focaliza privirea asupră i, după ce încercasem zadarnic să deschid ochiul stâng, care mi lipsea.
Înalt, palid, niţel înfometat. Părul negru, tuns scurt. Ochii verzi şi plini de blândeţe. Mersul plin de graţie al celui ce nu vrea să fie băgat în seamă, mersul tăcut, de felină. Haine simple, negre, ca veşmintele evreilor newyorkezi adunaţi în faţa cate¬dralei pentru a asista la întregul spectacol. Asemeni celor din secta Amish, veniţi cu trenul pentru a fi martorii miracolului, arbora o expresie senină.
— Vino cu mine, acasă, mi a spus. O voce atât de caldă, de umană. Vei avea timp destul să te întorci aici ca să reflectezi. De ce n ai veni cu mine acasă, în cartier, printre lucrurile noastre?
Dacă ar fi existat pe lume cineva care să mă poată consola, acela n ar fi putut fi decât el. El, cu o înclinare uşoară a capului, cu felul în care mă privea stăruitor, încercând parcă să mă apere de ceea ce se temuse că eu — sau poate noi toţi — aş fi putut păţi.
Vechiul meu prieten gentilom, tandrul meu învăţăcel, edu¬cat în egală măsură spre a şi folosi manierele victoriene, dar şi pentru a se comporta ca un monstru adevărat. Ce s ar fi întâmplat dacă Memnoch l ar fi ales pe el? De ce n o făcuse oare?!
— Ce am făcut? am întrebat, pierdut. Care i voinţa Domnului?
— Nu ştiu, mi a răspuns, aşezându şi cu blândeţe mâna peste mâna mea. Glasul lui blând era asemeni unui balsam pentru nervii mei. Vino acasă. Am ascultat ore în şir, la radio şi la tele¬vizor, povestea îngerului nopţii care a adus Vălul. Hainele zdrenţuite ale îngerului au fost date în grija preoţilor şi a oamenilor de ştiinţă. Dora e purtată pe braţe de mulţime. Vălul a săvârşit vindecări miraculoase. Din întreaga lume, mulţimi de oameni se revarsă către New York. Mă bucur că te ai întors. Voiam să te ştiu aici.
— L am slujit oare pe Dumnezeu? E oare cu putinţă? Pe Dumnezeu, pe care încă îl urăsc?
— Nu ţi am auzit încă povestea, a spus el. Ai să mi po¬vesteşti, nu i aşa? O voce calmă, lipsită de emoţie, pentru o între¬bare directă. Sau ar fi mult prea chinuitor să ţi reaminteşti?
— Aşteaptă până când David va aşterne totul pe hârtie, i am sugerat. O va face din memorie, am adăugat, atingându mi tâmpla. Avem o memorie atât de bună, încât uneori mă întreb dacă nu cumva unii dintre noi nu îşi amintesc chiar şi acele lucruri care, de fapt, nu s au întâmplat niciodată. Am privit în jur. Unde suntem? Oh, Doamne, am uitat. Ne aflăm în capelă. Uite îngerul ce ţine vasul în mâini, uite şi crucifixul. Era aici şi înainte.
Cât de rigid şi lipsit de viaţă mi se părea acum, în comparaţie cu Vălul cel strălucitor.
— Au arătat şi Vălul în programele de ştiri?
— Îl arată mereu, a zâmbit el, fără pic de ironie, ci doar cu o neţărmurită dragoste în priviri.
— La ce te ai gândit când ai văzut Vălul, Louis?
— Mi am spus: iată l pe Hristos, cel în care am crezut odi¬nioară. M am gândit că acesta era Fiul lui Dumnezeu, aşa cum mi l închipuisem pe vremea când eram copil, iar aici nu erau decât mlaştini, a explicat el, răbdător. Vino acasă. Să plecăm de aici. Sunt... sunt anumite lucruri aici.
— Ce anume?
— Duhuri? Fantome? Nu părea deloc înspăimântat. Sunt mici, dar le simt prezenţa, şi ştii prea bine că nu am puterile tale, Lestat. A zâmbit iar. Bănuiesc, aşadar, că ştii despre ce vorbesc. Nu le simţi?
Am închis ochii. Sau, mai exact, ochiul. Am auzit un zgo¬mot nedefinit, larma unei mulţimi de copii înaintând în rând.
— Mi se pare că recită tabla înmulţirii.
— Ce recită? s a mirat Louis, apucându mă de braţ. Cum adică, recită tabla înmulţirii?
— Ştii doar, pe vremuri copiii învăţau tabla înmulţirii ca pe o poezie, uneori o şi cântau: doi ori doi fac patru, doi ori trei fac şase, doi ori patru fac opt... Nu ţi aminteşti? Da, îi aud cântând.
M am oprit Simţisem o prezenţă, chiar la intrarea în capelă, în vestibul, între uşile care despărţeau culoarul de capelă. Acolo, în umbră, mă ascunsesem eu însumi din faţa Dorei.
Era unul din stirpea noastră. Nu putea fi altcineva. Era bătrân, foarte bătrân. Îi simţeam puterea. Era cineva acolo, un vampir atât de vârstnic, încât poate doar Memnoch şi Dumnezeul întrupat ar fi putut să înţeleagă, sau Louis, poate şi el, dacă se hotăra să dea crezare amintirilor pe care le avea din scurtele i întâlniri cu cei vârstnici...
— Haide, n am de gând să mă ascund aici, tremurând de frica lui! am rostit şi am pornit într acolo.
avatar
Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 41
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 5: Diavolul Memnoch

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 9:31 pm

Cele două sacoşe cu cărţi îmi atârnau pe umărul drept, simţeam povara sacoşelor din pânză ieftină. Mâna dreaptă îmi rămăsese liberă, iar ochiul rămas vedea mai limpede decât oricând. Măcar atât tot îmi mai rămăsese. Cine era noul venit?
— E David, a rostit Louis, cu glas calm, o simplă constatare, ca şi cum ar fi vrut să mă liniştească, pe tonul pe care mi ar fi spus: Vezi, n ai motive să ţi faci griji.
— Nu, nu e singur. Priveşte chiar lângă el, încearcă să pătrunzi mai adânc în beznă. Nu vezi? E o siluetă de femeie, atât de albă şi atât de puternică, încât, având în vedere locul în care ne aflăm, ar putea părea doar o statuie. Maharet! am exclamat.
— Aici sunt, Lestat, mi a răspuns ea.
Am izbucnit în râs.
— Nu tot aşa i a răspuns şi Isaia lui Dumnezeu? "Aici sunt, Doamne!"
— Ba da, a încuviinţat ea. Vocea îi era abia audibilă, însă limpede, de parcă trecerea timpului ar fi purificat o, desprinzând o de trup, imaterială.
M am apropiat, traversând capela şi pătrunzând în micul vestibul. David îi era alături, ca un locotenent gata să i îndepli¬nească imediat orice dorinţă. Ea era cea mai vârstnică dintre noi sau, mă rog, aproape cea mai vârstnică, Eva seminţiei noastre, mama noastră, a tuturor, singura rămasă. Acum, privind o, mi a revenit în minte adevărul despre ochii ei: pe vremea când era încă o muritoare, îi scoseseră ochii, iar cei cu care mă privea, ochii pe care îi folosea de atunci erau împrumutaţi, erau ochii unui muritor.
Sângerau în orbitele ei, ochi de om, luaţi de la un mort sau poate de la cineva încă viu, n aveam cum să ştiu. Îi folosea o vreme, cât timp sângele vampiric reuşea să îi menţină în funcţiune. Şi totuşi, cât de palizi păreau, pe chipul ei minunat. Cum spunea Jesse? Că ar fi dăltuită în alabastru. Iar alabastrul îngăduie trecerea luminii.
— Nu voi lua ochiul unui muritor, am şoptit.
Ea nu a scos nici un cuvânt. Nu venise aici pentru a mă judeca, nici pentru a mi da sfaturi. Dar, în acest caz, ce căuta aici? Ce voia de la mine?
— Şi tu vrei să auzi povestea?
— Bunul tău prieten englez spune că totul s a întâmplat pre¬cum i ai povestit Spune că toate cântecele pe care le am auzit la televiziune sunt adevărate, că tu eşti îngerul din noapte, că tu eşti cel care a adus Vălul şi că a fost de faţă şi ţi a ascultat istorisirea.
— Nu sunt un înger! N am vrut să i dau Vălul! L am luat doar ca pe o dovadă. Am luat Vălul fiindcă...
Glasul mi a pierit.
— De ce l ai luat? m a întrebat ea.
— Fiindcă mi l a dat Hristos! am şoptit. Mi a spus: "Ia l!", iar eu l am luat. Am izbucnit în plâns. Ea aştepta. Răbdătoare, solemnă. Louis aştepta David aştepta şi el. Într un târziu, am reuşit să mi domolesc suspinele. Să aşterni pe hârtie fiecare cuvânt, David. Să nu laşi deoparte nimic, oricât ar fi de ambiguu, mă auzi? N am de gând să scriu eu povestea Nu o voi face. Mă rog, poate doar dacă... Dacă tu n ai să reuşeşti să ţi aminteşti chiar tot, cu exactitate, te voi ajuta. Ce vrei? De ce ai venit? Nu, n am să scriu nimic. De ce ai venit, Maharet? De ce ai ales să mi te înfăţişezi? De ce ai venit în noul palat al Bestiei, de ce? Răspunde.
Ea nu mi a răspuns. Părul de un roşcat palid îi atârna, despletit, până în talie. Purta veşminte simple, care ar fi trecut neobservate oriunde, în orice ţară: o rochie lungă, strânsă în talie cu o centură, fusta acoperindu i partea superioară a cizmelor din picioare. Simţeam acut mirosul de sânge omenesc al ochilor ei. Şi, sclipindu i în orbite, ochii ei stranii mă ardeau, vederea lor îmi era de nesuportat.
— N am să iau ochiul vreunui muritor! am izbucnit. Dar mai spusesem asta şi mai devreme. Eram oare insolent şi arogant faţă de ea, care era atât de puternică? N am să mai iau viaţa vreunui om, am rostit, exprimând ceea ce avusesem de gând să spun de la bun început. Niciodată, niciodată, niciodată, cât voi mai trăi, oricât aş suferi, oricât aş fi de înfometat, n am să mai răpesc viaţa vreunui muritor, n am să mai ridic mâna asupra vreunuia dintre semenii mei, fie el om sau dintre noi, nu mi pasă, n am să mai... Eu... Cu ultimele mi puteri, voi...
— Am să te ţin aici o vreme, a rostit ea. Un timp, vei fi pri¬zonierul meu. Până când ai să te linişteşti.
— Ai înnebunit. N am să te las să mă ţii nicăieri.
— Am pregătit lanţurile pentru tine. David şi Louis mă vor ajuta.
— Ce i asta? Voi doi... aţi îndrăzni una ca asta? Lanţuri? Vorbeşti de lanţuri? Dar ce sunt eu, Azazel azvârlit în genune? Memnoch s ar prăpădi de râs, de ar auzi una ca asta, dacă nu mi ar fi întors spatele pentru totdeauna.
Nici unul din ei nu s a clintit însă. Au rămas încremeniţi locului, imensa putere conţinută în trupul ei suplu şi alb se făcea simţită pe nevăzute. Îi simţeam suferind. Le adulmecam du¬rerea.
— Ţi am adus asta, a rostit ea, întinzând mâna. După ce vei citi ce e scris aici, vei urla şi vei plânge, iar noi vom avea grijă ca tu să rămâi aici, în siguranţă, până când ai să te linişteşti , oricât de mult va dura. Asta i tot. Vei rămâne aici, sub protecţia mea. Vei fi prizonierul meu.
— Ce? Ce e asta? am întrebat.
Era un pergament mototolit.
— Ce naiba e asta? am strigat. Cine ţi a dat o?
Refuzam să o iau, să o ating.
Cu forţa căreia îmi era cu neputinţă să mă opun, mi a luat mâna stângă, obligându mă să las cărţile să cadă pe pardoseală, şi a aşezat în palma mea cocoloşul de hârtie.
— Mi a fost dat spre a ţi fi înmânat.
— Cine ţi l a dat? am vrut să aflu.
— Cel al cărui scris îl vei recunoaşte. Citeşte.
— La naiba! am izbucnit şi, cu degetele mâinii drepte, am despăturit pergamentul şifonat.
Ochiul meu. Ochiul meu strălucea acolo, pe fondul literelor aşternute îngrijit. Cocoloşul conţinea ochiul meu, împachetat într o scrisoare. Ochiul meu albastru, întreg şi viu.
Gâfâind, l am luat şi l am împins înapoi în orbită, dincolo de pleoapele care mă usturau amarnic, am simţit cum nervii şi vasele de sânge îşi croiau drum către creier, refăcând legătura. Lumea a explodat, în integralitatea ei.
Ea tăcea, privindu mă fix.
— Spui c am să urlu? am strigat Spui că voi plânge? Ce crezi că văd acum? Văd doar ce am văzut şi înainte, nimic mai mult. Am privit de la dreapta la stânga, cumplita pată de întuneric dispăruse, lumea era din nou întreagă înaintea mea vitraliile şi cei trei, nemişcaţi, privindu mă. Oh, mulţumesc, Doamne! am şoptit.
Dar ce însemna asta? Era o rugăciune de mulţumiri sau, pur şi simplu, o exclamaţie!
— Citeşte ce e scris pe pergament! m a îndemnat ea.
Un scris arhaic, ce însemna asta? O iluzie! Cuvinte scrise într o limbă care nu era deloc o limbă, şi totuşi, cuvintele erau atât de clare, încât o singură privire mi a fost de ajuns pentru a le desluşi, erau scrise cu sânge, cu cerneală şi cu funingine:

Prinţului Meu
Mulţumiri pentru o treabă bine făcută.
Cu dragoste,
Diavolul Memnoch.

— Minciuni, minciuni, minciuni! am urlat. Am auzit zor¬năitul lanţurilor. Care i metalul cu care credeţi că m aţi putea Mântui, alunga din lume?! Blestemaţi să fiţi cu toţii! E o min¬ciună! Nu, nu l ai întâlnit! Nu el ţi a dat asta!
David şi Louis, împreună cu ea, cu puterea i nemărginită, strânsă încă din vremuri imemoriale, dinainte ca primele tăbliţe de lut să fi fost scrijelite la Ierihon, m au împresurat, copleşindu mă. De fapt, ea a fost cea care m a prins, eram asemeni unui prunc îndărătnic, blestemând şi zvârlind nărăvaş din picioare.
M au târât prin încăperile întunecate, în vreme ce urletele mi se striveau zadarnic de zidurile groase, până în încăperea cu fe¬restre zidite, cufundată în beznă, pe care o aleseseră. M au înlănţuit acolo, în beci, în timp ce mă zvârcoleam, blestemând.
— Minciuni, minciuni, sunt numai minciuni! Nu cred nici o iotă! Dac am fost tras pe sfoară, Dumnezeu a făcut o! strigam fără încetare. El m a păcălit. Nu poate fi adevărat decât dacă El m a înşelat, El, Dumnezeul întrupat. Nu Memnoch. Nu, nu, niciodată. E o minciună!
Într un târziu, am încetat a mă mai zbate, neajutorat. Nu mi mai păsa. Lanţurile ce mă împiedicau să izbesc în pereţi până când pumnii mi s ar fi preschimbat în carne vie ori să mi zdrobesc capul de zidurile groase de cărămidă, îmi provocau o ciudată senzaţie de confort.
— Minciuni, minciuni, totul nu i decât o uriaşă panoramă a minciunilor! Asta am văzut! Un spectacol al minciunilor, în arena circului!
— Nu totul e minciună, a rostit ea. Nu chiar tot. Tocmai aici se ascunde cheia dilemei vechi de secole.
Am amuţit. Simţeam cum rădăcinile ochiului stâng se înfigeau tot mai adânc în creier. Măcar atât mai aveam. Îmi recăpătasem ochiul. Gândindu mă la groaza de pe chipul lui, văzând că mi scosese ochiul, la povestea ochiului unchiului Mickey, n am mai putut răbda. Am început din nou să urlu.
Ca prin ceaţă, mi s a părut că aud glasul blând al lui Louis, protestând, implorând o, certându se cu ea. Am auzit zgomotul zăvoarelor trase, am auzit unghiile ce se înfigeau în lemnul de esenţă tare al uşii şi, din nou, l am auzit pe Louis implorând.
— O vreme, doar o vreme... i a răspuns ea. E prea puternic, asta i tot ce putem face pentru el. Alternativa ar fi să l nimicim.
— Nu! a strigat Louis.
L am auzit şi pe David ridicând glasul. Nu putea să facă una ca asta.
— Nu, n o voi face, a răspuns ea calmă. Dar va rămâne aici până când eu voi spune că poate pleca.
Au plecat.
— Cântaţi! am şoptit, adresându mă fantomelor copiilor. Cântaţi...
Dar mănăstirea era pustie. Toate micile duhuri fugiseră. Mănăstirea îmi aparţinea. Mie, slujitorul lui Memnoch, prinţul lui Memnoch. Eram singur în închisoarea mea.



26

DOUĂ NOPŢI, trei nopţi. Afară, în oraşul aparţinând lumii moderne, maşinile goneau pe bulevardul larg. Treceau cupluri, şoptind în umbrele înserării. Un câine urla.
Patru nopţi, cinci nopţi? David stătea lângă mine, citindu mi manuscrisul ce conţinea povestea mea, tot ceea ce spusesem, notat aşa cum îşi amintise el, din când în când se oprea, pentru a întreba dacă scrisese corect, dacă astea fuseseră cuvintele mele, dacă aşa arăta imaginea pe care voisem să i o descriu. Ea îi răspundea.
Din locul în care şedea, în colţ, rostea fără grabă:
— Da, asta ţi a spus, acestea i au fost cuvintele. Asta îi citesc şi în minte. Sunt exact aceleaşi cuvinte, exprimă ceea ce a simţit.
Într un târziu, după vreo săptămână, s a apropiat de mine şi m a întrebat dacă nu eram însetat de sânge.
— Nu voi mai bea niciodată sânge, i am răspuns. Mă voi usca şi voi încremeni, ca o statuie de calcar. Voi sfârşi prin a fi uitat în vreo firidă.
Într o noapte, Louis şi a făcut apariţia, înaintând cu senină¬tatea unui capelan care pătrunde într o închisoare, imun la pu¬terea legii, dar ferindu se să o încalce.
Cu gesturi măsurate, s a aşezat lângă mine cu picioarele încrucişate. Şi a îndreptat privirea în gol, neândrăznind să mă privească, de parc ar fi fost nepoliticos din partea lui să se uite la mine, cel înfăşurat în lanţuri şi în propria mi furie.
Şi a aşezat degetele pe umărul meu. Se pieptănase, părul îi era aranjat şi prins în spate, iar nu plin de praf, ca în vremea din urmă. Şi hainele i erau curate şi noi, de parcă s ar fi îmbrăcat de gală anume pentru a mă vizita.
Am zâmbit în sinea mea la acest gând. Obişnuia însă să o facă uneori, iar când i am văzut nasturii antici, din aur bătut cu perle, am ştiut că se îmbrăcase atât de elegant numai de dragul meu şi am zâmbit, ca un bolnav când cineva se îndură să i înlocuiască compresa umedă de pe frunte.
Am simţit strânsoarea degetelor lui pe umăr, o altă senzaţie plăcută, pe care nu mă simţeam însă deloc dator să o dau în vileag.
— Am citit cărţile lui Wynken, mi a spus el. Ştii, le am luat, m am întors după ele. Rămăseseră în capelă.
A ridicat, în sfârşit, privirea spre mine, o privire limpede, plină de respect.
— Îţi mulţumesc din suflet, i am răspuns. Mi au scăpat din mână în întuneric. Le am lăsat să cadă, când am întins mâna să iau ochiul. Sau ea a fost cea care mi a luat mâna? Oricum, am scăpat din mână sacoşele în care se aflau cărţile. Nu mă pot mişca din cauza lanţurilor.
— Am dus cărţile la noi acasă, pe Rue Royale. Sunt acolo, alături de celelalte nestemate pe care le am adunat pentru a ne încânta privirile.
— Da. Te ai uitat la acele miniaturi? Vreau să spun, le ai privit cu mare atenţie? am vrut să aflu. Eu n am apucat să le văd. Adică... Totul s a întâmplat atât de repede şi n am apucat nici măcar să deschid vreuna dintre ele. Dacă ai fi văzut şi auzit felul în care strigoiul lui mi le a descris atunci în bar...
— Sunt superbe. Sunt de a dreptul minunate. Ai să vezi, te vei îndrăgosti de ele. Te aşteaptă ani întregi de plăceri, la lumina unei lămpi, alături de ele. Eu n am apucat decât să le răsfoiesc şi să citesc vreo câteva pasaje, cu ajutorul unei lupe. Ochii tăi sunt însă mai ageri decât ai mei.
— Poate că... Într o bună zi... am putea să le citim împreună.
— Da, toate cele douăsprezece cărţi, a încuviinţat el.
Mi a vorbit pe îndelete, cu un entuziasm blând, despre miraculoasele miniaturi, despre omuleţii cei mărunţi, despre ani¬male şi flori, despre leul întins alături de miel.
Am închis ochii. Îi eram recunoscător pentru mulţumirea pe care mi o adusese. Ştia că n aveam de gând să mai vorbesc, de astă dată.
— Voi fi acolo, în camerele noastre, aşteptându te, mi a spus. Nu te vor mai ţine multă vreme aici.
Cât timp o fi trecut?
Mi s a părut că afară vremea se încălzise.
Se prea poate ca David să fi venit, nu ştiu.
La un moment dat, am închis ochii şi mi am astupat mental urechile, refuzând să ascult orice sunet ce îmi era adresat. Auzeam, în schimb, foşnetul frunzelor în amurg, când cerul era încă înroşit la apus, iar ceilalţi vampiri încă mai dormeau. Auzeam păsările ciripind pe ramurile stejarilor de pe Napoleon Avenue. Îi auzeam pe copii!
Da, copiii veneau. Îi auzeam cântând. Uneori prindeam din zbor câte o şoaptă ghiduşă, furişată în tăcerea înconjurătoare. Alteori, tresăream auzind paşi pe trepte.
De dincolo de ziduri, asurzitoare, îmi parvenea larma ampli¬ficată a nopţii electrice.
Într o seară, când am deschis ochii, lanţurile dispăruseră.
Eram singur, iar uşa beciului era deschisă.
Hainele mi erau numai zdrenţe, dar nu mi păsa. M am ridi¬cat, pârâind din încheieturile îndurerate de atâta amorţeală şi, pen¬tru întâia oară în noaptea aceea, mi am dus mâna la ochi şi l am pipăit. Era acolo, teafăr, deşi ştiusem asta, căci văzusem tot tim¬pul cu el. Încetasem însă a mă mai gândi, iar gândul recăpătării vederii îmi fugise din minte.
Am ieşit din orfelinat şi am traversat curtea interioară. Vreme de o clipă, mi s a părut că întrevăd un leagăn vechi, din bare de oţel, de soiul celor ce umpleau vechile locuri de joacă. Am văzut barele încrucişate de susţinere şi grinda, apoi leagănul însuşi şi copiii care se jucau, fetiţe cu buclele în vânt, pe care mi se părea că le aud râzând. Am ridicat privirea, uimit, către fe¬restrele cu vitralii ale capelei.
Copiii dispăruseră. Curtea era pustie. Palatul îmi aparţinea. Ea tăiase orice punte ce o mai lega de trecut, îndreptându se spre culmile victoriei.
Am mers îndelung pe St. Charles Avenue.
M am plimbat pe sub stejarii pe care i ştiam, pe caldarâmul brăzdat de dungi din teracotă, trecând pe lângă case mai vechi sau mai noi şi pe Jackson Avenue, curios amestec de taverne antice şi firme de neon, clădiri moderne, ruine sau magazine extrava¬gante, un bâlci al deşertăciunilor ce se prelungea până spre cen¬tru.
Am ajuns în dreptul unui magazin pustiu, în care odinioară erau expuse automobile de lux. Vreme de cincizeci de ani, aici se vânduseră maşini costisitoare, acum nu mai era decât o hală uriaşă şi goală, cu pereţii din sticlă. Mi am văzut silueta oglin¬dită perfect în aceştia. Îmi recăpătasem văzul, neştirbit, amândoi ochii albaştri îmi erau teferi.
M am văzut pe mine însumi.
Aş vrea să mă vedeţi şi voi acum. Vreau să mă priviţi, aşa cum mă înfăţişez vouă, jurându vă că această poveste e adevărată. Fiecare cuvânt e adevărat, vine din inima mea.
Sunt Vampirul Lestat. Asta i ceea ce am văzut. Asta i ceea ce am auzit. Asta i tot ce ştiu. Totul.
Credeţi în mine, credeţi în cuvintele mele, în ceea ce am ros¬tit şi a fost aşternut pe hârtie.
Sunt aici, eroul propriilor mele visuri. Îngăduiţi mi să mi păstrez locul într ale voastre.
Eu sunt Vampirul Lestat.
Acum, îngăduiţi mi să trec din ficţiune în legendă.

9:43,28 februarie 1994
Adieu, mon amour!
avatar
Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 41
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Pagina 2 din 2 Înapoi  1, 2

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum