La Vita È Bella ( L'originale )
Daca iubesti viata, si viata te va iubi pe tine. – Arthur Rubinstein

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Pagina 1 din 2 1, 2  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:42 pm

[Doar administratorii au dreptul sa vada aceasta imagine]


Anne Rice

Cronicile vampirilor 4

Povestea hoţului de trupuri




SUNT vampirul Lestat. Am o poveste pentru voi. Despre ceva ce mi s a întâmplat.
Începe la Miami, în 1990, şi vreau într adevăr să pornesc chiar de acolo. Dar este important să vă pomenesc şi de vise¬le pe care le am avut mai înainte, pentru că fac parte din poveste. Mă refer la visele despre o copilă vampir, cu minte de femeie şi chip de înger, la visul cu prietenul meu muritor David Talbot.
Mi am mai visat şi copilăria muritoare din Franţa ― vise cu ierni înzăpezite petrecute la castelul mohorât şi ruinat al tatălui meu, în Auvergne, pe vremea când mergeam să vânez haita de lupi care prădase sărmanul nostru sat.
Visele pot fi la fel de adevărate ca şi faptele. Sau, cel puţin, aşa mi s au părut după aceea.
Eram într o dispoziţie neagră când au început aceste vise; un vampir vagabond rătăcind pe pământ, uneori atât de acoperit de praf, încât nu dădea nimeni nici un semn că m ar observa. La ce bun să am plete blonde şi bogate, ochi albaştri strălucitori, haine strălucitoare, zâmbet irezistibil şi un trup bine proporţionat de un metru optzeci, care putea – în ciuda celor două sute de ani pe care îi avea de fapt ― să treacă drept trupul unui muritor de douăzeci de ani? Rămăsesem totuşi un om rezonabil, un fiu al celui de al opt¬sprezecelea secol, cel în care trăisem de fapt înainte de a mă fi născut întru întuneric.
Pe măsură ce anii '80 se apropiau de sfârşit, mă schim¬basem tot mai mult faţă de vampirul ageamiu şi dichisit care fusesem odată, atât de ataşat de clasica mantie neagră şi de dantela de Bruxelles, gentlemanul cu baston şi mânuşi care dansa sub lămpile cu gaz aerian.
Mă transformasem într un fel de zeu tenebros, mulţumită suferinţelor şi triumfului, dar mai ales sângelui respectabililor noştri vampiri. Aveam puteri care îmi per¬miteau să răstorn lucrurile şi chiar să înspăimânt. Aveam puteri care mă făceau melancolic, deşi nu înţelegeam întotdeauna de ce sunt aşa.
Puteam, de pildă, să mă ridic în aer după dorinţă şi si călătoresc pe vânturile nopţii distanţe mari, la fel de uşor ca un spirit. Puteam să aprind un foc numai din dorinţa de a o face. Mai puteam, de asemeni, să chem cu vocea mea supranaturală nemuritori de peste mări şi ţări şi să citesc fără efort gândurile vampirilor şi ale oamenilor.
Nu i rău, trebuie că gândiţi. Dar detestam asta. Mă necăjea, fără îndoială, vechiul meu eu ― băiatul muritor, strigoiul nou născut, hotărât să fie bun şi devenit rău pentru că aşa îi cerea soarta.
Să ne înţelegem, nu sunt un pragmatic. Am o conştiinţă aprigă şi nemiloasă. Aş fi putut să fiu un tip drăguţ. Poate că şi sunt uneori. Dar am fost întotdeauna un om de acţiune. Neliniştea e un pustiu, frica la fel. Iar aici veţi avea parte de acţiune, de îndată ce voi isprăvi această introducere.
Amintiţi vă, începuturile sunt întotdeauna dificile şi, deseori, nefireşti. Au fost într adevăr nemaipomenite şi îngrozitoare? Când? Familiile fericite nu sunt toate la fel, până şi Tolstoi trebuie să şi fi dat seama de asta. Nu pot să por¬nesc cu "La început" sau cu "M au lepădat din carul cu fân la amiază", chiar dacă aş vrea. Am început întotdeauna cu ce am putut, credeţi mă. Aşa cum spune şi Nabokov prin glasul lui Humbert Humbert, "Poti conta întotdeauna pe o crimă dacă vrei o scriitură neobişnuită". Iar neobişnuit nu poate însemna şi experimental? Ştiu deja că sunt plastic, înzorzonat, luxuriant, lunecos ― mi au spus o destui critici.
Am să fac, vai, lucrurile în felul meu. Şi vom începe cu începutul ― dacă nu cumva aşa ceva este o contradictie în termeni ― vă promit.
Trebuie să vă explic chiar înainte ca aventura să se deruleze: eram adânc mâhnit din cauza celorlalţi nemuritori pe care i am cunoscut şi i am iubit, pentru că se îndepărtaseră de mult de ultimul nostru loc de întâlnire de la sfârşitul secolului al douăzecilea. E o nebunie să te gândeşti că am vrut să creăm un nou sabat. Au dispărut unul câte unul în timp şi în lume, ceea ce era inevitabil.
Vampirilor nu le plac cu adevărat cei de felul lor, deşi au o nevoie disperată de tovarăşi nemuritori.
Din cauza acestei nevoi mi am făcut discipoli ― Louis de Pointe du Lac, care a devenit în secolul al nouăsprezecelea răbdătorul şi, adesea, iubitul meu tovarăş, apoi, cu ajutorul lui involuntar, pe frumoasa şi damnata copilă vampir, Claudia. În timpul nopţilor de vagabondaj solitar din a doua parte a secolului al douăzecilea, Louis a fost singurul nemu¬ritor cu care m am văzut destul de des. Cel mai uman dintre noi toţi, cel mai necredincios.
N am stat niciodată prea mult timp departe de cocioaba lui de pe maidanul de la periferia oraşului New Orleans. Dar veţi vedea. Am să ajung şi la asta. Louis face parte din poveste.
Veţi găsi însă foarte puţin despre ceilalţi. Într adevăr, aproape nimic.
Cu excepţia Claudiei. Pe Claudia am visat o din ce în ce mai des. Să vă explic cum e cu ea. A fost distrusă de mai bine de un secol, însă i am simţit mereu prezenţa, ca şi cum ar fi fost după colţ.
Eu însumi am creat această vampiriţă pătimaşă, dintr o orfană muribundă ― era 1794 ― şi au trecut şaisprezece ani până să se ridice împotriva mea: "Tată, am să te bag în coşciug pe veci."
Pe vremea aceea dormeam într un coşciug. A urmat o perioadă de tentative de crimă îngrozitoare, incluzând momeala cu victime muritoare otrăvite ― ca să mi întunece minţile, cuţite care îmi sfâşiau carnea albă şi, în final, arun¬carea în mlaştinile împuţite de dincolo de mohorâtul New Orleans a unei copii neînsufleţite, făcute după chipul şi asemănarea mea.
Ei bine, n a ţinut. Sunt foarte puţine căi sigure să ucizi un nemuritor. Soarele, focul... Trebuie să ţinteşti anularea totală. Şi pe urmă, e vorba despre vampirul Lestat!
Claudia a avut de suferit de pe urma acestor tentative, fiind mai târziu executată de un sabat al băutorilor de sânge care înflorea taman în inima Parisului, în scandalosul Teatru al Vampirilor. Încălcasem regulile atunci când transfor¬masem o copilită atât de fragedă într un băutor de sânge; fie numai pentru atât, şi monştri parizieni ar fi putut să i pună capăt zilelor. Le încălcase regulile la rândul ei, încercând să şi distrugă creatorul ― şi să ştiţi că, din cauza asta, au hotărât s o arunce afară, în lumina strălucitoare a soarelui care a transfor¬mat o în cenuşă..
După părerea mea, este un mod tare afurisit de a executa pe cineva; aceia care te scot afară trebuie să se retragă repede în sicrie şi nu pot nici măcar să urmărească cum teribilul soare le îndeplineşte sentinţa neîndurătoare. La aşa ceva au supus o ei pe rafinata şi delicata creatură desăvârşită de mine, graţie sângelui meu de vampir, dintr un copil aban¬donat, bolnăvicios şi murdar, într o dărăpănată colonie spaniolă din Lumea Nouă ― ca să mi fie prietenă, discipol, iubită, muză, camarad de vânătoare... Şi fiica mea, ei bine, da!
Dacă aţi citit Interviu cu un vampir, atunci ştiţi totul despre asta. Este versiunea lui Louis despre timpul petrecut împreună.
Louis vorbeşte despre dragostea pe care i o purta copilei noastre şi despre răzbunarea lui împotriva celor ce au dis¬trus o.
Dacă aţi citit cărţile mele autobiografice, Vampirul Lestat şi Regina damnaţilor, ştiţi totul şi despre mine. Ne cunoaşteţi istoria, ştiţi cât valorează ― istoria nu valorează niciodată prea mult ― ştiţi cum am apărut acum mii de ani şi că ne înmulţim dându le conştiincios muritorilor Sângele Negru atunci când vrem să i aducem alături de noi pe Calea Diavolului.
Dar nu i nevoie să citiţi celelalte cărţi ca s o înţelegeti pe cea de faţă. Nu veţi găsi aici mulţimea de personaje care populează Regina damnaţilor. Civilizaţia occidentală nu va fi nici o secundă pe marginea prăpastiei. Nu veţi avea parte nici de revelaţii asupra vremurilor de demult, nici de bătrâni care să vă încredinţeze jumătăţi de adevăruri, să vorbească n pilde şi să promită răspunsuri care de fapt nu există şi nici n au existat vreodată.
Nu, toate acestea le am făcut mai demult.
Acum este vorba despre o poveste contemporană. Nu i nici o greşeală, volumul face parte din Cronica vampirilor. Dar este primul cu adevărat modern, pentru că acceptă de la început înspăimântătoarea absurditate a existenţei şi ne intro¬duce în mintea şi în sufletul eroului ― cine să fie, oare? – pentru a le descoperi.
Citiţi povestea şi, pe măsură ce veţi întoarce paginile, vă voi spune tot ce este nevoie să ştiţi despre noi. Apropo, se vor întâmpla multe! Aşa cum spuneam, sunt un om de acţiune ― un James Bond al vampirilor, dacă vreţi ― numit de diverşi alţi nemuritori Prinţul Puştan, Cea Mai Blestemată Creatură sau "Monstrule!".
Bineînţeles, ceilalţi nemuritori vor fi prin preajmă – Maharet şi Mekare, cei mai bătrâni dintre noi, Khayman cel din Primul Neam, Eric, Santino, Pandora şi alţii cărora le spunem Copiii Mileniului. Va fi şi Armand, drăgălaşul strămoş cu chip de copil, în vârstă de cinci sute de ani; odinioară el a pus bazele Teatrului Vampirilor, iar mai înainte fondase Les Innocents, un sabat al băutorilor de sânge care se închinau diavolului şi trăiau sub cimitirul din Paris. Sper că Armand va fi întotdeauna cu noi.
Şi, dacă sunt norocos, Gabrielle ― muritoarea mea mamă şi nemuritorul meu copil ― se va arăta şi ea, fără îndoială, într una din aceste nopţi, înainte să se sfârşească încă o mie de ani.
În ce l priveşte pe Marius, bătrânul meu profesor şi men¬tor, unul dintre păstrătorii secretelor istorice ale tribului nostru, este şi va fi întotdeauna lângă noi. Înainte să înceapă toată povestea, venea la mine când şi când să mă cicălească: Nu cred oare că ar fi cazul să încetez odată cu crimele mele nemiloase care ajung invariabil în paginile ziarelor murito¬rilor? N am de gând să încetez a l mai sâcâi pe David Talbot, prietenul meu muritor, ispitindu l cu Darul Întunecat al sângelui nostru? Am habar că ar fi mai bine să nu l mai dăm nimănui, niciodată?
Reguli, reguli, reguli. Sfârşesc întotdeauna prin a vorbi despre reguli. Iar mie mi place să sparg regulile tot aşa cum muritorilor le place să facă ţăndări, de cărămizile căminului, paharele de cristal, după ce au toastat.
Dar destul cu ceilalţi. Cartea asta e a mea de la început până la sfârşit.
Daţi mi voie acum să vorbesc despre visele care veneau să mi tulbure hoinărelile.
Claudia aproape că mă bântuia. Chiar înainte să mi se închidă ochii, o vedeam lângă mine şi îi auzeam vocea şoptind încet, stăruitor.
Uneori alunecam înapoi prin secole până la micuţul spital colonial cu şirurile lui de pătuţuri, unde murise copila orfană.
Iată l pe bătrânul doctor trist, pântecos, ridicând trupul copilei. Şi strigătul. Cine striga? Claudia nu striga. Dormea atunci când mi o încredinţase doctorul, convins că eram tatăl ei muritor. Şi e atât de frumuşică în visele astea! Oare era atât de drăguţă şi pe vremea aceea? Sigur că era.
„Înşfăcându mă din mâinile muritoare ca doi monştri înspăimântători dintr un basm de coşmar, voi, părinţi inutili şi orbi."
Visul cu David Talbot vine doar o dată.
David e tânăr în vis şi merge printr o pădure de magnolii. Nu este bărbatul de şaptezeci şi patru de ani care mi a devenit prieten, răbdătorul cărturar muritor care mă refuză cu regularitate când îi ofer Sângele Negru, lăsându şi mâna caldă şi fragilă pe carnea mea rece, insensibilă, ca să mi demonstreze afecţiunea şi încrederea în noi.
Nu. Acesta este tânărul David Talbot, cel de acum ani şi ani, când inima nu i bătea în piept atât de repede. Cu toate că e în pericol.
Tigru, tigru arzând strălucitor.
Vocea lui sau a mea e cea care şopteşte aceste cuvinte?
Iată l ivindu se din lumină pestriţă; dungile lui portocalii şi negre seamănă cu însăşi lumina şi umbra, încât abia se dis¬tinge. Îi văd capul uriaş şi botul atât de moale, alb şi zbârlit de mustăţi lungi, delicate. Dar uite i ochii galbeni, abia nişte crăpături, plini de oribilă şi nesăbuită cruzime. David, colţii! Tu nu i poţi vedea colţii!
Dar el e curios ca un copil şi urmăreşte limba mare şi roz atingându i gâtul, atingându i lănţişorul de aur pe care îl poartă la gât. Îi mănâncă lănţişorul? Doamne, Dumnezeule, David! Colţii!
De ce mi s a stins vocea? Oare măcar sunt acolo, în pădurea de magnolii? Corpul îmi vibrează ca şi cum m aş strădui să mă mişc, gemete surde răzbat de după buzele mele pecetluite şi fiecare geamăt face să mi se încordeze toată fiinţa, până la ultima fibră. David, fereşte te!
Apoi văd că stă într un genunchi, la umăr cu carabina cu ţeavă lungă. Pisica uriaşă este încă la mulţi metri distanţă şi se năpusteşte asupra lui. Aleargă tot mai tare, până ce pocne¬tul puştii o opreşte din drum, apoi îşi continuă fuga, în timp ce puşca bubuie din nou; ochii ei galbeni sunt plini de furie, labele sale se încrucişează într un ultim efort de a se sprijini pe pământul moale.
Mă trezesc.
Ce înseamnă oare acest vis ― că prietenul meu muritor este în primejdie? Sau, pur şi simplu, ceasul lui genetic se îndreaptă spre ultima oră? Un om de şaptezeci şi patru de ani poate să moară în orice clipă.
M am gândit vreodată la David, fără să mă gândesc la moarte?
David, unde eşti?
Phi, Pfui, Fo, Fum, simt sânge de englez.
„Vreau ca tu să mi ceri Darul Întunecat, i am spus când ne am cunoscut. Nu pot să ţi l dau. Dar vreau să l ceri."
N a făcut o niciodată. N a dorit o niciodată. Şi l am iubit. L am văzut curând după vis. Trebuia. Dar visul nu l am uitat şi poate că a tot revenit în orele de somn adânc din timpul zilei, când sunt o piatră rece şi neajutorată sub acoperirea prozaică a întunericului.
Ei bine, acum ştiţi şi visele.
Dar, vă rog, mai imaginaţi vă o dată iarna înzăpezită din Franţa, zidurile castelului şi un tânăr muritor adormit pe patul lui de fân, în lumina focului, înconjurat de câinii de vânătoare. Aceasta a devenit imaginea vieţii mele omeneşti pierdute, mai adevărată decât orice amintire despre teatrul de bulevard din Paris, unde înainte de Revoluţie fusesem atât de fericit ca tânăr actor.
Acum suntem cu adevărat gata să începem. Hai să dăm pagina, da?


Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:43 pm

POVESTEA HOŢULUI DE TRUPURI


1

MIAMI ― oraşul vampirilor. South Beach, în amurg, în voluptuoasa căldură a iernii fără iarnă, curat şi prosper, şi scăldat în lumina electrică; briza uşoară adie dinspre marea caldă şi trece peste marginea întunecată a nisipului de culoarea smântânii, să răcorească trotuarul neted şi larg, plin de copii muritori fericiţi.
Defilarea plăcută a tinerilor la modă, expunându şi cu emoţionantă vulgaritate muşchii lucraţi, a tinerelor femei atât de mândre de ţinuta lor, în mijlocul blând stăruitorului vuiet al traficului şi al vocilor omeneşti.
Ospătarii vechi cu stucaturi, odinioară numai bune să adăpostească bătrânii, renăscute acum în vioaie culori pastel, etalându şi noile nume în elegante firme de neon. Lumânări pâlpâind pe mesele îmbrăcate în alb ale restaurantelor cu porţile deschise. Maşini americane mari şi lucioase înaintând încet pe stradă, aşa încât şoferii şi pasagerii să urmărească orbitoarea defilare omenească; pietoni leneşi, blocând ici şi colo câte o intersecţie.
Iar la orizont, munţii ca nişte nori albi, sub cerul înalt şi plin de stele. Ah, cerul sudului ― doldora de lumini azurii într o nesfârşită, somnoroasă mişcare ― n a încetat niciodată să mi taie respiraţia.
Către nord se înălţau în toată splendoarea turnurile noului Miami Beach. La sud şi la vest, orbitorii zgârie nori din oţel ai centrului oraşului, autostrăzile zgomotoase şi docurile doldora de vase de croazieră. Mici nave de agre¬ment goneau în apele spumoase ale nenumăratelor canale urbane.
În aproape imaculatele grădini de la Coral Gables, lămpi nenumărate luminau mândra desfăşurare de vile cu acoperişuri de ţiglă roşie şi de piscine licărind turcoaz. Prin marile şi întunecoasele încăperi de la Biltmore se plimbau stafii. Manglieri masivi îşi întindeau ramurile să acopere străzile largi şi îngijite.
În Coconut Grove, clienţii internaţionali umpleau hotelurile luxoase şi promenadele mondene. În balcoanele înalte ale proprietăţilor lor din sticlă, perechi îmbrăţişate priveau pe deasupra apelor liniştite ale golfului. Maşinile goneau pe drumurile aglomerate, pe lângă mereu legănătorii palmieri şi delicatele sălcii, pe lângă casele joase de beton acoperite cu bougainvillea roşie şi purpurie, în spatele porţilor din fier ornamentate.
Toate acestea înseamnă Miami, oraş al vitezei, oraş al florilor tropicale, oraş al cerurilor enorme. Pentru Miami, mai mult decât pentru oricare alt loc, îmi părăsesc periodic casa din New Orleans. Bărbaţi şi femei de diverse naţionalităţi şi culori trăiesc în marile şi densele cartiere ale oraşului Miami. Se vorbeşte în idiş, ebraică, spaniolă, haitiană, în dialectele şi cu accentele Americii Latine, ale sudului extrem al ţării şi ale îndepărtatului nord. Sub strălucitoarea suprafaţă a oraşului mocneşte ameninţarea, disperarea şi palpită lăcomia; există pulsul profund şi neîntrerupt al unei mari capitale, umila măcinare a energiei, riscul neîntrerupt.
În Miami nu i niciodată întuneric cu adevărat. Nu i niciodată linişte cu adevărat.
Pentru un vampir este oraşul perfect; dar mie n a reuşit niciodată să mi furnizeze un ucigaş ― vreo bucăţică sinistră, chinuită, care să mi transfere şi vreo duzină de crime proprii atunci când îi sorb sângele şi îi golesc memoria.
Dar astă seară era Vânătoarea de Vânat Mare, ospăţul de Paşti după înfometarea Postului Mare; aveam să urmăresc unul dintre acele splendide trofee umane, al căror înspăimântător modus operandi ocupă mai multe pagini în computerele agenţiilor care aplică legea, o fiinţă botezată în anonimatul ei cu un nume zornăitor inventat de presa admi¬ratoare". „Sugrumătorul de pe Strada Lăturalnică".
Mă dau în vânt după asemenea ucigaşi!
Ce noroc pentru mine că o astfel de celebritate se ivise chiar în oraşul meu favorit. Ce noroc că atacase de şase ori chiar pe astfel de străzi ― ucigaş de bătrâni şi de infirmi, veniţi în număr mare să şi trăiască zilele rămase în această climă caldă. Ah, aş fi traversat şi un continent ca să dau de el, dar iată că mă aşteaptă chiar aici. Poveştii sale tenebroase ― concepută de nu mai puţin de douăzeci de criminalişti ― pe care o furasem cu ajutorul calculatorului din bârlogul meu de la New Orleans, îi adăugasem în secret elemente cruciale: numele şi adresa muritorului. O şmecherie simplă pentru un zeu întunecat care poate citi gândurile. Iar în această seară, spre plăcerea mea, voi pune capăt ilustrei sale cariere printr o crudă îmbrăţişare întunecată, fără nici o scânteie de iluminare morală.
Ah, Miami. Locul perfect pentru un mic spectacol al Patimilor.
M am întors mereu la Miami, la fel cum m am întors la New Orleans. Iar acum sunt singurul nemuritor care colindă acest splendid colţ din Savage Garden; aşa cum aţi văzut, ceilalţi au abandonat de multă vreme casa de întâlnire de aici ― incapabili să îndure compania celorlalţi mai mult decât eram eu în stare s o suport pe a lor.
Dar cu atât mai bine, Miami este astfel în întregime la dispoziţia mea.
M am aşezat în dreptul ferestrelor din faţă ale camerelor pe care le am păstrat în elegantul Park Central Hotel de pe Ocean Drive, lăsându mi auzul supranatural să circule prin camerele din jur, unde turişti bogaţi se bucurau de singurătatea de primă calitate: intimitate completă, doar zgo¬motul paşilor de pe strada iluminată ― care valora pentru mine în acel moment cât Champs Elysées, cât Via Veneto.
Sugrumătorul meu era gata să treacă de pe tărâmul viziu¬nilor lui spasmodice şi fragmentare pe cel al morţii propriu zise. Ah, e timpul să mă îmbrac pentru omul viselor mele.
Răscolind prin obişnuita puzderie de cutii de carton de abia deschise, de valize şi cufere, am ales un costum de catifea gri – unul dintre costumele favorite, cu materialul gros şi cu un luciu subtil. Trebuie să recunosc că era destul de nepotrivit pentru nopţile calde, dar eu nu simt căldura şi frigul la fel ca oamenii. Haina era subţiată de revere înguste, simple, părând, din cauza taliei strâmte, mai degrabă o jachetă de călărie sau, şi mai bine, semănând cu redingotele pline de graţie din vremurile de demult. Noi, nemuritorii, îndrăgim veşmintele de modă veche, pentru că ele reamintesc secolul în care ne am născut întru întuneric. De multe ori poţi evalua vârsta adevărată a unui nemuritor doar uitându te la tăietura hainelor lui.
În cazul meu, opţiunea este mai ales o problemă de tex¬tură. Secolul al optsprezecelea a fost atât de lucios! Nu pot suporta să nu fiu şi eu măcar cât de cât lustruit. Haina pe care o alesesem mergea perfect cu pantalonii strimţi de catifea. Iar cămaşa de mătase albă era atât de fină, încât puteai s o faci ghem în pumn. De ce să fi îmbrăcat altceva pe pielea mea indestructibilă şi ciudat de sensibilă? Apoi cizmele. Ah, arătau aidoma încălţămintei fine pe care am purtat o întotdeauna. Tălpile erau imaculate, pentru că atingeau pământul mamă foarte rar.
Părul l am lăsat liber, răsfirat în obişnuita coamă bogată, revărsată în valuri aurii pe umeri. De ce voiam să arăt ca muri¬torii? Sincer să fiu, nu ştiu. Ca de obicei, mi am acoperit ochii albaştri cu ochelari negri, de spaimă ca strălucirea lor să nu hipnotizeze şi să nu vrăjească la nimereală ― un adevărat inconvenient ― iar pe mâinile delicate şi albe, cu unghii lip¬site de viaţă, în stare să mă trădeze, am tras obişnuita pereche de mănuşi gri din piele moale.
Oh, un strop de ulei cafeniu, camuflaj pentru piele. Am întins loţiunea pe obraji şi pe porţiunea neacoperită de pe gât şi piept.
Am cercetat produsul finit în oglindă. Irezistibil în con¬tinuare. Nu i de mirare că am fost atât de devastator în scurta mea carieră de cântăreţ rock. Am avut întotdeauna un mare succes ca vampir. Mulţumesc lui Dumnezeu că în hoinărelile mele aeriene n am devenit invizibil, un vagabond hoinărind deasupra norilor, luminând ca o scânteie purtată de vânt. Îmi venea să plâng numai când mă gândeam la asta.
Vânâtoarea de Vânat Mare m a ancorat întotdeauna în actualitate. Să iei urma vânatului, să l aştepţi, să l apuci exact în clipa în care ar fi ucis o nouă victimă şi să l sorbi încetişor, grijuliu, delectându te cu toată ticăloşia lui, întrezărind prin lentilele murdare ale sufletului său victimele precedente...
Vă rog să mă înţelegeţi, nu i nimic nobil în asta. Nu cred că, salvând un biet muritor de un astfel de diavol, pot să mi răscumpăr sufletul. Prea adesea am curmat vieţi ― afară doar dacă nu credeţi că puterea unei singure faceri de bine este infinită.
Eu nu ştiu dacă cred aşa ceva sau nu. Dar de un lucru sunt sigur: răul unei crime este infinit, iar vinovăţia mea este aidoma frumuseţii mele ― eternă. Nu pot fi iertat, pentru că nu există cineva care să mă ierte pentru tot ce am făcut.
Cu toate acestea, îmi place să i salvez pe inocenţi de soarta lor. Şi îmi place să i iau cu mine pe ucigaşi pentru că îmi sunt fraţi şi suntem de o seamă; de ce să nu moară mai bine în braţele mele decât în ale unui muritor milos, care n a făcut niciodată vreun rău intenţionat cuiva? Acestea sunt regulile jocului. Le respect pentru că eu le am inventat. Şi mi am promis ca după aceea să nu părăsesc trupurile la întâmplare. M am străduit întotdeauna să fac ceea ce mi au cerut alţii. Şi totuşi... Îmi plăcea să las autorităţilor cadavrul, îmi plăcea ca mai târziu, când mă întorceam la New Orleans, să deschid calculatorul şi să citesc întregul post mortem.
Am fost distras brusc de zgomotul unei maşini de poliţie care trecea încet pe dedesubt; oamenii dinăuntru vorbeau despre ucigaşul meu, că în curând va lovi din nou, că stelele sunt în conjuncţia potrivită şi luna în faza optimă. Mai mult ca sigur că se va petrece pe una din străzile lăturalnice din South Beach, la fel ca înainte. Dar cine e? Cum poate fi oprit?
Ora şapte. Aşa îmi arată cifrele verzui ale ceasului, deşi, bineînţeles, ştiam şi fără ele. Am închis ochii, lăsând puţin capul pe o parte, poate ca să mă întăresc pentru efectele puterii mele de care mi e atât de silă. Mai întâi, mi s a ampli¬ficat din nou auzul, ca şi cum i s ar fi adăugat un sistem electronic modern. Cele mai mărunte sunete din lume au devenit un cor infernal ― plin de râsete stridente şi lamentări, plin de minciuni şi de justificări speriate şi întâmplătoare. Mi am acoperit urechile, ca şi cum aş fi reuşit să le opresc, şi până la urmă le am izolat.
Am văzut treptat imaginile suprapuse şi nedesluşite ale gândurilor oamenilor, urcând pe firmament, ca un milion de păsări fâlfâinde. Dă mi l pe ucigaş, dă mi imaginea lui!
Era la două blocuri mai încolo, într o sufragerie micuţă, şi tocmai se ridica din pat. Hainele ieftine i se boţiseră şi avea faţa grosolană acoperită de sudoare, şi cotrobâia nervos după ţigări în buzunarul cămăşii, lăsându le apoi să cadă la loc ― deja uitate. Era un om puternic, cu trăsături ascuţite ale feţei şi cu aspectul cuiva plin de o vagă îngrijorare, un uşor regret.
Nu i trecuse prin minte să se îmbrace pentru seară, pen¬tru ospăţul pe care îl aşteptase postind. Iar acum mintea i trează era aproape sufocată sub greutatea viselor urâte şi palpitânde. Tremura tot, cu părul unsuros căzând pe fruntea oblică, cu ochii ca două bucăţi de sticlă neagră.
Rămas mai departe în umbra tăcută a camerei mele, am continuat să l urmăresc, în timp ce cobora şi ieşea în luminile stridente de pe Collins Avenue, trecând pe lângă vitrine prăfoase şi firme îndoite, împins înainte către inevitabilul şi încă neprecizatul obiect al dorinţelor sale.
Cine avea să fie norocoasa doamnă, rătăcind orbeşte şi inexorabil spre această urâţenie, prin aglomeraţia răzleaţă şi mohorâtă de la începutul serii a aceleiaşi lugubre părţi a oraşului? Oare va avea o pungă cafenie de hârtie cu o cutie de lapte şi o căpăţână de salată? Se va grăbi la vederea ucigaşului de la colţ? Va fi, poate, necăjită pentru camera cu vedere de la mare în care trăia atât de liniştită, înainte ca arhitecţii şi decoratorii s o mâne către pensiunea crăpată şi coşcovită de mai departe?
Şi el ce va gândi când, în sfârşit, o va repera, el, acest murdar înger al morţii? Va fi ea aceea în stare să i aducă aminte de scorpia mitică din copilărie, care îl bătea fără motiv doar ca să l scoată din panteonul coşmaresc al sub¬conştientului? Sau cerem prea mult?
Vreau să spun că există o speţă de ucigaşi care nu fac nici cea mai mică legătură între simbol şi realitate, şi după câteva zile nu şi mai aduc aminte nimic. Desigur, victimele nu merită aşa ceva, iar ei, ucigaşii, merită să mă întâlnească pe mine.
Ei bine, îi voi smulge inima ameninţătoare înainte de a avea şansa să o mai „facă" din nou, astfel îmi va da mie tot ce a avut şi tot ce este.
Am luat o la pas, trecând prin holul art deco al hotelului, elegant şi sclipitor, fermecător ca o fotografie dintr o revistă ilustrată. Cât e de bine să te poţi mişca la fel ca un muritor, să deschizi uşi, să hoinăreşti prin aer liber. Am pornit pe tro¬tuar, către nord, în mijlocul plimbăreţilor serii, cu privirea alunecând firesc peste hotelurile renovate recent şi peste micuţele lor cafenele.
Mulţimea se îngroşa către colţul străzii. În faţa unei cochete terase restaurant, camere uriaşe de televiziune îşi îndreptau obiectivele către o porţiune de trotuar luminată puternic de becuri albe enorme. Camioane blocau traficul; maşinile încetineau şi se opreau. Se adunase o gloată nedefinită de tineri şi bătrâni, fascinaţi doar pe jumătate, căci apariţia camerelor de filmat ale televiziunii şi cine¬matografiei era un eveniment familiar în South Beach.
Am ocolit luminile, temându mă de efectul pe care l ar fi putut avea asupra chipului meu. Cât aş fi vrut să fiu unul din¬tre tipii aceia bronzaţi, mirosind a ulei de plajă scump, pe jumătate goi în cârpele lor gingaşe de bumbac. Am luat o după colţ. Am localizat apoi din nou vânatul. Mergea grăbit, cu mintea atât de plină de năluciri, încât greu îşi putea con¬trola paşii împleticiţi.
Nu era timp de pierdut.
Am grăbit înaintarea şi am trecut de acoperişurile scunde. Briza era puternică, proaspătă. Se auzea doar mur¬murul vocilor agitate, zgomotul surd al cântecelor de la aparatele de radio şi vâjâitul vântului însuşi.
I am prins în tăcere imaginea în ochii celor pe lângă care trecea. I am mai văzut încă o dată fanteziile despre mâini şi picioare chinuite, obraji contractaţi şi piepturi strivite. Membrana fragilă dintre închipuire şi realitate se rupea.
Am coborât pe pavajul de pe Collins Avenue atât de iute, încât probabil păruse că m am materializat acolo. Dar n a observat nimeni. Eram copacul din proverb care cade în pădurea nelocuită.
După câteva minute mergeam câţiva paşi în urma lui, traversând grupuleţele de duri care blocau calea, urmându mi prada prin uşile de sticlă ale unui enorm magazin universal. Ah, ce distracţie pentru ochi, această peşteră cu tavanul jos, plină ochi de toate felurile de mâncare conservată, prezentată în cele mai inimaginabile ambalaje, de articole de toaletă şi zorzoane, lucruri care în proporţie de nouăzeci la sută nu existau sub nici o formă în secolul în care m am născut.
Mă refer la şerveţele igienice, bomboane medicinale, piuneze cu cap de plastic, carioci, creme şi alifii pentru toate părţile corpului omenesc care s au pomenit vreodată, deter¬genţi lichizi în toate culorile curcubeului, demachianţi de culori neinventate mai înainte şi încă imposibil de definit. Imaginaţi vi l pe Ludovic al XVI lea deschizând o pungă foşnitoare de plastic cu asemenea minuni. Ce ar fi crezut oare despre ceştile de cafea din stirex, despre prăjiturile de ciocolată ambalate în celofan sau despre stilourile care scriu fără să li se întrerupă cerneala?
Ei bine, nici eu însumi nu m am obişnuit pe deplin cu aceste articole, deşi am urmărit cu ochii mei progresul revoluţiei industriale vreme de două secole. Magazinele universale mă ţin fermecat ore în şir. Uneori rămân ca viţelul la poartă nouă, în mijlocul unui bazar.
Numai că, de data aceasta, urmăream o pradă, nu i aşa? Time şi Vogue, computerele de buzunar în stare să traducă dintr o limbă în alta şi ceasurile subacvatice trebuia lăsate pe altă dată. De ce venise oare într un astfel de loc? Familiile de cubanezi cu copii ciorchine după ei nu erau genul lui. Rătăcea aiurea prin spaţiile strâmte şi aglomerate, pierdut printre sutele de feţe întunecate, învăluit de ritmurile spaniole iuţi, nebăgat în seamă decât de mine, în timp ce ochii lui înroşiţi măturau mulţimea.
Dumnezeule, cât era de murdar ― un maniac care pier¬duse orice decenţă, cu faţa colţuroasă şi cu gâtul brăzdate de jeg. Putea oare să mi placă aşa ceva? Drace, dar e un sac de sânge. De ce să forţez norocul? Nu mai puteam omorî copii, nu i aşa? Sau să mă ospătez cu târfe, minţindu mă că totu i în regulă, pentru că au înveninat şi ele porţia lor de mateloţi. Mă omoară conştiinţa, asta e! Când eşti nemuritor, asta i o boală lungă şi dezonorantă. Pfui, uită te la el, un ucigaş mur¬dar, împuţit şi slinos. Până şi puşcăriaşii mănâncă mai bine.
Apoi m a izbit ceva, pe când îi cercetam din nou mintea, ca şi cum aş fi despicat un cantalup. Nu ştia cine este! Nu şi a priceput niciodată nici măcar gândurile! Nu şi amintea crâmpeie din viaţă într o cât de mică ordine şi n ar fi putut mărturisi crimele comise pentru că, într adevăr, nu le putea rememora. Nici măcar nu ştia că astă seară urma să ucidă din nou! Nu ştia nimic din ceea ce ştiam eu!
Ah, jale şi amar, trăsesem cea mai proastă carte, fără îndoială. Of, Dumnezeule! Ce am avut în minte ca să vânez aşa ceva, când mapamondul e plin de bestii mai vicioase şi mai perfide? Îmi venea să plâng.
Dar a venit clipa provocării. O văzuse pe bătrână, îi văzuse braţele golaşe şi zbârcite, cocoaşa micuţă, coapsele subţiri şi tremurătoare de sub şortul pastel. Mergea alene sub neoanele strălucitoare, bucurându se de zumzetul şi agitaţia celorlalţi, cu faţa pe jumătate ascunsă de un cozoroc verde de plastic, cu părul prins la spate cu agrafe întunecate.
Ducea în coş o sticlă de jumătate de litru de suc de porto¬cale şi o pereche de papuci atât de moi, încât erau făcuţi sul. La acestea adăugase, cu evidentă bucurie, un roman ieftin scos dintr un raft. Îl citise deja, dar îl găsea încântător şi visa să l citească din nou, aşa cum se vizitează cunoştinţele vechi. În Brooklyn creşte un copac. Da, îmi plăcuse şi mie.
El i a trecut, ca în transă, pe la spate, atât de aproape, încât cu siguranţă că ea îi simţea răsuflarea în ceafă. Cu privirea opacă, imbecil, o privea înaintând încet către casă, scoţând câteva bancnote murdare din gulerul răsucit al bluzei.
Au ieşit, el cu mersul greoi şi apatic al unui câine după o căţea în călduri, ea, văzându şi încet de drum, cu sacoşa cenuşie atârnând de toartele decupate, ocolind larg şi stângaci grupurile gălăgioase de băieţandri bronzaţi ieşiţi la hoinăreală. Vorbea cu ea însăşi? Aşa părea. Nu i am cercetat mintea acestei fiinţe micuţe care mergea tot mai repede. I am cercetat o bestiei din spatele ei, incapabil complet s o perceapă ca sumă a părţilor componente. Grimase palide, debile îi săgetau prin minte în timp ce se ţinea de ea. Era avid să se întindă deasupra cărnii bătrâne; era avid să pună o mână peste o gură bătrână.
Când ea a ajuns la mica şi stinghera ei locuinţă, făcută parcă din cretă sfărâmicioasă, ca toate celelalte din această zonă sărăcăcioasă a oraşului, înconjurată de palmieri pitici şi afumaţi, el s a oprit, brusc nehotărât, privind o în tăcere cum străbătea curtea îngustă pardosită cu dale şi cum urca treptele verzi de ciment. A reţinut numărul uşii vopsite pe care o descuia sau, mai degrabă, a fixat locul unde era aşezată, apoi s a sprijinit cu spatele de zid şi a început să viseze foarte amănunţit cum o va ucide, într un dormitor fără formă şi gol, nimic mai mult decât un amestec de culoare şi lumină.
Ah, iată l rezemat de zid, ca şi cum ar fi rănit, cu capul atârnând într o parte. Imposibil să mă intereseze! De ce oare nu l ucid acum?
Dar clipele treceau şi noaptea îşi pierdea incandescenţa crepusculară. Stelele deveneau şi mai strălucitoare. Adia briza.
Aşteptam.
Prin ochii ei vedeam salonul de parcă aş fi putut cu adevărat să văd prin ziduri şi tavane ― curat, deşi plin de mobilă veche, cu furnir urât, cu colţurile rotunjite, neimpor¬tantă pentru ea. Totul fusese însă lustruit cu un ulei mirositor care îi plăcea. Lumina neoanelor răzbătea prin perdele, lăptoasă şi sumbră ca şi curtea de dedesubt. Dar ea se bucura de strălucirea micuţei ei veioze aşezate convenabil. Asta era important.
Stătea gravă într un balansoar de arţar tapiţat cu o hidoasă stofă în carouri ― o figură măruntă şi demnă, cu un roman ieftin în mână. Ce fericire să mai fie o dată alături de Francie Nolan! Genunchii subţiri erau acoperiţi bine de fal¬durile capotului de bumbac pe care îl luase din şifonier şi îşi vârâse picioarele deformate în micuţii papuci albaştri. Din părul cărunt îşi împletise o coadă groasă şi plină de graţie.
În faţa ei, pe ecranul alb negru al televizorului, staruri de cinematograf moarte se certau fără să scoată un sunet. Joan Fontaine credea că Cary Grant încearcă să o ucidă. Judecând după expresia de pe faţa lui, aşa mi se părea şi mie. Cum poate cineva să aibă încredere în Cary Grant, mă întrebam – un om care arată atât de dur, încât ţi se pare cioplit în întregime din lemn?
Ea n avea nevoie să le audă vocile; după o socoteală gri¬julie, văzuse acest film de vreo treisprezece ori. Romanul din braţe îl citise doar de două ori, aşa încât îi făcea o deosebită plăcere să recitească paragrafele pe care încă nu le ştia pe de rost.
Din grădina umbroasă de dedesubt puteam simţi felul simplu şi împăcat în care se gândea la ea însăşi, fără să dra¬matizeze şi desprinsă de prostul gust din jur, de care era conştientă. Cele câteva comori ale ei ar fi putut încăpea într un scrin. Cartea şi ecranul luminos contau mai mult decât orice altceva, şi era conştientă de faptul că se desprinde de lucrurile materiale. Nu i păsa nici măcar de culoarea veşmintelor, funcţionale şi fără stil.
Vagabondul meu era aproape paralizat, în minte cu o dezlănţuire de imagini atât de personale, încât sfidau orice interpretare.
M am strecurat pe lângă clădirea din stucatură şi am găsit scările care duceau la uşa bucătăriei. Încuietoarea a cedat imediat ce i am comandat s o facă. Iar uşa s a deschis de parcă aş fi împins o, deşi nici măcar n o atinsesem.
M am furişat fără zgomot în cămăruţa cu linoleum pe jos. Duhoarea de gaz care se ridica dinspre maşina de gătit mi a făcut rău. La fel şi mirosul săpunului din suportul lui lipicios de faianţă. Dar camera m a emoţionat imediat. Serviciul de porţelan chinezesc albastru cu alb era frumos şi aşezat simplu, cu farfuriile la vedere. Se zăreau şi câteva cărţi de bucate cu colţurile paginilor îndoite. Şi cât de imaculată era masa, cu muşamaua ei strălucitoare, galbenă şi cu o iederă verde, cernită, crescând dintr un vas cu apă limpede, care proiecta pe tavanul scund un cerc tremurător de lumină.
Dar ceea ce mi a răsărit cu putere în minte în timp ce stăteam acolo ţeapăn, împingând uşa închisă cu degetele, a fost gândul că, aşa cum şedea citind romanul de Betty Smith şi aruncând din când în când o privire spre ecranul televizoru¬lui, ei nu îi era frică de moarte. Nu avea antena lăuntrică cu care să sesizeze prezenţa nălucii de pe strada de alături, a criminalului cufundat în sminteala Iui ― sau a monstrului care i bântuia bucătăria.
Ucigaşul era atât de absorbit de halucinaţiile proprii, încât nu vedea nici măcar cine trecea pe lângă el. Nu a văzut maşina de poliţie, nici privirile intenţionat ameninţătoare ale muritorilor în uniformă care ştiau totul despre el, care ştiau că în acea noapte avea să atace din nou, dar care habar nu aveau cine era.
O şuviţă subţire de salivă i se prelingea pe bărbia nerasă. Pentru el nimic nu era real ― nici viaţa de peste zi, nici spaima de a fi descoperit ― doar tremurul electric pe care halucinaţiile îl răspândeau în trapul mătăhălos, în braţele şi picioarele butucănoase. Mâna stângă i s a contractat brusc. În colţul stâng al gurii avea un rictus.
Îl uram pe tipul ăsta! Nu voiam să l beau. Nu era un ucigaş de clasă. Tânjeam însă după sângele ei.
Ce gânditoare era, în liniştea şi singurătatea care o încon¬jurau; ce micuţă, ce mulţumită, concentrată ca o rază de lumină asupra rândurilor pe care le citea din povestea atât de bine ştiută. Călătorind, călătorind înapoi către zilele când citise cartea prima oară, lângă o fântână arteziană aglomerată de pe Lexington Avenue, New York City, când era o tânără secretară îmbrăcată nostim într o fustă roşie de lână şi o bluză de dantelă albă, cu butoni cu perle la manşete. Lucra într un turn de piatră cu birouri, nemaipomenit de elegant, cu uşile de la lift din alamă ornamentată şi cu holurile par¬dosite cu dale de marmură galben închis.
Voiam să mi lipesc buzele de amintirile ei, de zgomotul rememorat al tocurilor ei înalte ciocănind pe marmură, de imaginea gambelor ei netede sub ciorapii de mătase, pe care şi i punea cu atâta grijă, nu cumva să i agaţe cu unghiile lungi şi date cu ojă. Pentru o clipă i am văzut părul roşu. I am văzut oribila, şi totuşi fermecătoarea pălărie galbenă cu boruri largi.
Ei da, sângele ei valora ceva. Iar mie mi era foame, atât de foame cum nu mi mai fusese decât rar în ultimele decenii. Postul Mare durase mai mult decât puteam îndura. Doamne Dumnezeule, voiam atât de mult s o omor pe ea!
Jos, în stradă, printre buzele ucigaşului tâmpit şi necioplit a ieşit un fel de gâlgâit sleit. Acest sunet şi a făcut drum către mine prin torentul furios al altor sunete care se revărsau în urechile mele de vampir.
Până la urmă bestia s a desprins de zid, clătinându se o clipă, ca şi cum ar fi urmat să cadă, apoi a venit agale către noi, trecând prin curticică şi urcând pe scări.
Să l las s o sperie? Părea a fi fără noimă. Îl aveam în mână. L am lăsat totuşi să vâre unealta de metal în gaura rotundă a broaştei, i am dat timp să forţeze încuietoarea. Lanţul s a desprins din lemnul putred al uşii.
A intrat în cameră, privind către ea fără nici o expresie. Ea a rămas îngrozită, ghemuită în fotoliu, cu cartea căzută din poală.
Apoi m a văzut pe mine în uşa bucătăriei ― un tânăr întunecat îmbrăcat în catifea gri, cu ochelarii ridicaţi pe frunte. L am fixat în acelaşi fel lipsit de expresie în care privea şi el. Îmi observase ochii irizaţi, pielea ca fildeşul lus¬truit, părul ca o explozie mută de lumină albă? Sau nu eram decât un obstacol între el şi sinistrul lui ţel, iar frumuseţea mea era inutilă?
După o secundă a luat o la goană. Coborâse deja scările când bătrâna a ţipat şi s a repezit să trântească uşa.
M am luat după el, fără să mă mai obosesc să calc pe pământ, lăsându l să mă vadă timp de o clipă balansându mă sub felinare, în timp ce dădea colţul. Am mers cam o jumătate de cvartal până să mă îndrept direct spre el, o umbră printre muritori, pe care nimeni nu se ostenea s o remarce. Apoi am înţepenit în spatele Iui, auzindu i gâfâitul, în timp ce a rupt o la fugă.
Ne am tot jucat în felul acesta un cartier întreg. Fugea, se oprea, mă vedea în spatele lui. Trupul îi era scăldat în sudoare. Materialul sintetic al cămăşii devenise transparent de umezeală şi i se lipea de pielea fără păr a pieptului.
A ajuns în cele din urmă la hotelul lui prăpădit şi a luat o în sus pe scări. Eram deja în micuţa mansardă când a intrat el. Îl aveam în braţe înainte să fi apucat să ţipe. Şuviţe din păru i murdar îmi intrau în nări, laolaltă cu mirosul acid al cămăşii. Dar acum nu mai conta. Era în braţele mele, puternic şi fierbinte, un clapon gustos, cu pieptul lipit de mine, cu mirosul sângelui întunecându mi mintea. Îl auzeam pulsând în ventricule, în valve şi în venele strânse de frică. L am lins pe carnea moale şi roşie de sub ochi.
Inima îi bătea aproape să i plesnească ― încetişor, încetişor ai grijă să nu l sfărâmi. Mi am fixat dinţii pe pielea umedă a gâtului. Mmmmm! Fratele meu, sărmanul meu frate turmentat. Dar era plin, era bun.
Izvorul s a deschis; viaţa lui era un canal. Toate bătrânele, toţi bâtrânii aceia. Erau cadavre purtate de curent; se amestecau la întâmplare, în timp ce el îmi zăcea în braţe, neputincios. Nu era nici o distracţie. Prea uşor. Fără viclenie. Fără răutate. Crud ca o şopârlă ce fusese, înghiţind muscă după muscă. Dumnezeule, să cunoşti aşa ceva este ca şi cum ai cunoaşte vremea când pe pământ domneau reptile gigan¬tice, când timp de un milion de ani numai ochii lor contemplaseră căderea ploii sau răsăritul soarelui.
Atâta pagubă. I am dat drumul şi a alunecat fără zgomot din strânsoare. Sângele lui de mamifer mă ameţea. Destul de bun. Am închis ochii, lăsând şarpele fierbinte să mi pătrundă în măruntaie sau în ce naiba oi fi avut în trupul alb şi puter¬nic. Buimac, l am văzut împleticindu se în genunchi pe duşumea. Atât de neîndemânatic, atât de uşor să l ridic de pe grămada de ziare boţite şi rupte de pe jos, de lângă ceaşca de cafea rece care se vărsase pe covorul prăfuit.
L am smucit de guler. Ochii mari şi goi i s au învârtit în cap. Apoi s a repezit la mine, derbedeul, ucigaşul de bătrâni şi bolnavi, şi mi a şters cu pantoful fluierul piciorului. L am ridicat din nou la gura mea înfometată, înfigându i degetele în păr, şi l am simţit înţepenind, ca şi cum colţii mei ar fi fost muiaţi în otravă.
Sângele mi a inundat din nou creierul. L am simţit electrizându mi venele subţiri ale feţei. L am simţit pulsând până şi în degete, şi o fierbinţeală înţepătoare mi a coborât prin şira spinării. Mă străbătea fior după fior. Suculentă, creatura. Apoi i am dat drumul din nou, şi din nou s a îndepărtat împleticindu se; m am luat după el, târându l de a curmezişul podelei, întorcându l cu faţa spre mine, apoi aruncându l mai încolo şi lăsându l din nou să se zbată.
Mi a vorbit în ceva ce ar fi trebuit să fie un limbaj, dar nu era. S a năpustit asupra mea, dar nu a putut să vadă clar prea multă vreme. Pentru prima oară s a umplut de o tragică demnitate şi arăta, aşa orb cum era, aproape jignit. Părea că eram acum învăluit în basme vechi, înconjurat de amintirea statuilor de ghips şi a sfinţilor fără nume. El îmi zgâria cu degetele căputa cizmei. L am ridicat, şi când i am sfârtecat grumazul de astă dată, rana a devenit prea mare. Se sfârşise.
Moartea a venit ca un pumn în maţe. Preţ de o clipă mi a fost greaţă, pe urmă n am mai simţit decât căldura, abun¬denţa, strălucirea clară a sângelui viu, pe care ultima vibraţie a conştientei îl pulsase în toate mădularele mele.
M am trântit pe patul lui jegos. Când mirosurile acre şi mucede ale încăperii, şi duhoarea stârvului său m au dovedit, m am ridicat şi am ieşit, împleticindu mă, o figură dizgraţioasă ― sigur, aşa arătam ― lăsându mă în voia ges¬turilor muritoare, în voia furiei şi a urii, în voia liniştii, pen¬tru că nu mai voiam să fiu cel fără greutate, înaripatul, călătorul prin noapte. Voiam să fiu om, să simt omeneşte, şi sângele lui mă pătrundea peste tot, dar nu era de ajuns. Nu era deloc de ajuns!
Unde sunt toate promisiunile mele? Palmierii pitici foşneau zgomotoşi şi ţepeni, lovindu se de zidul din stuc.
― Oh, te-ai întors, mi a spus ea.
Avea o voce joasă şi puternică, deloc tremurătoare. Stătea în faţa balansoarului cu tapiţerie urâtă şi braţe de arţar, cercetându mă prin ochelarii cu rame de argint, în mână cu cartea acum închisă. Avea gura mică şi fără formă, lăsând să se întrezărească puţin din dinţii galbeni, un contrast urât cu personalitatea întunecată a glasului fără nici un defect.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:45 pm

Pentru numele lui Dumnezeu, ce gândea de mi zâmbea aşa? De ce nu se ruga?
― Ştiam că ai să vii, a rostit. Apoi şi a scos ochelarii, iar eu am văzut că ochii îi străluceau. Ce o fi văzut? Ce oi fi făcut o să vadă? Eu, care pot controla perfect toate ele¬mentele, eram atât de dat peste cap, încât aş fi fost în stare să plâng. Da, ştiam.
― Oh? Şi cum de ai ştiut? am şoptit, apropiindu mă de ea, plăcându mi sufocanta zăpuşeală a banalei cămăruţe.
Am atins o cu degetele mele monstruoase, prea albe ca să fie omeneşti şi destul de puternice cât să i fi putut smulge capul, şi i am simţit gâtul mic. Mirosea a Chantilly ― sau alt parfum de la magazinul universal.
― Da, a spus încet, dar clar. Ştiam deja.
― Atunci, sărută mă. Iubeşte mă.
Ce fierbinte era şi cât de slabi îi erau umerii, cât de splen¬didă în vestejirea finală ― floare bordată cu galben, totuşi încă plină de parfum ― cu vene albastre şi palide, pleoape mulate perfect pe ochii închişi, pielea prisosind şi făcând cute pe oasele ţestei.
― Ia mă în cer, a zis.
Vocea venea din inimă.
― Nu pot. Îmi pare rău că nu pot, i am murmurat în ureche.
Am strâns o în braţe. I am adulmecat şuviţele moi de păr cărunt. I am simţit degetele pe faţă ca pe nişte frunze uscate şi am simţit cum mă străbate un fior uşor. Şi ea tremura. Ah, fiinţă gingaşă şi istovită, ah, creatură condamnată să gândeşti şi să doreşti cu un trup imaterial ca o flăcăruie! Doar „o picătură", Lestat, nimic mai mult.
Dar era prea târziu şi am ştiut o din clipa în care am simţit pe limbă primul strop de sânge. Am golit o. Cu sigu¬ranţă că gemetele mele trebuie s o fi alarmat, dar apoi n a mai auzit... Ei nu mai aud zgomotele reale, o dată ce a început.
lartâ mă.
Oh, draga mea!
Ne am prăbuşit amândoi pe covor, amanţi pe un pat de flori sfărâmate. Am văzut cartea căzând, am văzut desenul de pe copertă, dar totul părea ireal. Am îmbrăţişat o cu grijă, să nu se frângă. Dar eram un mincinos. Moartea a ajuns o iute, în timp ce ea se îndrepta către mine printr un coridor larg, într un loc care părea foarte important. Ah, da, lespezile de marmură galbenă. New York City. Până şi aici, atât de sus, se aude traficul şi bufnetul unei uşi trântite pe casa scării.
― Noapte bună, iubitule, a şoptit ea.
Am auzit bine? Cum poate să vorbească?
Te iubesc.
― Da, scumpule. Şi eu te iubesc.
Stătea în hol. Avea părul roşu, sârmos şi cârlionţat, căzut pe umeri. Zâmbea. Tocurile ei făcuseră pe marmură zgomo¬tul acela ascuţit, aţâţător, dar acum era linişte şi faldurile de lână ale fustei încă se mai mişcau. Mă privea cu o expresie ciudată; a ridicat un pistol negru cu ţeavă scurtă şi l a îndreptat către mine.
Ce naiba faci?
E moartă. Împuşcătura a răsunat atât de puternic, încât o vreme n am auzit nimic. Doar ţiuitul urechilor. Zac pe duşumea, privind absent la tavanul de deasupra, mirosind praful de puşcă dintr un hol din New York.
Dar era Miami. Ceasul ei ticăia pe masă. Din inima supraîncălzită a televizorului se auzea vocea mică şi neplăcută a lui Cary Grant spunându i lui Joan Fontaine că o iubeşte. Iar Joan Fontaine era foarte fericită. Fusese sigură că Cary Grant voia s o ucidă.
Şi eu fusesem.


SOUTH BEACH. Din nou Neon Strip. Doar că, de data aceasta, mă plimbam departe de trotuarele ocupate, pe nisip, către mare.
Am mers iar şi iar până unde nu mai era nimeni ― nici cei care vagabondează pe plajă sau înotătorii nocturni. Doar nisipul curăţat deja de urmele picioarelor de peste zi şi enor¬mul ocean plumburiu, ridicând nesfârşitele valuri asupra răbdătorului ţărm. Cât de înalt se vede cerul, cât de plin de nori iuţi şi de stele îndepărtate.
Ce am făcut? Am ucis o pe ea, victima, cea pe care aler¬gasem s o salvez. M am întors la ea şi m am culcat cu ea, şi i am luat viaţa, iar ea a tras prea târziu.
Şi mi era sete din nou.
Am întins o pe urmă pe patul ei simplu, pe anosta cuvertură matlasată de nailon, i am încrucişat braţele pe piept şi i am închis ochii.
Doamne sfinte, ajută mă. Unde sunt sfinţii mei? Unde sunt îngerii înaripaţi care să mă ducă în infern? Sunt ei, atunci când vin, ultimul lucru frumos pe care îl ai în faţa ochilor? În timp ce te prăbuşeşti spre marea de flăcări, poţi totuşi să i urmăreşti pe ei înaintând spre ceruri? Poţi spera la o ultimă licărire a trompetelor lor de aur şi a feţelor lor întoarse în sus, care reflectă strălucirea chipului lui Dumnezeu?
Ce ştiu eu despre cer?
Am rămas în picioare clipe lungi, privind îndepărtatul peisaj nocturn al norilor, apoi din nou scânteietoarele lumini ale noilor hoteluri, fulgerările farurilor.
Un muritor stătea singur pe faleză şi privea în direcţia mea, dar probabil că nici măcar nu mi remarca prezenţa ― o figură ştearsă la marginea mării. Probabil că se uita la ocean, aşa cum şi eu mă uitam, ca şi cum ţărmul ar fi fost miracu¬los, ca şi cum apa ar fi putut să ne cureţe sufletele.
Odinioară lumea era numai mare; plouase o sută de milioane de ani! Dar acum cosmosul mişună de monştri.
Era tot acolo, muritorul singur şi contemplativ. Mi am dat seama treptat că, pe deasupra porţiunii pustii de plajă şi prin întuneric, ochii lui mă fixau intens. Da, se uita la mine.
M am gândit vag la asta, uitându mă la el doar fiindcă nu am catadicsit să i întorc spatele. Apoi m a străbătut o senzaţie curioasă, una pe care nu o simţisem niciodată înainte.
La început m am simţit uşor ameţit, după aceea a urmat o vibraţie ţiuitoare, străbătându mi trunchiul, apoi braţele şi picioarele. Mă simţeam ca şi cum măruntaiele mi se subţiau, iar substanţa dinăuntrul lor se comprima încontinuu. Senzaţia era atât de puternică, încât mă simţeam ca stors din mine însumi. M am minunat. Într un fel, era delicios, mai ales pentru o persoană ca mine, atât de dură, de rece şi de impenetrabilă în materie de simţuri. Era copleşitor, în felul în care era copleşitor să bei sânge, deşi nu era ceva la fel de visceral. Dar abia începusem s o analizez, că senzaţia şi dispăruse.
M am înfiorat. Oare îmi imaginasem totul? Încă mă mai uitam la muritorul din depărtare ― biet suflet care mă fixa fără să aibă habar cine sau ce eram.
Pe faţa lui tânără a răsărit un zâmbet, delicat şi plin de smintită uimire. Treptat mi am dat seama că mai văzusem faţa aceea înainte. Ba, mai mult, am tresărit, descoperind în expresia ei o recunoaştere clară şi o neobişnuită atitudine de expectativă. Apoi muritorul a ridicat brusc braţul drept şi l a fluturat.
De neînchipuit!
O, dar îl cunoşteam. Ba nu, ca să mă exprim mai precis, îl mai zărisem de câteva ori. Anumite amintiri m au izbit din plin.
La Veneţia, dând târcoale prin Piazza San Marco, şi câteva luni mai târziu în Hong Kong, lângă Night Market; de ambele dăţi, îi acordasem o atenţie specială pentru că şi el îmi acordase aceeaşi atenţie. Da, stătea acolo, acelaşi tip înalt, cu trup puternic, cu acelaşi păr castaniu, des şi ondulat.
Nu i cu putinţă. Sau vreau să spun probabil, pentru că uite l acolo!
A făcut din nou micul gest de salut, apoi grăbit şi foarte stângaci a început să alerge către mine, apropiindu se cu paşi greoi în timp ce îl priveam cu o uimire încăpăţânată şi rece.
I am cercetat mintea. Nimic. Doar faţa surâzătoare din ce în ce mai clară pe când intra în lucirea luminoasă a mării. Mirosul fricii lui mi a umplut nările laolaltă cu mirosul de sânge. Da, era îngrozit, şi totuşi puternic atras. Mi s a părut dintr o dată foarte ispititor ― o altă victimă care mi se arunca în braţe.
Cum îi mai sclipeau ochii căprui. Şi ce dinţi strălucitori avea!
S a oprit la trei paşi de mine, cu inima bubuind, şi mi a întins, cu mâna umedă şi tremurătoare, un plic mototolit.
Continuam să l privesc, fără să arăt nimic ― nici mândrie jignită, nici respect pentru surprinzătoarea reuşită de a mă fi găsit, de a fi îndrăznit s o facă. Îmi era doar destul de foame, încât să l golesc şi să mănânc din nou, fără să mă mai gândesc la altceva. Vedeam numai sânge.
Şi a dat seama de asta, a simţit o din plin şi m a fixat o clipă furios, apoi a aruncat plicul la picioarele mele şi a luat o frenetic la goană înapoi, prin nisip. Aproape a căzut când s a întors s o ia la fugă.
Setea m a mai lăsat puţin. Poate că nu mă gândisem la nimic, dar ezitasem, şi asta m a făcut să mi se pară că gândesc. Cine era oare ticălosul ăsta îndrăzneţ?
Am încercat din nou să l cercetez. Nimic. Tare straniu. Dar sunt şi muritori care se ascund spontan, chiar dacă n au habar că ar putea cineva să le pătrundă minţile.
Fugea mai departe, disperat şi greoi, dispărând în întuneric, pe o stradă laterală, continuând să se îndepărteze de mine.
Au trecut mai multe clipe.
Acum nu i mai puteam simţi nici mirosul, în afară de cel emanat de plicul care zăcea pe jos.
Ce naiba însemnau toate astea? Ştia exact ce sunt, nu încăpea nici o îndoială. Veneţia şi Hong Kong nu fuseseră coincidenţe. Era limpede fie şi numai din frica lui bruscă. Dar nu mă puteam împiedica să zâmbesc, gândindu mă la neobişnuitul lui curaj. Imaginaţi vă, să urmăreşti o creatură de felul meu.
Să fi fost un admirator smintit, venit să bată la poarta templului, în speranţa că o să i dau Sângele Negru doar din milă sau ca răsplată pentru temeritate? Brusc am simţit că mă înfurii şi mă înverşunez împotriva lui, apoi din nou nu mi a păsat.
Am ridicat plicul şi am văzut că era fără adresă şi nelipit. Înăuntru am găsit o povestire scurtă care aparent fusese smulsă dintr o carte ieftină.
Era un teanc de foi capsate laolaltă în colţul din stânga sus. Nu exista nici o însemnare personală. Autorul povestirii era o creatură simpatică pe nume H.P. Lovecraft, un scriitor care se ocupa de supranatural şi de macabru. De fapt, cunoşteam deja povestirea şi n aş fi putut, oricum, să i uit titlul: „Lucrul de pe prag." Mă făcuse să râd.
„Lucrul de pe prag." Am râs din nou. Da, îmi aduceam aminte, o poveste isteaţă şi nostimă.
Dar de ce să mi fi dat mie ciudatul muritor o asemenea nuvelă. Era ridicol. Dintr o dată m am înfuriat din nou, atât de tare, cât mă lăsa tristeţea să mă înfurii.
Am băgat, absent, pachetul în buzunarul hainei. Am cercetat. Da, tipul plecase de tot. Nu puteam să i depistez imaginea nici măcar în ochii celorlalţi.
Of, dacă măcar ar fi venit să mă ispitească într o altă noapte, când sufletu mi nu era bolnav şi scârbit, când mi ar fi păsat cât de cât ― măcar atât cât să vreau să descopăr ce era cu toate acestea.
Dar deja mi se părea că trecuseră milenii de când venise şi plecase. Noaptea era goală, măcinată doar de zumzetul marelui oraş şi de zbaterea valurilor. Chiar şi norii se subţiaseră şi dispăruseră. Cerul părea nesfârşit şi sfâşietor de nemişcat.
Mă uitam la stelele strălucitoare de deasupra, lăsând vuietul surd al valurilor să mă învăluie în linişte. Am arun¬cat o ultimă şi îndurerată privire luminilor din Miami, oraşul pe care îl iubeam atât de mult.
Apoi m am ridicat uşor, ca gândul, atât de încet, încât nici un muritor nu m ar fi văzut, un chip urcând tot mai sus prin vântul asurzitor, până ce oraşul mare şi întins nu mai părea decât o galaxie îndepărtată care se pierdea încet din raza privirii.
Era atât de rece vântul înălţimilor, cel care nu cunoştea anotimpurile. Sângele dinăuntrul meu fusese înghiţit, ca şi cum dulcea lui căldură n ar fi existat niciodată, iar curând faţa şi mâinile mi s au acoperit cu o pojghiţă de gheaţă, pojghiţă care s a întins apoi şi pe hainele subţiri, acoperindu mi toată pielea.
Dar nu mi pricinuia nici un fel de suferinţă. Sau, hai să spunem, mai bine, că nu mi pricinuia destulă suferinţă.
Mai degrabă înceta senzaţia de confort. Era doar jalnic şi trist, absenţa a ceea ce face existenţa valoroasă ― căldura focului şi a mângâierilor, a sărutărilor şi a discuţiilor, a dragostei, a dorului şi a sângelui.
Ah, zeii azteci trebuie să fi fost vampiri lacomi dacă au reuşit să convingă sărmanele suflete omeneşti că universul ar înceta să existe când sângele n ar mai curge. Imaginaţi vă cum e să conduci un asemenea altar, chemând cu degetul pe unul şi pe altul, storcându ţi pe buze, ca pe ciorchinii de struguri, inimile acelea tinere şi îmbibate de sânge.
M am răsucit şi m am întors cu vântul, căzând câţiva metri, apoi urcând din nou, cu braţele întinse vesel sau lăsate să atârne pe lângă mine. Apoi am stat pe spate, ca un înotător sigur de el, privind din nou stelele oarbe şi indiferente.
M am îndreptat către est, doar cu ajutorul gândului. Deasupra Londrei încă era noapte, deşi ceasurile indicau ore mici. Londra.
Era momentul să i spun adio lui David Talbot ― prietenul meu muritor.
Trecuseră mai multe luni de la ultima noastră întâlnire din Amsterdam şi îl părăsisem brusc, ruşinat că îl necăjisem din nou. De atunci îl urmărisem, dar nu l mai tulburasem. Acum ştiam că trebuie să mă duc din nou la el, indiferent de starea minţii mele. Nu era nici o îndoială că el ar fi vrut să vin. Era lucrul cel mai potrivit pe care îl aveam de făcut.
M am gândit o clipă la dragul de Louis. Era, fără îndoială, în căsuţa dărăpănată din grădina mlăştinoasă din New Orleans, citind ca de obicei la lumina lunii sau, dacă noaptea era prea întunecată, la lumina pâlpâitoare a unei lumânări... Prea târziu să mi iau rămas bun de la Louis... Dar dacă era printre noi vreo fiinţă în stare să înţeleagă, aceea era Louis. Sau, cel puţin, aşa îmi spuneam mie însumi. Deşi, probabil, contrariul este mai aproape de adevăr...
Am plecat la Londra.



2

CONFRERIA TALAMASCA, lângă Londra, tăcută în enormul parc de stejari seculari, cu acoperişurile i înclinate şi pajiştile largi acoperite de zăpada imaculată.
O clădire mândră de patru etaje, plină de ferestre oblonite şi de hornuri, trimiţând neîntrerupt în noapte fuioare şerpuite de fum.
Un loc al bibliotecilor şi al saloanelor întunecoase lambrisate cu lemn, şi al dormitoarelor cu plafoane din bârne şi covoare burgunde groase, al sufrageriilor la fel de tăcute ca şi cele ale unui ordin religios şi al membrilor la fel de devotaţi ca preoţii şi călugăriţele, în stare să ţi citească mintea, să ţi vadă aura, să ţi spună viitorul după palmă şi să ţi povestească cine s ar putea să fi fost într o viaţă anterioară.
Vrăjitori? Ei bine, probabil că unii dintre ei, da. Dar în majoritate sunt simpli erudiţi ― din categoria celor care şi au dedicat viaţa studiului ocultismului, în toate manifestările lui. Unii ştiu mai multe decât alţii. Unii cred mai mult decât alţii. De exemplu, în această confrerie ― şi în altele, la Amsterdam, la Roma sau în adâncurile mlaştinilor din Louisiana ― sunt unii membri care au pus ochii pe vampiri şi vârcolaci, care au simţit puterile fizice telecinetice, potenţial letale, ale muritorilor în stare să aprindă focuri sau să provoace moartea, care au vorbit cu spiritele şi au primit răspunsuri de la ele, care s au luptat cu entităţi invizibile şi au câştigat ― sau au pierdut.
Ordinul a rezistat mai bine de o mie de ani. De fapt, este chiar mai vechi, dar originile îi sunt învăluite în mister ― sau, mai precis, David nu mi le a explicat.
De unde îşi ia banii Talamasca? În beciurile ei este o abundenţă uimitoare de aur şi bijuterii. Investiţiile pe care le face în marile bănci ale Europei sunt legendare. Fie numai proprietăţile avute în oraşele de reşedinţa, şi ar putea ajuta Ordinul să se susţină, chiar fără să mai posede şi altceva. Sunt apoi diferitele comori de arhivă ― picturi, statui, tapi¬serii, mobilier antic şi odoare ― toate agonisite în legătură cu diverse cazuri oculte şi care nu pot fi evaluate în bani, deoarece valoarea lor istorică şi ştiinţifică depăşeşte cu mult orice preţ.
Biblioteca singură valorează o sumă fabuloasă în oricare monedă pământeană. Ea conţine manuscrise în toate limbile pământului, câteva din faimoasa Bibliotecă din Alexandria arsă cu secole în urmă, ba chiar şi unele din bibliotecile mar¬tirizaţilor catari, a căror cultură nu mai există. Sunt texte ale Egiptului antic pentru care arheologii ar omorî bucuroşi pe oricine doar ca să le arunce o privire. Sunt texte ale unor fiinţe supranaturale din câteva specii cunoscute, inclusiv vampiri. Sunt în arhive scrisori şi documente care au fost scrise chiar de mine.
Nu mă interesa nici una dintre aceste comori. Nici nu mă interesaseră vreodată. Mă rog, în momentele mele mai vese¬le mă jucasem cu ideea de a pătrunde în beciuri ca să recu¬perez câteva relicve care aparţinuseră odinioară unor nemuri¬tori pe care i am iubit. Ştiam că învăţaţii adunaseră şi lucruri pe care le abandonasem eu însumi ― conţinutul camerelor mele din Paris de pe la sfârşitul secolului trecut, cărţile şi mobilierul casei bătrâneşti pe care o aveam în Garden District, sub care dormisem vreme de decenii, aproape uitat de către cei care mai călcau încă pe podelele putrede de dea¬supra. Şi Dumnezeu ştie ce mai salvaseră ei din fălcile nimicitoare ale timpului.
Nu mi păsa prea mult de lucrurile astea. Ceea ce sal¬vaseră n aveau decât să păstreze.
Mie îmi păsa doar de David, superiorul general al Ordinului, care îmi devenise prieten încă din noaptea de mult trecută, când intrasem insolent şi impulsiv prin fereastra apartamentului său particular de la etajul al patrulea.
Cât era de brav şi echilibrat! Şi cât îmi plăcuse să mă uit la el, un bărbat înalt, cu faţa brăzdată de riduri adânci şi cu părul cărunt de culoarea oţelului. Mă întrebam dacă un tânăr poate fi atât de frumos. Iar el mă recunoscuse, ştiuse ce eram ― şi lucrul acesta mă fermecase cel mai tare.
Dacă te aş face unul dintre noi? Aş putea, să ştii...
N a şovăit niciodată în convingerile lui: „Nu voi accepta nici măcar pe patul de moarte", spusese. Dar simpla mea prezenţă îl fascinase şi nu putea s o ascundă, deşi fusese în stare chiar de la început să şi ascundă gândurile de mine.
Mintea lui devenise într adevăr ca un seif pentru care nu exista cheie. Iar eu m am mulţumit doar cu expresia străluci¬toare şi plină de afecţiune a chipului şi cu vocea gravă, culti¬vată, care ar fi putut să i ceară şi diavolului să devină bun.
Ajungând la confrerie dis de dimineaţă, prin zăpezile iernii englezeşti, am mers direct la ferestrele familiare ale lui David, găsind însă încăperile întunecoase şi goale.
M am gândit la întâlnirea noastră precedentă. Să fi plecat din nou la Amsterdam?
Ultima călătorie fusese neaşteptată sau, cel puţin, asta am descoperit când am venit să l caut, înainte ca grupul de parapsihologi al Ordinului să mi simtă explorarea telepatică băgăcioasă ― ceea ce reuşesc cu remarcabilă eficienţă ― şi să mi o reteze repede.
Părea că o însărcinare de mare importanţă impusese prezenţa lui David în Olanda.
Confreria olandeză era încă şi mai veche decât cea de lângă Londra şi avea beciuri ale căror chei nu le deţinea decât superiorul general. David găsise un portret de Rembrandt, una dintre cele mai importante comori ale Ordinului, îl copi¬ase şi îi trimisese copia bunului său prieten Aaron Lightner, căruia îi trebuia în legătură cu o importantă cercetare para¬normală întreprinsă în Statele Unite.
Îl urmasem pe David la Amsterdam şi am iscodit acolo după el, spunându mi că n ar trebui să l deranjez, aşa cum făcusem de multe ori înainte.
Daţi mi voie să vă povestesc acest episod acum.
L am urmărit la o distanţă sigură în timp ce se plimba vioi seara târziu, având grijă să mi ţin gândurile la adăpost, la fel de bine cum şi le ţinea el pe ale lui. Era o figură remarca¬bilă sub ulmii de pe Singelgracht şi se oprea iar şi iar ca să admire îngustele case vechi olandeze, de trei şi de patru etaje, cu frontoane înalte şi ferestre strălucitoare lăsate fără perdele, probabil pentru plăcerea trecătorului.
Am simţit că era schimbat. Purta baston, ca de fiecare dată, deşi era clar că încă nu avea nevoie, şi se lovea uşor cu el peste umăr, ca de obicei. Dar era ceva neatent în felul de a se plimba, un fel de insatisfacţie profundă; a hoinărit aşa ore în şir, ca şi cum timpul n ar fi avut importanţă pentru el.
Curând mi a fost clar că David se lăsa pradă amintirilor şi am reuşit să prind ici şi colo câteva imagini acute ale tinereţii lui la tropice, străluciri ale junglei înverzite, atât de diferite de acest oraş nordic şi rece, care, cu siguranţă, nu se încinsese niciodată. Încă nu avusesem visul despre tigri, încă nu ştiam despre ce este vorba.
Dar ce receptam era chinuitor de fragmentar. Pur şi sim¬plu, dibăcia lui David în a şi ascunde gândurile era de nedepăşit.
Se plimba mereu, uneori de parcă ar fi fost dirijat, iar eu îl urmăream neîntrerupt, simţindu mă ciudat de bine doar la simpla lui vedere, câteva case mai încolo.
Dacă n ar fi fost bicicletele care vâjâiau pe lângă el, ar fi arătat ca un tânăr. Dar bicicletele îl făceau să tresară. Era doar un bătrân neobişnuit de înspăimântat să nu fie trântit şi rănit. Privea plin de resentimente după tinerii biciclişti. Apoi se adâncea din nou în gânduri.
Aproape în zori trebuia inevitabil să se întoarcă la con¬frerie. Cu siguranţă că avea să doarmă cea mai mare parte a zilei.
Într o seară, când m am luat din nou după el, se plimba deja şi din nou părea să nu aibă o destinaţie precisă. Mai degrabă rătăcea pe străduţele pavate cu piatră ale Amsterdamului. Părea să i placă la fel de mult pe cât ştiam că i place Veneţia, şi nu fără motiv, căci oraşele, amândouă dense şi întunecat colorate, aveau, în ciuda diferenţelor specifice, un farmec asemănător. Doar că unul era catolic, decăzut şi plin de ruine, iar celălalt, protestant ― şi de aceea foarte curat şi eficient, lucru care, acum ca şi atunci, mă face să zâmbesc.
Noaptea următoare a decurs la fel, David se plimba iute, fluierând pentru sine ― şi curând a devenit clar că evita con¬freria. De fapt, părea că evită orişice, şi când unul dintre vechii lui prieteni ― englez şi el, şi membru al Ordinului ― a reuşit să l întâlnească pe neaşteptate lângă o librărie în Leidsestraat, a reieşit limpede din conversaţie că de la o vreme David nu mai era el însuşi.
Englezii sunt foarte politicoşi când discută şi când ridică o problemă. Dar iată ce am dedus din discuţia plină de diplo¬maţie. David îşi neglija îndatoririle de superior general. David petrecea tot timpul departe de confrerie. Cât timp stătea în Anglia, mergea la casa strămoşilor lui din Cotswolds din ce în ce mai des. Ce nu era în regulă?
David a ridicat uşor din umeri la toate remarcile, ca şi cum dialogul nu l ar fi interesat. A spus în treacăt că Talamasca se poate descurca şi un secol fără superior general, atât era de disciplinată şi de adâncită în tradiţie, iar abnegaţia membrilor era deplină. Apoi a început să scoto¬cească prin librărie, de unde a cumpărat o ediţie englezească ieftină a lui Faust de Goethe. Mai târziu a cinat singur într un restaurant indonezian, cu cartea deschisă în faţă şi cu ochii alunecându i peste pagini în timp ce mânca ospăţu i condi¬mentat.
În timp ce era ocupat cu cuţitul şi furculiţa, m am întors la prăvălie şi am cumpărat aceeaşi carte. Ce operă bizară!
Nu pot avea pretenţia că am înţeles o sau că mi am dat seama de ce o citea David. De fapt, mi a fost frică de motivul care părea atât de evident şi am îndepărtat ideea de la început.
Totuşi, mai departe mi a plăcut, în special la sfârşit, când, bineînţeles, Faust merge în cer. Cred că în legendele vechi nu se întâmplă aşa. Faust ajunge întotdeauna în iad. Am pus soluţia lui Goethe pe seama romantismului său german şi a faptului că era deja atât de bătrân, când a scris sfârşitul. Operele celor foarte bătrâni sunt întotdeauna extrem de puter¬nice, de interesante şi de bine cumpănite, şi asta cel mai probabil din cauză că puterea creatoare îi părăseşte pe atât de mulţi artişti înainte ca să fi îmbătrânit cu adevărat.
Dis de dimineaţă, după ce David dispăruse în confrerie, am rătăcit singur prin oraş. Voiam să l cunosc pentru că îl cunoştea el, pentru că Amsterdamul făcea parte din viaţa lui.
Am rătăcit prin enormul Rijksmuseum, examinând pic¬turile lui Rembrandt, pe care l am iubit întotdeauna. M am strecurat ca un hoţ în casa lui Rembrandt din Jodenbreestraat, transformată peste zi în monument public, şi m am plimbat pe o mulţime de străduţe din oraş, simţind pâlpâirea timpurilor de demult. Amsterdamul este un oraş interesant, doldora de tineri veniţi din toate părţile Europei recent omogenizate, un oraş care nu doarme niciodată.
Dacă n ar fi fost David, probabil că n aş fi venit aici niciodată. Acest oraş nu mi ar fi câştigat iubirea niciodată. Acum îl găsesc şi mai agreabil, un oraş numai bun pentru vampiri, datorită mulţimii de noctambuli, dar, bineînţeles, eu mă găseam aici ca să l văd pe David. Mi am dat seama că nu puteam pleca fără să schimbam măcar câteva vorbe.
Până la urmă, la o sâptâmână de când sosisem, l am găsit într un Rijksmuseum golit de public imediat după apus, şezând pe o bancă în faţa marelui tablou „Membrii Breslei Postăvarilor".
Ştia oare David că fusesem acolo? Imposibil. Totuşi, iată l!
Din conversaţia cu paznicul ― care tocmai îşi lua rămas bun de la David ― era evident că venerabilul ordin de şarlatani bătrâni contribuia straşnic la spijinirea artei din oraşele în care îşi ducea traiul. Aşa că era o bagatelă pentru membri să obţină accesul în muzeu atunci când publicului îi era interzis.
Şi când te gândeşti că eu trebuie să pătrund în locurile astea ca un pungaş de doi bani!
Când am intrat, în holul înalt de marmură era complet linişte. David şedea pe banca lungă de lemn, ţinând, degajat şi indiferent, în mâna dreaptă, exemplarul din Faust, acum doldora de pagini îndoite şi de însemnări.
Se uita fix la tabloul care înfăţişa câţiva olandezi neaoşi adunaţi la o masă şi făcând, fără îndoială, negustorie, dar privind totuşi liniştiţi la spectator, pe sub borurile largi ale pălăriilor mari şi negre. Efectul global al acestei picturi este rar. Chipurile sunt grozav de frumoase, pline de înţelepciune, de blândeţe şi de o răbdare aproape îngerească. Negustorii aceia seamănă de fapt mai mult cu îngerii decât cu oamenii obişnuiţi.
Păreau să fie posesorii unui mare secret şi, dacă toţi oamenii ar afla acest secret, n ar mai fi războaie şi vicii, şi răutate pe pământ. Cum or fi ajuns asemenea persoane mem¬bri ai Breslei Postăvarilor din Amsterdam în secolul al şaptesprezecelea? Dar mă îndepărtez de povestea mea...
Am apărut, şi David a tresărit, desprinzându se încet şi tăcut de umbrele din faţa lui. M am aşezat pe bancă lângă el.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:46 pm

Nu mi căutasem un adăpost adevărat în Amsterdam, aşa că eram îmbrăcat ca un vagabond, iar vântul îmi ciufulise părul.
Am stat foarte liniştit multă vreme, deschizându mi mintea printr un act de voinţă şi obţinând ceva care semăna mai degrabă cu o privire omenească în stare să i transmită cât eram de îngrijorat de starea sa şi cât de mult încercasem, de dragul lui, să l las în pace.
Inima îi bătea repede. Când m am întors către el, chipul i s a umplut de o căldură spontană şi generoasă.
A ridicat mâna dreaptă şi mi a atins umărul.
― Ca de fiecare dată, sunt bucuros să te văd, foarte bucuros.
― Ah, dar ţi am făcut rău. Ştiu că ţi am făcut.
Nu voiam să i spun că l urmărisem, că trăsesem cu ure¬chea la conversaţia pe care o purtase cu prietenul lui şi nici să stărui asupra lucrurilor pe care le văzusem cu ochii mei.
Făgăduisem să nu l mai torturez cu vechea mea între¬bare. Şi totuşi, când m am uitat la el, am văzut moartea, poate tocmai pentru că ochii îi străluceau, plini de optimism şi vigoare.
Mi a adresat o privire lungă şi gânditoare, apoi şi a retras mâna, iar ochii i s au întors la tablou.
― Există vampiri în lumea aceasta cu astfel de feţe? a întrebat, arătând către bărbaţii care se uitau la noi de pe pânză. Mă refer la înţelepciunea şi înţelegerea care zac sub chipuri. Mă refer la ceva mai specific nemuririi decât un trup supranatural, dependent anatomic de sângele uman băut.
― Vampiri cu asemenea chipuri? am răspuns. E nedrept, David. Nu există oameni cu astfel de chipuri. N au existat niciodată. Uită te la toate tablourile lui Rembrandt. E absurd să crezi că o asemenea lume a existat cu adevărat, că pe vre¬mea lui Rembrandt era plin de oameni ca aceştia şi că fiecare bărbat sau femeie era un înger. Nu, în toate aceste feţe îl vezi pe Rembrandt, iar Rembrandt este nemuritor, bineînţeles.
A zâmbit.
― Nu i adevărat ce spui. Şi ce singurătate disperată emană din tine! Nu vezi că nu ţi pot accepta darul? Şi, dacă aş face o, ce ai crede despre mine? Mi ai mai implora tovărăşia? Sau ţi aş implora o eu pe a ta?
De abia am auzit aceste vorbe. Mă uitam la tablou, la bărbaţii aceia care erau cu adevărat ca nişte îngeri. M a cuprins o furie mută. N am vrut să mai zăbovesc acolo. Jurasem să nu l ispitesc, şi iată că el însuşi se apărase de mine. Nu, n ar fi trebuit să vin.
Să l urmăresc, da, dar nu mai mult. Din nou m am îndepărtat repede.
Era furios că făceam asta. I am auzit vocea răsunând în spaţiul gol:
― Nu i cinstit să pleci aşa! Este absolut grosolan! Nu ai onoare? Sau măcar maniere, dacă onoare nu ţi a mai rămas? Apoi s a întrerupt, căci nu mai eram lângă el, ca şi cum aş fi dispărut, şi rămăsese un bărbat singur în muzeul uriaş şi rece, vorbind cu voce tare.
Îmi era ruşine, dar mă simţeam prea furios şi lovit ca să mă întorc la el, deşi nu ştiam de ce. Ce făcusem cu omul ăsta? Cum m ar mai dojeni Marius!
Am hoinărit ore în şir prin Amsterdam, şterpelind nişte hârtie de scris tip pergament ― care mi place cel mai mult – şi un stilou. Apoi am căutat, în cartierul felinarelor roşii, o tavernă sinistră şi împuţită, plină cu femei vopsite şi tineri drogaţi, pentru că acolo puteam să stau şi să i scriu lui David o scrisoare, nebăgat în seamă şi netulburat atâta timp cât aveam în faţă o halbă de bere. Nu ştiam frază cu frază ce voiam să i scriu, doar că tre¬buia să i spun într un fel cât îmi părea de rău pentru cum mă comportasem şi că în sufletul meu ceva se frânsese când îi privisem pe bărbaţii din tabloul lui Rembrandt. Aşa că am scris, improvizat, grăbit şi la întâmplare ― următoarea relatare:

Ai dreptate. Felul în care te am părăsit a fost josnic. Mai rău chiar, a fost laş. Îţi promit că, atunci când ne vom întâlni, te voi lăsa să spui tot ce ai de spus.
Am eu însumi o teorie despre Rembrandt. Mi am petrecut ore în şir studiindu i picturile ― la Amsterdam, Chicago, New York, oriunde le am găsit ― şi cred cu adevărat ceea ce ţi am spus, că n au putut exista atâtea suflete mari câte vor să ne lase să credem pic¬turile lui Rembrandt.
Aceasta este teoria mea şi te rog să ţii cont atunci când o citeşti că ea pune de acord toate elementele pe care le implică. Această punere de acord obişnuia să fie măsura şi eleganţa teoriilor... Înainte ca vorba „ştiinţă" să înceapă să însemne ceea ce înseamnă astăzi.
Cred că atunci când era tânăr, Rembrandt şi a vândut sufletul diavolului. Era un simplu negustor. Diavolul i a promis să l facă cel mai mare pictor al timpului său. Tot diavolul i a trimis mulţimi de oameni să i picteze. I a dat lui Rembrandt bogăţie, o casă încântătoare în Amsterdam, o nevastă, iar mai târziu o amantă ― toate astea pentru că era sigur că la sfârşit îi va avea sufletul.
Dar întâlnirea cu diavolul l a schimbat pe Rembrandt. Având o atât de certă evidenţă a existenţei răului, a devenit obsedat de între¬barea „Ce este binele?" A cercetat feţele modelelor, căutând divini¬tatea lăuntrică; şi, spre uimirea lui, a reuşit să vadă scânteia acestei divinităţi până şi în cei mai josnici dintre oameni.
Măiestria lui era atât de mare ― şi înţelege, te rog, că talentul nu i l dăduse diavolul, acesta fusese al lui dintru început ― încât nu numai că putea să vadă bunătatea, ci putea s o şi picteze; putea să afirme faptul că o cunoscuse, că credea în ea, putea s o spună cu ajutorul vopselelor.
Cu fiecare portret înţelegea tot mai profund graţia şi bunătatea naturii umane. Înţelegea capacitatea de compasiune şi înţelepciune ce există în fiecare suflet. Pe măsură ce continua, măiestria creştea; comunicarea infinitului devenea tot mai subtilă. El însuşi devenea tot mai personal, iar fiecare operă, mai grandioasă, mai senina şi magnifică.
Până la urmă, feţele pe care le picta Rembrandt nu mai erau deloc feţe din carne şi sânge. Erau expresii ale spiritului, portrete a ceea ce zace în trupul fiecărui bărbat sau al fiecărei femei; erau viziuni a ceea ce era persoana respectivă în ceasul ei cel mai bun sau a ceea ce putea să devină.
Iată de ce negustorii din Breasla Postăvarilor arată aidoma celor mai bătrâni şi mai înţelepţi dintre sfinţii lui Dumnezeu.
Dar nicăieri nu se manifestă spiritualitatea mai profund şi mai pătrunzător decât în autoportretele lui Rembrandt. Şi ştii, desigur, că ne a lăsat o sută douăzeci şi două.
De ce crezi că a pictat atâtea? Erau rugămintea lui personală către Dumnezeu să ţină cont de progresul acestui om pe care obser¬varea apropiată a semenilor îl transformase complet sub aspect reli¬gios. „Aceasta este viziunea mea", îi spunea Rembrandt lui Dumnezeu.
Spre sfârşitul vieţii pictorului, diavolul a devenit bănuitor. Nu voia ca protejatul său să creeze asemenea magnifice tablouri, atât de pline de căldură şi bunătate. Crezuse că olandezul era un materialist, aşadar, un simplu pământean. Dar în picturile pline de lucruri scumpe strălucea incontestabila evidenţă că fiinţele omeneşti sunt întru totul neasemănătoare celorlalte vietăţi din cos¬mos ― că sunt un preţios amestec de carne şi foc nemuritor.
Ei bine, Rembrandt a avut parte de toate pedepsele cu care l a copleşit diavolul. Şi a pierdut frumoasa casă din Jodenbreestraat. Şi a pierdut amanta şi până la urmă şi fiul. Totuşi, a pictat mereu, fără urmă de amărăciune sau răutate. Iar şi iar, a insuflat tablourilor lui iubire.
Până la urmă a ajuns pe patul de moarte. Diavolul se fudulea încoace şi încolo bucuros, gata să i înhaţe sufletul şi să l prindă între degeţelele sale rele. Dar îngerii şi sfinţii i au cerut lui Dumnezeu să intervină.
„Cine din lumea asta ştie mai multe despre bunătate? au întrebat ei, arătând către muribundul Rembrandt. Cine a arătat mai multă decât acest pictor? Când vrem să ştim ce este dumnezeiesc în om, ne uităm la tablourile lui!"
Şi astfel, Dumnezeu a rupt pactul dintre Rembrandt şi diavol. A luat la sine sufletul pictorului, iar diavolul, păcălit de curând în acelaşi fel şi de Faust, a înnebunit de furie.
Ei bine, diavolul avea să îngroape viaţa lui Rembrandt în obscuritate. Să aibă grijă ca toate bunurile personale ale omului şi documentele să i fie înghiţite de uriaşa curgere a timpului. Desigur, acesta este motivul pentru care nu ştim aproape nimic despre viaţa adevărată a lui Rembrandt sau despre ce fel de om a fost.
Dar diavolul n a putut controla soarta picturilor. Oricât a încer¬cat, n a reuşit să i facă pe oameni să le ardă sau să le înlocuiască cu unele mai noi, ale unor artişti mai la modă. De fapt, s a întâmplat un lucru curios, aparent fără un început precis. Rembrandt a devenit cel mai admirat dintre toţi pictorii care au trăit vreodată; cel mai mare pictor al tuturor timpurilor.
Iată teoria mea despre Rembrandt şi despre acele chipuri.
Dacă aş fi muritor, aş vrea să scriu un roman despre Rembrandt, cu această temă. Dar nu sunt muritor. Nu mi pot salva sufletul prin artă sau fapte bune. Sunt o creatură de felul diavolului, cu o singură diferenţă: iubesc picturile lui Rembrandt!
Totuşi, mi se rupe inima când le privesc. Mi s a rupt inima să te văd acolo în muzeu. Şi ai perfectă dreptate, nu există vampiri cu feţe ca ale sfinţilor din „Breasla Postăvarilor".
Iată de ce te am părăsit în muzeu atât de nepoliticos. N a fost furia diavolului. A fost, pur şi simplu, durere.
Îţi promit din nou că, data viitoare, când ne vom întâlni, te voi lăsa să spui tot ce ai de spus.


AM SCRIS la sfârşitul scrisorii numărul agentului meu din Paris, alături de adresa poştei, aşa cum făcusem întot¬deauna când îi scrisesem lui David, deşi el nu mi răspunsese niciodată.
Apoi am plecat în pelerinaj la întâmplare, revizitând pic¬turile lui Rembrandt din marile colecţii ale lumii. N am văzut nimic care să mi clintească credinţa în bunătatea pic¬torului. Pelerinajul s a dovedit penitent, căci am rămas devotat imaginii mele despre Rembrandt. M am hotărât din nou să nu l mai necăjesc pe David.
Apoi am avut visul. Tigru, tigru... David în pericol. M am trezit tresărind în scaunul meu din cocioaba lui Louis, ca şi cum m ar fi scuturat o mână prevenitoare.
În Anglia noaptea era pe sfârşite. Trebuia să mă grăbesc. Până la urmă, am dat de David într o tavernă pitorească din satul Cotswolds, la care se putea ajunge numai pe un drum îngust şi nesigur.
Era satul lui natal, nu departe de moşia strămoşilor. Am ghicit asta explorând în jur ― un loc cu o singură stradă prin¬cipală, cu clădiri din secolul al şaisprezecelea, cu prăvălii şi un han dependent de capriciile turiştilor, pe care David îl restaurase din banii lui şi îl vizita din ce în ce mai des, ca să scape de viaţa londoneză.
Un locşor absolut straniu!
Tot ce făcea David era să şi soarbă scotch ul preferat şi să mâzgălească pe şerveţele crochiuri ale diavolului. Mefisto cu lăuta? Încornoratul Satan dansând sub lumina lunii? I am simţit deprimarea de la mai multe mile depărtare sau, mai degrabă, părerea celorlalţi despre el, căci ceea ce receptam era felul în care se oglindea în ochii altora.
Aş fi vrut atât de mult să i vorbesc. N am îndrăznit. Aş fi stârnit prea multă nelinişte în tavernă, unde bătrânul propri¬etar şi cei doi nepoţi mătăhăloşi şi tăcuţi ai lui rămăseseră treji să şi fumeze pipele puturoase, numai din cauza prezenţei stăpânului local ― care se îmbătase ca un lord.
Am stat prin preajmă un ceas, iscodind prin ferestruică. Apoi m am îndepărtat.
Acum ― multe, multe luni mai târziu ― în timp ce ningea peste Londra, în timp ce fulgii tăcuţi cădeau peste faţada înaltă a Confreriei Talamasca, l am căutat, extenuat, gândindu mă că, în afară de el, nu mai exista nimeni pe lume pe care să trebuiască să l văd. Am cercetat minţile membrilor Confreriei, adormiţi sau treji. I am stârnit. Îi auzeam devenind atenţi la fel de limpede, de parcă ar fi sărit din pat şi ar fi aprins luminile.
Dar am obţinut ceea ce voiam înainte să mă poată con¬tracara.
David se dusese undeva la conacul din Cotswolds, cu siguranţă, în vecinătatea sătucului şi a cârciumei sale pitoreşti. Ei bine, nu i aşa că l puteam găsi? M am dus să l caut acolo.
Ningea şi mai tare, iar eu mergeam aproape de pământ, rece şi supărat, cu orice amintire a sângelui pe care îl băusem deja pierdută.
Mi au revenit în minte alte năluciri, aşa cum fac mereu în iarna aspră, imagini ale zăpezii zgrunţuroase şi sărace din copilăria mea muritoare, ale camerelor friguroase, de piatră, din castelul tatălui meu, ale focului şi ale câinilor mei mari fornăind în fân, lângă mine, adăpostindu mă şi încălzindu mă.
Aceşti câini fuseseră ucişi la ultima mea vânătoare de lupi.
Nu mi plăcea să mi aduc aminte, totuşi era atât de plăcut să mă gândesc că eram din nou acolo ― cu mirosul focului şi al câinilor puternici culcaţi lângă mine, şi că eram viu, viu cu adevărat! ― iar vânătoarea nu avusese loc niciodată. Că nu fusesem niciodată la Paris şi că nu l fermecasem pe Magnus, vampirul puternic şi dement. Cămăruţa de piatră era plină de mirosul plăcut al câinilor, iar eu puteam dormi lângă ei, în siguranţă.
M am oprit, în sfârşit, lângă conacul în stil elisabetan de la Cotswolds, o construcţie de piatră foarte frumoasă, cu acoperişuri foarte ascuţite şi cu frontoane înguste, cu ferestre de sticlă groasă, adâncite în zid, o clădire mult mai mică decât cea a Confreriei, totuşi foarte mare în genul ei.
Era luminat un singur rând de geamuri. M am apropiat şi am văzut acolo biblioteca şi pe David aşezat în faţa unui foc care trosnea.
Avea în mână familiarul jurnal cu coperţi de piele şi scria foarte repede cu stiloul. Nu a simţit deloc că era privit. Consulta o altă carte legată în piele, aflată pe măsuţa din faţa lui. Am văzut uşor că era o Biblie creştină, cu tipăritură măruntă pe două coloane, cu marginile paginilor aurite şi cu o panglică drept semn de carte.
Cu un mic efort am observat că David citea Cartea genezei şi că, aparent, făcea însemnări după ea. Alături era traducerea din Faust. Ce naiba îl interesa din toate astea?
Camera era toată căptuşită cu cărţi. Doar o lampă îşi arunca lumina peste umărul lui David. O bibliotecă la fel ca multe altele din zona nordică ― tihnită şi ispititoare, cu un tavan scund din bârne şi fotolii de piele mari şi confortabile.
Dar ceea ce o făcea neobişnuită erau relicvele unei vieţi trăite într o altă climă, îndrăgitele amintiri ale acelor ani neuitaţi.
Capul pătat al unui leopard era cocoţat deasupra căminu¬lui. Pe peretele din dreapta era fixat capul negru al unui bour. Erau mai multe statuete hinduse de bronz, ici şi colo, în rafturi şi pe mese. Carpete indiene preţioase zăceau pe covorul maro, înaintea căminului, a uşii şi a ferestrelor.
Chiar în centrul camerei era întinsă pielea strălucitoare a tigrului bengalez, cu capul conservat cu grijă, cu ochii de sticlă şi labele imense, aşa cum le văzusem în îngrozitorul meu vis.
David şi a îndreptat brusc atenţia asupra acestui din urmă trofeu, apoi, cu efort, şi a ridicat ochii şi a început din nou să scrie. Am încercat să i citesc mintea. Nimic. De ce mă mai oboseam? Nu puteam să prind nici măcar o cât de mică amintire a pădurii de manglieri în care fusese ucisă fiara. Totuşi, el s a uitat din nou la tigru şi, uitând de stilou, s a cufundat în gânduri.
Ca întotdeauna, îmi făcea bine măcar să l urmăresc. Am zărit în umbră câteva fotografii înrămate ― poze cu David tânăr, cele mai multe făcute în India, în faţa unui bungalou cu terase largi şi tavan înalt. Apoi imagini ale mamei şi ale tatălui. Ale lui cu animalele ucise. Îmi explicau oare visul?
Nu mi păsa de zăpada care cădea în jurul meu, acoperindu mi părul, umerii şi braţele încrucişate. Până la urmă, m am pus în mişcare. Mai era numai o oră până în zori.
Am înconjurat casa, am găsit o uşă de serviciu, am comandat zăvorului să se deschidă şi am pătruns în holul scund. Lemn vechi, uns iar şi iar cu lacuri sau ulei. Mi am lăsat mâinile pe bârnele roşii şi am văzut, într o străfulgerare, o pădure imensă de stejar plină de lumina soarelui, apoi doar umbra înconjurându mă. Am inspirat aroma focului îndepărtat.
Mi am dat seama că David stătea la celălalt capăt al holului şi mi făcea semn să mă apropii. Dar ceva din înfăţişarea mea îl alarma. Ah, da, eram plin de zăpadă şi acoperit de o pojghiţă subţire de gheaţă.
Am mers împreună în bibliotecă şi m am aşezat pe scaunul din faţa lui. M a lăsat o clipă să mă uit la foc şi să simt cum se topeşte zăpada pe mine. Mă gândeam la motivul pentru care venisem şi cum aş putea să l exprim în cuvinte. Mâinile îmi erau la fel de albe ca zăpada.
A apărut din nou, aducându mi un prosop mare. L am luat şi mi am şters cu el faţa, părul, apoi mâinile. Ce bine era.
― Mulţumesc, am spus.
― Păreai o statuie.
― Da, aşa arăt acum, nu i aşa? Voi pleca.
― Cum adică? S a aşezat în faţa mea. Explică mi.
― Mă duc într un loc pustiu. Am găsit un mod în care pot s o sfârşesc. Nu i simplu deloc.
― De ce vrei să faci asta?
― Nu mai vreau să fiu viu. Pur şi simplu, mi a ajuns. Nu aştept moartea în felul în care o faci tu. Nu i vorba despre asta. În noaptea asta...
M am oprit. Am văzut o pe bătrână în patul ei simplu, în capotul înflorat, deasupra cuverturii de nailon. Apoi l am văzut pe tipul straniu care mă urmărea, cel care venise la mine pe plajă şi mi dăduse povestea pe care o aveam încă, îndesată, în haină.
Fără nici o noimă. Oricine ai fi, vii prea târziu.
De ce să mi dau osteneala să explic?
Am văzut o brusc pe Claudia, de parcă stătea acolo, într un alt tărâm, uitându se la mine, aşteptând s o observ. Ce bine că mintea noastră poate invoca imagini aparent atât de reale. Putea la fel de bine să fie chiar aici, la biroul din întuneric al lui David. Claudia, care mi băgase cuţitul în piept. „Am să te bag în coşciug pe veci, tată." Dar acum o vedeam mereu pe Claudia, nu i aşa? Vis după vis...
― Nu face asta, a spus David.
― A venit vremea, David, am şoptit, gândindu mă vag cât de dezamăgit ar fi Marius.
Mă auzise David? Poate că vorbisem prea încet. În foc a pârâit ceva, o bucată de jar prăbuşindu se în cenuşă sau poate seva încă umedă sfârâind într un buştean. Am văzut din nou dormitorul rece din copilărie şi pe mine cu un câine în braţe, unul dintre aceia leneşi şi afectuoşi. Este monstruos să vezi un lup omorând un câine!
Trebuia să fi murit în ziua aceea. Nici chiar cei mai buni vânâtori n ar fi în stare să omoare o haită de lupi. Poate că asta a fost o greşeală cosmică. Intenţionasem să plec, dacă într adevăr există vreo continuitate, şi, forţându mă, a apărut ochiul diavolului. „Ucigaşul de Lupi". Vampirul Magnus o spunea atât de drăgăstos în timp ce mă căra în vizuina lui.
David se lăsase pe spate în scaun, cu un picior pe grătarul vetrei şi cu ochii aţintiţi la flăcări. Era profund nefericit, chiar puţin înnebunit din cauza asta, deşi o ascun¬dea foarte bine.
― Nu va fi dureros? m a întrebat, privindu mă.
Pentru o clipă n am ştiut ce vrea să spună. Apoi mi am amintit. Am pufnit în râs.
― Am venit să mi iau rămas bun de la tine, să te întreb dacă eşti sigur de hotărârea pe care ai luat o. Mi s a părut corect să ţi spun că am să mă prăpădesc şi că este ultima ta şansă. Mi s a părut corect. Mă crezi? Sau te gândeşti că e doar un nou pretext? De fapt, nu contează.
― Aşa cum povesteai că a făcut Magnus, a zis. Îţi laşi moştenitor, apoi te duci în foc.
― N a fost numai o poveste, am spus, nedorind să fiu certăreţ şi întrebându mă de ce totuşi păream aşa. Sau poate că aşa este. Sincer să fiu, nu ştiu.
― De ce vrei să te autodistrugi?
Părea disperat.
Cât de mult îl făcusem să sufere.
M am uitat la tigrul strălucitor, la magnifica lui blană cu dungi negre pe fond oranj.
― A fost un mâncător de oameni, nu i aşa? l am întrebat.
A ezitat, ca şi cum n ar fi înţeles întrebarea, apoi s a dezmeticit şi a aprobat din cap.
― Da. S a uitat la tigru, pe urmă la mine. Nu vreau s o faci. Amân o, pentru numele lui Dumnezeu. N o face. De ce tocmai în noaptea asta?
În ciuda voinţei mele, m a făcut să râd.
― Noaptea asta e o noapte numai bună, am spus. Am să mă duc. M am înveselit brusc foarte tare, pentru că mi am dat seama că intenţionam cu adevărat s o fac! Nu era doar o glumă. N aş fi vorbit niciodată astfel, dacă ar fi fost o simplă glumă. Mi am imaginat şi cum. Am să urc cât de sus sunt în stare, înainte ca soarele să apară la orizont. Nu va mai exista nici o posibilitate să mă pun la adăpost. E foarte pustiu acolo.
Voi muri în flăcări. Nu în frig, ca atunci pe munte, când m au înconjurat lupii. La căldură, cum murise Claudia.
― Nu, n o face! a zis el.
Cât de onest era, cât de convingător. Dar nu ţinea.
― Vrei sângele? l am întrebat. Nu durează mult. Nu suferi aproape deloc. Şi am convingerea că ceilalţi nu ţi vor face nici un rău. Te voi face atât de puternic, încât vor da de dracu' dacă vor încerca ceva.
Magnus mă lăsase orfan, fără alt ajutor, avertizându mă numai că Armând şi ai lui s ar putea să vină după mine, să mi întindă curse şi să încerce să pună capăt noii mele vieţi. Iar Magnus ştiuse că am să înving.
― Nu vreau sângele, Lestat. Dar vreau ca tu să rămâi aici. Uite, acordă mi măcar căteva nopţi. Nu mai mult. În numele prieteniei, Lestat, rămâi acum cu mine. Nu mi poţi acorda câteva ore? Şi pe urmă, dacă va trebui să pleci, n am să mai protestez.
― De ce?
Părea copleşit. Apoi a zis:
― Lasâ mă să ţi vorbesc. Lasă mă să ţi schimb gândul.
― Ai ucis tigrul pe când erai foarte tânăr, nu i aşa? În India. M am uitat în jur, la celelalte trofee. Am văzut tigrul în vis.
Nu a răspuns. Părea îngijorat şi perplex.
― Te am făcut să suferi, am spus. Te am condus în adâncul amintirilor din tinereţe. Te am făcut să fii conştient de timp, şi nu erai atât de conştient mai înainte.
S a schimbat la faţă. Vorbele mele îl răniseră. Totuşi, a clătinat din cap.
― David, înainte să plec, primeşte de la mine sângele, i am şoptit dintr o dată, cu disperare. Nu ţi a mai rămas nici măcar un an. O simt când sunt lângă tine. Îţi aud inima slăbind.
― Nu poţi şti asta, prietene, a rostit calm. Rămâi aici cu mine. Îţi voi spune totul despre tigru, despre zilele petrecute în India. Pe urmă, am vânat în Africa, şi altă dată în Amazon... Atâtea aventuri. Nu eram învăţatul ruginit care sunt acum...
― Ştiu. Am zâmbit. Nu mi mai vorbise niciodată aşa, nu mai oferise niciodată atât de mult. E prea târziu, David.
Am văzut din nou visul. Am văzut lănţişorul de aur din jurul gâtului lui David. Oare tigrul venise pentru lănţişor? N avea nici un sens. Şi cât de persistent simţeam pericolul.
M am uitat din nou la blana fiarei. Cât de feroce îi era faţa.
― Ţi a plăcut să omori tigrul? am întrebat.
A ezitat. Apoi s a forţat să răspundă.
― Era un mâncător de oameni. Omorâse copii. Da, cred că a fost plăcut.
Am râs încetişor.
― Ei bine, atunci eu şi tigrul avem ceva comun. Iar Claudia mă aşteaptă.
― Nu crezi asta cu adevărat, nu i aşa?
― Nu. Dacă aş crede o, m aş teme să mor.
Am văzut o pe Claudia, ca vie... un portret oval de porţelan ― păr auriu, ochi albaştri. Era ceva pătimaş şi viu în expresia ei, în ciuda culorii de zahăr şi a ramei ovale. Avusesem oare un asemenea medalion? Căci, fără îndoială, era un medalion. M a străbătut un fior rece. Îmi aminteam moliciunea părului ei. Parcă era din nou lângă mine. Dacă m aş întoarce, aş zări o lângă mine în întuneric, cu mâna pe spătarul scaunului meu. M am întors. Nimeni. Dacă mai rămâneam aici, aveam să mi pierd minţile.
― Lestat! a zis David repede. Mă cercetase cu mintea, încercând cu disperare să mai găsească ceva de spus. A arătat spre haină. Ce ai în buzunar? Nişte însemnări ale tale? Voiai să mi le laşi? Dă mi le să le citesc acum.
― O, asta nu i decât o povestioară ciudată, am zis, uite, ia o. Se potriveşte mai bine într o bibliotecă, înghesuită pe unul dintre rafturi. Am scos pachetul de foi împăturite şi l am privit. Eu am citit o. E destul de amuzantă. I am aruncat pachetul în poală. Mi a dat o un muritor cam într o doagă, un sărman suflet întunecat care, deşi ştia cine sunt, a avut destul curaj să mi o arunce la picioare.
― Explică mi, a zis David, răsfoind paginile. De ce o porţi cu tine? Dumnezeule ― Lovecraft?
A clătinat uşor din cap.
― Tocmai ţi am explicat. N are rost, David, nu pot fi întors din drum. Mă duc. Povestirea asta nu înseamnă nimic. Bietul nebun.
Avea ochii straniu de strălucitori. Ce o fi fost atât de ciu¬dat în felul în care alerga către mine prin nisip? Sau în retragerea atât de neîndemânatică? Comportamentul lui părea să spună că totul era foarte important. Ei, dar era o nebunie. Nu mi păsa şi ştiam că nu mi pasă. Ştiam ce am de făcut.
― Lestat, stai, a zis David. Ultima oară când ne am întâlnit, mi ai promis că ai să mă laşi să spun tot ce am de spus. Mi ai scris asta, Lestat, îţi aminteşti? N o să ţi iei cuvântul înapoi.
― Ei bine, sunt nevoit să mi l iau, David. Şi tu ai să mă ierţi, din cauză că mă duc. Poate că nu există nici rai, nici iad, şi atunci ne vom vedea pe lumea cealaltă.
― Şi dacă există amândouă? Atunci?
― Ai citit prea mult din Biblie. Citeşte şi povestea lui Lovecraft. Am râs scurt, arătând către paginile pe care le ţinea. Sunt mai bune pentru liniştea ta. Şi ţine te departe de Faust, pentru numele lui Dumnezeu! Crezi într adevăr că la sfârşit vor veni îngerii şi ne vor lua cu ei? Pe mine cred că nu, dar pe tine?
― Nu pleca, a spus cu o voce atât de slabă şi de implora¬toare, încât mi a tăiat respiraţia. Dar deja plecasem. L am auzit vag în urma mea: Lestat, am nevoie de tine. Eşti singu¬rul meu prieten.
Ce cuvinte tragice! Voiam să i spun că mi pare rău pen¬tru tot. Dar acum era prea târziu. De fapt, cred că ştia.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:46 pm

Am plonjat în întuneric, croindu mi drum prin ninsoare. Întreaga viaţă îmi părea insuportabilă, atât ororile, cât şi splendorile ei. Acolo jos, căsuţa părea caldă, împrăştiind lumină pe câmpul alb şi scoţând fuioare de fum albăstrui pe coş.
M am gândit din nou la David, cum se plimba prin Amsterdam de unul singur, apoi m am gândit la chipurile lui Rembrandt. I am revăzut chipul în lumina focului din bibliotecă. Arăta ca un om pictat de Rembrandt. Aşa arătase întotdeauna, de când îl cunoscusem. Şi cum arătam noi – îngheţaţi pentru totdeauna în forma pe care o avusesem când ne pătrunsese în vine Sângele Negru? Claudia fusese decenii în şir copila aceea pictată pe porţelan. Iar eu semănasem cu o statuie de Michelangelo, la fel de alb ca marmura. Şi la fel de rece.
Ştiam că mă voi ţine de cuvânt.
Dar ştiţi şi voi că în toate astea e o minciună enormă. Nu credeam cu adevărat că voi putea fi ucis de către soare. Ei bine, mă duceam însă să l pun la încercare.



3

DEŞERTUL GOBI.
În urmă cu eoni, în era sauriană ― cum au numit o oamenii ― şopârle uriaşe au murit cu miile în această parte ciudată a lumii. Nimeni nu ştie de ce veniseră aici, nici de ce au murit. Să fi fost un tărâm al arborilor tropicali şi al mlaştinilor fumegânde? Nu se ştie. Acum, aici, ştim numai de deşert şi de milioane şi milioane de fosile, care spun frag¬mente dintr o poveste cu reptile uriaşe, sub ale căror paşi pământul tremura, cu siguranţă.
Deşertul Gobi este, aşadar, un cimitir imens şi locul potrivit pentru mine ca să privesc soarele în faţă. Înaintea răsăritului am zăcut multă vreme în nisip, adunându mi ultimele gânduri.
Şmecheria era să mă ridic până la limita cea mai de sus a atmosferei, în întâmpinarea răsăritului, ca să zic aşa. Apoi urma să mi pierd cunoştinţa şi să mă rostogolesc în jos prin căldura sufocantă şi să mi zdrobesc trupul din cauza acestei teribile căderi.
În plus, dacă explozia de lumină era destul de puternică, încât să mă ardă, gol şi atât de departe de pământ, poate că aveam să mor înainte ca rămăşiţele mele să se înfigă în patul tare de nisip.
Părea o idee bună, ca să zic aşa. Nimic nu mă mai putea opri. Mă întrebam totuşi dacă ceilalţi nemuritori― ştiau ce aveam de gând şi dacă le păsa sau nu. În mod cert, eu nu le trimiteam mesaje de adio. N am lăsat să plece de la mine nici un fel de imagine întâmplătoare despre ceea ce intenţionam să fac.
Fierbinţeala zorilor s a strecurat în sfârşit peste deşert. M am ridicat în genunchi, m am dezbrăcat şi am început să urc, cu ochii deja arşi de fărâma de lumină.
Am mers tot mai sus, depăşind mereu locurile unde trupul meu tindea să se oprească şi să se lase să plutească în voia lui. În cele din urmă, nu mai puteam respira, din cauza aerului atât de rarefiat, şi era nevoie de un mare efort ca să mă păstrez la înălţimea atinsă.
Apoi a apărut lumina. Atât de nemărginită, atât de fierbinte, atât de orbitoare, încât parcă auzeam şi un vuiet adăugându se la ceea ce simţeam în ochi. Am văzut un foc galben şi portocaliu acoperind totul. Am privit fix către el, deşi parcă simţeam apă clocotită pătrunzându mi sub pleoape. Cred că am deschis şi gura, ca şi cum aş fi vrut să înghit focul acela divin! Soarele a răsărit brusc. Îl vedeam; mă întindeam după el. Apoi lumina m a acoperit ca plumbul topit, paralizându mă şi chinuindu mă peste limita suporta¬bilului, iar propriile mele ţipete mi au umplut auzul.
Aş fi vrut să nu mă uit în altă parte, aş fi vrut să nu cad încă!
Astfel te sfidez, cerule! Brusc nu au mai fost cuvinte, nici gânduri. Mă răsucisem, înotam în cer. Când au început să mă învăluie întunericul şi răceala ― îmi pierdeam cunoştinţa, nimic altceva ― mi am dat seama că începusem să cad.
Se auzea aerul fâşâind pe lângă mine şi mi se părea că mă strigau vocile altora şi, în amestecul îngrozitor de zgomote, auzeam distingându se vocea unei copile.
Apoi nimic...
Visam?
Eram într un loc mic şi închis, un spital mirosind a boală şi a moarte şi arătam cu degetul spre pat şi spre copila care zăcea pe pernă, albă, mică, pe jumătate moartă.
S a auzit un hohot ascuţit de râs. Mirosea a ulei de opaiţ ― ca în momentul în care fitilul se termină.
― Lestat, a zis ea, şi cât îi era de frumoasă vocea.
Am încercat să i explic despre castelul tatălui meu, despre ninsoare şi despre câinii care mă aşteptau acolo. Acolo vrusesem să mă duc. Auzeam lătratul prelung al câinilor răsunând pe deasupra povârnişurilor acoperite cu zăpadă şi aproape că puteam vedea turnurile castelului.
Dar ea a spus:
― Încă nu.


CÂND m am trezit, era noapte iar. Zăceam în deşert. Dunele răscolite de vânt îmi pudraseră membrele cu un strat subţire de nisip. Mă durea peste tot. Mă dureau chiar şi rădăcinile firelor de păr. Sufeream atât de mult, încât n aş fi vrut să mă mişc.
Am zăcut mai multe ore. Când şi când mai scoteam un geamăt. Nu mai conta. Când mă mişcăm, oricât de puţin, simţeam nisipul sub spate, sub gambe şi sub călcâie, ca şi cum ar fi fost cioburi ascuţite de sticlă.
M am gândit la toţi cei pe care aş fi putut să i chem în ajutor. Nu i am chemat. Treptat mi am dat seama că, dacă rămâneam acolo, soarele ar fi răsărit, bineînţeles, din nou, deci m ar fi prins şi m ar fi ars iar şi iar. Nu reuşisem încă să mor.
Trebuia să rămân, nu i aşa? Numai un laş ar fi căutat adăpost acum.
Era de ajuns să mi privesc mâinile în lumina stelelor, ca să văd că n aveam să mor. Eram ars, desigur, pielea îmi era maronie, zbârcită şi măcinată de durere. Dar nu eram aproape de moarte.
În cele din urmă, m am răsucit şi am încercat să mi odih¬nesc faţa sprijinind o de nisip, dar nu era cu nimic mai con¬fortabil decât privitul în sus.
Am simţit apoi soarele venind. Plângeam în timp ce grandioasa lumină portocalie se revărsa asupra lumii. Durerea mi a cuprins mai întâi spatele, apoi am simţit că mi arde capul, de parcă stătea să explodeze, şi că focul îmi devora ochii. Când m a ajuns întunericul uitării, eram nebun, absolut nebun.
Când m am trezit în seara următoare, am simţit nisip în gură, nisip peste tot corpul în suferinţă. În nebunia mea, aproape că mă îngropasem de viu.
Am rămas aşa mai multă vreme, gândindu mă doar că suferinţa mea era mai mare decât ar fi putut îndura orice creatură.
În cele din urmă, am ieşit la suprafaţă, scâncind ca un animal, m am ridicat în picioare, fiecare gest răscolind durerea şi intensificând o, apoi m am avântat în aer şi am început călătoria nocturnă spre vest.
Puterile nu mi scăzuserâ. Fusese profund vătămată numai suprafaţa trupului.
Vântul era infinit mai moale decât nisipul. Cu toate aces¬tea, mă chinuia, ca nişte degete care îmi mângâiau toată pielea arsă şi trăgeau de rădăcinile firelor de păr. Îmi înţepa pleoapele şi îmi zgâria genunchii.
Am călătorit mai multe ore, îndreptându mă încet către casa lui David, şi când am coborât pe zăpadă, am trăit câteva clipe de nemaipomenită uşurare.
În Anglia tocmai urma să se crape de ziuă.
Am intrat din nou pe uşa din spate şi fiecare pas îl simţeam ca pe o teribilă tortură. Aproape orb, am găsit biblioteca, m am lăsat în genunchi, fără să mi pese de durere, şi m am prăbuşit pe blana de tigru.
Mi am culcat capul lângă capul tigrului şi mi am rezemat obrazul de fălcile i deschise. Ce blană deasă şi fină! Mi am întins braţele peste labele lui şi i am simţit, sub încheie¬turile mâinilor, ghearele netede şi tari. Durerea mă străbătea în valuri. Blana era aproape mătăsoasă, iar camera era întunecoasă şi răcoroasă. În slabe străfulgerări de viziuni tăcute, am văzut pădurile de manglieri din India, am văzut chipuri întunecate şi am auzit voci îndepărtate. Şi, deodată, l am văzut, preţ de o clipă, foarte clar, pe David tânăr, aşa cum îl văzusem în vis.
Părea un miracol acest bărbat tânăr, plin de sânge şi de ţesuturi şi de atâtea lucruri minunate ― ochi, o inimă care bătea şi câte cinci degete la fiecare mână.
M am văzut pe mine însumi plimbându mă prin Paris, în zilele de demult, când eram viu. Purtam pelerina de catifea roşie, căptuşită cu blana lupilor pe care îi vânasem în Auvergne, ţinutul meu natal, fără să visez vreodată că există creaturi care te pândesc din umbră, creaturi care te pot vedea şi se pot îndrăgosti de tine numai pentru că eşti tânăr, care îţi pot lua viaţa numai pentru că te iubesc şi pentru că ai omorât o haită întreagă de lupi...
David vânătorul! În kaki, cu puşca aceea uriaşă.
Mi am dat seama încet încet că durerea începuse să scadă. Bătrânul Lestat, zeul, se vindeca supranatural de repede. Durerea era ca o dogoare în jurul trupului meu. Mă imaginam luminând cald întreaga încăpere.
Am simţit miros de muritori. Un servitor intrase şi ieşise repede din cameră. Sărmanul. Îmi venea să râd, aşa pe jumătate adormit cum eram, gândindu mă la ce văzuse ― un bărbat gol, cu pielea înnegrită, cu un smoc ciufulit de păr blond, zăcând deasupra tigrului lui David din încăperea întunecată.
Am simţit brusc mirosul lui David şi am auzit zgomotul familiar al sângelui pulsând prin vene. Sânge. Eram atât de însetat de sânge. Pielea şi ochii mei arşi strigau după sânge.
A întins peste mine o pătură uşoară şi răcoroasă. Apoi s au auzit câteva zgomote. David trăgea draperiile grele de catifea ca să acopere fereastra, lucru pe care toată iarna nu a catadicsit să l facă. Se agita cu draperia, nu cumva să intre vreo rază de lumină înăuntru.
― Lestat, a şoptit el, lasă mă să te duc în pivniţă, acolo vei fi absolut în siguranţă.
― Nu contează, David. Pot să rămân în camera asta?
― Sigur că poţi.
Câtă solicitudine.
― Mulţumesc, David.
Am adormit din nou. Zăpada pătrundea prin fereastra camerei mele din castelul părintesc, dar era cu totul diferit. Am văzut iar pătuţul de spital şi copila, şi ― slavă Domnului – sora se dusese să l potolească pe cel care plângea. Oh, ce zgomot teribil! Îl uram. Voiam să fiu... unde? Acasă, în miezul iernii franţuzeşti, bineînţeles.
De data aceasta, opaiţul lumina, fitilul nu se terminase.
„Ţi am spus că nu era încă timpul." Rochia îi era de un alb imaculat şi, uite, ce butoni cu perle graţioşi! Şi ce cunună rumoasă de trandafiri în jurul capului!
― De ce? am întrebat.
― Ce ai spus? a întrebat David.
― Vorbeam cu Claudia, i am explicat.
Şedea în fotoliu, cu picioarele strânse la piept, cu degetele mari întoarse în sus. Dar de unde papucii aceia de satin? I am luat glezna şi am sărutat o, iar când mi am ridicat privirea, i am văzut bărbia şi genele în timp ce şi a răsturnat capul pe spate şi a râs. Un râs exagerat, cu toată gura.
― Afară sunt alţii, a spus David.
Am deschis ochii, deşi mă dureau, mă durea să mă uit la formele nedesluşite din cameră. Soarele aproape că răsărea. Simţeam ghearele tigrului sub degete. Ah, animal preţios. David stătea la fereastră. Privea printr o fantă dintre cele două falduri ale draperiei.
― Afară, a spus din nou. Au venit să vadă dacă te simţi bine. Ca să vezi!
― Cine sunt?
Nu i auzeam, nu voiam să i aud. Era şi Marius? Sigur, cei foarte bătrâni nu veniseră. De ce să le pese de un aseme¬nea lucru?
― Nu ştiu. Dar sunt acolo.
― Ştii vechea poveste, am şoptit. Nu i băga în seamă, şi vor pleca.
Oricum, vine răsăritul. Trebuie să plece. Sunt sigur că n or să ţi facă nici un rău, David.
― Ştiu.
― Nu mi citi gândurile, dacă nu vrei să ţi le citesc şi eu, am spus.
― Nu fi supărat. Nu va intra nimeni în camera asta şi nu vei fi deranjat.
― Sigur, pot fi periculos chiar şi în somn...
Am vrut să spun mai multe, să l avertizez, dar mi am dat seama că era unul dintre muritorii care nu avea nevoie de aşa ceva. Talamasca. Erudiţi în ale paranormalului. Ştia.
― Acum dormi, mi a spus.
Trebuia să râd de asta. Ce altceva pot face când răsare soarele? Chiar dacă îmi cade din plin pe faţă. Dar cuvintele sale sunaseră atât de hotărât şi de liniştitor.
Aveam coşciugul de mult şi, uneori, îl şlefuiam până ce lemnul devenea lucios, apoi lustruiam crucifixul de pe capac, zâmbind de grija cu care frecam trupuşorul răsucit al masacratului Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Îmi plăcea căptuşeala de satin a cutiei. Îmi plăcea forma ei şi crepuscu¬larul gest al sculării din morţi. Dar nu mai mult...
Soarele răsărea cu adevărat, soarele rece al Angliei. O simţeam cu certitudine şi mi s a făcut dintr o dată frică. Puteam simţi lumina furişându se pe deasupra pământului şi bătând în ferestre. Dar de partea aceasta a perdelelor de catifea întunericul reuşea să i reziste.
Am văzut lampa opaiţului mărindu se. M am speriat, pur şi simplu, pentru că eu eram tot o durere, iar ea era o flacără. I am văzut degetele rotunde pe cheia de aur şi inelul acela, inelul pe care i l dădusem cândva, cu garnitură de perle. Dar medalionul? S o întreb despre medalion? Claudia, a existat vreodată un medalion de aur... ?
Flacăra devenea tot mai mare. Din nou mirosul acela. Mâna ei zbârcită. Mirosul de ulei se simţea în tot apartamen¬tul din Rue Royale. Ah, tapetul acela vechi şi mobila lucrată de mână, şi Louis scriind la birou ― mirosul ascuţit de tuş, plicticosul scârţâit al penei de gâscă...
Mânuţa ei îmi atingea obrazul, atât de plăcut răcoroasă, şi fiorul care mă străbate când mă atinge unul dintre ai noştri, pielea noastră.
― De ce ar vrea cineva ca eu să trăiesc? am întrebat. Sau, cel puţin, am început să întreb..., apoi am alunecat în somn.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:47 pm

4

AMURG. Durerea era încă foarte mare. Nu voiam să mă mişc. Pielea de pe piept şi de pe picioare era întinsă şi mă ustura ― ca o variaţie a durerii. Nici măcar setea dezlănţuită de sânge, nici mirosul sângelui servitorilor din casă nu putea să mă facă să mă mişc. Ştiam că David era acolo, dar nu i am vorbit. Cred că, dacă aş fi încercat să o fac, aş fi plâns de durere.
Am dormit şi ştiu că am visat, dar, când am deschis ochii, nu mi puteam aminti ce anume. Văzusem din nou opaiţul şi lumina lui încă mă mai speria. La fel şi vocea ei.
O dată m am trezit vorbind cu ea în întuneric. „Dintre toţi oamenii, de ce tu? De ce tocmai tu îmi apari în vis? Unde ţi e blestematul de cuţit?"
Am fost recunoscător ivirii zorilor. De câteva ori îmi încleştasem fălcile intenţionat, să nu ţip de durere.
Când m am trezit a doua noapte, durerea nu mai era foarte mare. Trupul îmi era inflamat peste tot, într un fel pe care muritorii cred că îl numesc jupuit. Dar agonia trecuse. Zăceam în continuare pe blana de tigru şi în cameră era puţin cam frig.
În cămin erau stivuiţi buşteni, aproape de cărămizile înnegrite. Fuseseră pregătite şi surcele de aprins focul, împreună cu nişte bucăţi de hârtie de ziar. Totul era gata. Hmmm. Cineva se apropiase de mine în timpul somnului, periculos de tare. M am rugat cerului să nu fi reacţionat aşa cum ni se întâmplă nouă uneori în transă şi să fi înlănţuit sărmana creatură.
Am închis ochii şi am ascultat. Ningea pe acoperiş şi zăpada cădea prin horn. Am deschis din nou ochii şi am văzut fulgii strălucitori pe buştenii din cămin.
M am concentrat şi am simţit energia ţâşnind din mine ca o limbă lungă şi subţire, apoi atingând surcelele şi aprinzându le într un dans de flăcări. Scoarţa groasă a buştenilor s a încins şi curând a început să sfârâie. Focul ardea.
Am simţit brusc o durere violentă în obraji şi în creştet, în timp ce lumina devenea tot mai strălucitoare. Interesant. M am întors pe genunchi şi m am ridicat în picioare, singur în încăpere. M am uitat la lampa de lângă biroul lui David şi, printr un efort al minţii, am aprins o.
Pe fotoliu erau haine ― o pereche de pantaloni groşi de flanel negri, o cămaşă albă de bumbac şi o jachetă veche de lână, fără nici o formă. Toate îmi erau puţin cam mari. Fuseseră ale lui David. Chiar şi papucii îmblăniţi erau mari. Dar voiam să mă îmbrac. Mai era tot acolo un pieptene şi nişte lenjerie banală din bumbac, din aceea pe care în secolul al douăzecilea o poartă toată lumea.
M am îmbrăcat încet; arsura pulsândă trebuia menajată. Pielea capului m a durut când am încercat să mă pieptăn. Până la urmă, mi am scuturat părul până ce nisipul şi praful au căzut pe covorul gros de pe jos. Mi a plăcut mult să mi pun papucii. Acum nu mi mai doream decât o oglindă.
Am dat de una în hol ― o oglindă veche, înnegrită, într o ramă masivă, aurie. Prin uşa deschisă a bibliotecii pătrundea destulă lumină încât să mă pot vedea.
Pentru o clipă nu mi a venit să cred ceea ce vedeam. Pielea îmi era netedă peste tot, la fel de nepătată cum fusese mereu. Doar că acum avea culoarea ambrei, culoarea aurie a ramei oglinzii, şi lucea mat, la fel cu a unui muritor obişnuit care ar fi petrecut o vacanţă luxoasă în mările tropicale.
Genele şi sprâncenele străluceau, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu blonzii bronzaţi, iar cele câteva cute pe care Darul Întunecat mi le săpase pe chip erau acum ceva mai adânc gravate decât înainte. Mă refer la cele două virgule din colţurile gurii, rezultatul faptului că zâmbisem prea mult în timpul vieţii, şi la cele două linii fine de la coada ochiului, şi la urma unui rid sau două de pe frunte. Era foarte plăcut să le am din nou, căci multă vreme nu le mai văzusem.
Mâinile înduraseră chiar mai mult. Erau mai întunecate decât faţa şi arătau foarte omeneşte, cu o mulţime de încreţituri mititele, ceea ce imediat mi a reamintit cât de multe linii fine au mâinile muritorilor.
Unghiile străluceau însă într un fel care i ar fi alarmat pe muritori, dar nu era deloc greu să le frec cu puţină cenuşă. Cu ochii era însă altfel. Niciodată nu fuseseră atât de străluci¬tori şi de irizaţi. Dar n aveam nevoie decât de o pereche de ochelari fumurii. Puteam să renunţ la masca ochelarilor mari şi negri, pentru că nu mai aveam de ascuns şi strălucirea pielii albe, ca mai înainte.
Mamă, este absolut minunat! mi am zis, admirându mi imaginea în oglindă. Arăt aproape ca un om! Aproape ca un om! Simţeam o durere surdă în ţesuturile arse, dar acum îmi făcea bine, pentru că îmi amintea de noua formă a trupului meu şi de limitele sale omeneşti.
Îmi venea să strig. Dar m am rugat. Să fie pentru ultima oară şi să nu mai fie nevoie să trec prin toate astea.
Mi se întâmplase un lucru straşnic. În loc să mă autodis¬trug, îmi perfecţionasem apariţia, astfel încât mă puteam mişca mai bine printre oameni. Presupusesem că voi muri. Dar dacă nu reuşise s o facă soarele deşertului Gobi... dacă nu mi venise de hac toată ziua cât zăcusem în soare, nici cel de al doilea răsărit...
Ah, laşule, m am gândit, ai fi putut găsi un mod de a rămâne la suprafaţa nisipului şi a doua zi! Sau n ai fi putut?
― Slavă Domnului că te ai hotărât să revii printre noi.
M am întors şi l am văzut pe David venind pe hol. De abia se întorsese acasă, haina neagră era udă de zăpadă şi încă nu şi scosese cizmele.
S a oprit dintr o dată şi m a inspectat din creştet până în tălpi, străduindu se să vadă în semiântuneric.
― Ei, va trebui să ţi facem haine, a zis el. Dumnezeule, arăţi ca unul dintre oamenii aceia care trăiesc pe plajă, ca tinerii care trăiesc veşnic în staţiuni, ca surfiştii.
Am zâmbit.
S a întins, m a luat plin de curaj de mână şi m a condus în bibliotecă. Focul ardea zdravăn. M a studiat din nou.
― A dispărut durerea, a zis cu titlu de încercare.
― Senzaţia mai există, dar nu i exact ceea ce se numeşte durere. Am să ies puţin. Nu te îngrijora. Am să mă întorc. Mi e sete. Trebuie să vânez.
S a albit la faţă, dar nu într atât, încât să nu i văd sângele din obraji sau vinişoarele din ochi.
― Dar ce credeai? l am întrebat. Că m am lăsat?
― Nu, sigur că nu.
― Atunci vrei să vii să te uiţi?
Nu a spus nimic, dar l am simţit speriindu se.
― Trebuie să ţi aduc aminte cine sunt, am adăugat. Când mă ajuţi, îl ajuţi pe diavol. Am făcut un gest către traducerea din Faust care zăcea în continuare pe masă. Mai era acolo şi povestea lui Lovecraft. Hmmm!
― Nu i nevoie să iei vieţi ca s o faci, nu i aşa? m a între¬bat serios.
Ce întrebare necruţătoare!
Am râs scurt, dispreţuitor.
― Îmi place să iau vieţi. Am arătat spre tigru. Sunt un vânător, aşa cum ai fost cândva şi tu. Mi se pare distractiv.
M a privit lung, mirat şi tulburat în acelaşi timp, apoi a dat încetişor din cap, ca şi cum ar fi fost de acord. Dar era foarte departe de asta.
― Cinează şi tu până mă întorc, am spus. Simt că ţi e foame, iar mirosul îmi spune că undeva în casă se găteşte. Poţi fi sigur că nici eu nu am să mă întorc înainte să cinez.
― Eşti hotărât să mă faci să te cunosc, nu i aşa? m a între¬bat. Fără sentimentalism sau confuzie.
― Exact.
Am strâns buzele şi mi am arătat pentru o clipă colţii. De fapt, sunt foarte mici şi nu se pot compara cu ai leopardului sau ai tigrului cu care, era evident, David locuia de bunăvoie. Dar grimasa mea îi înspăimânta întotdeauna pe muritori. Îi şoca. Cred că le trimitea în trup un semnal primitiv de alarmă, ceva care nu avea nimic de a face cu blazarea sau curajul.
S a albit. A rămas nemişcat, uitându se la mine, apoi căldura şi expresia i au revenit pe chip.
― Foarte bine, a zis. Când te vei întoarce, mă vei găsi aici. Dar voi fi furios dacă n ai să o faci! N am să mai vorbesc niciodată cu tine, ţi o jur. Dacă dispari şi în seara aceasta, nu vei mai avea de la mine nici un semn. O voi considera o crimă împotriva ospitalităţii. Ai înţeles?
― Bine, bine, am răspuns, ridicând din umeri, deşi mă bucuram în secret că mă dorea acolo. Nu fusesem cu adevărat sigur de asta şi mă purtasem cu el atât de grosolan. Mă voi întoarce. În plus, sunt curios să aflu.
― Ce?
― De ce nu ţi e frică să mori.
― Ei bine, ţie nu ţi e frică, nu i aşa?
N am răspuns. Am revăzut soarele, marele glob de foc devenind pământ şi cer ― şi m am cutremurat. Apoi am văzut opaiţul din vis.
― Ce este? m a întrebat.
― Ei bine, îmi este frică să mor, am spus cu o înclinare a capului, pentru accentuare. Toate iluziile mele s au spulberat.
― Ai iluzii? a întrebat el aproape sincer.
― Sigur că da. Una dintre ele era aceea că nici un om nu poate să refuze Darul Întunecat, cel puţin nu cu bună ştiinţă...
― Lestat, trebuie să ţi mai aduc aminte că şi tu l ai refuzat?
― David, eram doar un băiat. Fusesem forţat. M am opus instinctiv. Dar asta n are de a face cu înţelegerea.
― Nu te păcăli. Cred că l ai fi refuzat, chiar dacă l ai fi înţeles pe deplin.
― Ei bine, acum vorbim deja despre iluziile tale, am răspuns. Mi e foame. Dă te la o parte din calea mea sau te voi ucide.
― Nu te cred. Mai bine te ai întoarce.
― Am să mă întorc. De data aceasta, am să mi respect promisiunea pe care ţi am făcut o în scrisoare. Ai să poţi spune tot ce ai de spus.


AM CĂUTAT străzile lăturalnice ale Londrei. Rătăcisem pe lângă Charing Cross Station, uitându mă după vreun ucigaş oarecare bun de dat de duşcă, chiar dacă ambiţiile lui mărunte mi ar fi strepezit sufletul. Dar n a ţinut.
Am găsit, vagabondând acolo, o bătrână îmbrăcată într o haină soioasă, târşâindu şi picioarele înfăşurate în cârpe. Nebună cum era şi rătăcind prin ger, ar fi murit cu siguranţă până în zori. Se strecurase pe uşa din spate a unui local în care încercaseră să o închidă sau, cel puţin, aşa striga lumii întregi, hotărâtă să nu se mai lase prinsă niciodată.
Am devenit amanţi! Avea un nume pentru mine şi o tolbă de amintiri. Am dansat împreună în rigolă, ea şi eu, şi am ţinut o în braţe îndelung. Era foarte bine hrănită, cum sunt atâţia cerşetori în acest secol, în care, în ţările vestice, e multă mâncare, şi am băut încet, oh, atât de încet, savurând şi simţind un adevărat iureş în pielea mea arsă.
Când am terminat, mi am dat seama că receptasem răceala foarte profund şi peste tot. Simţisem toate fluctuaţiile de temperatură cu mare acuitate. Interesant.
Vântul mă şfichiuia şi nu mi plăcea. Poate că ceva anume din carnea mea fusese ars de tot. Habar n aveam. Am simţit umezeala de la picioare, iar mâinile mă dureau de frig atât de tare, încât a trebuit să le înfund în buzunare. Mi a revenit din nou amintirea iernii franţuzeşti din timpul ultimului an pe care l petrecusem acasă, amintirea tânărului moşier întins pe un pat de fân, întovărăşit numai de câini. Dintr o dată mi s a părut că nu îmi mai ajunge tot sângele din lume. Era vremea să mănânc iar şi iar.
Erau copii ai nimănui, pe care îi momeam să iasă în întunericul îngheţat, din bordeiele lor de gunoaie şi din cutiile de carton, sau, cel puţin, aşa îmi spuneam, mormăind şi ospătându mă în putoarea de sudoare râncedă, de urină şi de scuipat. Dar sângele e sânge.
Eram încă însetat când ceasul a bătut ora zece, iar victime roiau peste tot, numai că obosisem şi nu mai conta.
Am mers câteva blocuri, până în mondenul West End şi acolo am intrat într un magazin întunecos, plin de haine minunate pentru domni ― ah, bunăstarea de a gata a acestor ani ― şi m am echipat după gustul meu: pantaloni gri de tweed şi haină cu cordon, un pulover alb de lână groasă, ba chiar o pereche de ochelari verzui cu rame delicate de aur. Pe urmă am vagabondat din nou prin noaptea îngheţată, plină de fulgi rotitori, cântând de unul singur şi schiţând chiar un pas de dans sub felinare, aşa cum făceam pentru Claudia cândva, dar...
Poc! Bang! Un tânăr vânjos, pătimaş, aprins şi mirosind a vin a venit spre mine şi a scos un cuţit, să mă omoare pentru banii pe care nici măcar nu i aveam, ceea ce mi a adus aminte că nu eram decât un hoţ mizerabil, de vreme ce furasem un set întreg de haine bune, irlandeze. Hmmm. Dar iată mă pierdut din nou în îmbrăţişarea strânsă şi fierbinte, zdrobindu i ticălosului coastele, lăsându l la fel de uscat ca un şobolan de mansardă încinsă, după care s a prăbuşit uluit şi extaziat, cu o mână agăţată dureros, până la urmă, în părul meu.
Avea ceva bani în buzunar. Ce noroc. I am dat negus¬torului pentru hainele pe care le luasem. După aritmetica mea părea mai mult decât suficient, dar n am fost niciodată prea bun la socoteli, cu puteri preternaturale cu tot. I am scris apoi un bilet de mulţumire, fără să semnez, fireşte. Am întors cheia în uşă cu mai multe răsuciri telepatice şi pe urmă am plecat.



5

CÂND m am întors la conacul Talbot, bătea deja miezul nopţii. Mi s a părut că nu văzusem cu adevărat locul mai înainte. Acum aveam timp să rătăcesc prin labirintul acoperit de zăpadă, să studiez modelul după care erau tunşi arbuştii şi să mi imaginez cum trebuia să arate locul primăvara. Bâtrânul şi frumosul loc.
Pe urmă, iată, chiar cămăruţele, construite ele însele să reziste iernii aspre englezeşti, apoi ferestruicile îngropate în zid, unele dintre ele luminate, multe invitându te în întune¬ricul plin de zăpadă.
David îşi terminase cina, iar servitorii ― un bătrân şi o bătrână ― încă mai trebăluiau în bucătăria de la subsol, în timp ce stăpânul se schimba în dormitorul lui de la etajul al doilea.
L am urmărit punându şi peste pijama un halat negru, cu revere şi cordon de catifea care îl făcea să semene foarte mult cu un cleric, deşi modelul avea prea multe ornamente ca să fie chiar o rasă de călugăr, mai ales că David avea şi o eşarfă albă înnodată la gât.
A coborât apoi scările.
Am intrat pe uşa mea preferată, cea de la capătul culoarului, şi am ajuns lângă el în bibliotecă în timp ce se apleca să scormonească în foc.
― Ah, te ai întors, a zis, încercând să şi ascundă încântarea. Doamne Dumnezeule, vii şi pleci fără să faci un zgomot!
― E foarte neliniştitor, nu i aşa?
M am uitat la Biblia de pe masă, la traducerea lui Faust şi la povestioara de Lovecraft, prinsă cu agrafe, dar de data aceasta netezită. Mai era acolo carafa de scotch a lui David şi un pahar de cristal cu fundul gros.
Uitându mă la povestire, mi am adus aminte de tânărul neliniştit care venise după mine. Cât de ciudat se mişca! M a străbătut un fior la gândul că mă urmărise în trei locuri diferite. În ce mă priveşte, cred că nu l observasem mai înainte. Pe de altă parte... Dar nu era acum vreme pentru ciuma asta de muritor. David îmi revenise deja în minte, împreună cu plăcuta conştiinţă a faptului că aveam toată noaptea în faţă, ca să stăm de vorba.
― De unde ai luat hainele astea aşa frumoase? m a între¬bat David.
Ochii lui m au măsurat foarte încet, cu şovăială, şi părea să nu ia în seamă atenţia pe care o acordam cărţilor sale.
― Ei, dintr o prăvălie oarecare. Nu fur niciodată hainele victimelor, dacă asta vrei să ştii. Şi, în plus, mă dedic mai ales celor de jos, iar ei nu se îmbracă destul de bine.
M am aşezat pe fotoliul din faţa lui, care cred că devenise acum al meu. Adânc, din piele zbârcită, cu arcuri scârţâinde, însă foarte confortabil, cu un spătar cu aripi laterale şi braţe late, solide. Fotoliul lui David nu era perechea acestuia, dar era destul de bun, deşi scârţâia mai tare şi părea mai uzat.
A mai rămas în faţa focului, studiindu mă. Apoi s a aşezat şi el. A scos dopul de sticlă al carafei şi şi a umplut paharul, pe care apoi l a ridicat uşor în semn de salut.
A luat o înghiţitură şi, în timp ce lichidul îi ardea gâtul, s a înfiorat uşor.
Mi am amintit brusc, cu acuitate, senzaţia aceea deosebită. Mi am amintit cum şezusem în podul grajdului meu din Franţa, bând coniac exact aşa, ba chiar făcând aceeaşi gri¬masă, în timp ce prietenul şi iubitul meu, Nicki, îmi smul¬gea, cu lăcomie, sticla din mână.
― Văd că eşti din nou tu însuţi, a zis David cu căldură, coborând uşor vocea în timp ce mă cerceta cu privirea.
S a lăsat pe spate, punând paharul pe braţul fotoliului. Arăta foarte demn, deşi mult mai stingher decât îl văzusem vreodată. Avea păr des şi ondulat, care începuse să devină cenuşiu.
― Par eu însumi? l am întrebat.
― Ai privirea aceea răutăcioasă, a răspuns, şoptind în barbă, încă cercetându mă intens. Ai pe buze un mic zâmbet. Nu ţi dispare nici o secundă cât vorbeşti. Şi pielea ― ce diferenţă remarcabilă! Mă rog să nu mai suferi. Nu te doare, nu?
Am făcut un gest de negare. Puteam să i aud bătăile inimii. Erau încă şi mai slabe decât atunci, în Amsterdam. Ici şi colo răsunau neregulat.
― Cât timp o să ţi rămână pielea atât de închisă la culoare? a întrebat el.
― Câţiva ani, probabil, cel puţin aşa mi a spus cineva mai bătrân. N am scris despre asta în Regina damnaţilor? Mă gândesc la Marius, la cât era de furios pe mine. Ce tare ar dezaproba ceea ce am făcut!
― Era vorba despre Maharet, strămoaşa ta roşcată, şi a amintit David. În cartea pe care ai scris o susţinea că făcuse un lucru asemănător numai ca să şi înnegrească pielea.
― Cât curaj, am şoptit. Dar tu nu crezi în existenţa ei, nu i aşa? Deşi sunt cu tine chiar acum, aici.
― Cum să nu. Sigur că cred. Cred tot ceea ce ai scris. Doar te cunosc! Acum spune mi ― ce s a întâmplat cu adevărat în deşert? Chiar ai crezut că ai să mori?
― Trebuia să mă întrebi asta, David, şi încă fără zăbavă. Am oftat. Ei bine, nu pot să susţin că am crezut o cu adevărat. Probabil că m am jucat, ca de obicei. Dar jur pe Dumnezeu că nu i mint pe ceilalţi. Însă probabil că mă mint pe mine. Nu cred că pot să mor acum, cel puţin nu într un mod pe care să l pot imagina eu însumi. I a scăpat un lung oftat. Şi acum, David, ţie de ce nu ţie frică să mori? Nu vreau să te mai tulbur cu oferta cea veche. Sincer să fiu, nici nu mi te pot imagina cu mine. Tu nu te temi, cu adevărat nu te temi să mori, iar eu, pur şi simplu, nu înţeleg. Pentru că, evident, poţi muri.
Avea oare îndoieli? Nu mi a răspuns imediat. Părea totuşi puternic stimulat de întrebare, puteam să mi dau seama de asta. Puteam chiar să i aud creierul lucrând, chiar dacă nu i puteam auzi gândurile.
― De ce Faust, David? Sunt eu Mefisto? Eşti tu Faust?
A clătinat din cap.
― Eu poate că sunt Faust, a zis până la urma, luând o noua înghiţitură de scotch, dar tu nu eşti diavolul, este cât se poate de clar.
A oftat.
― Ţi am stricat treburile, nu? Am ştiut de la Amsterdam. Nu mai stai la Confrerie decât dacă eşti obligat. Nu te am înnebunit, dar am avut totuşi un efect foarte rău, nu i aşa?
Din nou nu a răspuns imediat. M a privit cu ochii lui albaştri mari şi bulbucaţi; era evident că se gândea la toate aspectele întrebării. Ridurile adânci de pe faţă ― cutele de pe frunte, cele de la colţurile ochilor şi ale gurii ― îi întăreau expresia deschisă, binevoitoare. Nu avea pe chip nici o urmă de acreală, dar în adânc era nefericire amestecată cu motive profunde ale unei vieţi întregi.
― S ar fi întâmplat, oricum, Lestat, a spus într un târziu. Există raţiuni pentru care nu mai sunt de multă vreme bun pentru funcţia de superior general. S ar fi întâmplat, oricum. Sunt aproape sigur.
― Explică mi şi mie. Credeam că erai chiar în miezul Ordinului, că el era viaţa ta.
A clătinat din cap.
― Am fost întotdeauna nepotrivit pentru Talamasca. Ţi am spus deja cum mi am petrecut tinereţea în India. Aş fi putut să mi trăiesc viaţa în felul acela. Nu sunt un învăţat în sensul convenţional al termenului. N am fost niciodată. Cu toate acestea, sunt ca Faust din piesă. Sunt bătrân şi n am supus secretele universului. Chiar deloc. Când eram tânăr, credeam că am reuşit. Prima dată am avut... o viziune. Prima dată când am cunoscut o vrăjitoare, prima dată când am auzit vocea unui spirit, prima dată când am chemat un spirit şi l am făcut să mi asculte porunca. Credeam că am reuşit! Dar nu însemna nimic. Acestea sunt lucruri pământeşti... mistere lumeşti. Iar mistere adevărate nu voi rezolva niciodată, în nici un chip.
S a oprit, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva mai mult, ceva anume. Dar nu a făcut altceva decât a ridicat paharul şi a băut, aproape absent, de data asta fără să se strâmbe, cum făcuse prima oară. Pe urmă s a uitat la pahar şi l a umplut din nou din carafă.
Mă scotea din minţi faptul că nu i puteam citi gândurile, că nu prindeam nici măcar o licărire slabă a emanaţiilor din spatele vorbelor lui.
― Ştii de ce am devenit membru al Confreriei Talamasca? m a întrebat. N am absolut nimic de a face cu erudiţia. N am visat niciodată că voi fi ţinut în cadrul Ordinului, închis între hârtii în care să mă scald şi să introduc informaţii în com¬puter sau să trimit faxuri în toată lumea. Câtuşi de puţin. Totul a început cu o expediţie de vânătoare, o nouă frontieră de depăşit, ca să zic aşa, o călătorie în îndepărtata Brazilie. Acolo am descoperit ocultismul, să ştii, în străduţele întortocheate din Rio, şi mi s a părut la fel de excitant şi de periculos ca şi vechile vânători de tigri. Asta era ceea ce mă absorbea ― pericolul. Cum am ajuns atât de departe, nu ştiu.
N am răspuns, dar ceva devenise clar: în mod evident, faptul că mă cunoştea reprezenta un pericol. Trebuie să i fi plăcut pericolul. Crezusem că fusese stăpânit de o naivitate de erudit, dar acum îmi dădeam seama că era vorba despre altceva.
― Da, a zis dintr o dată, cu ochii măriţi şi zâmbind. Chiar aşa. Cu toate că nu pot să cred că mi ai făcut rău vreodată.
― Nu te amăgi, i am spus brusc. Ştii că o faci. Comiţi vechea greşeală. Crezi ceea ce vezi. Eu nu sunt ceea ce vezi.
― Cum aşa?
― Haide, lasă. Arăt ca un înger, dar nu sunt. Vechile reguli ale naturii nu se aplică şi unor creaturi ca mine. Suntem frumoşi ― ca şarpele cu clopoţei sau tigrul dungat ― dar suntem ucigaşi fără milă. Nu lăsa ochii să te mintă. Dar nu vreau să mă cert cu tine. Povesteşte. Ce s a întâmplat la Rio? Abia aştept să aflu.
În timp ce vorbeam, devenisem mai trist. Voiam să zic, dacă nu te pot avea alături ca vampir, atunci lasă mă să te cunosc ca muritor. Faptul că stăteam acolo unul lângă altul mă emoţiona.
― Bine, a zis, ţi ai atins scopul, sunt de acord. Apropiindu mă de tine acum mai mulţi ani, în sala în care cântai, văzându te venind spre mine pentru prima oară ― am simţit lucirea întunecată a pericolului. Este periculos şi că m ai ispitit cu propunerea ta, pentru ca nu sunt decât un om, şi amândoi o ştim.
M am lăsat pe spate, ceva mai fericit, ridicând picioarele şi îngropându mi călcâiele în pielea bătrânului fotoliu.
― Îmi place ca oamenilor să le fie puţin frică de mine, am spus, ridicând din umeri. Ce s a întâmplat la Rio?
― Am dat ochii cu religia spiritelor. Candomble. Cunoşti cuvântul?
Din nou am ridicat din umeri.
― L am auzit o dată, de două ori, am răspuns. Am să mă duc cândva acolo, poate curând.
M am gândit o clipă la marile oraşe din America de Sud, la păduri şi la Amazon. Da, aveam chef de o asemenea aven¬tură, iar disperarea care mă purtase în deşertul Gobi părea acum foarte departe. M am bucurat că eram viu şi n aveam nici un chef să mă ruşinez.
― O, dacă aş putea să văd Rio din nou, a spus încet, mai mult pentru sine. Desigur, nu mai e cum era pe vremuri. Acum este o lume de zgârie nori şi de hoteluri de lux. Dar mi ar plăcea să mai văd linia ondulată a ţărmului, muntele Sugar Loaf şi statuia lui Iisus de pe Corcovado. Nu cred că există în lume o zonă geografică mai uimitoare. De ce am lăsat oare să treacă atâţia ani fără să mă întorc la Rio?
― De ce nu te duci când ai chef? am întrebat. M am simţit dintr o dată protector. Cu siguranţă, gaşca de călugări de la Londra nu te poate împiedica să pleci. În plus, tu eşti şeful?
A râs, în felul în care ar fi făcut o un gentleman.
― Nu, ei nu m ar opri. Problema este dacă mai am sau nu putere fizică şi mentală. Dar nu despre asta e vorba acum. Voiam să ţi spun ce s a întâmplat. Sau, cine ştie, poate chiar despre asta vorbim.
― Ai bani ca să te duci în Brazilia, dacă vrei?
― Oh, da, n a fost niciodată o problemă. Tata era un om foarte deştept în probleme de bani. În consecinţă, eu n am avut nevoie să mi bat capul niciodată.
― Fac eu rost de bani pentru tine, dacă nu i ai.
Mi a acordat unul dintre zâmbetele lui calde şi înţelegătoare.
― Sunt bătrân, a zis. Sunt singur şi puţin scrântit, ca orice om care a fost cât de cât înţelept. Dar, slavă Domnului, nu sunt sărac.
― Aşadar, ce s a întâmplat în Brazilia? Cum a început totul?
A început să vorbească, dar s a oprit.
― Chiar ai chef să rămâi? Să asculţi ce am de spus?
― Da, am răspuns imediat. Te rog.
Mi am dat seama că nu doream nimic mai mult pe lume. În inima mea nu exista nici un plan, nici o ambiţie, nu mă gândeam la nimic altceva decât să fiu aici, cu el. Simplitatea asta mă cam ameţea.
Totuşi, el încă mai şovăia să aibă încredere în mine. Dar pe urmă a intervenit o schimbare, ca şi cum s ar fi relaxat, ca şi cum ar fi găsit un punct de sprijin.
În cele din urmă, a început.
― Era după Cel de al Doilea Război Mondial. India copilăriei mele dispăruse pur şi simplu. Pe deasupra, aveam chef de locuri noi. Am pus la cale cu prietenii o expediţie de vânătoare în jungla amazoniană. Eram obsedat de cercetarea Amazonului. Plecam după marele jaguar american... A arătat către o blană cu pete pe care mai înainte n o văzusem, prinsă deasupra unui raft din colţul camerei. Cât de mult voiam să i iau urma pisicii aceleia!
― S ar părea că ai reuşit.
― Nu imediat, a râs el ironic. Am hotărât să prefaţăm expediţia cu o vacanţă luxoasă la Rio, două sâptămâni de hoinăreală pe plaja de la Copacabana şi prin celelalte locuri vechi ― mănăstiri, biserici, lucruri dintr astea. Înţelege, cen¬trul oraşului era diferit pe atunci, o îngrămădeală de străduţe înguste, de arhitectură veche! Eram înnebunit după ele şi după exotismul lor curat. De aceea merg englezii la tropice. Vrem să ne îndepărtăm de proprietăţi, de tradiţie ― şi să ne cufundăm în asemenea culturi aparent sălbatice, pe care niciodată nu le îmblânzim şi nici măcar nu le înţelegem cu adevărat.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:48 pm

De când vorbea, înfăţişarea i se schimbase; devenise mai energic şi mai viguros, ochii îi străluceau şi vorbele se rostogoleau mai repede ― cu accentul acela viu, englezesc care îmi place atât de mult.
― Ei bine, oraşul însuşi depăşea toate aşteptările. Dar şi mai încântători erau oamenii. Oamenii din Brazilia nu seamănă cu nici unii dintre cei pe care i am văzut vreodată. Sunt extraordinari de frumoşi ― nimeni nu ştie de ce, chiar dacă toată lumea este de acord cu asta. Vorbesc serios, a adăugat, văzându mă că zâmbesc. Poate din cauza amestecului de sânge maur şi portughez, aruncat pe urmă în cel indian. Sincer, nu ştiu. Dar aşa stau faptele ― sunt extraordinari de atrăgători şi au voci grozav de senzuale. Poţi să te îndrăgos¬teşti de vocile lor, poţi să vrei să le săruţi; şi muzica, bossa nova... este limbajul potrivit pentru ei.
― Trebuia să fi rămas acolo.
― Oh, nu! a zis, sorbind iar din scotch. Dar să continuu. Chiar în prima săptamână am fost fermecat, ca să zic aşa, de un băiat, Carlos. Eram absolut absorbit; toată ziua şi toată noaptea nu făceam altceva decât să bem şi să ne iubim în apartamentul meu de la Palace Hotel. De a dreptul obscen.
― Prietenii tăi te aşteptau?
― Nu, îmi explicaseră că, dacă nu merg cu ei, mă lasă baltă. Dar n aveau nimic împotrivă să vină şi Carlos. A făcut un mic gest cu mâna dreaptă. Erau cu toţii nişte domni foarte sofisticaţi, evident.
― Evident.
― Dar hotărârea de a l lua pe Carlos s a dovedit o greşeală îngrozitoare. Maică sa era o preoteasă Candomble, lucru despre care n aveam nici cea mai vagă idee. Iar ea nu voia ca băiatul să plece în jungla Amazonului, îl voia la şcoală. Aşa că a trimis spiritele după mine.
S a oprit şi m a privit, ca şi cum mi ar fi verificat reacţia.
― Trebuie că a fost grozav de nostim, am spus eu.
― Mă înghionteau prin întuneric. Îmi ridicau patul de pe podea şi mă răsturnau! Întorceau robinetele duşului şi aproape că m am trezit opărit. Îmi umpleau ceştile de ceai cu urină. După o săptămână, eram scos din minţi. Oscilam între supărare, neîncredere şi teroare curată. Farfuriile zburau de pe masă şi mi cădeau în cap. În urechi îmi răsunau clopote. Sticlele de pe poliţe se spărgeau. Oriunde mergeam, vedeam chipuri întunecate pândindu mă.
― Ştiai că femeia aceea era de vină?
― La început, nu. Dar până la urmă Carlos n a mai rezistat şi mi a mărturisit totul. Maică sa nu intenţiona să mi dea pace până ce nu plecam. Ei bine, am plecat chiar în noaptea aceea.
M am întors la Londra extenuat şi pe jumătate nebun. Dar n a folosit la nimic. Au venit cu mine. Aceleaşi lucruri au început să se petreacă şi la Talbot Manor. Uşi trântite, mobilă mişcându se, clopoţei sunând tot timpul în camera servitorilor de la subsol. Înnebunise toată lumea. Şi maică mea ― deşi fusese întotdeauna mai mult sau mai puţin o spiritistă şi alergase mereu prin Londra după tot felul de medii. Ea mi a spus despre Talamasca. Le am povestit lor totul, iar ei au început să mi explice despre Candomble şi spiritism.
― Au exorcizat demonii?
― Nu. Dar după o săptămână de studiu intens în biblioteca de la Confrerie şi după discuţii intense cu cei câţiva membri care fuseseră la Rio, am fost în stare să ţin eu însumi diavolii sub control. Toată lumea a fost destul de surprinsă. Pe urmă, când am hotărât să mă întorc în Brazilia, i am uluit de a drep¬tul. M au avertizat că preoteasa cu pricina avea destulă putere încât să mă şi omoare.
„Tocmai de asta, le am zis. Vreau şi eu puterea ei. Mă duc să i devin ucenic. Să mă înveţe." M au implorat să nu plec. Le am promis că la întoarcere le voi face un raport scris. Nu poţi înţelege ce simţeam. Văzusem la lucru entităţile invizibile. Le simţisem atingându mă. Văzusem obiectele ciocnindu se prin aer. Credeam că marea lume a invizibilului se deschisese pentru mine. Trebuia să mă duc. Nimic n ar fi putut să mi taie elanul. Absolut nimic.
― Înţeleg, am spus. Era la fel de excitant ca vânătoarea de fiare.
― Exact. A clătinat din cap. Aşa erau vremurile. Cred că mă gândeam că, dacă războiul nu mi venise de hac, nu mi mai putea veni nimeni.
Brusc s a cufundat în amintiri, excluzându mă.
― Te ai confruntat cu femeia?
A încuviinţat din cap.
― M am confruntat şi am impresionat o, iar după aceea am mituit o mai mult decât în visele ei cele bune. I am spus că aş vrea să i devin ucenic. În genunchi, în faţa ei, am jurat că voiam să învăţ, că n aş fi plecat fără să pătrund misterul şi să aflu tot ce se poate afla. A râs scurt. Nu sunt sigur că femeia întâlnise vreodată un antropolog, fie el şi amator, şi presupun că eu aşa ar fi trebuit să fiu numit. Am rămas la Rio un an. Crede mă, a fost cel mai remarcabil an din viaţa mea. Până la urmă am plecat, pentru că mai târziu n aş mai fi făcut o. Englezul David Talbot n ar mai fi existat.
― Şi ai învăţat să te supui spiritelor?
A încuviinţat din cap. Amintirile l au năpădit din nou, vedea imagini pe care eu nu le puteam vedea. Era tulburat, aproape trist.
― Am scris totul, a spus într un târziu. Totul este adunat în dosarele de la Confrerie. De a lungul timpului, mulţi au citit povestea mea.
― N ai fost niciodată tentat s o publici?
― Nu pot. Este o îndatorire a celor din Talamasca. Nu publicăm niciodată în exterior.
― Te temi că ţi ai irosit viaţa, nu i aşa?
― Nu, chiar nu... Cred că adevărul l am spus mai devreme. N am pătruns secretele universului. Nici măcar n am depăşit punctul atins în Brazilia. După aceea am avut revelaţii şocante. Îmi amintesc de prima noapte în care am citit despre vampiri, cât de tare mă îndoiam, şi de clipele stranii când am coborât în subterane ca să le descopăr evidenţa. Dar, până la urmă, n am pătruns mai departe de Candomble.
― David, crede mă, lumea trebuie să rămână un mister. Dacă există vreo explicaţie, nu trebuie să o descoperim, sunt sigur.
― Poate că ai dreptate, a spus el trist.
― Şi mai cred că te temi de moarte mai mult decât eşti dispus să accepţi. Ai adoptat faţă de mine o poziţie încăpăţânată, una morală, şi nu te condamn. Poate că eşti destul de bătrân şi de înţelept, încât să ştii cu adevărat că nu vrei să fii unul de al nostru. Dar nu vorbi despre moarte ca şi cum ea ţi ar răspunde la întrebări. Eu bănuiesc că moartea este înspâimântătoare. Pur şi simplu, te opreşti şi nu mai există viaţă şi nici o şansă de a mai şti ceva.
― Cu asta nu pot fi de acord, Lestat, a zis. Pur şi simplu, nu pot. S a uitat iar la tigru, apoi a vorbit: Cineva naşte teri¬bila simetrie, Lestat. Trebuie să o facă cineva. Tigrul şi mielul, asta nu se poate întâmpla de la sine.
Am clătinat din cap.
― În crearea poemului lui Faust a fost pusa la bătaie mai multă inteligenţă decât în crearea lumii. Tu vorbeşti ca un episcopalian. Dar ştiu ce vrei să spui. M am gândit şi eu une¬ori. E stupid, pur şi simplu. Trebuie să fie ceva cu toate aces¬tea... Trebuie să fie! Atâtea piese lipsă! Cu cât reflectezi mai mult, cu atât ateii încep să semene cu fanaticii religioşi. Dar cred că e o amăgire. Totul este desfăşurare şi nimic mai mult.
― Piese lipsă, Lestat. Desigur! Imaginează ţi o clipă că eu aş construi un robot, o replică perfectă a mea. Imaginează ţi că îi dau toate informaţiile enciclopedice cu putinţă ― ştii cum, programându le în creierul lui electronic. Ei bine, ar fi numai o chestiune de timp până să vină la mine şi să zică: „David, dar restul unde i? Explicaţia. Cum a început totul? De ce ai lăsat deoparte explicaţia necesităţii existenţei unui big bang la început sau ce s a întâmplat exact când mineralele şi celelalte componente inerte au evoluat dintr o dată în celule organice? Dar lacuna din evoluţia fosilelor?"
Am râs încântat.
― Iar eu i aş tăia o sărmanului individ, a adăugat, spunându i că nu există nici o explicaţie. Că n am avut piese¬le lipsă.
― David, nu are nimeni piesele lipsă. Şi nici n o să le aibă.
― Nu fi atât de sigur.
― Deci asta speri? De aceea citeşti Biblia? N ai reuşit să pătrunzi secretele oculte ale universului şi te ai întors la Dumnezeu?
― Secretul ocult al universului este Dumnezeu, a zis gânditor, cu faţa destinsă şi părând aproape tânâr, ca şi cum asta punea la cale. S a uitat la paharul pe care l ţinea în mână, studiind, poate, cum se aduna lumina în cristal.
Trebuia să l aştept pe el să vorbească. Cred că răspunsul poate fi în Geneză, a spus în cele din urmă. Chiar cred.
― Mâ uimeşti, David. Vorbim despre piesele pierdute. „Geneza" nu i decât un mănunchi de fragmente.
― Da, dar fragmentele acelea le avem, Lestat. Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea lui. Bănuiesc că aici este cheia. Nimeni nu ştie ce înseamnă de fapt Dumnezeu. Evreii nu s au gândit la el ca la un om.
― Şi cum poate asta să fie cheia?
― Dumnezeu este o forţă creatoare, Lestat, şi la fel suntem şi noi. El i a spus lui Adam „creşte şi înmulţeşte te". Este exact ceea ce au făcut primele celule. Au crescut şi s au înmulţit. Nici măcar schimbându şi forma, doar reproducându se. Dumnezeu este o forţă creatoare. El a făcut întregul univers din sine însuşi, prin diviziune celulară. Asta invidiază diavolii ― îngerii răi, vreau să spun. Ei nu sunt capabili de creaţie; ei nu au trupuri, nu au celule ― sunt doar spirit. Şi bănuiesc că nu i atât invidie, cât o suspiciune ― că Dumnezeu a greşit făcând din Adam un alt motor al creativităţii, aşa ca el însuşi. Cred că îngerii resimţeau uni¬versul fizic drept destul de rău ― cu toate celulele acelea care se reproduceau ― darmite să mai creezi şi fiinţe care să crească şi să se înmulţească? Cred că s au simţit jigniţi de întregul experiment. Acesta a fost păcatul lor.
― Aşadar, susţii că Dumnezeu nu este spirit pur.
― Exact. Dumnezeu are trup. A avut întotdeauna. Secretul vieţii prin diviziune celulară zace în interiorul lui Dumnezeu. Oricare celulă vie are în ea o parte din spiritul lui Dumnezeu, Lestat; aceasta i piesa lipsă din jocul care explică cum se întâmplă de există viaţă şi ce o deosebeşte de non viaţă. Exact ca geneza voastră. Ai spus că spiritul lui Amel ― o entitate rea ― infuzează trupurile tuturor vampirilor... Ei bine, omul se împărtăşeşte din spiritul lui Dumnezeu în acelaşi fel.
― Doamne Dumnezeule, David, ţi ai pierdut minţile. Noi suntem produsul unei mutaţii.
― Da, sigur, dar voi existaţi în universul nostru şi mutaţia voastră reflectă mutaţia al cărei produs suntem noi. De altfel, au mai ajuns şi alţii la această teorie. Dumnezeu este focul, iar noi suntem flăcările; când murim, fiecare flăcăruie se întoarce în focul lui Dumnezeu. Dar cel mai important este să ţi dai seama că Dumnezeu este Trup şi Suflet! Categoric.
Civilizaţia occidentală a fost fondată pe o răstălmăcire. Dar cred sincer că în isprăvile noastre de zi cu zi noi ştim şi cinstim adevărul. Numai când discutăm religie spunem că Dumnezeu este spirit pur, că aşa a fost şi aşa va fi întotdeau¬na ― iar râul este al cărnii. Adevărul este în „Geneză". Şi îţi voi spune ce a fost şi big bang ul, Lestat. A fost momentul în care celulele lui Dumnezeu au început să se dividâ.
― Asta e o teorie cu adevărat nostima, David. Şi Dumnezeu a fost surprins?
― El, nu, dar îngerii, da. Vorbesc serios. Uite în ce constă superstiţia: religia crede că Dumnezeu este perfect. Dar este evident că nu i aşa.
― Ce uşurare, am spus. Asta explică multe.
― Acum râzi de mine. Nu te condamn. Dar ai perfectă dreptate. Aşa se explică totul. Dumnezeu a făcut câteva greşeli. Multe greşeli. Cu siguranţă că ştia şi el! Bănuiesc că îngerii au încercat să l avertizeze. Diavolul a devenit Diavol pentru că a încercat să l pună în gardă pe Dumnezeu. Dumnezeu este iubire, dar nu sunt sigur că este absolut sclipitor.
Am încercat să nu râd, dar n am reuşit întru totul.
― David, dacă mai susţii aşa ceva, o să te lovească trăznetul.
― Prostii. Dumnezeu a vrut să pricepem asta.
― Nu, nu pot să accept.
― Vrei să spui că restul îl accepţi? a zis, râzând la rândul lui. Nu, stai, sunt serios. Religia este primitivă în concluziile ei ilogice. Imaginează ţi un Dumnezeu perfect îngăduind existenţa Diavolului. Pur şi simplu, n are sens.
Întreaga fisură a Bibliei este noţiunea că Dumnezeu e perfect. Ea reprezintă o lipsă de imaginaţie a primilor învăţaţi şi este răspunzătoare pentru toate întrebările teo¬logice imposibile despre bine şi râu, cu care ne luptăm de secole. Da, Dumnezeu e iubire. Dar nici o forţă creatoare nu i perfectă. E limpede.
― Şi Diavolul? Vreo informaţie despre el?
M a privit o clipă cu o umbră de nerăbdare.
― Eşti o fiinţă tare cinică, a spus în şoaptă.
― Ba nu sunt, am răspuns. Vreau într adevăr să ştiu. Ştii bine că sunt interesat de Diavol în mod special. Vorbesc despre el mai des decât despre Dumnezeu. Nu pot să înţeleg de ce îl iubesc muritorii atât de mult. Vreau să spun, ideea despre el.
― Pentru că nu cred în el, a spus David. Pentru că un Diavol absolut rău are şi mai puţin sens decât un Dumnezeu perfect. Imaginează ţi l pe Diavol neînvăţând nimic atâta amar de vreme, neschimbându şi niciodată impresia despre ce înseamnă să fii Diavolul. O asemenea idee este o insultă adusă inteligenţei noastre.
― Şi care crezi tu că este adevărul?
― El nu este iremediabil pierdut. Este doar o parte din planul lui Dumnezeu. Un spirit căruia i s a îngăduit să i ispitească şi să i încerce pe oameni. El nu i de acord cu oamenii şi cu întregul experiment. Vezi, aici se află cauza căderii Diavolului, aşa cum am mai văzut. Diavolul n a crezut că ideea o să ţină. Dar cheia, Lestat, constă în înţelegerea faptului că Dumnezeu este materie. Dumnezeu există fizic, Dumnezeu este Stăpânul Diviziunii Celulare, iar Diavolul detestă excesul care lasă această diviziune la voia întâmplârii. A urmat din nou una dintre acele întreruperi exasperante, apoi ochii i s au lărgit de uimire şi a continuat: Mai am o teorie despre Diavol.
― Spune mi o.
― Sunt mai mulţi. Nimănui nu i place prea tare sarcina asta.
Vorbise încet, mai degrabă un murmur. Era cu gândul aiurea, ca şi curn ar fi vrut să spună mai mult, dar n o făcea. Am râs deschis.
― Aşa ceva pot să înţeleg, am zis. Cui i ar plăcea înda¬toririle Diavolului? Şi nici nu are posibilitatea să iasă învingător. Mai ales luând în considerare faptul că Diavolul a fost un înger, probabil unul foarte deştept.
― Exact. A arătat cu degetul înspre mine. Mica ta poveste despre Rembrandt. Diavolul, dacă ar fi fost deştept, ar fi tre¬buit să înţeleagă geniul lui Rembrandt.
― Şi bunătatea lui Faust.
― A, da, m ai văzut citind Faust la Amsterdam, nu i aşa? Şi, în consecinţă, ai făcut şi tu rost de un exemplar.
― De unde ştii?
― Mi a spus proprietarul librăriei a doua zi după amiază. Un tânăr francez, blond şi ciudat, a intrat câteva clipe în urma mea, a cumpărat aceeaşi carte şi a rămas în stradă, citind nemişcat vreme de jumătate de oră. Omul nu mai văzuse niciodată o piele atât de albă. Trebuie să fi fost tu.
Am clătinat din cap.
― Fac prostii dintr astea. E de mirare că nu m a înhăţat vreun învăţat.
― Nu i de glumă, prietene. Ai fost foarte imprudent acum câteva nopţi, la Miami. Două victime complet golite de sânge.
Am rămas atât de încurcat, încât la început n am zis nimic, apoi am menţionat doar că era de mirare că veştile ajunseseră la el, dincolo de ocean. Simţeam vechea deznădejde atingându mă cu aripa ei neagră.
― Omorurile ciudate sunt pe primele pagini ale ziarelor, a precizat el. În plus, Talamasca primeşte rapoarte despre tot soiul de lucruri. Avem oameni care fac fişe pentru noi în oraşele de pretutindeni şi ne transmit informaţii despre toate aspectele paranormale, pentru dosarele noastre. „Un vampir ucigaş atacă de două ori în Miami." Am primit note din mai multe surse.
― Dar ei n au crezut cu adevărat că a fost un vampir, ştii că nu.
― Nu, dar ţine o tot aşa şi ar putea ajunge s o creadă. Asta voiai să se întâmple şi înainte, cu scurta ta carieră de muzician rock. Vrei să i faci să şi dea seama. Nu i de necon¬ceput. Şi distracţia ta cu ucigaşii în serie! Ai lăsat o urmă.
Mă uluia de a dreptul. Vânătoarea mea de ucigaşi mă purtase de a lungul şi de a latul continentelor. Nu m am gândit niciodată că cineva ar putea lega laolaltă morţile astea atât de împrăştiate. Sigur, cu excepţia lui Marius.
― Cum de ai înţeles?
― Ţi am spus. Asemenea istorii ajung întotdeauna în mâinile noastre. Satanism, vampirism, voodoo, vrăjitorie, vârcolaci; toate vin la mine pe birou. Evident, cele mai multe ajung la gunoi. Dar recunosc sâmburele de adevăr, atunci când dau de el. Iar omorurile tale sunt foarte uşor de reperat.
Te ai luat de ucigaşii în masă acum câtva timp. Le lăsai trupurile în locuri deschise. Pe ultimul l ai lăsat în hotel, unde a fost găsit la o oră după ce murise. Cu bătrâna ai fost la fel de imprudent. Fiul ei a găsit o a doua zi. N a fost nici o problemă pentru procuror să facă legătura cu cealaltă vic¬timă. Eşti o celebritate fără nume în Miami, aproape că umbreşti notorietatea nenorocitului de la hotel.
― Puţin îmi pasă, am spus furios.
Dar îmi păsa. Mă deranja propria neglijenţă, însă nu făceam nimic să mă îndrept. Ei bine, asta trebuie să se schimbe. Dar astă seară acţionasem mai bine? Părea o laşitate să caut scuze pentru asemenea lucruri.
David mă privea atent. Vigilenţa era o caracteristică dominantă a lui.
― N ar fi imposibil să fii prins, a spus. Am râs dispre¬ţuitor. Ar putea să te ferece într un laborator, să te studieze într o cuşcă de sticlă.
― Imposibil. Dar sună interesant.
― Ştiam eu! Vrei să se întâmple.
Am ridicat din umeri.
― Ar putea fi nostim o vreme. Uite, este clar că i imposibil, în noaptea în care am apărut în calitate de cântăreţ rock s au întâmplat tot felul de lucruri bizare. Lumea muritorilor abia dacă s a preocupat după aceea. Cât despre bâtrâna din Miami, a fost ghinion. N ar fi trebuit să se întâmple niciodată.
M am oprit. Atunci ce să mai zic de cei care muriseră la Londra chiar în noaptea aceea?
― Dar îţi place să iei vieţi, a zis. Ai spus că i distractiv.
M a durut atât de tare, încât am vrut să plec. Însă promis¬esem că n o fac. Am rămas acolo, uitându mă la foc şi gândindu mă la deşertul Gobi, la oasele şopârlelor uriaşe şi la felul în care lumina soarelui umpluse întreaga lume. M am gândit la Claudia şi am simţit mirosul fitilului de la opaiţ.
― Îmi pare rău. N am vrut să fiu crud cu tine, a zis.
― Ei bine, de ce nu? Nu mi pot imagina o cruzime mai bine aleasă. Şi, în plus, nici eu nu sunt întotdeauna bun cu tine.
― Ce vrei cu adevărat? Care este pasiunea ta cea mai mare?
M am gândit la Marius şi la Louis, care mă întrebaseră acelaşi lucru mai înainte.
― Cum aş putea să răscumpăr ce am făcut? am întrebat. Intenţionam să pun capăt zilelor ucigaşului. Era un tigru mâncător de oameni frate cu mine. Îl aşteptam. Dar bătrâna – ea nu era decât un copil rătăcit în pădure, numai atât. Ce con¬tează? M am gândit la creaturile nenorocite pe care le omorâsem chiar în seara aceea. Lăsasem un carnagiu pe străzile dosnice ale Londrei. Aş vrea să mi pot aminti că nu contează, am spus. Intenţionam s o salvez. Dar la ce ar fi folosit o dovadă de milă pe lângă toate relele pe care le am făcut? Dacă există Dumnezeu sau Diavolul, sunt deja con¬damnat. De ce nu continui discuţia despre religie? Ciudat, dar găsesc că este foarte odihnitor să vorbeşti despre Dumnezeu şi Diavol. Mai spune mi despre Diavol. E schimbător, desigur. E deştept. Probabil că e în stare să simtă. Atunci de ce să rămână acelaşi pentru totdeauna?
― Exact. Ştii ce se spune în „Cartea lui Iov".
― Adu mi aminte.
― Ei bine, Satana şi Dumnezeu sunt împreună în cer. Dumnezeu îl întreabă pe unde a mai umblat. Iar Satana răspunde că a colindat pământul. E o conversaţie obişnuită, încep să discute despre Iov. Satana crede că bunătatea lui Iov se datorează în întregime bunăstării lui. Dumnezeu con¬simte să l lase pe Satana să l pună la încercare. Este relatarea cea mai apropiată de adevăr pe care o avem. Dumnezeu nu ştie totul. Diavolul îi este un bun prieten. Întreaga poveste este un experiment. Acesta este foarte departe de a fi Diavolul pe care îl ştie acum o lume întreagă.
― Ai vorbit despre ei, ca şi cum ar fi vii...
― Cred că sunt, a zis el, şi vocea i s a pierdut, în timp ce cădea pe gânduri. Pe urmă s a însufleţit iar: Vreau să ţi spun ceva. De fapt, ar fi trebuit s o mărturisesc mai înainte. Într un fel, sunt la fel de superstiţios şi de religios ca primul om. Pentru că totul se bazează, în cazul meu, pe o viziune ― ştii, genul acela de viziune care atinge înţelegerea cuiva.
― Nu, nu ştiu. Visez, dar revelaţii nu am, am răspuns. Te rog, explică mi.
S a cufundat din nou în meditaţie, privind la foc.
― Nu mă lăsa pe dinafară, am zis încet.
― Hmmm. Bine. Mă gândeam cum aş putea să o descriu. Ei bine, ştii că încă mai sunt preot Candomble. Vreau să spun că pot supune forţe invizibile: duhuri negre, vagabonzi cos¬mici, oricum s ar numi... strigoi, fantome. Asta înseamnă că am avut întotdeauna o abilitate latentă de a vedea spiritele.
― Aşa presupun...
― Ei bine, o dată am văzut ceva, ceva inexplicabil, înainte chiar de a fi mers în Brazilia...
― Da?
― Înainte de Brazilia, nu i am dat prea mare importanţă. De fapt, fusese atât de tulburător, atât de lipsit de înţeles, încât mi am scos o din minte înainte de a pleca la Rio. Totuşi, acum mă gândesc la asta tot timpul. Nu mă pot opri să o fac. Iată de ce m am întors la Biblie şi am descoperit înţelep¬ciune acolo.
― Povesteşte mi.
― S a întâmplat la Paris, chiar înainte de război. Mă dus¬esem acolo împreună cu mama. Şedeam într o cafenea de pe malul stâng ― nici măcar nu mi amintesc care anume, doar că era o zi minunată de primăvară şi, pur şi simplu, un timp minunat de trăit la Paris, ca în cântece. Băusem o bere, citeam ziare englezeşti şi mi am dat seama că trăgeam cu urechea la o conversaţie. Din nou a căzut pe gânduri. Aş vrea să ştiu ce s a întâmplat cu adevărat, a murmurat abia şoptit.
S a aplecat în faţă, a apucat vătraiul şi a scormonit în buşteni, ridicând o jerbă de scântei.
Jinduiam să l aduc la realitate, dar am aşteptat. Până la urmă, a revenit.
― Eram în cafeneaua aceea, cum spuneam.
― Da.
― Şi mi am dat seama că ascultam o conversaţie foarte stranie... nu era nici în engleză, nici în franceză... treptat am înţeles că nu era în nici o limbă reală, deşi pentru mine era absolut inteligibilă. Am lăsat ziarul şi m am concentrat. Părea un fel de ceartă. Şi brusc n am mai ştiut dacă vocile erau sau nu audibile în sensul obişnuit. De fapt, nu eram deloc sigur că altcineva putea să le asculte! Am ridicat ochii şi m am întors încet, privind în jur.
Erau acolo... două fiinţe, stând la masă şi vorbind ― şi pentru o clipă mi s a părut totul normal ― doi bărbaţi care stăteau de vorbă. M am uitat din nou în ziar şi m a năpădit o senzaţie de leşin. Simţeam nevoia să mă ţin de ceva, m am uitat fix la ziar, pe urmă la faţa de masă. Ameţeala a încetat, iar zgomotul cafenelei m a izbit din nou, ca al unei orchestre. Am ştiut că tocmai mă uitasem la două entităţi care nu erau fiinţe umane.
M am întors din nou, forţându mă să fiu atent, să iau bine seama la toate lucrurile. Erau tot acolo, şi era dureros de clar că erau iluzorii. Pur şi simplu, nu erau din acelaşi material ca tot ce era în jur. Înţelegi ce vreau să spun? Să ţi dau un exemplu. Nu erau luminaţi de aceeaşi lumină, ci existau într un fel de tărâm unde lumina venea din altă sursă.
― Ca aceea din tablourile lui Rembrandt.
― Da, aproape ca aceea. Hainele şi chipurile lor erau mai netede decât cele ale oamenilor. Întreaga viziune avea parcă altă textură, iar această textură era uniformă în toate detaliile.
― Te au văzut?
― Nu. Adică nu s au uitat la mine, n au dat nici un semn că m ar fi observat. Se uitau unul la celălalt şi instantaneu am prins iar firul discuţiei. Era Dumnezeu care îi vorbea Diavolului, spunându i că trebuie să şi facă treaba mai departe. Şi Diavolul nu mai voia. Argumenta spunând că sca¬denţa lui venise de mult. Păţise şi el aceleaşi lucruri ca toţi ceilalţi. Dumnezeu spunea că îl înţelege, dar că Diavolul era dator să înţeleagă la rândul lui cât era de important, că nu putea, pur şi simplu, să se sustragă îndatoririlor, nu era aşa simplu, Dumnezeu avea nevoie de el şi îl dorea puternic. Toată discuţia era foarte prietenească.
― Cum arătau?
― Asta i partea cea mai grea. Nu ştiu. Am văzut două forme vagi, mari, categoric bărbaţi ― sau asumându şi înfăţişarea bărbătească ― arătând bine ― adică nimic monstruos, nimic în afara realităţii. Nu mi am dat seama să le fi lipsit vreun detaliu ― culoarea părului, trăsăturile feţei, lucruri dintr as¬tea. Cele două figuri păreau complete. Când am încercat însă să îi reconsti¬tui după aceea, n am putut să mi amintesc nici un amănunt! Nu cred că fusese o iluzie atât de completă. Mă gândesc că aspectul lor mă mulţumise, dar că sensul desăvârşirii izvora din altă parte.
― De unde?
― Din conţinut, din semnificaţie, desigur.
― Şi ei nu te au văzut deloc, nici n au ştiut că erai acolo?
― Dragul meu, trebuie să fi ştiut că eram acolo. Trebuie chiar s o fi făcut pentru mine. Altfel, cum mi ar fi permis să i văd?
― Nu ştiu, David. Poate că nu intenţionau să i vezi. S ar putea să existe oameni care sunt în stare să i vadă şi oameni care nu sunt. Poate că era o breşă în substanţa celorlalte lucruri, a realităţii din cafenea.
― S ar putea. Dar mă tem că nu. Mă tem că m au lăsat intenţionat să i văd şi că ar fi trebuit să aibă un anumit efect asupra mea. Şi abia asta i îngrozitor, Lestat. Că n a avut cine ştie ce efect.
― Adică revelaţia nu ţi a schimbat viaţa.
― O, nu, câtuşi de puţin. Două zile mai târziu mă îndoiam că i am văzut. Şi după ce vorbeam cu altcineva, după fiecare măruntă confruntare verbală ― „David, îţi filează o lampă" – totul devenea mai vag şi mai nesigur. Nu, n am fâcut nimic ca urmare a revelaţiei.
― Dar ce era de făcut? Ce poate face oricine, ca urmare a oricărei revelaţii, altceva decât să trăiască o viaţă bună? Sunt sigur, David, că le ai vorbit despre viziune confraţilor tăi din Talamasca.
― Da, da, le am vorbit. Dar mult mai târziu, după Brazilia, când mi m fâcut raportul, ca un membru devotat. Le am spus toată povestea, exact aşa cum se întâmplase.
― Şi ei ce au spus?
― Lestat, la Talamasca nu se spunea niciodată mult despre nimic. Deviza este „Veghem şi suntem mereu acolo". Ca să fiu sincer, nu era o viziune atât de populară, încât să vorbeşti cu ceilalţi despre ea. Dacă vorbeam despre spiritele din Brazilia, aveam auditoriu. Dar despre Dumnezeul creştin şi Diavol? Nu, mă tem că Talamasca se depreciazâ şi se nţepeneşte, ca oricare altă instituţie. Povestea a făcut numai să se ridice din câteva sprâncene. Nu mi amintesc altceva. Cum altfel, când stai de vorbă cu domni care au văzut vârcolaci, au fost seduşi de vampiri şi s au luptat cu vrăjitoare, şi au stat la taclale cu fantomele ― la ce te poţi aştepta?
― Păi, erau Dumnezeu şi Diavolul, am zis, râzând. David, a fost ceva memorabil. Poate confraţii te invidiază mai mult decât îţi dai seama.
― Nu, n au luat o în serios, a spus, apreciindu mi umorul şi râzând la rândul lui. Ca să fiu sincer, sunt surprins că tu o iei.
S a ridicat brusc agitat şi a traversat camera până la fereastră, a împins draperia cu mâna, încercând să privească în noaptea năpădită de ninsoare.
― David, ce ar fi vrut acele apariţii să faci?
― Nu ştiu, a răspuns cu o voce amară şi descurajată. Am şaptezeci şi patru de ani, şi nu ştiu. Voi muri fără să ştiu. Dacă nu există iluminare, atunci aşa să fie. Este şi ăsta un răspuns, fie că sunt sau nu în stare să l înţeleg.
― Vino şi stai jos, te rog. Îmi place să ţi văd faţa atunci când vorbim.
S a supus automat, s a aşezat şi s a întins după paharul gol, cu privirea alunecându i iar spre foc.
― Tu ce crezi, Lestat? În sinea ta. Există Dumnezeu sau Diavolul? Vreau să spun, ce crezi tu cu adevărat?

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:49 pm

M am gândit îndelung înainte să răspund.
― Cred că Dumnezeu există. Nu mi place s o spun, dar aşa cred. Şi probabil că există şi o formă de diavol. Aşa cum am discutat, este o problemă de piese lipsă. Se prea poate ca în cafeneaua aceea din Paris tu să i fi văzut chiar pe Stâpânul Suprem şi pe Duşmanul lui. Dar face parte din jocul lor exasperant faptul că nu putem fi niciodată siguri de asta. Vrei o explicaţie plauzibilă a comportamentului lor? Vrei să ştii de ce te au lăsat să i întrezăreşti? Au urmărit să obţină de la tine o reacţie religioasă! Aşa se joacă ei cu noi. Lansează viziuni, miracole şi fragmente de revelaţie divină. Iar noi dăm fuga şi căutăm o biserică. Face parte din strategie, din discuţia lor scandaloasă şi fără sfârşit. Ştii ceva? Cred că punctul tău de vedere ― un Dumnezeu imperfect şi un Diavol care învaţă din experienţă ― este la fel de bun ca oricare altul. Cred că ai nimerit o. S a uitat atent la mine, dar nu a răspuns. Nu, am continuat. Nu suntem sortiţi să ştim răspun¬surile. Nu suntem sortiţi să aflăm dacă sufletele noastre migrează din trup în trup către reîncarnare. Dacă el este Allah sau Yahve, sau Shiva, sau Iisus. Sădeşte în noi îndo¬ielile la fel cum împrăştie şi revelaţiile. Suntem cu toţii nătărăii lui. Tot nu a răspuns. Părăseşte Talamasca, David, am spus. Pleacă în Brazilia înainte să ajungi prea bătrân pen¬tru asta. Întoarce te în India. Du te să vizitezi locurile pe care vrei să le vezi.
― Da, cred că aşa ar trebui să fac, a şoptit. Probabil ca vor avea grijă chiar ei. Superiorii Ordinului au pus deja în dis¬cuţie problema David şi a repetatelor absenţe de la confrerie. Mă vor pensiona ― desigur, cu o pensie bună.
― Ei ştiu că te întâlneşti cu mine?
― Da. Face şi asta parte din problemă. Superiorii au interzis contactul. Este foarte amuzant, dacă te gândeşti cât de disperat doresc şi ei să pună mâna pe tine. Şi, bineînţeles, ştiu când dai târcoale Confreriei.
― Eram sigur, am răspuns. Dar ce vrei să spui cu „au interzis contactul"?
― Este vorba de avertismentul standard, a spus, privind în continuare buştenii în flăcări. Ceva foarte medieval, bazat pe o veche directivă: „Nu veţi încuraja această creatură şi nu vă veţi angaja într o conversaţie prelungită; dacă insistă să vă viziteze, o veţi atrage într un loc populat. Este bine cunoscut că fiinţele de acest gen se feresc să atace când sunt înconju¬rate de muritori. Nu încercaţi absolut niciodată să aflaţi secrete de la ele şi nu vă încredeţi măcar o clipă în sinceri¬tatea emoţiilor pe care le manifesta, căci sunt capabile de mare abilitate în a le disimula şi, din motive imposibil de analizat, sunt în stare să i înnebunească pe muritori. Au păţit o atât cercetători cu pretenţii, cât şi ghinionişti nevinovaţi care au venit în contact cu vampiri. Vă atragem atenţia că trebuie să raportaţi superiorilor orice astfel de întâlniri, întrevederi etc. fără întârziere."
― Chiar o ştii pe de rost?
― Am scris o eu însumi, a răspuns zâmbind. Şi de a lun¬gul anilor am transmis o multora dintre membri.
― Ei ştiu că sunt aici?
― Nu, sigur că nu. Am încetat de mult să le mai raportez despre întâlnirile noastre. A căzut din nou pe gânduri, apoi a întrebat: Îl cauţi pe Dumnezeu?
― Sigur că nu, am răspuns. Nu mi pot imagina o mai mare pierdere de vreme, chiar atunci când ai la îndemână secole. Am terminat cu genul acesta de întrebări. Acum mă uit după adevăruri, adevăruri ştiinţifice şi estetice, adevăruri pe care le poţi înţelege pe deplin. Mă gândesc la viziunea ta, pentru că tu eşti cel care a avut o, pentru că mi ai împărtăşit o şi pentru că te iubesc. Dar asta i tot. S a lăsat pe spate, privind iar ţintă umbrele încăperii. N are importanţă, David. Peste o vreme, vei muri. Şi eu, probabil.
A zâmbit cu căldură, ca şi cum nu putea accepta o aseme¬nea ipoteză decât ca pe un fel de glumă.
A urmat o lungă tăcere în timpul căreia şi a mai turnat scotch şi l a băut, mai încet decât înainte. Nu mai avea mult până la beţie. Mi am dat seama că asta intenţiona. Când eram muritor, adesea beam şi eu ca să mă îmbăt. Dar pe atunci eram foarte tânăr şi foarte sărac ― cu sau fără castel ― şi multe dintre băuturi erau proaste.
― Îl cauţi pe Dumnezeu, a zis, clătinând din cap.
― Pe naiba! Eşti prea plin de tine. Ştii foarte bine că nu sunt băiatul pe care l vezi.
― Ah, trebuie să mi aduc aminte că i aşa, ai dreptate. Dar n ai suportat niciodată răul. Dacă în cărţile tale spui măcar pe jumătate adevărul, este limpede că răul te a scârbit de la început. Ai fi dat orice să descoperi ce vrea Dumnezeu de la tine şi să faci aşa cum vrea el.
― Ai dat în mintea copiilor. Fă ţi testamentul.
― Ooo, ce cruzime, a zis, zâmbind senin.
Eram pe cale să i mai spun ceva, dar atenţia mi a fost atrasă în altă parte. Ceva mă distrăgea. Sunete. O maşină trecând foarte încet pe drumul îngust al satului din depărtare, prin zăpada orbitoare.
Am cercetat, dar, în afară de ninsoare şi de maşina care ajunsese la capătul drumului, n am mai găsit nimic. Un sărman muritor care trebuia să circule la ora asta. Era patru.
― E foarte târziu, am zis. Trebuie să plec. Nu vreau să mai rămân aici încă o noapte, deşi ai fost atât de bun cu mine. Nu i vorba că ar afla cineva. Pur şi simplu, prefer...
― Înţeleg. Şi când am să te mai văd?
― Poate chiar mai repede decât crezi. Spune mi, David, în noaptea când am venit aici, hotărât să merg în deşertul Gobi şi să mă las ars, de ce ai spus că sunt singurul tău prieten?
― Pentru că eşti.
Am rămas o vreme tăcuţi.
― Şi tu eşti singurul meu prieten, David, am spus.
― Unde te duci?
― Nu ştiu, înapoi la Londra, poate. Am să ţi spun când am să mă întorc peste ocean, bine?
― Da, să mi spui. Să nu... să nu crezi vreodată că nu vreau să te văd şi să nu mă mai părăseşti niciodată.
― Am crezut că e mai bine pentru tine şi cred că e mai bine să pleci din cadrul Ordinului şi să călătoreşti din nou.
― Oh, dar chiar aşa este. Nu mai aparţin Confreriei Talamasca. Nici măcar nu sunt sigur dacă mai am încredere în ea, dacă mai am încredere în ceea ce urmăreşte.
Voiam să spun mai mult, să i spun cât de mult îl iubesc, că nu voi uita niciodată că mi găsisem adăpost în casa lui şi că avusese grijă de mine, că aş fi făcut orice ar fi dorit, abso¬lut orice.
Dar părea inutil. Nu ştiu dacă ar fi crezut sau dacă ar fi însemnat ceva pentru el. Eram convins în continuare că nu era bine pentru el să mă întâlnească. Şi nu i mai rămăsese mult de trăit.
― Ştiu toate astea, a zis liniştit, zâmbindu mi din nou.
― David, am zis, ai aici vreo copie a raportului pe care l ai făcut despre aventura din Brazilia? Aş putea s o citesc?
S a ridicat şi s a apropiat de biblioteca cu geam de lângă birou. S a uitat vreme îndelungată printre materialele pe care le avea acolo, apoi a scos două mape mari de piele.
― Iată viaţa mea în Brazilia ― aşa cum am scris o după aceea, în junglă, la o maşină hodorogită, pe o masă de cam¬panie, înainte să mă întorc în Anglia. Pentru că, până la urmă, m am dus după jaguar. Trebuia s o fac. Chiar dacă vânătoarea n a însemnat nimic faţă de experienţele pe care le am încercat în Rio, absolut nimic. Acela a fost vârful, înţelegi. Cred că mult din ce am scris reprezintă tentative de a redeveni un Englez, de a mă desprinde de oamenii Candomble, de viaţa trăită împreună cu ei. Raportul pentru Talamasca s a bazat pe materialul de aici. Am luat mapa, recunoscător. Iar dincoace, a zis, ţinând o în mână pe cealaltă, este o trecere în revistă a zilelor pe care le am petre¬cut în India şi Africa.
― Mi ar plăcea s o citesc.
― Cele mai multe sunt vechi povestiri de vânătoare. Eram tânăr când le am scris. Pline de carabine şi de acţiune! Era înainte de război. Am luat şi a doua mapă. M am ridicat încet, ca un gentleman. Am vorbit toată noaptea, a spus el dintr o dată. A fost o impoliteţe. Poate că aveai şi tu ceva de zis.
― Nu, câtuşi de puţin. A fost exact cum îmi doream.
I am întins mâna şi el a luat o. Senzaţia pe care a resimţit o carnea mea arsă a fost uimitoare.
― Lestat, povestioara asta... a lui Lovecraft. O vrei sau ţi o păstrez eu?
― Ah, e o chestie interesantă ― vreau să spun cum am ajuns în posesia ei.
Am luat o şi am băgat o în haină. Poate că aveam s o recitesc. Îmi revenise curiozitatea, amestecată cu o bănuială plină de spaimă. Veneţia, Hong Kong, Miami. Cum reuşise oare muritorul cel ciudat să mă recunoască în toate cele trei locuri şi cum mă făcuse să l recunosc!
― Vrei să mi vorbeşti despre asta? m a întrebat David.
― Când vom avea mai mult timp, am răspuns, am să ţi povestesc.
Mai ales dacă am să l mai văd pe tip, m am gândit. Cum reuşise oare?
Am ieşit civilizat, adică făcând intenţionat un pic de zgo¬mot atunci când am închis uşa din spate.


AM AJUNS la Londra aproape în zori. Pentru prima oară după multe nopţi, eram bucuros de imensele mele puteri şi de sentimentul de siguranţă care le însoţea. Nu aveam nevoie de coşciuge, nici de adăposturi tainice, doar de o încăpere ferită de razele soarelui. Puteam afla liniştea şi confortul într un hotel cu draperii groase.
Mai aveam timp să stau la lumina unei veioze şi să încep, cu manuscrisul în faţă şi cu o neobişnuită bucurie, lectura aventurii braziliene a lui David.
Aproape că nu aveam bani la mine ― graţie nepăsării şi tâmpeniei de care dădeam dovadă ― aşa că m am folosit de imensa putere de convingere şi i am făcut pe funcţionarii venerabilului hotel Claridge's să accepte numărul meu de cont, deşi nu aveam carte de credit ca să l verifice. După ce am semnat în registru ― Sebastian Melmoth, una dintre iden¬tităţile mele preferate ― am fost condus într un apartament stilat, doldora de încântătoarea mobilă Queen Anne şi înzes¬trat cu toare facilităţile de care aş fi avut nevoie.
Am agăţat afară cartonul prin care am cerut să nu fiu deranjat şi am lăsat vorbă la recepţie să nu mă caute nimeni până hăt după apus, apoi am încuiat pe dinăuntru toate uşile.
Nu mai aveam timp să citesc. În spatele cerului cenuşiu şi al fulgilor moi care cădeau neîntrerupt, dimineaţa venise deja. Am tras toate draperiile, mai puţin una, ca să pot să mă uit la cer, şi am stat acolo, aşteptând spectacolul sosirii luminii, încă speriat de furia ei, cu pielea durându mă mai tare datorită acestei spaime mai mult decât oricărei alte cauze.
David nu mi ieşea din minte. De când ne despărţiserâm, nu încetasem nici măcar o secundă să mă gândesc la discuţia pe care o avuseserăm. Îi auzeam vocea şi încercam să mi imaginez viziunea lui fragmentară, cu Dumnezeu şi Diavolul în cafenea. Poziţia mea faţă de toate era simplă şi previzibilă, îl credeam pe David în posesia celor mai confortabile amăgiri. Şi curând aveam să l pierd. Avea să devină al morţii. Şi nu avea să mi rămână decât acest manuscris despre viaţa lui. Nu mă puteam convinge că avea să afle mai mult după ce va fi murit.
Cu toate acestea, turnura pe care o luase conversaţia, energia lui, lucrurile ciudate pe care le spusese erau cu adevărat surprinzătoare.
Mă simţeam bine cu gândurile mele, mă uitam la cerul plumburiu şi la zăpada strânsă pe frontoanele de dedesubt, când brusc m a cuprins o ameţeală ― un moment de dezori¬entare, de fapt, ca şi cum aş fi început să adorm. Era foarte plăcut, o senzaţie subtilă de vibraţie însoţită de pierderea greutăţii, de parcă aş fi părăsit domeniul fizic şi aş fi ajuns în vis. Apoi am resimţit presiunea pe care o încercasem şi la Miami ― ca şi cum mi s ar fi strâns mădularele, ca şi cum m ar fi apăsat însăşi forma mea, strângân¬du mă şi înghesuindu mă, şi, brusc, am simţit că mă zgudui până în creştetul capului.
De ce se întâmpla una ca asta? Tremuram, la fel cum mi se întâmplase pe plaja pustie şi întunecoasă din Florida. Dar senzaţia m a părăsit brusc. Eram din nou eu însumi, vag neliniştit.
Să fi fost ceva în neregulă cu trupul meu arătos? Imposibil. Nu aveam nevoie de înţelepţi să mă asigure de un asemenea lucru. Şi nu apucasem încă să mă hotărăsc dacă să mi făc griji sau să uit incidentul, când o bătaie în uşă m a smuls din gânduri.
Foarte supărător.
― Aveţi un mesaj, domnule. Un domn a insistat să vi l înmânez.
Trebuia să fie o greşeală. Am deschis totuşi uşa.
Băiatul mi a dat un plic. Mare, umflat. Preţ de o secundă, n am fost în stare să mă uit la el. Mai aveam în buzunar o liră de la hoţul căruia îi făcusem felul mai devreme şi i am dat o comisionarului, pe urmă am încuiat uşa.
Era exact acelaşi tip de plic ca şi cel pe care îl primisem la Miami de la muritorul lunatic ce fugise peste plajă până la mine. Şi senzaţia! Încercasem exact senzaţia din clipa în care acolo îmi căzuseră ochii pe omul acela. Oh, dar nu era cu putinţă...
Am desfăcut plicul. Mâinile au început subit să mi tremure. Era o nouă povestioară, ruptă dintr o carte, ca şi prima, şi prinsă cu o agrafă în acelaşi fel, în colţul din stânga sus.
Am rămas cu gura căscată! Cum dracu' îmi lua urma fiinţa asta? Nu ştia nimeni că eram aici! Nici măcar David! Sigur, lăsasem numărul cărţii de credit, dar, Dumnezeule, orice muritor ar fi avut nevoie de mai multe ore până să mă localizeze, folosindu se de ea, dacă ar fi fost posibil, dar nu era.
Şi ce legătură avea senzaţia ― vibraţia aceea curioasă şi presiunea care părea să mi cuprindă măruntaiele?
Dar nu mai era vreme de analizat, era aproape dimineaţă!
Pericolul situaţiei mi s a părut repede evident. Cum de nu l băgasem în seamă înainte? Creatura avea, cu certitu¬dine, mijloace prin care afla unde sunt ― inclusiv unde hotâram să mă ascund pe timpul zilei! Trebuia s o şterg din apartament. Ce revoltător!
Tremurând de încordare, m am străduit să scanez povestirea, care avea numai câteva pagini. „Ochii mumiei", de Robert Bloch. O povestioară isteaţă, dar ce oare putea să însemne pentru mine? M am gândit la nuvela lui Lovecraft, mai lungă şi la prima vedere cu totul diferită. Ce naiba însemnau toate astea? Aparenta neghiobie a lucrurilor aproape că mă scotea din minţi.
Era oricum prea târziu să mă mai gândesc. Am strâns manuscrisul lui David şi am părăsit apartamentul, ajungând repede pe acoperiş prin ieşirea de serviciu. Am cercetat noaptea în toate direcţiile. Nu l am depistat, ticălosul. Norocul lui. L aş fi distrus cu siguranţă. Când e nevoie să mi apăr culcuşul de peste zi, n am nici răbdare, nici scrupule.
M am înălţat, deplasându mă apoi cu cea mai mare viteză de care eram în stare. Într un târziu am coborât într o pădure plină de zăpadă, departe, foarte departe de Londra, spre nord. Acolo mi am săpat propria groapă în pământul îngheţat, ca de atâtea ori înainte.
Eram furibund că trebuie s o fac. Absolut furibund. Am să l omor pe ticălosul ăsta, mi am spus, oricine ar fi! Cum de îndrăzneşte să mă urmărească şi să mi arunce în faţă povestioarele acelea? Da, am s o fac, cum pun mâna pe el, am să l ucid.
După aceea m a cuprins somnolenţa, amorţeala, şi foarte curând nimic nu mai conta...
Am visat o din nou, era acolo, aprinzând opaiţul şi spunând „Ah, flacăra nu te mai sperie..."
„Îţi baţi joc de mine", am zis jalnic. Plângeam.
„Dar, Lestat, trebuie că ai un mijloc teribil de rapid prin care te eliberezi de aceste crize de disperare cosmică. Mai devreme dansai sub felinarele din Londra. Într adevăr!"
Am vrut să protestez, dar plângeam şi nu puteam vorbi...
Într o ultimă tresărire a conştiinţei, l am văzut pe muritor în Veneţia ― sub bolţile de la San Marco, unde îl remarcasem prima oară ― i am văzut ochii căprui şi gura tânarâ, netedă.
Ce doreşti? l am întrebat.
Ah, dar este ceea ce doreşti tu, părea să răspundă.




Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:50 pm

6

CÂND m am trezit, nu mai eram la fel de furios pe pisălog.
Rămăsesem însă teribil de intrigat. Apoi soarele a asfinţit. Aveam mână liberă.
M am hotărât să fac un mic experiment. Să plec la Paris, singur şi foarte repde.
Daţi mi voie acum să recurg la o digresiune şi să explic de ce am evitat din cale afară Parisul în anii din urmă. Nu ştiam nimic despre Parisul secolului al douăzecilea. Poate că motivele sunt evidente. Suferisem mult acolo în anii care tre¬cuseră şi m am ferit de viziunea cimitirului Père La¬chaise înconjurat de clădiri modeme sau a grădinilor Tuileries în care se învârt roţi gigantice luminate electric. Dar în secret doream fierbinte să mă întorc la Paris. Cum ar fi fost cu putinţă altfel?
Micul experiment îmi oferea un pretext perfect şi îmi dădea curaj. Inevitabila durere pe care mi ar fi produs o descoperirile modernizării ar fi fost mica, pentru că vizita avea un scop. Dar imediat ce am ajuns, mi am dat seama că eram cu adevărat la Paris, fericit să păşesc pe marile bulevarde şi să trec ― inevitabil ― pe lângă locul unde fusese odin¬ioară Teatrul Vampirilor.
Câteva teatre ale acelui timp rezistaseră, ― impozante, ornamentate şi având încă public ― înconjurate pe toate părţile de construcţii moderne.
În timp ce mă plimbam pe orbitor iluminatul Champs Elysées ― plin de maşini şi de mii de pietoni ― mi am dat seama că Parisul nu era un oraş muzeu, ca Veneţia. Rămăsese la fel de viu cum fusese mereu în ultimele două secole. O capitală. Un loc al înnoirii şi al schimbărilor îndrăzneţe.
M am minunat de splendoarea viguroasă a centrului Georges Pompidou, care se vedea printre venerabilele tur¬nuri ale catedralei Notre Dame. Eram bucuros că venisem.
Dar aveam o treabă, nu i aşa?
Nici un suflet, muritor sau nu, nu ştia că sunt acolo. Nu mi sunasem nici măcar avocatul din Paris, ceea ce era un inconvenient. Am făcut rost de o mare sumă de bani în maniera uzuală, luându i de la doi criminali dezgustători, dar bine garnisiţi ― victimele mele pe străzile întunecoase.
Mai apoi m am îndreptat spre Place Vendôme; acoperită de zăpadă, piaţa era înconjurată de exact aceleaşi hoteluri ca pe vremea mea. Sub numele de Baron van Kindergarten, m am instalat la Ritz, într un apartament somptuos.
Următoarele două nopţi am evitat oraşul, învăluit în luxul hotelului, al cărui stil ar fi fost demn cu adevărat de Versailles ul Mariei Antoaneta. Îmi dădeau lacrimile văzând peste tot în jur decoraţiunea excesivă, tipic pariziană, fas¬tuoasele fotolii Ludovic al XVI lea şi lambriurile sculptate de pe pereţi. Ah, Paris! Unde în altă parte ar mai putea arăta bine lemnul vopsit cu auriu?
Întins pe o canapea din epoca directoratului, am început din nou să citesc manuscrisul lui David, oprindu mă doar ici şi colo, să mă plimb din salon în dormitor sau să deschid o veritabilă fereastră franţuzească cu minere ovale, încrustate, ca să mă uit afară, în grădina din spate a hotelului ― atât de oficială, de liniştită, de mândrâ.
Însemnările lui David mă captivau. Curând m am simţit mai legat de el decât oricând.
Era foarte clar că David fusese în tinereţe un om întru totul de acţiune şi că plăcerea cea mai mare o afla în vânătoare. Doborâse primul vânat când avea doar zece ani. Descrierea uciderii tigrului bengalez era pătrunsă de febra urmăririi şi a riscurilor asumate. Venea de fiecare dată foarte aproape de fiară înainte de a trage, aşa că de mai multe ori aproape că fusese omorât.
Îi plăcuse Africa la fel de mult ca India şi vânase elefanţi pe vremea când nimeni nu şi închipuise măcar că speciile ar putea fi ameninţate cu dispariţia. Animalele uriaşe îl însem¬naseră şi ele, de mai multe ori, înainte ca el să le doboare, înfruntase riscuri similare şi când vânase lei în câmpia Serengeti.
Se abătuse din drum ca să se caţere pe poteci aride de munte, să înoate în râuri periculoase, să atingă cu mâna pielea de crocodil, să şi înfrângâ repulsia irepresibilă pentru şerpi, îi plăcuse să doarmă sub cerul liber; să facă însemnări în jur¬nal la lumina lanternei sau a luminărilor; să se hrănească numai cu carnea animalelor vânate ― chiar când era foarte puţină ― şi chiar să le jupoaie fără nici un ajutor.
Capacitatea lui de a descrie nu era prea mare. Nu avea răbdare cu cuvintele, mai ales când era tânăr. Şi totuşi, puteai, în rândurile lui, să simţi căldura tropicelor; puteai să auzi bâzâitul ţânţarilor. Părea de neconceput că un asemenea om se bucurase de confortul hibernal de la Talbot Manor sau de luxul sediilor Ordinului căruia acum îi era consacrat.
Dar mulţi alţi gentlemani britanici aleseseră în acelaşi fel, conformân¬du se poziţiei şi vârstei pe care le aveau.
Aventura din Brazilia putea însă la fel de bine să fi fost scrisă de altcineva. Stilul era la fel de liber şi de exact, avea, bineînţeles, acelaşi gust pentru pericol, dar cu o întoarcere către supranatural ― un individ de departe mai deştept şi mai cerebral decât cel dinainte. Vocabularul însuşi se schimbase, adăugându şi o mulţime de cuvinte alunecoase, portugheze şi africane, folosite aici pentru gânduri şi senzaţii pe care David găsea că e inutil să le mai descrie.
Esenţa era că puterile telepatice profunde ale creierului lui David se dezvoltaseră printr o serie de întâlniri terifiante cu preotese Candomble şi cu spirite. Şi că trupul lui ajunsese un simplu instrument pentru puterile psihice, deschizind calea pentru învăţatul care devenise în anii ce urmaseră.
Memoriile din Brazilia erau bogate în descrieri concrete. Se vorbea despre mici cămăruţe de lemn în care se adunau credincioşii Candomble, despre lumânări pâlpâind în spatele statuilor de ipsos ale sfinţilor catolici sau ale zeităţilor Can¬domble. Se vorbea despre tobe şi dans, despre inevitabilele transe în care diverşi membri ai grupului deveneau gazde inconştiente ale spiritelor şi preluau atributele unor zeităţi pentru lungi răstimpuri ale unori vremuri imemoriale.
Accentul nu cădea în totalitate pe invizibil ― pe percepţia forţei lăuntrice şi a luptei acesteia cu forţele din afară. Tânărul aventuros care căutase adevărul numai în universul fizic ― mirosul fiarei, potecile junglei, pocnetul puştii, doborârea prăzii ― nu mai exista.
Când părăsise Rio de Janeiro, David era alt om. Deşi scrierea fusese ulterior şlefuită şi cu siguranţă scurtată pe alocuri, includea totuşi mult din jurnalul ţinut chiar atunci. Era neîndoielnic că David ajunsese până la marginea nebuniei, în sensul obişnuit al cuvântului. Nu mai vedea, oriunde s ar fi uitat, străzi, clădiri sau oameni, ci numai spirite, zei, puteri invizibile emanate de alţii şi diverse niveluri de rezistenţă spirituală la toate acestea din partea oamenilor ― conştient sau inconştient. Dacă nu s ar fi dus în jungla Amazonului, dacă nu s ar fi forţat să redevină un vânător britanic, ar fi fost probabil pierdut pe veci pentru această lume.
Luni în şir nu fusese decât o creatură slabă, arsă de soare, îmbrăcată în cămaşă fără mâneci şi pantaloni slinoşi, care vagabonda prin Rio în căutare de experienţe spirituale, fără să ia vreo legătură cu compatrioţii ― indiferent cât îl băteau la cap aceştia. Dar pe urmă se îmbrăcase din nou în uniforma lui kaki, curată, luase puşca, pregătise o rezervă de provizii englezeşti şi plecase să se regăsească pe sine însuşi, doborând jaguarul pătat, jupuindu l şi curăţindu l de mărun¬taie cu propriul lui cuţit.
Trup şi suflet!
Nici nu era, de fapt, atât de incredibil faptul că în toţi aceşti ani nu se întorsese la Rio de Janeiro, căci, dacă ar fi făcut o, poate că n ar mai fi părăsit Rio niciodată.
Era totuşi evident că viaţa de adept Candomble nu i era de ajuns. Eroii caută aventura, dar aventura nu i absoarbe în întregime.
Cât de tare îl iubeam aflând prin ce trecuse ― şi ce mult mă întrista gândul că de atunci îşi risipise viaţa în confreria Talamasca! Nu părea să i se potrivească, sau nu, mai degrabă nu părea lucrul cel mai potrivit ca să l facă fericit, indiferent cât ar fi insistat ca era ceea ce dorea. Părea să fie lucrul cel mai greşit cu putinţă.
Cunoaşterea lui profundă mă făcea să mi fie şi mai dor de el. M am gândit din nou că în tinereţea mea preternaturală îmi făcusem tovarăşi care n au putut niciodată să mi fie tovarăşi adevăraţi ― Gabrielle, care nu avea nevoie de mine; Nicolas, care înnebunise; Louis, care nu mă putea ierta pen¬tru că l atrăsesem pe tărâmul nemuririi, chiar dacă el o dorise.
Singura excepţie fusese Claudia ― mica şi activa mea Claudia, camaradă de vânătoare şi ucigaşâ de victime întâmplătoare ― vampir în toată puterea cuvântului. Până la urmă, forţa ei ademenitoare o făcuse să se întoarcă împotriva creatorului. Da, fusese singura care îmi semăna cu adevărat – aşa cum se spune în aceste vremuri. Acesta trebuie să fie motivul pentru care mă bântuia acum.
Era desigur ceva în legătură şi cu dragostea pe care o nutream pentru David! Nu reuşisem să mi dau seama mai înainte. Cât de mult îl iubeam şi cât de adânc fusese golul pe care îl lăsase Claudia după ce se întorsese împotriva mea şi nu mi mai era tovarăşă.
Manuscrisele m au mai luminat într o privinţă. David era exact omul care să refuze Darul Întunecat ― şi s o facă până în pânzele albe. Omul acesta nu se temea de nimic. Nu i plăcea moartea, dar nu îi era frică de ea. Nu i fusese niciodată.
Dar nu venisem la Paris doar ca să citesc memoriile. Aveam în minte alt scop. Am părăsit binecuvântata izolare a hotelului şi am început să rătăcesc ― încetişor, la vedere ― prin împrejurimi.
Pe Rue Madeleine mi am cumpărat îmbrăcăminte, inclu¬siv o haină la două rânduri, albastru închis. Pe urmă am petrecut ore în şir pe malul stâng, intrând în cafenelele îmbi¬etoare, gândindu mă la ce povestise David despre Dumnezeu şi Diavol şi întrebându mă ce naiba văzuse de fapt. Sigur că Parisul era un loc minunat pentru Dumnezeu şi Diavol, dar...
De câteva ori am călătorit cu metroul, studiindu i pe ceilalţi călători şi încercând să mi dau seama ce au parizienii atât de deosebit. Să fi fost vioiciunea, sprinteneala lor? Felul în care evitau să se uite în ochii celorlalţi? Habar n aveam. Cu toate acestea, erau foarte diferiţi de americani ― o văzu¬sem pretutindeni ― şi mi am dat seama că i înţelegeam. Îmi plăceau.
Parisul era un oraş atât de bogat, încât mă uluia: plin de haine de blană costisitoare, de bijuterii şi de nenumărate buticuri. Părea chiar mai bogat decât oraşele din America. Probabil că păruse la fel şi pe vremea mea, cu trăsurile lui închise, cu doamnele şi domnii purtând peruci albe. Dar avusese şi săraci, peste tot, uneori mureau chiar în mijlocul străzii. Pe când acum vedeam numai bogăţia, iar oraşul întreg, cu milioanele lui de automobile şi nenumăratele case de piatră, hoteluri şi palate părea aproape ireal.
Sigur că am vânat. Am mâncat.
A doua zi, în amurg, stăteam la ultimul etaj al Centrului Pompidou, sub un cer violet, curat ― ca de atâtea ori în îndrăgitul meu New Orleans ― şi urmăream cum învie luminile întinsului oraş. M am uitat la Turnul Eiffel, care se înălţa ascuţit în întuneric.
Ah, Parisul, ştiam că mă voi întoarce aici, da, chiar repede. Cândva, într o noapte viitoare, aveam să mi fac o vizuină pe Île St. Louis, care mi a fost dragă întotdeauna. La naiba cu casele mari de pe Avenue Foch. Aş fi găsit clădirea unde cândva Gabrielle şi cu mine am făcut împreună magie neagră ― mama învăţându şi fiul cum să şi o facă fiică, iar viaţa muritoare se desprinsese de ea, ca şi cum i aş fi luat o din piept cu mâna.
Aş fi vrut să l aduc cu mine pe Louis ― Louis, care iubise enorm oraşul înainte să o fi pierdut pe Claudia. Da, trebuia invitat să l iubească din nou.
Între timp mergeam încet pe lângă Café de la Paix până la hotelul în care Louis şi Claudia locuiseră în timpul tragicului an de sub domnia lui Napoleon al III lea şi, pentru că mi ar fi plăcut să stau acolo, cu un pahar în faţă, intangibil, am făcut chiar aşa, străduindu mă să mă gândesc calm la toate.
Ei bine, încercarea din deşert mă întărise, era limpede. Eram gata pentru orice avea să se întâmple...
... Şi până la urmă, dimineaţa devreme, când devenisem melancolic şi mă nemulţumeau clădirile de la 1780 pe jumătate ruinate, pe când mă sprijineam în coate pe parapetul de piatră al malului, foarte aproape de podul care ducea la île de la Cité, în timp ce ceaţa atârna deasupra fluviului pe jumătate îngheţat, mi am văzut omul.
Mai întâi am avut din nou senzaţia aceea ― şi de data aceasta am recunoscut o imediat. Am analizat o în timp ce o încercam ― o ameţeală slabă, însă fără pierderea controlului; pe urmă strânsoarea care mi cuprindea tot corpul ― degetele de la mâini şi de la picioare, braţele, picioarele, trunchiul. Exact ca şi cum trupul meu, păstrându şi proporţiile, s ar fi tot micşorat, iar eu aş fi fost împins afară din forma aceasta împuţinată! Dar exact în clipa în care părea imposibil să mai rămân înăuntrul meu, capul mi s a limpezit şi senzaţia a dispărut.
Era absolut la fel cum fusese şi în cele două daţi dinainte. Stăteam în picioare lângă pod, încercând să ţin minte detali¬ile.
Am zărit apoi o maşină hodorogită oprindu se smucit pe malul celălalt, iar din ea a coborât tânărul cu păr castaniu – stângaci ca de obicei, încercând să se deşire pe toată înălţimea şi uitându se la mine cu ochi extatici şi sclipitori.
Lăsase motorul maşinii mergând. Îi simţeam ca şi mai înainte mirosul fricii. Ştia, bineînţeles, că îl văzusem, nu încăpea îndoială. Stătusem aici două ore bune, aşteptând să mă găsească, şi cred că şi dădea seama.
Şi a adunat, în sfârşit, curajul şi a traversat podul prin ceaţă ― o figură lesne observabilă, într un palton lung, cu eşarfă albă la gât; jumătate mergea, jumătate alerga şi s a oprit la câţiva metri de mine, care îl priveam rece, stând cu coatele pe balustradă. Mi a întins iar un plic. L am apucat de mână.
― Nu te pripi, domnule de Lioncourt, a şoptit el disperat.
Accent englezesc, aristocratic, foarte asemănător cu al lui David; pronunţa franţuzeşte aproape perfect. Era pierit de frică.
― Cine dracu' eşti? l am întrebat.
― Vreau să ţi fac o propunere! Ai fi nebun dacă nu m ai asculta. E ceva ce ţi doreşti foarte mult. Te asigur că nu ţi o mai poate face nimeni în lume!
I am dat drumul şi a sărit înapoi, aproape răsturnându se, cu mâna întinsă ca să apuce balustrada de piatră. Ce se întâmpla cu gesturile omului ăstuia? Era bine legat, dar se mişca de parcă ar fi fost un slăbănog. Nu mi dădeam seama.
― Explică mi chiar acum ce vrei să mi propui! am zis şi am putut să i aud inima oprindu i se în pieptul larg.
― Nu, a spus. Dar foarte curând vom sta de vorbă.
Ce voce cultivată!
Mult prea rafinat şi îngrijit pentru ochii căprui strălucitori şi faţa netedă şi robustă. Să fi fost vreo plantă de seră cres¬cută în compania bătrânilor, fără să vadă niciodată pe cineva de vârsta lui?
― Nu te pripi! a strigat din nou, îndepărtându se în fugă, poticnindu se şi redresându se, apoi şi a înghesuit trupul mare în maşinuţâ şi a demarat prin zăpada îngheţată.
A dispărut atât de repede în St. Germain, încât m am gândit că ar putea muri într un accident.
M am uitat la plic. Încă o povestioară, fără îndoială. L am desfăcut furios, neconvins că făcusem bine lăsându l pe tip să plece; totuşi, jocul ăsta îmi plăcea, îmi plăcea şi cât eram de indignat pe iscusinţa cu care dădea de mine.
În plic era o casetă video cu un film recent, Viceversa. Ce naiba?... Am scos o şi am citit prezentarea. O comedie.
M am întors la hotel. Mă mai aştepta un pachet. Tot o casetă. Filmul se numea Totul despre mine, iar descrierea de pe cutia de plastic relata ce conţinea.
M am dus în apartamentul meu. Videoplayer nu exista. Nici la Ritz. L am sunat pe David, deşi era în zori.
― N ai vrea să vii la Paris? Aranjez eu totul. Ne vedem la cină mâine la ora opt, în restaurantul de jos.
Apoi mi am sunat agentul, trezindu l din somnul lui de muritor, şi i am lăsat instrucţiuni să se ocupe de biletele lui David, de maşină, apartament şi orice ar mai fi fost nevoie. Trebuia să i pregătească bani lichizi, flori şi şampanie frapată. După ce am terminat, m am dus să caut un loc sigur de dor¬mit.
O oră mai târziu, în pivniţa umedă a unei case părăsite, mă întrebam dacă ticălosul de urmăritor nu mă putea vedea chiar şi acum, dacă nu cumva ştia unde dorm ziua şi ar fi putut să vină pe soare după mine, ca un vânâtor de vampiri ieftin dintr un film prost, fără pic de respect pentru mister.
Am săpat adânc în pivniţă. Nici un muritor n avea cum să mă găsească singur acolo. L aş fi sugrumat chiar şi în somn, fără să ştiu nimic.


― AŞADAR, ce crezi că înseamnă toate acestea? l am întrebat pe David. Sala de mese era bogat decorată şi pe jumătate goală. Şedeam în lumina lumânărilor, în jachetă neagră şi cămaşă scrobită, cu braţele încrucişate, bucurându mă că nu aveam nevoie decât de ochelarii vag violet ca să mi ascund ochii. Cât de bine puteam să văd draperiile şi grădina neclară din spatele ferestrelor.
David mâncase cu poftă. Fusese absolut încântat să vină la Paris, apartamentul din Place Vendome îi plăcea şi îşi petrecuse toată după amiaza la Luvru.
― Ei bine, îţi dai seama care este tema comună, nu i aşa? a răspuns el.
― Nu sunt sigur, am spus. Îmi dau seama că sunt elemente comune, însă povestioarele astea sunt foarte diferite.
― Cum aşa?
― Păi, la Lovecraft, Asenath, o femeie diabolică, îşi schimbă trupul cu al soţului. Ea aleargă prin oraş folosindu se de trupul de bărbat, în timp ce el rămâne acasă în corpul ei, mizerabil şi confuz. De fapt, cred că nu i decât un caraghioslâc. Isteţ, desigur, pentru că, până la urmă, Asenath nu e Asenath, ci tatăl ei, care schimbase trupul cu al ei. Totul devine astfel foarte lovecraftian, cu demoni vicleni pe jumătate oameni, şi aşa mai departe.
― Partea asta nu i importantă. Şi povestea egipteană?
― Complet diferită. Mortul în descompunere, care încă mai are o urmă de viaţă, ştii genul...
― Da, dar intriga?
― Sufletul mumiei reuşeşte să posede trupul arheologului în timp ce sufletul acestuia, sărmanul, este băgat în trupul putred al mumiei...
― Şi?
― Dumnezeule, înţeleg ce vrei să spui. Şi filmul Viceversa e despre sufletul unui băiat şi cel al unui bărbat care schimbă trupurile. Toate legăturile diavoleşti sunt rupte înainte să reuşească să le schimbe înapoi. În Totul despre mine este vorba din nou despre schimbarea trupurilor. Ai perfectă dreptate. Toate cele patru poveşti se referă la acelaşi lucru.
― Exact
― Iisuse, David, dar totul devine limpede. Nu mi dau seama de ce n am văzut de la început. Dar...
― Omul acesta încearcă să te facă să crezi că ştie ceva despre schimbarea trupurilor. Încearcă să te ispitească, sugerându ţi că un asemenea lucru se poate face.
― Doamne Dumnezeule, sigur că da. Aşa se explică felul în care se mişcă, merge, aleargă.
― Cum?
Şedeam buimac, revăzându l pe ticălos, chemând în minte fiecare imagine cu el din toate unghiurile posibile ― pe cât îmi îngăduia memoria. Da, fusese la fel de stângaci şi la Veneţia.
― Poate să o facă, David.
― Lestat, nu trage o concluzie atât de nebunească! Poate crede că e în stare să o facă. Poate doreşte să încerce. Poate trăieşte într o lume de amăgiri...
― Nu. Aceasta este propunerea, David, propunerea despre care spunea că o să mi placă s o aud! Poate schimba trupurile!
― Lestat, nu poţi crede...
― David, cred că ştiu ce nu i în regulă cu el! Am încercat să înţeleg de când l am văzut pe plaja din Miami. Acela nu e trupul lui! De aceea nu şi poate folosi musculatura sau... sau înălţimea. Din cauza asta aproape cade când aleargă. Nu poate controla picioarele acelea lungi şi puternice. Dumnezeule mare, tipul e în trupul altcuiva. Şi vocea, David, ţi am spus de voce. Nu i voce de tânăr. Oh, aşa se explică! Ştii ce cred? Cred că a ales anume acest trup din cauză că eu îl remar¬casem. Şi să ţi mai spun ceva. A încercat deja cu mine ches¬tia asta cu schimbatul, şi nu i a mers.
N am putut continua. Posibilitatea mă uluia.
― Cum adică a încercat?
I am descris ciudata senzaţie ― vibraţia şi apăsarea, senti¬mentul că eram literalmente constrâns să ies din trupul meu.
Nu mi a răspuns, dar puteam vedea ce efect avusese asupra lui. Stătea nemişcat, cu ochii aproape închişi, cu pumnul drept strâns pe jumătate, odihnindu se lângă farfurie.
― M a atacat, nu i aşa? A încercat să mă dea afară din trupul meu! Poate că aşa ar fi intrat el. Sigur, n a putut. Dar de ce a riscat să mă jignească de moarte încercând?
― Te a jignit de moarte? m a întrebat David.
― Nu, mai degrabă m a făcut curios, deosebit de curios!
― Uite răspunsul. Cred că te cunoaşte piea bine.
― Cum? Auzisem ce spunea, dar nu i puteam răspunde imediat. Mă adâncisem în rememorarea senzaţiilor. A fost un sentiment foarte puternic. Îţi dai seama ce a făcut? Mi a sugerat că se poate schimba cu mine. Mi a oferit mie trupul acela frumos de tânăr muritor.
― Da, a zis David rece. Cred că ai dreptate.
― De ce ar sta altfel în corpul acela? am întrebat. E limpede că îl incomodează. Dar vrea să l schimbe. A spus că poate s o facă! De aceea îşi asumă atâtea riscuri. Trebuie să ştie că mi ar fi foarte uşor să l omor, să l strivesc ca pe o ploş¬niţă. Nu mi place deloc ― felul lui, adică. Trupul e grozav. Nu, despre asta i vorba. Poate s o facă, David, ştie cum.
― Încetează. Nu poţi să l pui la încercare.
― Cum? De ce nu? Pentru că mi spui tu că nu se poate? Nu e consemnat în arhivele voastre?... David, eu ştiu că a făcut o. Aproape că m a silit şi pe mine. Dar ştiu că a intrat în trupul altui muritor.
― Lestat, când se întâmplă una ca asta, noi spunem că trupul este posedat. Este un accident psihic! Sufletul unui mort trece într un trup viu; un spirit posedă o fiinţă ome¬nească; trebuie să fie convins să plece. Cei vii nu umblă de colo colo, făcând aşa ceva deliberat şi de bunăvoie. Nu, nu cred că este cu putinţă. Nu cred că avem vreun asemenea caz! Eu...
S a întrerupt, plin de îndoială.
― Ştii bine că aveţi asemenea cazuri, am spus. Trebuie să aveţi.
― Este foarte periculos, Lestat, mai periculos decât orice altă încercare.
― Uite, dacă se poate întâmpla accidental, înseamnă că se poate întâmpla şi încercând. Dacă se poate s o facă sufletul unui mort, de ce n ar putea s o facă şi un suflet viu? Ştiu ce înseamnă să călătoreşti în afara trupului. Ştii şi tu. Ai învăţat în Brazilia. Ai descris o în cele mai mici detalii. Mulţi, foarte mulţi oameni o ştiu. Făcea parte din religiile vechi. Nu i de neconceput ca un suflet să se poată întoarce într un alt trup şi să pună stăpânire pe el, în timp ce sufletul celălalt se străduieşte în zadar să l recupereze.
― Ce gând înspaimântător!
I am explicat din nou ce simţisem şi cât de puter¬nice fuseseră senzaţiile.
― David, poate a furat trupul!
― Oh, ce încântător!
Am rememorat din nou apăsarea, sentimentul teribil şi neaşteptat de plăcut că eram stors din mine însumi prin creştetul capului. Ce puternic fusese! Din moment ce mă făcuse pe mine să simt aşa ceva, cu siguranţă ar fi putut face un muritor să iasă din sine, mai ales dacă omul n ar fi avut nici cea mai mică idee ce i se întâmpla.
― Calmează te, Lestat, a zis David cu un vag dezgust. A lăsat furculiţa în farfuria pe jumătate golită. Şi gândeşte te la ceva. Poate că o asemenea schimbare ar reuşi pentru câteva minute. Dar să te stabileşti în noul trup, să rămâi în el şi să funcţionezi cu el zi şi noapte? Nu. Ar trebui să meargă şi când eşti treaz, şi când dormi. Ceea ce spui tu este altceva, complet diferit şi cu siguranţă periculos. Nu poţi încerca. Dacă reuşeşte?
― Despre asta i vorba. Dacă ţine, atunci pot intra în trupul acela. M am oprit. Abia puteam vorbi. Dar am spus o. David, pot deveni muritor.
Mi s a tăiat răsuflarea. Un lung moment ne am uitat unul la altul, tăcuţi. Privirea lui uşor înspăimântată nu mi a potolit agitaţia.
― Eu aş şti să mă folosesc de trupul acela, am spus, pe jumătate în şoaptă. Aş şti să folosesc muşchii şi picioarele lungi. O, da, a ales corpul pentru că ştia că aş putea să iau în considerare posibilitatea, o posibilitate reală...
― Lestat, nu poţi face una ca asta. Schimbarea despre care vorbeşte el e un negoţ! Nu l poţi lăsa pe individul acesta suspect să aibă în schimb trupul tău! E o idee monstruoasă. Tu în trupul tău e de ajuns! Am căzut într o tăcere buimacă. Uite, a continuat el, încercând să mă aducă înapoi. Iartă mă dacă vorbesc ca superiorul general al unui ordin religios, dar, pur şi simplu, nu poţi face una ca asta! Mai întâi, el de unde a luat corpul? Cum a făcut, l a furat? Cu siguranţă că nu i l a dat un tânăr frumos, de bunăvoie şi fără remuşcari! Fiinţa aceasta este sinistră şi trebuie recunoscută ca atare. Nu i poţi ceda un trup atât de puternic ca al tău.
Auzeam tot ce spunea, înţelegeam, dar parcă vorbele tre¬ceau pe lângă mine.
― Gândeşte te, David, am zis, conştient că păream nebun sau măcar incoerent. Aş putea fi un om muritor.
― N ai vrea să te dezmeticeşti şi să fii atent, te rog? Nu i o problemă de film comic sau de poveste de Lovecraft.
S a şters la gură cu şervetul şi a luat o înghiţitură de vin, apoi s a întins peste masă şi m a apucat de piept.
Aş fi putut să l las să mă ridice şi să l strâng în braţe. Dar nu m am clintit şi într o secundă şi a dat seama că nu mă putea mişca de la masă, la fel cum n ar fi putut mişca o sta¬tuie de granit.
― Despre asta i vorba! a afirmat el. Nu te poţi juca cu aşa ceva. Nu poţi risca să faci schimbul, şi monstrul, oricine ar fi, să intre în posesia forţei tale.
Am clătinat din cap.
― Ştiu ce spui, dar gândeşte te, David. Trebuie să stau de vorbă cu el! Trebuie să l găsesc şi să aflu cum se poate face una ca asta. El nu contează. Procesul e important. Poate fi făcut?
― Te implor, Lestat. Nu merge mai departe pe drumul acesta. Eşti pe cale să faci încă o greşeală îngrozitoare!
― Cum adică?
Era prea greu să fiu atent la ce spunea. Unde era oare acum vicleanul ticălos? M am gândit la ochii căprui, cât ar fi putut fi de frumoşi, dacă n ar fi fost el cel care privea prin ei. Da, era un trup grozav pentru o asemenea încercare! Cum îl obţinuse? Trebuia să aflu.
― David, acum am să plec.
― Ba nu, n ai s o faci! Rămâi unde eşti sau Dumnezeu mi e martor că voi trimite după tine o legiune de spiriduşi, toate spiritele scârboase cu care am avut de a face la Rio de Janeiro! Şi ascultă mă bine.
Am râs.
― Nu ridica tonul, am spus, altfel vom fi daţi afară de la Ritz.
― Foarte bine, vom face un târg. Am să mă întorc la Londra, să caut în computer. Voi scoate toate cazurile de trupuri schimbate din arhivele noastre. Cine ştie peste ce vom da? Poate că el a intrat în trupul acela care putrezeşte în jurul lui şi nu l poate părăsi, nici nu poate opri putreziciunea. Te ai gândit la asta?
Am scuturat din cap.
― Nu putrezeşte. I aş fi simţit mirosul. Nu i nimic în neregulă cu trupul.
― În afară de faptul că poate a fost furat de la proprietarul lui legitim şi că bietul suflet al acestuia dă târcoale închis în trupul lui, iar noi n avem nici o idee cum arată.
― David, calmează te, te rog. Întoarce te la Londra şi caută date, cum spuneai. Eu mă duc să dau de ticălos. Mă duc să ascult ce are de spus. N avea grijă! N am să fac nimic fără să mă consult cu tine. Şi dacă am să mă hotărăsc...
― N ai să te hotărăşti! Nu înainte să stai de vorbă cu mine.
― Bine.
― Făgăduieşti?
― Da, pe onoarea mea de ucigaş băutor de sânge.
― Dă mi un număr de telefon din New Orleans.
M am uitat lung la el.
― Bine. E prima oară când o fac. Uite. I am spus numărul de telefon al apartamentului mansardat pe care îl aveam în cartierul franţuzesc. Nu l scrii?
― L am reţinut
― Atunci rămâi cu bine.
M am ridicat de la masă, făcând eforturi ― agitat cum eram ― să mă mişc omeneşte. Ah, să te mişti ca un om. Ia gândiţi vă, să fii într un trup de om. Să vezi soarele, să l vezi cu adevărat. O minge în flăcări pe cerul albastru!
― O, David, uitam, totul e plătit deja. Sună l pe omul meu. Va aranja cu avionul...
― Nu mi pasă de asta, Lestat. Fii atent. Să fixăm o întâlnire ca să mi spui ce ai aflat, să o fixăm chiar acum. Dacă îndrăzneşti să o ştergi, niciodată nu voi mai...
Stăteam în picioare şi îi zâmbeam. Aş fi putut spune că l fermecasem. Bineînţeles că n ar fi rezistat să nu mai vor¬bească cu mine niciodată. Ce absurd!
― Groaznice greşeli, am zis, fără sa reuşesc să nu mai zâmbesc. Da, cam fac, nu i aşa?
― Ce ţi au făcut oare ceilalţi? Preţiosul tău Marius, bătrânii, ce ţi au făcut de eşti în stare de una ca asta?
― S ar putea să fii surprins. Dar poate că tot ce şi doresc şi ei este să fie din nou oameni. Poate că asta vrem cu toţii, încă o şansă.
M am gândit la Louis, în casa lui din New Orleans. Dumnezeule mare, ce va spune Louis când îi voi povesti?
David a mormăit ceva în barbă, mânios şi nerăbdător, deşi faţa îi radia de afecţiune şi înţelegere.
I am trimis o bezea şi am plecat.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:51 pm

A TRECUT o oră până mi am dat seama că nu l puteam găsi pe vicleanul ticălos. Dacă mai era în Paris, atunci se ascunsese atât de bine, încât nu i simţeam nici cea mai slabă urmă. Şi nici nu reuşeam să i prind imaginea în mintea altcuiva.
Asta nu însemna însă că nu era în Paris. Telepatia reuşeşte sau nu. Iar Parisul era un oraş plin de cetăţeni ai tuturor statelor lumii.
În cele din urmă, m am întors la hotel. David plecase deja, lăsându mi o grămadă de numere ― pentru telefon, fax, computer.
Lăsase şi un bilet: „Te rog să mă cauţi mâine seară. Până atunci voi avea nişte informaţii pentru tine."
Am urcat să mă pregătesc pentru lunga călătorie către casă. Nu puteam să aştept să l văd din nou pe muritorul cel lunatic. Şi Louis ― trebuia să l pun pe Louis la curent. Bineînţeles, primul lucru pe care l ar spune ar fi că nu poate să creadă că aşa ceva ar fi posibil. Dar ar înţelege tentaţia. O, da, ar înţelege o.
N am stat în cameră decât un minut, cât să verific dacă aveam ceva de luat cu mine. A, da ― manuscrisul lui David. Dar pe masa de lângă pat am văzut un plic. Era sprijinit de o vază cu flori şi adresat „Contelui van Kindergarten", cu un scris destul de bărbătesc.
Am ştiut de cum l am văzut că mă anunţa ceva. Mesajul era scris tot de mână, în acelaşi stil ferm, apăsat.

Nu te pripi. Şi nu i da ascultare nebunului de la Talamasca. Ne vedem mâine noapte la New Orleans. Nu mă dezamăgi. Ne întâlnim în Jackson Square. Vom putea aranja să facem pe urmă puţină alchimie în folosul propriu. Cred că acum înţelegi miza.
Al dumitale, sincer,
Raglan James.

„RAGLAN JAMES." Am şoptit tare numele. Raglan James. Nu mi plăcea. Îi semăna.
Am sunat la recepţie. Am spus în franceză:
― Aveţi aici sistemul acela de fax, nou inventat? Expli¬caţi mi cum funcţionează, vă rog.
Aşa cum bănuisem, puteam trimite prin telefon, de la hotel la biroul lui David, un facsimil complet al biletului. Astfel, David avea şi scrisul de mână, nu numai informaţia, în caz că i ar fi folosit la ceva.
Am luat manuscrisul care rămăsese pe birou, am aranjat să fie trimis biletul prin fax, l am luat înapoi, apoi am mers la Notre Dame să mi iau râmas bun de la Paris cu o mică rugăciune.
Eram nebun. Absolut nebun. Nu mai cunoscusem o feri¬cire atât de pură! Am rămas în mijlocul catedralei ― încuiată acum din cauza orei ― şi m am gândit la prima dată când intrasem aici, acum multe, multe decenii. Pe atunci nu exis¬tau scuarurile mari din faţa uşilor, doar micuţa Place de Grève, înconjurată de clădiri strâmbe; şi nici marile bule¬varde, numai nişte străzi late, pline de noroi, pe care le con¬sideram grozave.
M am gândit la toate zilele cu cer albastru şi la cum era să ţi fie foame ― foame adevărată, de pâine şi de carne ― şi să te îmbeţi cu vin bun. M am gândit la Nicolas, prietenul meu muritor, la cât de mult îl iubisem şi cât de rece devenise în cămăruţa noastră mansardată. Pe vremuri discutam cu Nicki aşa cum discutam acum cu David. Chiar aşa.
Mi se părea că tot ceea ce trăisem de atunci fusese un coşmar, un coşmar năvalnic, plin de giganţi, de monştri, de măşti oribile care acopereau feţele celor care mă ameninţau din noptea eternă. Tremurasem. Plânsesem. Să fii om, m am gândit. Să fii om din nou. Cred că rosteam vorbele cu voce tare.
M a izbit apoi, brusc, un râset şoptit. Undeva, în întuneric, era un copil, o fetiţă.
M am uitat în jur. Eram aproape sigur că reuşisem s o văd ― o nălucă cenuşie ţâşnind din strană spre altar, apoi dispărând. Paşii de abia se auziseră. Dar cu siguranţă mă înşelasem. Nici un miros. Nici o prezenţă reală. Numai iluzie.
Cu toate acestea, am strigat:
― Claudia!
Vocea s a întors la mine într un ecou strident. Nu era nimeni acolo, cu siguranţă.
M am gândit la David: „Eşti pe cale să faci încă o greşeală îngrozitoare!"
Da, făcusem greşeli îngrozitoare. Cum aş fi putut nega? Erori teribile. M a cuprins atmosfera ultimelor vise ― numai atmosfera ― şi mi a rămas senzaţia imperceptibilă că eram cu ea. Un opaiţ şi faptul că râdea de mine.
M am gândit iar la execuţia ei ― aerul închis, apropierea soarelui, ce mică fusese; apoi s a amestecat cu toate astea durerea reînviată din deşertul Gobi şi n am mai putut supor¬ta. Mi am dat seama că încrucişasem braţele pe piept şi că tremuram, cu trupul ţeapăn, ca străbătut de un curent elec¬tric. Dar ea nu suferise, desigur. Pentru o fiinţă atât de deli¬cată şi de mică, moartea fusese, în mod cert, instantanee. Praf şi pulbere...
Era un supliciu. Nu vremurile astea voiam să mi le amintesc, indiferent cât zăbovisem mai devreme la Café de la Paix sau cât de puternic îmi imaginam că am devenit. Mă interesa Parisul meu, cel dinainte de Teatrul Vampirilor, vre¬mea când fusesem inocent şi viu.
Am mai rămas o vreme în întuneric, uitându mă, pur şi sim¬plu, la arcurile care se ramificau deasupra mea. Ce biserică maiestuoasă şi minunată era ― chiar şi acum, când pătrundea până aici huruitul automobilelor de afară. Era ca o pădure dăltuită în piatră.
I am trimis o bezea, ca lui David, apoi am plecat să între¬prind lunga călătorie către casă.



7

NEW ORLEANS. Am ajuns seara destul de devreme, căci mă întorsesem în timp, călătorind împotriva rotaţiei pământului. Era frig, fără să fie muşcător, deşi se apropia un curent de aer nordic. Pe cer ― nici un nor, doar o mulţime de stele mici şi foarte vizibile.
M am dus mai întâi la apartamentul mansardat din cartierul franţuzesc, fermecător şi nu foarte înalt, deasupra unui bloc de patru etaje construit mult înainte de Războiul Civil. Avea o perspectivă destul de personală asupra fluviu¬lui şi a minunatelor sale poduri gemene şi se puteau auzi ― când se deschideau ferestrele ― zgomotele populatei Café du Monde, a magazinelor aglomerate şi a străzilor de lângă Jackson Square.
Mai era încă până a doua zi seara, când domnul Raglan James intenţiona să mă întâlnească. Oricât aş fi fost de grăbit, data întâlnirii îmi convenea, căci voiam să l văd degrabă pe Louis.
Mi am îngăduit mai întâi plăcerea omenească a unui duş fierbinte, apoi m am îmbrăcat într un costum curat de catifea neagră, foarte neted şi îngrijit, asemănător celui din Miami, şi am încălţat o pereche nouă de cizme negre. Fără să ţin cont de oboseală ― dacă aş fi rămas în Europa, la ora aceea ar fi trebuit să dorm îngropat în pământ ― am ieşit la plimbare prin oraş, ca un muritor.
Pentru motive de care nu prea eram sigur, am dat o raită pe la vechea adresă din Rue Royale, unde pe vremuri locuisem împreună cu Claudia şi Louis. O făceam destul de des, deşi nu mi îngăduiam să mă gândesc la asta decât după jumătate de drum într acolo.
Rezistaserăm împreună în acest apartament mai bine de cincizeci de ani. Faptul ar trebui luat în considerare atunci când voi fi condamnat pentru greşelile mele ― de mine însumi sau de altcineva. Louis şi Claudia au fost creaţi amândoi de mine şi pentru mine, admit. Şi am dus o existenţă comună incandescentă şi plină de satisfacţii până când Claudia a hotărât că ar trebui să plătesc cu viaţa pentru că i creasem.
Până şi uşile fuseseră decorate cu toate ornamentele imaginabile şi disponibile în vremea aceea. Păstraserăm o caleaşcă, un atelaj, servitori care locuiau în curtea din dos. Acum însă, clădirile vechi de cărămidă ajunseseră decolorate şi nefolosite, cu apartamentele neocupate în anii din urmă – poate numai de stafii, cine ştie ― în timp ce magazinul de la parter fusese închiriat de un librar care nu se obosea nicio¬dată să şteargă de praf cărţile din vitrină sau măcar pe cele de pe rafturi. Uneori îmi făcea rost de cărţi ― volume despre natura răului de istoricul Jeffrey Burton Russell, minunatele scrieri filozofice ale lui Mircea Eliade sau ediţii rare ale romanelor care îmi plăceau.
Bătrânul era înăuntru şi acum, citea. M am uitat câteva minute la el pe fereastră. Ce diferiţi erau oamenii din New Orleans faţă de ceilalţi americani! Pentru bătrânul cu păr cărunt, profitul nu însemna nimic.
M am tras înapoi şi m am uitat la balustrada de fier forjat de sus. Mă gândeam la visele acelea tulburătoare ― opaiţul, vocea ei... De ce mă bântuia acum mai mult decât înainte?
Am închis ochii şi am auzit o iar; îmi vorbea, dar cuvin¬tele nu se înţelegeau. M am surprins gândindu mă din nou la viaţa şi la moartea ei.
Cocioaba în care o văzusem prima oară, în braţele lui Louis, era definitiv dispărută. Fusese o locuinţă blestemată. Numai un vampir ar fi intrat în ea. Nu s ar fi încumetat nici un hoţ să pătrundă acolo şi să fure lanţul de aur de la gârul mamei ei moarte. Şi cât de ruşinat fusese Louis că alesese drept victimă un copil! Dar eu îl înţelesesem. N a mai rămas nimic din spitalul în care o duseseră după aceea. Străbă¬tusem o străduţă îngustă şi mocirloasă, cu povara aceea caldă şi vie în braţe, în timp ce Louis alerga după mine, încercând să afle ce aveam de gând.
O rafală de vânt îngheţat m a făcut brusc să tresar.
Puteam să aud muzica stridentă şi răguşită din tavernele de pe Rue Bourbon; şi oameni plimbându se prin faţa cate¬dralei ― râsul unei femei din vecinătate. Un claxon sunând în întuneric. Ţiuitul electronic al unui telefon modern.
Bătrânul din librărie se juca la radio, trecând de la jazz dixieland la muzică clasică şi, în cele din urmă, la vocea melancolică a unui poet ce intona versuri pe muzica unui compozitor englez...
De ce venisem oare până la clădirea aceasta veche, părăsită şi indiferentă ca o piatră funerară de pe care s au şters literele?
Nu voiam să mai întârzii acolo.
Mă jucam cu propria mea emoţie, exact aşa cum făcusem şi la Paris. M am îndreptat spre periferie, să l caut pe Louis şi să i mărturisesc totul.
Am preferat din nou să merg pe jos. Îmi plăcea să simt pământul, să l măsor cu piciorul.


PE VREMEA noastră ― la sfârşitul secolului al optspreze¬celea ― periferia oraşului nu exista cu adevărat. Pe atunci era ţinutul din susul fluviului; acolo se găseau plantaţii, iar dru¬murile erau înguste, greu de folosit şi pavate numai cu scoici sfărâmate.
Mai târziu, în secolul al nouăsprezecelea, după ce mica noastră asociaţie se destrămase, iar eu am fost rănit şi distrus am plecat la Paris să i caut pe Louis şi Claudia, periferia şi micile suburbii s au contopit cu marele oraş şi au fost con¬struite multe dintre clădirile din lemn în stil victorian.
Unele dintre ele sunt spaţioase, la fel de mari, în stilul lor amestecat, ca şi casele în stil neogrec dinainte de război, din Garden District, care îmi amintesc mereu de temple sau de casele urbane din chiar cartierul franţuzesc.
Dar cea mai mare parte a periferiei, fie ea cu gospodării acoperite cu şindrilă sau clădiri mari, păstrează pentru mine impresia că sunt la ţară: stejari enormi şi magnolii răsar de peste tot şi se înalţă deasupra acoperişurilor, o mulţime de străzi nu au trotuare, iar rigolele nu sunt decât nişte şanţuri, pline, în ciuda frigului iernii, de o mulţime de flori sălbatice.
Chiar şi străduţele comerciale ― cu prăvăliile nimic altceva decât nişte anexe ici şi colo ale caselor ― amintesc nu de cartierul franţuzesc, cu faţadele lui de piatră şi plin de ifose demodate, cât de „strada mare" a orăşelelor americane de provincie.
E un loc minunat unde să te plimbi seara; păsările cântă cum nu le poţi auzi niciodată în Vieux Carré, iar amurgul durează o veşnicie peste acoperişurile magaziilor şi de a lun¬gul meandrelor fluviului, strălucind printre ramurile vigu¬roase ale arborilor. Poţi da peste conace splendide, pline de coridoare întortocheate şi decoraţiuni de turtă dulce, peste case cu foişoare şi frontoane, şi terase pe acoperişuri. Balcoane mari de lemn atârnă în spatele parmalâcurilor vop¬site proaspăt. Stâlpii gardurilor sunt albi. Străzile sunt largi, iar peluzele curate sunt bine tunse.
Căsuţele sunt nesfârşit de variate; unele sunt pictate în culorile adânci şi strălucitoare ale modei de acum; altele, cele mai multe părăsite, au culoarea cenuşie a lemnului ţinut în apă, situaţie în care o casă poate uşor să ajungă în condiţiile tropicale de aici.
Ici şi colo sunt fundături atât de năpădite de verdeaţă, încât cu greu ar crede cineva că mai este încă în oraş. Zorele sălbatice şi barba împăratului acoperă gardurile care delimitează proprietăţile; ramurile stejarilor se încovoaie atât de jos, încât îl silesc pe călător să şi plece capul. New Orleans rămâne înverzit chiar şi în iernile cele mai frigu¬roase. Gerul nu reuşeşte să omoare cameliile, chiar dacă une¬ori le învineţeşte. Iasomia galbenă de Carolina şi purpuria bougainvillea acoperă gardurile şi zidurile.
Într o asemenea fundătură umbroasă îşi făcuse Louis casa de taină, în spatele unui şir de magnolii uriaşi.
Conacul victorian din spatele porţilor ruginite, cu zugră¬veala lui galbenă aproape jupuită, nu era locuit. Doar Louis se plimba din când în când pe acolo, cu o lumânare în mână. În fundul curţii era o căsuţa, acoperită de un munte enorm şi încâlcit de viţă purpurie; aceea era, de fapt, casa lui, plină de diverse cărţi şi de obiecte pe care le strânsese peste ani. Ferestrele aproape că nu se vedeau din stradă. De fapt, mă îndoiesc că ştia cineva de existenţa căsuţei. Vecinii n o puteau vedea din cauza zidurilor înalte, a desişului de copaci bătrâni şi a oleandrilor care o înconjurau. Iar prin iarba înaltă nu se observa nici o cărare.
Când am ajuns, toate uşile şi ferestrele celor câtorva cămăruţe erau deschise. Louis şedea la birou şi citea la lumi¬na unei singure luminări.
L am pândit o vreme. Îmi plăcea s o fac. Îl urmăream adesea când pleca la vânătoare, numai ca să l văd mâncând. Lumea modernă nu înseamnă nimic pentru el. Merge pe străzi ca o fantomă, fără zgomot, lăsându se atras de cei care aşteaptă moartea sau par s o aştepte. (Nu sunt sigur că oamenii întâmpină vreodată moartea cu plăcere.) Iar când mănâncă, o face rapid, delicat, fără dureri. Întotdeauna ia vieţi când se hrăneşte. Nu era niciodată destul de puternic pentru „băuturica" pe care eu o practicam atâtea nopţi; sau o practicam înainte de a deveni un zeu nesăţios.
Poartă întotdeauna haine de modă veche. Ca mulţi dintre noi, alege veşminte în stilul celor din viaţa lui muritoare. Îi plac cămăşile largi, cu mâneci încreţite şi manşete late, şi pantalonii strâmţi. Când, foarte rar, îmbracă o haină, preferă una strâmtă, ca şi cele pe care le aleg eu ― o jachetă de călărie, foarte lungă şi largă la poale.
Îi fac cadou astfel de veşminte, aşa că nu e silit să poarte îmbrăcămintea până ajunge zdrenţe. Fusesem tentat să i fac ordine în casă, să agăţ tablouri pe pereţi şi să o umplu de tot felul de podoabe, să l atrag astfel către lux, aşa cum făcusem în trecut.
Cred că ar fi vrut s o fac, dar n o recunoştea. Trăia fără electricitate, fără încălzire, bâjbâind prin harababură şi pretinzând că era pe deplin mulţumit.
Câteva dintre ferestre rămăseseră fără sticlă şi doar ici şi colo fixase jaluzele demodate. Nu părea să i pese că ploua înăuntru, peste bunurile lui, pentru că nu erau cu adevărat bunuri. Doar vechituri îngrămădite ici şi colo.
Cred într adevăr că aştepta să întreprind ceva. Mă vizita uimitor de des în apartamentul supraâncălzit şi puternic lumi¬nat pe care îl aveam în centru. Se uita ore în şir la televizorul meu uriaş. Uneori aducea chiar el filme, pe disc sau casetă video. Unul dintre cele pe care le revedea iar şi iar era Adunarea lupilor. Îi plăcea grozav Frumoasa şi Bestia, un film franţuzesc de Jean Cocteau. Mai era Moartea, un film de John Huston făcut după o nuvelă de James Joyce. Vă rog să înţelegeţi că filmul din urmă nu avea nimic de a face cu specia noastră; este vorba despre un grup cât se poate de obişnuit de muritori din Irlanda primei jumătăţi de secol, care se adună la o cină sărbătorească în noaptea de Crăciun. Mai avea şi alte filme care l fermecau. Vizitele nu erau niciodată cerute de mine şi nu durau niciodată prea mult. Deplângea adesea „Materialismul nemăsurat" în care mă „bălăceam" şi întorcea spatele pernelor de catifea, covoarelor groase de pe jos şi băii somptuoase din marmură. Pleca iarăşi în bordeiul lui solitar, acoperit cu viţă.
Astă seară şedea acolo, în plină glorie a mizeriei, cu o pată de cerneală pe obrazul alb, cufundat într o voluminoasă biografie a lui Dickens scrisă de curând de către un romancier englez. Întorcea paginile încet, căci nu citea mai repede decât majoritatea muritorilor. Într adevăr, era cel mai asemănător oamenilor dintre noi, toţi ceilalţi supravieţuitori. Şi rămăsese astfel de bunăvoie.
I am oferit de mai multe ori sângele meu puternic. Refuzase. Soarele din deşertul Gobi l ar fi transformat în cenuşă. Simţurile îi sunt foarte fine şi de vampir, dar nu ca cele ale unui Copil al Mileniului. Nu poate nici să citească gândurile altuia cu prea mare succes. Dacă lasă în transă vreun muritor, este totdeauna din greşeală.
Nu i pot citi gândurile pentru că eu l am creat. Gândurile ucenicului şi ale maestrului sunt inaccesibile pentru fiecare din ei ― nimeni dintre noi nu ştie de ce! Eu bănuiesc că ştim multe despre ce simte şi gândeşte celălalt, dar că ampli¬ficarea e prea joasă pentru a distinge o imagine clară. Teorie! Cândva probabil că ei ne vor studia în laboratoare. Ne vom ruga pentru viaţă prin zidurile de sticlă groasă ale închisorii noastre, în timp ce ei ne vor copleşi cu întrebări şi ne vor recolta eşantioane de sânge din vene. Ei, dar cum o să i facă una ca asta lui Lestat, când el este în stare să transforme pe cineva în cenuşă numai cu ajutorul unui gând hotărât?
Louis nu m a auzit în iarba înaltă de lângă casă.
M am strecurat în încăpere, ca o umbră, şi m am aşezat în fotoliul meu favorit, de catifea roşie ― pe care îl adusesem mai demult special pentru mine. Abia după aceea m a văzut.
― Ah, tu! a zis, închizând cu un pocnet cartea.
Faţa lui, desenată fin de natură, un chip cu trăsături deli¬cate, era splendid îmbujorată. Tocmai mâncase. Preţ de o secundă m am simţit făcut praf. Pierdusem ocazia.
Era chinuitor să l văd atât de înviorat de pulsaţia adâncă a sângelui omenesc. Simţeam până şi mirosul sângelui şi mă făcea să mă simt ciudat alături de el. Frumuseţea lui mă înnebunise întotdeauna. Cred că atunci când nu eram împre¬ună, îl idealizam în minte; dar pe urmă îl vedeam din nou şi eram copleşit.
Frumuseţea fusese cea care mă atrăsese la el şi prima oară, în primele mele nopţi în Louisiana, pe când ţinutul nu era decât o colonie sălbatică şi fără legi, iar el un neghiob îndrăzneţ şi nechibzuit care juca pocher şi se bătea în taverne, fâcând tot ce se putea să şi găsească moartea. Ei bine, într un fel, a avut parte de ceva ce credea că vrea.
O clipă n am înţeles expresia de groază de pe faţa lui, în timp ce mă privea, nici de ce s a ridicat şi a venit lângă mine, şi s a aplecat să mi atingă faţa. Pe urmă mi am amintit. Era vorba despre pielea mea arsă de soare.
― Ce ai păţit? a şoptit el.
A îngenuncheat, uitându se la mine de jos în sus, ţinând mâna uşor pe umărul meu. Ce intimitate plăcută! Dar nu intenţionam să o accept. Am rămas liniştit în scaun.
― Nimic, am spus, s a terminat. Am fost în deşert, voiam să ştiu ce se va întâmpla...
― Voiai să ştii ce se va întâmpla? S a ridicat, s a dat un pas înapoi şi m a privit fix. Adică să te autodistrugi, nu i aşa?
― Nu chiar, am răspuns. Am zăcut în lumină o zi întreagă. A doua zi de dimineaţă a trebuit, într un fel sau altul, să mă îngrop în nisip.
M a fixat îndelung, ca şi cum ar fi explodat de dezapro¬bare, apoi s a retras la birou, s a aşezat ― cam zgomotos pen¬tru o fiinţă atât de plină de graţie ― a încrucişat mâinile pe cartea închisă şi s a uitat la mine furios şi cu răutate.
― De ce ai făcut asta?
― Louis, am ceva mai important să ţi spun. Uită chestia asta, am zis, arătând către faţă. S a întâmplat ceva deosebit şi vreau să ţi relatez totul.
M am ridicat în picioare, nestâpânit. Am început sa măsor încăperea în lung şi în lat, cu grijă să nu mă poticnesc de mormanele dezgustătoare de gunoi care zăceau peste tot. Lumina slabă a lumânării mă înnebunea, nu din cauză că n aş fi văzut, ci pentru că era chioară şi mie mi plăcea să fie multă lumină.
I am spus totul: cum îl văzusem pe tip ― Raglan James – la Veneţia, în Hong Kong şi apoi în Miami, cum îmi trimisese mesajul la Londra şi apoi mă urmărise la Paris, aşa cum presupusesem că va face. Că urma să ne întâlnim în noaptea următoare în Jackson Square. I am relatat povestioarele şi înţelesul lor. I am explicat cât era de straniu omul însuşi şi că, probabil, nu era în trupul lui, ca urmare a unei schimbări.
― Ţi ai pierdut minţile, a spus Louis.
― Nu te pripi, am răspuns.
― Îmi spui mie cuvintele idiotului aceluia? Distruge l. Fă l să dispară. Găseşte l în noaptea asta şi termină cu el.
― Louis, pentru numele lui Dumnezeu...
― Lestat, nu i aşa că individul te găseşte când vrea? Înseamnă că ştie unde stai. Este inamicul cel mai periculos cu putinţă. Mon Dieu, de ce o cauţi cu luminarea? Nu te poate distruge nimic în lume, nu pot s o facă nici măcar Copiii Mileniului, nici soarele din deşertul Gobi ― iar tu îi faci curte singurului inamic care are putere asupra ta. Un muritor care poate umbla la lumina zilei. Un om care te poate lua în stăpânire atunci când tu eşti inconştient şi incapa¬bil de un dram de voinţă. Nu, distruge l. E mult prea pericu¬los. Dacă l văd, îl voi distruge chiar eu.
― Louis, omul acesta îmi poate da un trup omenesc. Ai înţeles ce ţi am spus?
― Un trup omenesc! Lestat, nu poţi deveni om doar intrând în corpul unui om! Nu ai fost nici când trăiai! Te ai născut un monstru, şi o ştii! Cum naiba te poţi amăgi astfel?
― Dacă nu taci, am să încep să plâng.
― Plângi. Mi ar plăcea să te văd plângând. Am scris mult despre plânsul tău, dar eu nu te am văzut niciodată cu ochii mei.
― Aha, eşti un mincinos perfect, am zis furios. Mi ai descris plânsul în mizerabilele tale de memorii, într o scenă despre care ştim amândoi că n a avut loc!
― Lestat, ucide creatura asta! Eşti nebun dacâ l laşi să se apropie de tine şi să spună trei vorbe.
Eram dezorientat, absolut dezorientat. M am prăbuşit în scaun şi am privit în spaţiu. Noaptea de afară părea că respiră, iar parfumul viţei se amesteca uşor cu aerul umed şi rece. Chipul lui Louis şi mâinile încrucişate pe masă păreau slab incandescente. Se învăluise în tăcere, aşteptându mă probabil să i răspund, deşi nu înţelegeam ce.
― Nu m am aşteptat la una ca asta de la tine, am spus, des¬curajat. Mă aşteptam la o lungă diatribă filozofică, în genul gunoiului de memorii, dar nu la aşa ceva.
Stătea tăcut şi mă cerceta necontenit, lumina strălucind o clipă în ochii lui verzi, visători. Părea tulburat într un fel adânc, ca şi cum vorbele mele l ar fi rănit. Desigur, nu faptul că i insultasem scrierile. O făceam tot timpul. Era o glumă. Mă rog, un fel de glumă.
Nu mi imaginam ce spun sau ce fac. Mă călca pe nervi. Când a vorbit, vocea îi era foarte domoală.
― Nu vrei cu adevărat să fii om, a zis. Nu crezi în aşa ceva, nu i aşa?
― Ba da, cred! am răspuns, umilit de cât sentiment avea în voce. Cum se poate ca tu să nu crezi?
M am ridicat şi am reînceput să mă plimb. Am înconju¬rat casa şi am ieşit în grădina sălbăticită, dând la o parte din calea mea cârceii elastici de viţă. Eram atât de tulburat, încât nu mai puteam vorbi cu el.
M am gândit la viaţa mea de muritor, încercând zadarnic să nu o transform în mit, dar nu puteam fugi de acele amintiri ― ultima vânâtoare de lupi, câinii mei murind în zăpadă. Paris. Teatrul de bulevard. Neterminat! Nu vrei cu adevărat să fii om. Cum putea să spună una ca asta?
Părea un veac de când eram în grădină. Pânâ la urmă, la bine sau la rău, m am întors înăuntru. L am găsit tot la birou, privindu mă într un mod disperat şi aproape sfâşietor.
― Uite, am spus, sunt numai două lucruri în care cred. Primul: nici un muritor nu poate refuza Darul Întunecat o dată ce ştie cu adevărat ce este. Să nu mi spui că David Talbot mă refuză. David nu i un om obişnuit. Al doilea lucru în care cred este că noi am dori cu toţii să fim iar oameni, dacă s ar putea. Acestea sunt pricipiile mele.
A făcut un gest de încuviinţare şi s a lăsat pe spate în scaun. Lemnul a scârţâit uşor sub greutatea lui. A ridicat istovit mâna dreaptă ― deloc conştient de cât era de seducător gestul ― şi şi a trecut degetele prin părul negru.
Mi a venit brusc în minte amintirea nopţii în care îi dădusem sângele, cum se certase cu mine până în ultima clipă că nu trebuie s o fac, iar apoi îl luase. Îi explicasem totul dinainte ― pe când era plantatorul tânăr, agitat şi neliniştit, zâcând bolnav în pat, cu rozariul răsucit în jurul stâlpului de la pat. Dar cum să explici un asemenea lucru! Şi fusese atât de convins că voia să vină cu mine, atât de sigur că viaţa de muritor nu însemna nimic pentru el ― atât de înverşunat şi de ardent, şi de tânăr!
Ce ştia el atunci? Citise vreodată vreun poem de Milton sau ascultase o sonată de Mozart? Numele lui Marc Aureliu ar fi însemnat ceva pentru el? După toate probabilităţile, s ar fi gândit că e un nume nostim pentru un sclav negru. Ah, tinerii stâpâni de plantaţii, cu floretele şi cu pistoalele lor cu minere de sidef! Le plăcea excesul; le voi da aceasta retro¬spectiv.
Dar acum era departe de zilele acelea, nu i aşa? Autorul Interviului cu un vampir şi al tuturor acelor titluri fără noimă! Am încercat să mă liniştesc. Îl iubeam prea mult ca să n am răbdare, ca să nu l aştept să vorbească din nou. Îl modelasem din carne omenească şi din sânge, ca să fie călăul meu preternatural, nu i aşa?
― Nu se poate desface atât de uşor ce s a făcut, a spus, smulgându mă din amintiri, readucându mă în camera plină de praf. Vocea îi era intenţionat amabilă, aproape împăciu¬itoare şi imploratoare. Nu poate fi aşa de simplu. Nu poţi schimba trupul cu un muritor. Să fiu sincer, eu tot nu cred că se poate, dar, dacă da...
N am răspuns. Voiam să i spun „Dar dacă se poate? Dacă aş putea să ştiu din nou ce înseamnă să fii viu?"
― Şi apoi, e vorba despre trupul tău, a continuat, stăpânindu şi abil mânia şi jignirea. Fireşte, nu poţi pune puterile tale la dispoziţia acelei creaturi, a acelui vraci sau ce o fi el. Ceilalţi mi au spus că ei nici măcar nu sunt în stare să ţi estimeze puterile. O, nu. E o idee înfrico¬şătoare. Spune mi, de unde ştie cum să te găsească? Este lucrul cel mai important.
― Este lucrul cel mai puţin important, am replicat. E limpede, dacă omul poate schimba trupuri, atunci înseamnă că şi l poate părăsi pe al lui. Poate naviga ca un spirit sufi¬cient de mult cât să mi ia urma şi să mă găsească. Ţinând cont că sunt ceea ce sunt, trebuie să fiu foarte vizibil pentru el când e în starea aceea. Nu e nici un miracol, înţelege.
― Înţeleg. Am citit şi am auzit. Cred că ai dat peste o fiinţă foarte periculoasă. Este mai rău decât noi.
― De ce atât de rău?
― Implică altă încercare disperată de nemurire, schim¬barea trupurilor! Crezi că tipul, oricine ar fi, plănuieşte să îmbătrâneascâ în trupul acesta ori în altul şi apoi să moară?
Trebuie să mărturisesc că îi urmăream gândul. I am vor¬bit despre vocea insului, despre accentul aspru englezesc, despre faptul că părea cultivat şi că nu suna deloc ca o voce de tânăr.
S a cutremurat.
― Probabil că provine din Talamasca, a zis. Probabil că acolo a aflat despre tine.
― Nu era nevoie să facă altceva decât să ia un roman ieftin, ca să afle despre mine.
― Dar nu şi să creadă, Lestat, nu să creadă că e adevărat.
I am povestit ce vorbisem cu David. David avea să afle dacă omul făcea parte din Ordinul lui, dar eu eram de părere că nu. Erudiţii aceia n ar fi făcut niciodată una ca asta. Tipul avea ceva sinistru, pe când membrii Confreriei erau aproape exasperant de normali. Oricum, nu conta. Voiam să vorbesc cu omul şi să aflu singur totul.
A devenit iarăşi meditativ şi foarte trist. Aproape că mi făcea rău să mă uit la el. Îmi venea să l apuc de umeri şi să l scutur, dar n aş fi reuşit decât să l înfurii.
― Te iubesc, a spus încet. Eram uluit. Cauţi întotdeauna o cale să ieşi învingător, a continuat. Nu te dai bătut niciodată. Dar aici nu există cale să învingi. Tu şi cu mine suntem în purgatoriu. Tot ce ne stă în puteri e să fim recunoscători că nu suntem încă în iad.
― Nu, nu cred, am răspuns. Uite, nu contează ce spui tu sau ce spune David. Am să stau de vorbă cu Raglan James. Vreau să ştiu despre ce i vorba.. Numic nu mă poate opri.
― Aha, deci David Talbot te a avertizat şi el.
― Nu ţi căuta aliaţi printre prietenii mei!
― Lestat, dacă acest muritor se apropie de mine, dacă mi se pare că mă pune în pericol, îl voi distruge. Înţelege.
― Sigur că înţeleg. Dar nu s ar apropia de tine. A pus ochii pe mine, şi nu fără motiv.
― A pus ochii pe tine, pentru că eşti lipsit de griji, atrăgător şi vanitos. Nu spun asta ca să te rănesc. Sincer, nu. Năzuieşti să fii văzut, aprobat, înţeles şi să dai de bucluc, să faci agitaţie şi să vezi dacă nu arde şi dacă Dumnezeu nu cumva o să coboare să te ia de păr. Ei bine, nu există Dumnezeu. Ai vrea tu să fie.
― Tu şi cu David... aceeaşi melodie, aceeaşi dojană, chiar dacă el afirmă că l a văzut pe Dumnezeu, iar tu nu crezi că există.
― David l a văzut pe Dumnezeu? a întrebat plin de con¬sideraţie.
― Nu chiar, am murmurat, cu un gest dispreţuitor. Dar mă bateţi la cap în acelaşi fel.
― Sigur, vocile care te ceartă sunt pe alese. Le ai ales întotdeauna, în felul în care îi alegi pe cei care se vor întoarce împotriva ta şi îţi vor înfige cuţitul în inimă.
Se referea la Claudia, dar nu suporta să i rostească numele. Ştiam că aş fi putut să l rănesc, dacă aş fi făcut o eu, ca şi cum l aş fi înjurat în faţă. Aş fi vrut să i spun: „Eşti şi tu amestecat. Erai acolo când am creat o şi erai şi când a ridi¬cat cuţitul!"
― Nu vreau să te mai ascult, am zis. Ai cântat melodia cu limitele toţi anii aceştia mohorâţi de când eşti pe lume, nu i aşa? Ei bine, eu nu sunt Dumnezeu. Şi nu sunt nici Diavolul, deşi uneori pretind că sunt. Nu sunt perfidul Iago. Nu pun la cale teribile scenarii ale răului. Şi nu mi pot reprima curiozi¬tatea sau spiritul. Da, vreau să ştiu dacă tipul chiar poate să facă ce spune. Vreau să ştiu ce se va întâmpla. Şi nu voi renunţa.
― Tu cânţi mereu cântecul victoriei, deşi nu i nimic de câştigat acum.
― Ba este. Trebuie să fie.
― Nu. Cu cât aflăm mai mult, cu atât ştim mai mult că nu există victorii. Nu putem oare să ne întoarcem la natură şi să nu facem altceva decât să îndurăm totul?
― E cea mai lamentabilă definiţie a naturii pe care am auzit o vreodată. Uită te bine, nu în poezie, ci în lumea din jur. Ce vezi în natură? Ce fac păianjenii când se târâsc pe sub tavanele igrasioase? Ce fac moliile, cu aripile lor multicolore care arată în întuneric ca nişte flori ale răului? De ce există rechinul în mare? M am apropiat şi mi am pus mâinile pe biroul lui, privindu l în ochi. Eram sigur că poţi înţelege. Şi, apropo, nu m am născut un monstru! M am născut un copil muritor ca şi tine. Mai puternic decât tine! Mai dornic de viaţă decât tine! A fost o cruzime din partea ta să spui una ca asta!
― Ştiu, a fost o greşeală. Uneori mă sperii atât de rău, că mi vine să arunc în tine cu ce găsesc la îndemână. E o nebunie. Mă bucur să te văd, deşi mă tem s o admit. Tremur la gândul că ar fi putut cu adevărat să ţi pui capăt zilelor acolo, în deşert! Nu pot suporta gândul unei existenţe fără tine! Mă scoţi din fire! De ce nu râzi de mine? Ai mai făcut o.
M am îndreptat şi m am întors cu spatele. Am privit afară, la iarba ce se legăna uşor în bătaia vântului de pe flu¬viu şi la cârceii care se întindeau să învăluie uşa deschisă.
― Nu râd, am spus. Dar n am să renunţ, n are nici un rost să te mint. Doamne Dumnezeule, nu ţi dai seama? Cât aş învăţa, dacă aş fi măcar cinci minute într un trup muritor?
― Bine, a zis cu disperare. Sper să descoperi că omul acela te a momit cu minciuni, că tot ce vrea este Sângele Negru şi că o să l trimiţi direct în iad. Te avertizez din nou, dacă îl văd şi dacă mă ameninţă, îl voi ucide. N am puterea ta. Mă bizui pe anonimatul meu, că mica mea biografie, cum o numeşti tu, a fost atât de îndepărtată de lumea acestui secol, încât nimeni n o ia în seamă.
― Nu l voi lăsa să ţi facă râu, Louis, am spus. M am întors şi i am aruncat o privire rea. Nu aş fi lăsat niciodată pe cineva să ţi facă rău.
După aceea am plecat.


Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:52 pm

BINEÎNŢELES, fusese o acuzaţie şi o încasase din plin, am văzut asta cu satisfacţie înainte să mă întorc din nou şi să plec.
În noaptea în care Claudia se ridicase împotriva mea, el stătuse acolo, martor neajutorat, scârbit, dar fără să i treacă prin cap să intervină, nici chiar atunci când îl strigasem.
Pe urmă luase ceea ce credea că era trupul meu neînsu¬fleţit şi îl dusese în mlaştină. Ah, ageamiul, să creadă că se putea descotorisi de mine aşa uşor!
Dar de ce mă gândesc la asta? Mă iubise, fie că o ştia sau nu; cât despre dragostea mea pentru el sau pentru sărmana copilă furioasă, nu mă îndoisem niciodată.
Se supărase pe mine. Dar se pricepe atât de bine să se supere! Se înveşmântează în durere la fel cum alţii se înveşmântează în catifea; mâhnirea îl desfată la fel ca lumina luminărilor; lacrimile sunt pentru el bijuterii.
Ei bine, mofturile astea nu ţin la mine.


M AM înapoiat în apartamentul mansardat, am aprins toate luminile, complăcându mă în materialismul meu nemăsurat vreme de vreo două ore, zâcând şi urmărind o paradă nesfârşită de imagini defilând pe ecranul gigantic al televizorului, apoi am adormit puţin pe sofaua moale, înainte de a ieşi la vânătoare.
Eram obosit de cât hoinărisem. Şi mi era sete.


SUB luminile cartierului şi ale zgârie norilor din centru era linişte. New Orleans ul se cufundă repede în întuneric, atât străzile pastorale pe care le am descris deja, cât şi clădirile abandonate din oraş.
Hoinăream către un loc fermecător de lângă fluviu, care poate nu înseamnă nimic pentru altcineva, printre zone comerciale pustii, uzine închise, depozite şi căsuţe decolorate gen vagon.
Era un câmp pustiu de lângă debarcader, înghesuit între pilonii uriaşi ai autostrăzii care duce către podurile gemene de peste râu, poduri pe care, din primul moment când le am văzut le am numit Dixie Gates.
Trebuie să vă spun că pentru lumea oficială podurile se numeau altfel, mai puţin încântător. Dar eu acord puţină atenţie lumii oficiale. Pentru mine, podurile vor fi întotdeau¬na Dixie Gates, şi după ce mă întorc acasă nu aştept prea mult până să mă duc să le admir, cu miile lor de luminiţe cu tot.
Înţeleg că nu sunt o creaţie de nivelul estetic al podului Brooklyn, care a stârnit devoţiunea poetului Hart Crane. Nu au nici grandoarea solemnă pe care o arată Golden Gates din San Francisco.
Dar sunt poduri, iar podurile sunt frumoase toate şi invită la meditaţie, când sunt luminate din plin, nervurile şi grinzile lor devin tainice.
Daţi mi voie să adaug că acelaşi miracol al luminii se petrece noaptea şi cu rafinăriile de petrol şi staţiile de înaltă tensiune dinspre sud, care şi înalţă neaşteptat splendoarea din câmpia invizibilă. Lor li se adaugă coşurile de fum şi flăcările nestinse ale gazelor. Până şi Turnul Eiffel nu mai este acum o schelărie de oţel, ci o sculptură de lumină elec¬trică.
Dar vorbim despre New Orleans, iar acum hoinăream pe malul pustiu, mărginit într o parte de căsuţe cafenii, în cealaltă, de depozite goale, terminându se la nord cu minunate cimitire de maşinării defecte şi garduri de sârmă, acoperite inevitabil de viţa bogată şi frumos înflorită.
Ah, câmpuri ale meditaţiei şi ale disperării. Îmi plăcea să mă plimb pe aici, să calc pe pământul neroditor, printre desişurile de buruieni şi cioburile împrăştiate pe jos, să ascult pulsaţia profundă a fluviului, deşi nu l vedeam, şi să mă uit la vâlvâtaia trandafirie a oraşului.
Locul acesta înspăimântător, arid şi uitat, părea esenţa însăşi a lumii moderne, o spărtură în pitorescul clădirilor vechi, unde numai când şi când se strecura câte o maşină pe străzile pustii şi, probabil, periculoase.
Daţi mi voie să precizez că zona, în ciuda potecilor întunecoase prin care se ajunge la ea, nu era niciodată lipsită complet de lumină. Un flux neînterupt se revărsa dinspre becurile autostrăzii şi se adăuga celor câtorva lumini ale străzilor, dând naştere acelui fel de beznă modernă uniformă şi aparent fără cauză.
De abia aşteptaţi să vă avântaţi încoace, nu i aşa? Nu v aţi da viaţa pentru o plimbare pe aici, prin gunoi?
Serios, este divin de trist să stai acolo, o figură mititică pierdută în cosmos, tresărind la zgomotele înfundate ale oraşului, ale maşinilor impresionante care gem în îndepăr¬tatele zone industriale, ale camioanelor huruind când îţi trec pe deasupra capului.
Nu i decât o aruncătură de băţ de acolo şi până la o chiţimie acoperită cu scânduri unde am găsit, în încăperile pline de mizerie, o pereche de ucigaşi cu minţile înfierbântate, tâmpite de droguri. M am hrănit din ei încet şi în tăcere, lăsându i lipsiţi de cunoştinţă, dar vii.
Apoi m am întors pe câmpul singuratic şi gol, hoinărind cu mâinile în buzunare, dând cu piciorul în cutiile de con¬serve şi învârtindu mă multă vreme pe sub autostrada propriu zisă. Pe urmă m am înălţat şi am luat o spre braţul nordic al podurilor gemene.
Ce adânc şi întunecat era fluviul! Deasupra lui aerul rămânea întotdeauna rece; în ciuda ceţii mohorâte care spânzura peste tot, puteam vedea totuşi un belşug de stele.
Am hoinărit mult timp, cumpănind ce mi spusese Louis, tot ce mi spusese David; eram în continuare înnebunit să l întâlnesc în noaptea următoare pe Raglan James.
Până la urmă, m am plictisit chiar şi de fluviu. Am cer¬cetat oraşul, în căutarea spionului muritor, dar n am reuşit să dau de el. Nu l am găsit nici în suburbii. Dar tot nu eram sigur.
Noaptea trecea, şi m am întors la casa lui Louis. Acum era întunecată şi goală, aşa că m am învârtit pe străduţele înguste; într un fel sau altul, tot îl mai căutam pe spionul muritor şi am rămas de pază. Desigur, Louis era în siguranţă în sanctuarul lui secret, adăpostit în coşciugul în care se retrăgea mereu înainte de ivirea zorilor.
După aceea m am înapoiat iarăşi pe câmp, cântând de unul singur şi gândindu mă cât de tare îmi aduceau aminte luminile de pe Dixie Gates de vapoarele cu aburi din secolul al nouăsprezecelea, care arătau ca nişte torturi de nuntă gar¬nisite cu luminări. Am comis o metaforă combinată? Nu mi pasă. Îmi răsuna în cap muzica vapoarelor.
Încercam să mi imaginez secolul viitor, formele de viaţă ce aveau să se dezvolte după noi şi cum aveau să amestece şi ele violent urâtul cu frumosul ― lucru de care nu scapă nici un veac. Am studiat pilonii autostrăzii, arcurile graţios avântate din oţel şi beton, netede ca nişte sculpturi, simple şi mon¬struoase, îndoind uşor firele decolorate de iarbă.
Într un târziu a trecut şi trenul, huruind pe şinele îndepăr¬tate din faţa depozitelor, cu şiragul lui greoi de vagoane de marfă, afumate, urâte şi roase, semănând panică în sufletul meu prea omenesc, cu fluieratul lui strident.
După ce bubuitul şi huruitul s au stins, noaptea a rede¬venit la fel de goală. Pe poduri treceau maşini nevăzute, iar deasupra fluviului plutea tăcută pâcla, ascunzând vederii stelele palide.
Plângeam iar. Mă gândeam la Louis şi la avertismentele lui. Dar ce puteam face? Nu ştiam să mă resemnez. Nu ştiusem niciodată. Dacă Raglan James n avea să vină în noaptea următoare, aveam să răscolesc pământul ca să dau de el. Nu mai voiam să vorbesc cu David, nu mai voiam să i ascult avertismentele, nu mai eram în stare să l ascult. Ştiam că ar trebui să fac cum spune el.
Mă uitam în continuare la Dixie Gates. Nu mă puteam dezlipi de frumuseţea luminilor pâlpâitoare. Râvneam să văd o biserică plină de lumânări ― o mulţime de lumânări micuţe, ca acelea pe care le văzusem la Notre Dame. Cu fumul urcând din ele către cer, ca nişte rugăciuni.
Mai era o oră până la răsărit. Timpul ajungea. M am îndreptat alene către centru.
Catedrala St. Louis se încuia noaptea, dar asta nu însem¬na nimic pentru mine.
M am oprit chiar la intrare, în vestibulul întunecos, şi m am uitat la şirul de lumânări de la picioarele statuii Sfintei Fecioare. Credincioşii îşi dădeau obolul într o cutie de alamă din faţa lumânărilor. Ei le numeau lumini de veghe.
Stătusem adesea în piaţă, seara devreme, ascultându i pe oamenii care veneau şi plecau. Îmi plăcea mirosul cerii; îmi plăcea bisericuţa umbroasă care părea să nu se fi schimbat nici un pic mai bine de un secol. Am tras aer în piept, m am căutat prin buzunare, am scos două bancnote ponosite de un dolar şi le am pus în cutia de alamă.
Am ridicat o lumânare şi am aprins o de la una veche, uitându mă cum se înalţă flacăra portocalie şi strălucitoare.
Ce minunăţie, m am gândit. O flăcăruie putea să aprindă atâtea altele; o flăcăruie ar putea da foc lumii. Cu acest gest simplu sporisem, de fapt, suma totală a luminii din univers, nu i aşa?
Ce minunăţie... pentru aşa ceva nu va exista niciodată explicaţie şi nu va exista nici un Diavol stând de vorbă cu Dumnezeu într o cafenea pariziană. Când m am smuls din reverie, mi am dat seama că teoriile nebuneşti ale lui David îmi aduceau alinare.
„Creşteţi şi vă înmulţiţi", spusese Dumnezeu, Marele Dumnezeu, Yahve ― adică faceţi din două trupuri o mulţime de copii, aşa cum doar din două flăcărui se poate face un foc mare...
Brusc s a auzit un zgomot ascuţit, distinct, ca un mers apăsat, răsunând de a lungul bisericii. Am îngheţat, surprins că nu mi dădusem seama că mai era cineva acolo. Mi am amintit de Notre Dame şi de zgomotul paşilor de copil pe pardoseala de piatră. M a cuprins frica. Era ea, nu i aşa? Dacă m aş fi uitat după colţ, aş fi reuşit s o văd de data asta, poate descoperită, ciufulită de vânt, cu mâinile acoperite de mănuşi de lână fără degete, uitându se la mine cu ochi enormi. Păr auriu şi ochi minunaţi.
Zgomotul s a auzit din nou. Cât uram spaima aceasta!
M am întors încet încet şi am văzut silueta inconfundabilâ a lui Louis răsărind din umbră. Doar Louis. Lumina lumânărilor lăsa să i se ghicească faţa blajină şi uscăţivă.
Purta o haină ponosită şi prăfuită, cămaşa îi era desfăcută la guler şi arăta cam înfrigurat. S a apropiat încet şi m a apu¬cat de umăr cu o mână hotărâtă.
― O să ţi se întâmple iarăşi ceva înspăimântător, a zis; lumina îi juca în ochii verzi. Ai să te întâlneşti cu el, o ştiu.
― Voi învinge, am răspuns, râzând puţin forţat, ameţit de fericire la vederea lui. Apoi am ridicat din umeri. Înving întotdeauna, nu ţi ai dat seama până acum?
Eram uimit că mă găsise, că ieşise atât de aproape de ora ivirii zorilor. Şi încă mai tremuram din cauză că îmi imagi¬nasem că venise chiar ea ― ca în vis ― şi că încercasem să aflu pentru ce.
Eram dintr o dată îngrijorat din cauza lui; pielea palidă şi mâinile lungi, delicate, îl făceau să pară atât de fragil. Totuşi, simţeam emanând din el, ca întotdeauna, o forţă calmă, forţa gânditorului care nu face nimic din impuls, care analizează toate aspectele şi îşi alege cu grijă cuvintele. Care nu se joacă niciodată cu răsăritul.
S a îndepărtat brusc şi s a strecurat tăcut pe uşă. M am luat după el, uitând să încui uşa, ceea ce era de neiertat, căci pacea bisericilor n ar trebui tulburată niciodată. L am urmărit prin întunericul dimineţii, mergând întâi pe trotuarul de pe lângă Pontalba Apartaments, apoi traversând piaţa.
Se grăbea în felul lui elegant, mergând cu paşi mari şi uşori. Lumina se apropia, cenuşie şi mortală, fâcând vitrinele de sub acoperişuri să licărească mat. Eu aş fi putut să mai rămân vreo jumătate de oră. El, nu.
Mi am dat seama că nu ştiam unde şi a ascuns coşciugul şi cât de mult are de mers până să ajungă acolo. N aveam nici cea mai mică idee.
Înainte de colţul de lângă fluviu, s a întors. Mi a făcut semn, şi în acest gest era mai multă afecţiune decât în tot ceea ce spusese.
M am dus înapoi să încui biserica.



8

NOAPTEA următoare am ieşit numaidecât în Jackson Square.
Teribilul front atmosferic din nord ajunsese până la urmă în New Orleans, aducând cu el un vânt îngheţat. În lunile de iarnă se putea oricând întâmpla aşa ceva, deşi de câţiva ani nu se întâmplase niciodată. Mă oprisem în apartamentul mansardat şi îmbrăcasem un palton gros de lână, încântat cât era de sensibilă acum pielea mea bronzată.
Câţiva turişti sfidau iarna, vizitând cafenelele şi patiseriile încă deschise de lângă catedrală. Traficul serii era gâlăgios şi grăbit. În spatele uşilor, murdara şi străvechea Café du Monde era plină de lume.
L am văzut imediat. Ce noroc!
Porţile scuarului fuseseră legate cu lanţuri, ca în fiecare seară ― un obicei plicticos ― aşa că stătea lângă ele, cu faţa spre catedrală, privind neliniştit în jur.
Am avut vreme să l studiez o clipă, înainte să şi dea seama că eram acolo. Ceva mai înalt decât mine, şase picioare, cred, şi, aşa cum văzusem şi mai înainte, foarte bine făcut. Cât despre vârstă, avusesem dreptate. Trupul nu putea avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Era îmbrăcat în haine scumpe ― un pardesiu îmblănit, impecabil croit, şi un fular gros, de culoarea purpurei.
Când m a văzut l a străbătut un fior ― spaimă pură şi încântare nebună. Şi a recăpătat zâmbetul înfiorător şi a încercat în zadar să şi controleze panica; m am apropiat încet, ca un om, în timp ce mă privea fix.
― Ah, domnule de Lioncourt, arăţi ca un înger, a şoptit, iar pielea ţi e splendid bronzată. Ce îmbunătăţire minunată! Iartă mă că nu ţi am spus o mai devreme.
― Iată te, aşadar, domnule James, am spus, ridicând din sprâncene. Ce ai să mi propui? Nu mi placi. Vorbeşte repede.
― Nu fi grosolan, domnule de Lioncourt. Ar putea fi o greşeală îngrozitoare să mă superi, chiar ar putea.
Da. Vocea era exact ca a lui David. Aceeaşi generaţie, probabil. Avea şi ceva care amintea neîndoielnic de India.
― Ai perfectă dreptate, a zis. Am petrecut mulţi ani în India. Şi câţiva în Australia şi Africa.
― Aha, deci poţi să mi citeşti gândurile foarte uşor, am spus.
― Nu, nu atât de uşor pe cât ai crede, iar acum cred că nu mai pot deloc.
― Am să te omor dacă nu mi spui cum ai reuşit să mă urmăreşti şi ce doreşti.
― Ştii ce doresc, a râs el, posac şi neliniştit, privindu mă şi apoi mutându şi mereu ochii de la mine. Ţi am spus o prin intermediul povestirilor, dar nu pot vorbi aici, în ger. E mai rău decât în Georgetown. Apropo, acolo locuiesc. Speram să scap de o astfel de vreme. De ce m ai cărat la Londra şi Paris în anotimpul ăsta? Au urmat mai multe spasme neliniştite de râs. Era evident că nu se putea uita la mine mai mult de un minut fără ca privirea să nu i alunece într o parte, ca şi cum aş fi fost o lumină orbitoare. Era nesuferit de frig la Londra. Urăsc frigul. Dar aici suntem la tropice, nu i aşa? Ah, dum¬neata şi visele dumitale sentimentale despre zăpada iernii...
Ultima remarcă m a buimăcit înainte să fiu în stare s o ascund. O clipă m am simţit furibund, pe urmă am reuşit să mă controlez.
― Hai în cafenea, am spus, arătând către hala franţuzească de dincolo de scuar.
Am luat o înainte. Eram prea confuz şi prea agitat ca să mai risc vreo vorbă.
În cafenea era extrem de multă gălăgie, dar era cald. Mi am făcut drum spre o masă din colţul cel mai îndepărtat de uşă, am comandat pentru amândoi faimoasa cafea cu lapte şi am rămas într o tăcere severă, amuzat vag de măsuţa lipi¬cioasă şi fascinat de el. Tremura. Şi a scos fularul şi pe urmă l a pus la loc, şi a scos mă nuşile, le a băgat în buzunar, le a scos din nou; şi a pus una, lăsând o pe cealaltă pe masă, pe urmă a luat o şi a pus o şi pe aceea.
Era ceva absolut oribil în el, în felul în care trupul splen¬did şi atrăgător era chinuit de către spiritul viclean şi agitat şi de hohotele acelea de râs. Şi totuşi, nu mi puteam lua ochii de la el. Într un fel drăcesc îmi plăcea să mă uit la el. Şi cred că ştia.
În spatele chipului frumos, fără cusur, se ascundea o inteligenţă sfidătoare. Mă făcea să mi dau seama cât de intolerant devenisem faţă de oricine era tânăr cu adevărat.
Cafeaua a fost lăsată curând în faţa noastră, şi mi am lipit palmele de ceaşca fierbinte. Am lăsat aburul să mi mângâie faţa. Mă urmarea, cu ochii căprui, mari şi limpezi, ca şi cum ar fi fost fascinat; încerca să mi susţină privirea calm şi con¬tinuu, dar se dovedea foarte greu. Gură delicioasă, gene lungi, dantură perfectă.
― Ce naiba se întâmplă cu tine? am întrebat.
― Ştii ce. Ţi ai imaginat. Nu prea mi e la îndemână în trupul acesta, domnule de Lioncourt. Ştii, un hoţ de trupuri are şi el mici dificultăţi.
― Asta eşti?
― Da, un hoţ de trupuri de mâna întâi. Dar o ştiai deja când ai acceptat să te întâlneşti cu mine, nu i aşa? Trebuie să mi ierţi ocazionalele stângăcii. Toată viaţa mea am fost un tip slab, aproape sfrijit. Niciodată într o asemena formă. A oftat, şi chipul i s a întristat o clipă. Dar acum e un capitol închis, a zis cu o jenă bruscă. Să trecem imediat la subiect, având în vedere enormul dumitale intelect preternatural şi vasta expe¬rienţă.
― Nu ţi bate joc de mine, lepădătură! Dacă te joci cu mine, una două te fac bucăţi. Ţi am spus că nu mi placi. Nu mi place nici mica nobleţe pe care ţi o atribui.
L am făcut să tacă. S a potolit de a binelea. Poate că se pierduse cu firea sau îngheţase de frică. Cred că era uşor însă să i treacă spaima şi să devină din nou furios şi rece.
― Bine, a spus moale şi serios, fără pic de frenezie. Vreau să fac schimb de trupuri cu dumneata. Vreau corpul dumitale pentru o săptămână. Voi avea grijă să ai în schimb corpul meu de acum. E tânăr şi perfect sănătos. E limpede că ţi place cum arată. Dacă vrei, îţi pot arăta diverse certificate de sănătate. A fost testat şi examinat chiar înainte de a intra în posesia lui. Adică înainte să l fur. E destul de puternic, vezi şi dumneata. De fapt, este chiar remarcabil de puternic.
― Cum poţi s o faci?
― O vom face împreună, domnule de Lioncourt, a spus cât se poate de politicos, tonul devenindu i mai civilizat şi mai curtenitor cu fiecare vorbă pe care o rostea. Nu poate fi vorba despre un furt de trupuri când am de a face cu o crea¬tură ca dumneata.
― Dar ai încercat, nu i aşa?
M a studiat o clipă, nesigur de cum ar trebui să răspundă.
― Ei bine, nu poţi să mi faci o vină din asta, nu i aşa? a zis implorator. Aşa cum nici eu nu te pot condamna pentru că bei sânge. A zâmbit când a rostit cuvântul „sânge". De fapt, am încercat doar să ţi atrag atenţia, ceea ce nu i lucra uşor. Părea gânditor şi deosebit de sincer. Şi apoi, la nivelul nostru este întotdeauna nevoie de cooperare.
― Da, am spus, dar care este mecanismul, dacă nu i prea dur cuvântul. Cum anume trebuie să cooperăm! Fii mai con¬cret. Eu nu cred că aşa ceva se poate.
― Haide, lasă, cum să nu crezi, a intervenit el blând, ca un profesor răbdător. Părea aproape o întruchipare a lui David, dar fără vigoarea acestuia. Cum aş fi reuşit altfel să devin stăpân pe trupul pe care l vezi? A fâcut un mic gest ilustrativ şi a continuat. Ne vom întâlni într un loc potrivit. Vom ieşi fiecare din trupul lui ― lucru pe care ştii prea bine cum să l faci şi pe care l ai descris atât de elocvent în scrierile dumitale ― apoi vom intra fiecare în posesia trapului celuilalt. Nu i nevoie decât de curaj absolut şi de un act de voinţă. A ridicat ceaşca ― mâna îi tremura violent ― şi a băut o înghiţitură din cafeaua fierbinte. Pentru dumneata va fi doar o încercare a curajului, nimic mai mult.
― Şi ce o să mă ţină ancorat în noul trup?
― Domnule Lioncourt, nu va fi nimeni înăuntru care să te împingă afară. Este complet diferit decât în cazul posedaţilor, înţelegi. Posesia e o bătălie. Când vei intra în acest trup, nu vei întâmpina nici o rezistenţă. Şi poţi rămâne până când hotărăşti să renunţi.
― E prea încurcat, am replicat neliniştit. Ştiu că s au scris despre asta maldăre de hârtii, dar ceva nu este chiar...
― Lasă mă să încerc să te lămuresc, a spus cu voce liniştită şi aproape minunat acordată. Avem de a face cu o ştiinţă, dar cu una necodificată pe deplin de minţile cercetătorilor. De aceea ne rămân numai memoriile poeţilor şi ale aventurierilor oculţi, aproape incapabili să analizeze cum se petrec faptele.
― Exact. Aşa cum ai spus, am călătorit şi eu în afara trupului. Totuşi, nu ştiu ce se întâmplă atunci. De ce nu moare corpul când îl părăsim? Nu înţeleg.
― Sufletul, ca şi creierul, nu i alcătuit dintr o singură parte. După cum sunt convins că ştii, un copil se poate naşte fără cerebel, dar poate trăi dacă are ceea ce se numeşte trunchi cerebral.
― Ce lucru îngrozitor!
― Se întâmplă mereu, te asigur. Victime ale unor acci¬dente, al căror creier este deteriorat iremediabil, pot să respire şi chiar să caşte în somn, dacă le mai funcţionează creierul mic.
― Şi poţi să pui mâna pe asemenea trupuri?
― O, nu. Pentru o posesie deplină am nevoie de un creier sănătos, cu toate celulele în ordine, apte să lucreze şi apte să păstreze înăuntru mintea invadatorului. Fii atent la ce spun, domnule de Lioncourt. Creierul nu înseamnă minte. Şi îţi atrag din nou atenţia că nu este vorba despre posesie, ci despre ceva infinit mai subtil. Dă mi voie să continuu, te rog.
― Da i drumul.
― Aşa cum spuneam, sufletul are mai multe părţi, la fel ca şi creierul. Partea cea mai mare ― identitatea, personalitatea, conştiinţa, dacă vrei ― se desprinde şi călătoreşte; rămâne însă un mic suflet rezidual. El păstrează viu trupul vacant, ca să zic aşa, căci o desprindere completă ar însemna, desigur, moartea.
― Înţeleg. Sufletul rezidual animă trunchiul cerebral; asta vrei să spui.
― Da. Când ieşi din trupul tău, laşi acolo sufletul rezidual. Exact acela peste care dau când iau în posesie trupul. Şi el se va contopi nerăbdător şi repede cu oricare suflet superior; el chiar doreşte să se întregească cu sufletul superior. Fără el se simte incomplet.
― Adică moartea înseamnă plecarea ambelor suflete?
― Exact. Pleacă amândouă o dată evacuate violent ― sufle¬tul rezidual şi sufletul superior ― iar trupul râmâne atunci o simplă carcasă neînsufleţită şi începe să se descompună. A aşteptat, urmărindu mă cu ceva ce părea răbdare sinceră, apoi a continuat: Crede mă, forţa morţii este mult mai mare. În ceea ce propun eu nu i nici un pericol.
― Dar dacă sufletul rezidual este atât de al naibii de sensi¬bil, de ce nu pot eu, cu puterea mea, să dau afară din cara¬pacea lui un suflet muritor şi să mă mut în locul lui?
― Din cauză că sufletul muritor ar încerca să şi recapete trupul, domnule de Lioncourt, chiar dacă procesul scapă înţelegerii, ar încerca mereu. Sufletele nu vor să fie fără corp. Şi chiar dacă sufletul rezidual îl primeşte bine pe invadator, îl va recunoaşte întotdeauna pe cel din care a făcut parte odată. Îl va alege pe acela şi va avea loc o luptă. Chiar şi un suflet rătăcit poate încerca din toate puterile să şi recapete învelişul muritor. N am spus nimic. Deşi încă îl bănuiam şi eram în gardă, trebuie să recunosc că ceea ce spunea avea sens. Posesia este întotdeauna o înfruntare sângeroasă, a reluat. Uită te ce se petrece cu spiritele rele, cu stafiile, şi aşa mai departe. Sunt eliminate întotdeauna, chiar dacă învingătorul nu ştie pe cine a înlocuit. Când preoţii încep cu litaniile şi cu descântecele cu apă sfinţită, ei îi cer, de fapt, sufletului rezidual să dea afară intrusul şi să primească înapoi vechiul suflet.
― Dar, dacă schimbarea se face de comun acord, ambele suflete capătă trupuri noi.
― Exact. Crede mă, dacă te gândeşti că poţi intra într un trup muritor fără ajutorul meu, n ai decât să încerci şi ai să vezi ce înseamnă. Nu vei avea parte de cele cinci simţuri ale viilor atâta timp cât înăuntru va continua bătălia. A început să vorbească mai cu grijă, mai confidenţial. Uită te din nou la acest corp, domnule de Lioncourt, a zis el ispititor. Poate fi al dumitale, cu adevărat şi pe deplin al dumitale. A făcut o pauză la fel de bruscă pe cât vorbise. L ai văzut pentru prima oară acum un an, la Veneţia. În tot acest timp m a găzduit ca intrus, fără întrerupere. Te va găzdui şi pe dumneata.
― De unde îl ai?
― L am furat, ţi am spus. Fostul proprietar e mort.
― Fii mai clar.
― Oh, chiar trebuie? îmi displace să mă învinovăţesc.
― Nu sunt acuzator public, domnule James. Sunt vampir. Vorbeşte astfel încât să înţeleg.
A râs cu uşoară ironie.
― Trupul a fost ales cu grijă, a spus. Fostul proprietar nu era în toate minţile. Oh, nimic organic, absolut nimic. Cum ţi am spus, a fost analizat cu grijă. Devenise un fel de animal de laborator mare şi liniştit. Nu se mişca. Nu vorbea. Raţi¬unea i se spulberase fără speranţă, chiar dacă celulele creierului continuau să pârâie şi să zbârnâie după tipic. Am înfăptuit schimbul în etape. Era uşor să l scot din trup. L am momit în corpul meu bătrân şi l am părăsit acolo cum scrie la carte.
― Unde i acum vechiul tău corp?
― Domnule de Lioncourt, pur şi simplu, nu există nici o cale ca vechiul suflet să revină vreodată şi să ridice probleme, te asigur.
― Vreau să văd o fotografie de a celuilalt trup.
― Pentru ce?
― Pentru că mi va spune o mulţime de lucruri despre tine, poate chiar mai multe decât îmi poţi spune tu însuţi. Îţi cer asta. Altfel, nu voi fi de acord.
― Nu vei fi? Şi a reţinut zâmbetul politicos. Dar dacă mă ridic şi plec de aici?
― Îţi voi omorî splendidul trup de acum imediat ce vei încerca. Nimeni nu va băga de seamă. Vor crede că eşti beat şi că mi ai căzut în braţe. Fac mereu astfel de lucruri.
A rămas tăcut, dar se vedea că socotea cu înverşunare; mi am dat seama că toate astea îi plăceau, că îi plăcuseră tot timpul. Era ca un mare actor, implicat până în gât în partea cea mai palpitantă a carierei lui.
Mi a zâmbit surprinzător de seducător, apoi şi a scos gri¬juliu mânuşa dreaptă şi a tras afară din buzunar un obiect pe care mi l a pus în mână. O fotografie veche a unui bărbat slab, cu părul alb, des şi ondulat. Să fi avut vreo cincizeci de ani. Purta un fel de uniformă albă şi, în loc de cravată, avea o fundă neagră.
Era un bărbat arătos, în aparenţă mult mai delicat decât David, dar avea acelaşi gen de eleganţă britanică şi zâmbea destul de plăcut. Se sprijinea de o balustradă pe ceva ce tre¬buie să fi fost puntea unui vas. Da, era un vas.
― Ştiai că am să ţi o cer, nu i aşa?
― Mai devreme sau mai târziu, a răspuns.
― Când a fost făcută?
― N are importanţă. De ce naiba vrei să ştii? Trăda puţină nelinişte, dar pe urmă s a stăpânit. Acum zece ani, a zis, coborând vocea. Ce are a face?
― Aşadar, asta face... cât? Şaizeci şi cinci, poate?
― Urmează să i împlinesc, a răspuns, zâmbind larg şi intim.
― Cum ai învăţat toate astea? De ce alţii n au reuşit să stăpânească trucul?
M a privit rece de sus până jos; simţeam că şi va pierde cumpătul. Dar a revenit la maniera politicoasă.
― Au făcut o mai mulţi, a rostit deosebit de confidenţial. Prietenul dumitale David Talbot ar fi trebuit să ţi o spună. N a vrut. Minte, ca toţi vrăjitorii de la Talamasca. Sunt reli¬gioşi. Cred că pot ţine oamenii sub control; îşi folosesc cunoştinţele ca să i ţină sub control.
― Ce ştii despre ei?
― Am fost membru al Ordinului, a zis, zâmbind din nou, cu ochii jucăuşi. M au dat afară. M au acuzat că profit de pe urma puterilor mele. Păi, cum altfel, domnule de Lioncourt? La ce sunt bune puterile, dacă nu să profiţi de pe urma lor?
Deci Louis avusese dreptate. N am spus nimic. Am încer¬cat să i cercetez mintea, dar s a dovedit inutil. Îi resimţeam puternic prezenţa fizică, dogoarea trupului, izvorul sângelui. Era un trup suculent, ăsta i cuvântul cel mai potrivit, indife¬rent ce suflet adăpostea. Nu mi plăcea ce simţeam, căci îmi venea să l ucid pe loc.
― La Talamasca am aflat despre dumneata, a continuat, pe acelaşi ton confidenţial. Desigur, scrierile dumitale îmi erau cunoscute. Citesc tot felul de chestii de genul ăsta. De aceea am şi folosit povestioarele acelea ca să comunic cu dumneata. Dar în arhivele de la Talamasca am descoperit că operele dumitale de ficţiune nu erau deloc nişte ficţiuni.
Eram furios că Louis îşi imaginase lucrurile corect.
― Bine, am spus. Am înţeles cum e cu împărţirea creieru¬lui şi a sufletului, dar ce se întâmplă dacă nu vrei să mi mai înapoiezi trupul după ce facem schimbul şi eu nu sunt destul de puternic cât să l redobândesc? Ce te ar putea împiedica s o ştergi cu trupul meu?
A tăcut o clipă, pe urmă a spus măsurat:
― Un preţ foarte mare.
― Ah.
― Zece milioane de dolari într un cont bancar care să mă aştepte când îţi recapeţi trupul.
A băgat din nou mâna în buzunar şi a scos un tichet de plastic cu o fotografie cât unghia a noii sale înfăţişări. Mai era acolo o amprentă digitală, numele Raglan James şi o adresă din Washington.
― Sunt sigur că poţi aranja. O avere care să poată fi cerută de tipul cu faţa şi amprenta de pe cartea de identitate. Doar nu crezi că aş pierde o asemenea avere, nu i aşa? Şi pe urmă, n am nevoie de corpul tău pentru totdeauna. Nici chiar tu nu l vrei pentru vecie, nu i aşa? Ai fost deosebit de elocvent în legătură cu suferinţele, cu angoasele, cu descinderile dumitale prelungite şi zgomotoase în iad, şi aşa mai departe. Nu. Îţi vreau trupul numai puţină vreme. Mai există o mulţime de trupuri care mă aşteaptă să le iau în stâpânire, o mulţime de aventuri.
Am studiat cartea de identitate.
― Zece milioane, am spus. E un preţ.
― Pentru dumneata nu înseamnă nimic şi o ştii. Ai miliarde azvârlite în băncile internaţionale sub pseudonime pitoreşti. Cineva cu puterile dumitale incredibile poate dobândi toate avuţiile lumii. Doar vampirii de prost gust din filmele de mâna a doua vagabondează prin eternitate, trăind de pe o zi pe alta. Şi a şters dezgustat buzele cu o batistă de in şi a luat o gură de cafea. Am fost teribil de intrigat, a zis, de felul în care l ai descris pe vampirul Armand din Regina damnaţilor ― cum îşi folosea puterile ca să adune avere şi să clădească întreprinderea aceea mare, „Insula nopţii", ce nume adorabil. Aproape că mi a tăiat respiraţia. A zâmbit, iar când a continuat, vocea îi era amabilă şi calmă ca şi mai înainte. Nu mi a fost greu să ţi adnotez afirmaţiile, îţi dai seama, deşi, după cum ştim amândoi, misteriosul dumitale tovarăş a abandonat de mult „Insula nopţii" şi a dispărut din fişierele computerelor ― cel puţin, pe cât am putut eu afla. N am spus nimic. Şi apoi, zece milioane sunt un fleac pe lângă ceea ce ţi ofer. Ţi a mai propus cineva aşa ceva? Nu există nimeni pe lume ― cel puţin, acum ― care s o poată face sau să vrea.
― Şi dacă eu nu vreau să schimbăm la loc la sfârşitul săptămânii? am întrebat. Să presupunem că vreau să rămân muritor pentru totdeauna.
― Mie mi convine, a spus binevoitor. Pot să mă debarasez când vreau de trupul dumitale. Sunt multe altele care îmi vor cădea în mână.
Mi a zâmbit respectuos şi admirativ.
― Ce intenţionezi să faci cu trupul meu?
― Să mă bucur de el. Să mă bucur de forţa lui, de putere! Am avut tot ce era în stare să mi ofere un corp omenesc – tinereţe, frumuseţe, energie. Am fost chiar şi într unul de femeie, să ştii. Apropo, nu ţi recomand. Acum vreau ceea ce mi poţi oferi dumneata. A ridicat capul şi şi a îngustat ochii. Dacă ar exista şi corpuri de înger, mi aş însuşi unul.
― La Talamasca nu există documente despre îngeri?
A ezitat, apoi a schiţat un râs stăpânit.
― Îngerii sunt spirite pure, domnule de Lioncourt. Noi vorbim despre trupuri, nu? Sunt dăruit plăcerilor cărnii. Iar vampirii sunt monştri din carne, nu i aşa? Îşi trag puterile din sânge.
Când a rostit „sânge" i au lucit din nou ochii.
― Ce urmăreşti? l am întrebat. Vreau să spun, ce vrei cu adevărat? Ce te interesează? Nu pot fi banii. Ce vrei să ţi cumperi cu ei? Experienţe pe care nu le ai avut?
― Da, aş putea spune că despre asta i vorba. Experienţe pe care nu le am avut. Sunt un senzual, ca să folosesc un cuvânt mai potrivit, dar, dacă vrei să ştii adevărul ― şi nu văd de ce ar fi loc de minciună între noi ― sunt un hoţ în toată puterea cuvântului. Nu mă bucur de un lucru, dacă nu mă tocmesc, dacă nu înşel pe cineva pentru el sau daca nu l fur. Ai putea să spui că este modul meu de a ieşi din nimicnicie şi de a fi asemenea lui Dumnezeu!
S a oprit, ca şi cum ceea ce îmi spusese îl impresionase atât de mult, încât i se tăiase respiraţia. Ochii îi jucau în cap. Apoi s a uitat în ceaşca de cafea pe jumătate goală şi a zâmbit rezervat.
― Înţelegi ce vreau să spun, nu i aşa? m a întrebat. Hainele de pe mine sunt furate. În casa mea din Georgetown totul este de furat ― fiecare piesă de mobilier, fiecare tablou, fiecare obiect de artă. Aş putea spune că până şi casa este furată, căci mi a fost cedată datorită unor înscrisuri false şi a unor promisiuni mincinoase. Cred că asta se numeşte escrocherie, nu i aşa? E acelaşi lucru. A zâmbit mândru şi aparent atât de superficial, încât m a uimit. Toţi banii pe care îi am sunt furaţi. La fel maşina cu care circul în Georgetown şi biletele de avion de care am avut nevoie ca să te urmăresc în jurul lumii.
N am răspuns. Cât era de straniu, mă gândeam, intrigat şi dezgustat de el, de presupusa şi binevoitoarea lui onestitate. Era un fapt, dar un fapt aproape perfect. Faţa lui fermecătoare părea să devină mai mobilă, mai expresivă şi mai mlădioasă cu fiecare nouă mărturisire. M am dezmeticit. Voiam să ştiu mai mult.
― Cum ai reuşit să te ţii după mine? Cum ai ştiut unde sunt?
― Ca să fiu sincer, în două feluri. Primul este evident. Pot să mi părăsesc trupul pentru perioade scurte şi în timpul acela pot să cercetez unde te afli, pe distanţe mari. Dar nu mi plac deloc călătoriile în afara trupului. Şi, bineînţeles, nu eşti uşor de găsit. Te ascunzi perioade lungi, te plimbi aproape nevăzut şi îţi schimbi locul fără să urmezi vreo regulă. Adesea te localizam, dar, până să mi aduc trupul la locul cu pricina, nu mai erai.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:53 pm

Apoi mai există un mod, aproape la fel de magic ― sis¬temul de computere. Foloseşti multe nume false. Am reuşit să descopăr patru dintre ele. Deseori nu sunt atât de rapid, încât să te pot găsi cu ajutorul calculatorului. Pot însă să ţi studiez urmele. Când te întorci, ştiu încotro să mă îndrept.
N am spus nimic, minunându mă iarăşi cât de mult îl bucurau toate acestea.
― Îmi place cum alegi oraşele, a spus. Îmi place gustul pentru anumite hoteluri ― Hassler la Roma, Ritz la Paris, Stanhope la New York. Şi, desigur, micuţul şi drăgălaşul Park Central din Miami. Oh, nu fi atât de bănuitor. E o nimi¬ca toată să mituieşti slujbaşii ca să ţi arate ce carte de credit au primit sau pe neruşinaţii de funcţionari bancari ca să spună lucruri pe care nu au voie să le spună. Şmecheriile astea funcţionează perfect aproape întotdeauna. Nu i nevoie să fii un ucigaş preternatural ca s o faci. Câtuşi de puţin.
― Furi şi cu ajutorul computerului?
― Când pot, a răspuns, strâmbând uşor din gură. Fur oricum. Nu i nimic sub demnitatea mea. Dar nu sunt în stare să fur zece milioane de dolari prin nici un fel de mijloace. Altfel, n aş fi acum, aici, nu i aşa? Nu sunt destul de deştept. M au prins de două ori. Am stat la închisoare. Acolo mi am perfecţionat mijloacele de călătorie în afara trupului, deoarece altă posibilitate nu era.
A zâmbit sarcastic şi dezgustat.
― De ce mi spui toate astea?
― Pentru că ţi le va spune, oricum, prietenul dumitale David Talbot. Şi deoarece cred că noi doi ne am putea înţelege. M am plictisit să risc. Iată marele motiv, trupul dumitale ― şi zece milioane de dolari când ţi l înapoiez.
― Ce se întâmplă cu tine? l am întrebat. Sună atât de meschin, de lumesc.
― Zece milioane sunt ceva lumesc?
― Da. Ai schimbat un trup vechi cu unul nou. Eşti din nou tânăr! Iar pasul următor, dacă accept, va fi trupul meu, puterile mele. Cu toate acestea, pentru tine contează banii. Doar banii şi nimic altceva.
― Ba amândouă, a spus, acru şi sfidător. Sunt două lucruri foarte asemănătoare. A făcut un efort şi a reuşit să şi recapete calmul. Nu ţi dai seama, pentru că dumneata ai obţinut simultan şi averea, şi puterea. Nemurirea laolaltă cu o casetă plină de aur şi bijuterii. N a fost aşa? Ai ieşit din turnul lui Magnus nemuritor şi răsplătit regeşte. Sau povestea este o minciună? Dumneata eşti adevărat, e limpede. Nu ştiu însă ce să cred despre lucrurile pe care le ai scris. Trebuie să înţelegi ce ţi spun. Dumneata însuţi eşti un hoţ.
Am simţit că mă năpădeşte furia. Devenise brusc la fel de dezgustător ca la început, când ne aşezaserăm aici şi era în starea aceea de nervozitate înspăimântatâ.
― Nu sunt hoţ, am spus liniştit.
― Ba eşti, a răspuns cu uimitor de multă simpatie. Întot¬deauna furi de la victime. Ştii că e adevărat.
― Nu, n o fac niciodată decât... dacă trebuie.
― Ăsta i felul tău. Cred că eşti un hoţ. S a aplecat înainte, cu ochii strălucitori, şi a continuat, vorbind liniştit, cu cuvinte măsurate: Furi sângele pe care îl bei, nu poţi să negi.
― Ce ţi s a întâmplat de fapt la Talamasca? l am întrebat.
― Ţi am spus. M au dat afară. Am fost acuzat că mi folosesc înzestrările ca să obţin informaţii de uz personal. Am fost acuzat de înşelăciune. Şi de hoţie, desigur. Erau tare nătărăi şi obtuzi, prietenii dumitale din Talamasca. M au subestimat complet. Ar fi trebuit să mă preţuiască. Ar fi tre¬buit să mă studieze. Ar fi trebuit să mă roage să i învăţ ceea ce ştiu.
În loc de asta, mi au dat papucii. Şase luni de izolare. O pensie de mizerie. Şi mi au refuzat ultima dorinţă... un bilet de clasa întâi pentru America, pe vasul Queen Elisabeth 2. Ar fi fost atât de simplu pentru ei să mi o îndeplinească. Îmi datorau atât de mult, după tot ce le arătasem. Ar fi trebuit s o facă. A oftat, s a uitat la mine, apoi la cafea. În lumea noastră contează astfel de lucruri mărunte. Contează chiar foarte mult.
N am spus nimic. M am uitat din nou la fotografie, la figura de pe puntea vasului, dar nu sunt sigur că băgase de seamă. Privea în jur la strălucirea ieftină a cafelei şi ochii treceau de la pereţi şi tavan la turiştii ocazionali, fără ca, de fapt, să vadă nimic.
― Am încercat să negociez cu ei, a zis, cu vocea măsurată ca mai înainte. Adică, dacă vor să le înapoiez nişte obiecte sau să le răspund la nişte întrebări, înţelegi. Dar nici n au vrut s audă! Erau prea spiritualizaţi ca să se gândească la una ca asta. Mi au dat un bilet de avion clasa turist şi un cec cu plata pe şase luni. Şase luni! Oh, am obosit de toate suişurile şi coborâşurile astea mărunte!
― Ce te a făcut să crezi că puteai să i tragi pe sfoară?
― Dar i am tras pe sfoară, a spus, cu ochii străbătuţi de un zâmbet. Nu sunt prea atenţi cu inventarele. Nici măcar n au idee câte din bunurile lor am reuşit să mi le însuşesc. Nici nu vor ghici vreodată. Bineînţeles, cel mai mare furt ai fost tu – secretul că exişti. Am dat o lovitură tare norocoasă desco¬perind pivniţa ticsită de relicve. Să ne înţelegem, n am luat nimic din vechile dumitale bunuri ― redingote putrezite din tainiţele din New Orleans, pergamente cu semnătura dumi¬tale nostimă, ei, era chiar şi un medalion cu un portret în miniatură al blestematei aceleia de copile...
― Ţine ţi gura, am şoptit.
A tăcut.
― Îmi pare rău. N am vrut să te supăr, crede mă.
― Ce medalion? l am întrebat.
Putea oare să audă că inima începuse să mi bată nebuneşte? Am încercat să mă liniştesc şi să nu las căldura să mi urce pe chip. Ce blajin părea când mi a răspuns!
― Un medalion de aur cu lănţişor şi cu o miniatură înăuntru. Oh, nu l am furat. Îţi jur. L am lăsat acolo. Întreabă l pe Talbot. A rămas în pivniţă.
Am aşteptat, poruncindu i inimii să stea liniştită şi îndepărtându mi din minte orice imagine despre medalion. Pe urmă am spus:
― Important este că tipii de la Talamasca te au prins şi te au dat afară.
― Nu trebuie să continui să mă insulţi, a rostit umil. Este cât se poate de posibil să facem micul nostru târg fără atâtea neplăceri. Îmi pare foarte rău că am pomenit de medalion, n am...
― Vreau să mă gândesc la propunerea ta, am spus.
― S ar putea să fie o greşeala.
― De ce?
― Foloseşte şansa! Acţionează rapid. Acţionează acum. Şi adu ţi aminte, te rog, că, dacă îmi faci vreun rău, pierzi ocazia pentru totdeauna. Sunt singura cheie a acestei expe¬rienţe; foloseşte mă sau nu vei şti niciodată cum e să fii din nou om. S a apropiat de mine, atât de aproape, încât îi simţeam răsuflarea pe obraz. Nu vei şti niciodată cum e să te plimbi în lumina soarelui, să te bucuri de o masă bună, cu mâncare adevărată, să faci dragoste cu o femeie sau cu un bărbat.
― Vreau să pleci acum. Şterge o din oraş şi să nu te mai întorci niciodată. Voi veni eu la adresa din Georgetown când voi fi gata. Şi nu vom schimba pentru o săptâmână. În nici un caz de prima dată. Va fi...
― Îmi permit să sugerez două zile?
N am răspuns.
― Ce ar fi dacă am începe cu două zile? a reluat. Dacă îţi place, aranjăm pe urmă pentru mai mult...
― O zi, am spus, şi propria mi voce mi s a părut foarte stranie. O perioadă de douăzeci şi patru de ore... pentru început.
― O zi şi două nopţi, a spus liniştit. Dă mi voie să ţi propun miercurea care vine, imediat după apus. Iar a doua schimbare o vom face vineri dimineaţă, înainte de ivirea zorilor. N am răspuns. Poţi să te pregăteşti în seara aceasta şi mâine seară, a continuat linguşitor. După ce schimbăm, vei avea la dispoziţie toată noaptea de miercuri şi întreaga zi de joi. Bineînţeles, şi noaptea de joi până... să zicem, două ore înainte de răsăritul de vineri? Ar trebui să ţi convină. M a studiat cu atenţie şi a devenit ceva mai îngrijorat. Oh, şi adu cu dumneata un paşaport. Nu mi pasă pe ce nume. Dar vreau un paşaport, o carte de credit şi bani în buzunare, în afara celor zece milioane. Înţelegi? N am spus nimic. Ştii că o să meargă. Tot n am răspuns. Crede mă, tot ce ţi am spus este adevărat. Întreabâ l pe Talbot. Nu m am născut frumosul pe care l ai în faţă. Iar acest trup te aşteaptă chiar acum, chiar în clipa asta. Tăceam. Caută mă miercuri, a zis. Vei fi foarte bucuros după ce o vei face. A făcut o pauză, apoi a vorbit şi mai încet. Uite, simt... simt că te cunosc. Vocea i a coborât până la şoaptă. Ştiu ce vrei! E îngrozitor să doreşti ceva şi să nu poţi avea. Dar acum ştii că stă în puterea dumitale. M am uitat în ochii lui. Faţa frumoasă era liniştită, lipsită de orice urmă de expresie, iar ochii păreau miraculos de fragili şi de precişi. Pielea era suplă, şi cred că la atingere aş fi simţit o ca satinul. Pe urmă a vorbit din nou, pe jumătate în şoaptă, seducător, cu tristeţe. Numai dumneata şi cu mine o putem face. Într un fel, e un miracol pe care numai dumneata şi cu mine îl putem înţelege.
Brusc, frumuseţea liniştită a chipului mi s a părut mon¬struoasă; chiar şi vocea, cu timbrul ei plăcut, mi s a părut monstruoasă, atât de plină de înţelegere, de afecţiune, poate chiar de dragoste.
Am simţit nevoia să l înşfac de gât; am simţit nevoia să l zgâlţâi până şi ar fi pierdut cumpătul şi aparenţa de trăire pro¬fundă. Dar nici nu mi trecea prin cap s o fac de adevăratelea. Eram vrăjit de ochi şi de voce. Îmi permisesem să fiu vrăjit, la fel cum îmi permisesem mai devreme să mă las cuprins de impulsul de a l ataca. Mi se întâmpla una ca asta, pur şi simplu, pentru că el părea cu adevărat fragil şi nâtâng, în timp ce eu eratn sigur de forţa mea.
Mă minţeam. Voiam să fac schimbul! Voiam să l fac.
După ce a trecut o vreme şi a lăsat privirea să se plimbe prin cafenea. Aşteptase? Ce se petrecea oare în sufletul lui deştept, tainic şi ascuns? O fiinţă care putea să fure trupuri! Care putea trăi în carnea altuia.
A scos încet un stilou din buzunar, a rupt un şerveţel de hârtie şi a scris numele şi adresa unei bănci. Mi l a dat. L am luat şi l am băgat în buzunar. N am spus nimic.
― Înainte de schimb îţi voi da paşaportul meu, a zis, studiindu mă la fiecare cuvânt. Cel cu fotografia corectă, bineînţeles. Te voi instala în casa mea. Presupun că vei avea bani în buzunar. Ai întotdeauna. O să vezi că am o casă destul de agreabilă. O să ţi placă în Georgetown. Cuvintele lui erau ca nişte degete care mi ar fi atins dosul palmei, neli¬niştitor şi palpitant. E un loc destul de civilizat, un loc cu tradiţie. Şi, bineînţeles, cu zăpadă. Îţi dai seama. Este foarte frig. Dacă nu vrei cu adevărat s o faci într un climat fri¬guros...
― Nu mi pasă de zăpadă, am mormăit în barbă.
― Da, sigur. Am să ţi las nişte haine de iarnă, ca să fiu mai sigur, a rostit în acelaşi mod conciliant.
― Detaliile astea n au nici o importanţă, am spus.
Ce nebunie, să se gândeascâ la asemenea lucruri! Simţeam inima bâtând să mi spargă pieptul.
„Poate că pentru tine contează, m am gândit. Dar pentru mine e important doar să fiu în trupul acesta şi să fiu viu." Am revăzut cu ochii minţii zăpada ultimei ierni pe care o trăisem în Auvergne. Am văzut soarele coborând deasupra munţilor... Am văzut preotul de la biserica din sat tremurând în holul cel mare şi plângându mi se că lupii coboară noaptea până în localitate. Sigur că eram de acord să i vânez. Era de datoria mea.
Nu mi păsa dacă el îmi citea gândurile sau nu.
― Ah, dar nu vrei să mănânci mâncare bună? Nu vrei să bei vin bun? O femeie sau un bărbat, nici asta nu contează? Vei avea nevoie de bani şi de facilităţi, cu siguranţă.
N am răspuns. Vedeam soarele pe zăpadă. Mi am lăsat privirea să se plimbe pe faţa lui. Mă gândeam cât de ciudat de graţios părea când încerca să mă convingă, cât de tare semăna cu David.
Era gata să vorbească mai departe despre lux când i am făcut semn să tacă.
― Bine, am spus. Cred că ai să mă vezi miercuri. Să zicem o oră după ce se întunecă. Oh, trebuie să te previn. Averea de zece milioane de dolari. Îţi va sta la dispoziţie s o ridici vineri dimineaţă, numai două ore. Va trebui s o ceri în persoană. I am atins uşor umărul. Evident, această persoană.
― Evident. Aştept cu nerăbdare.
― Vei avea nevoie de o parolă ca să faci tranzacţia. Şi vei afla parola de la mine doar când îmi vei da trupul înapoi, aşa cum ne am înţeles.
― Nu. Fără parolă. Transferul fondurilor trebuie să fie făcut complet şi irevocabil înainte ca banca să se închidă miercuri după amiază. Tot ce voi avea de făcut vineri va fi să mă prezint, să accept să mi se ia amprenta ― dacă insişti ― iar împuternicitul va semna că pot să ridic banii. Am rămas tăcut, gândindu mă. La urma urmei, frumosul meu prieten, a zis el, dacă nu ţi place ziua petrecută ca om? Dacă o să crezi că nu merită banii?
― Va merita banii, am şoptit, mai mult pentru mine însumi.
― Nu, a spus răbdător, dar insistent. Fără parolă.
L am studiat. Îmi zâmbea şi părea nevinovat, şi cu adevărat tânăr. Doamne Dumnezeule, trebuia să însemne ceva şi pentru el vigoarea aceea tinerească. Cum se putea să nu l uluiască, măcar pentru o vreme? Poate că la început se gândise şi el că obţinuse tot ceea ce ar fi putut să şi dorească vreodată.
― Nu pentru multă vreme, a spus brusc, ca şi cum n ar fi fost în stare să şi reţină vorbele. Nu m am putut împiedica să rid. Dă mi voie să ţi spun un secret despre tinereţe, a rostit cu răceală. Bernard Shaw spunea că tânărul nu ştie să şi folosească tinereţea, îţi aduci aminte de remarca asta atât de apreciată?
― Da.
― Ei bine, nu i aşa. Tânărul ştie cât de dificilă şi de îngrozitoare poate fi tinereţea. Tinereţea lui se risipeşte din cauza altora, ceea ce i îngrozitor. Un tânăr n are autoritate şi nu este respectat.
― Eşti nebun. Cred că nu ştii să foloseşti ceea ce furi. Cum de nu te înfioară puterea creatoare? Cum de nu te bucură frumuseţea care se reflectă în ochii celor care se uită la tine oriunde te ai duce?
A clătinat din cap.
― Ai să te bucuri dumneata de asta, a zis. Trupul e tânăr, iar dumneata ai fost mereu tânăr. Te va înfiora puterea cre¬atoare de care vorbeai. Vei fi fericit să te reflecţi în privirile acelea iubitoare. S a oprit. A luat ultima gură de cafea şi a privit în ceaşcă. Fără parolă, a spus politicos.
― Foarte bine.
― Bun, a rostit cu un zâmbet cald şi uimitor de strălucitor. Aminteşte ţi că ţi am oferit o sâptămână pentru banii pe care ţi i cer. Ai hotărit singur că vrei numai o zi. Poate că, după ce dai de gust, ai să vrei o perioadă mai lungă.
― Poate, am spus.
Fusesem din nou distras de vederea lui, de vederea mâinilor mari şi calde peste care îşi trăgea acum mănuşile.
― O altă schimbare te va costa o altă sumă frumuşică, a zis vesel, numai zâmbet, în timp ce şi aranja fularul sub revere.
― Bineînţeles.
― Banii chiar nu înseamnă nimic pentru dumneata, nu i aşa?
― Nimic.
„Ce tragic, m am gândit, că pentru tine înseamnă atât de mult."
― Ei bine, cred că acum trebuie să mi iau rămas bun şi să te las să te pregăteşti. Ne vedem miercuri.
― Nu încerca să fugi de mine, am spus grav, aplecându mă înainte şi atingându i faţa cu mâna.
Gestul l a uimit; a rămas nemişcat, ca un animal care a simţit brusc pericolul acolo unde înainte nu fusese. Dar expresia i a rămas calmă, şi mi am lăsat degetele să zăbovească pe pielea netedă şi bărbierită.
Le am mişcat apoi încet în jos, simţind fermitatea bărbiei, până mi am oprit mâna pe gâtul lui. Briciul trecuse şi pe aici, lăsând o urmă mai întunecată; pielea era întinsă, sur¬prinzător de musculoasă, iar atunci când sudoarea i a cuprins fruntea a râspândit o mireasmă tinerească şi curată. I am văzut buzele mişcându se şi zâmbind nemaipomenit de plăcut.
― Trebuie să te bucuri măcar un pic că eşti tânăr, am mormăit.
A zâmbit, ca şi cum ar fi ştiut cât de radios şi de seducător îi era zâmbetul.
― Am visele tinerilor, a spus. Ei visează mereu să fie mai bătrâni, mai bogaţi, mai înţelepţi şi mai puternici, nu crezi? Am râs. Am să te aştept miercuri noaptea, a rostit cu aceeaşi elocventă sinceritate. Poţi fi sigur. Vino. O vom face, îţi promit. S a aplecat în faţă şi a şoptit: Vei intra în acest trup. Ai să vezi.
A zâmbit iarăşi, cât de fermecător şi de insinuant era în stare.
― Vreau să pleci chiar acum din New Orleans.
― O, da, imediat, a replicat. S a ridicat fără vorbă şi s a îndepărtat, încercând să şi ascundă teama. Mi am luat deja biletul. Nu mi place aerul stătut al Caraibelor. A râs autoironic şi aproape plăcut. A continuat, ca şi cum ar fi fost un profesor înţelept care dojeneşte un student. Mai vorbim când ai să vii la Georgetown. Între timp nu încerca să mă spi¬onezi. Voi şti. Sunt foarte bun la aflat lucruri din astea. Chiar şi la Talamasca erau uimiţi de puterile mele. Ar fi trebuit să mă păstreze! Ar fi trebuit să mă studieze!
― N am să te spionez, am răspuns grijuliu şi cu aceeaşi tonalitate joasă. Nu pentru că mi ar păsa dacă ştii sau nu.
A râs iar, mocnit, înăbuşit, apoi a înclinat din cap şi s a îndreptat către uşă. Era din nou fiinţa stângace şi dizgraţioasă, plină de o agitaţie smintită. Părea cu atât mai tragic cu cât trupul s ar fi putut mişca la fel de elegant ca o panteră, dacă înăuntru ar fi fost alt suflet.
L am ajuns pe trotuar, uluindu l şi aproape înspăimântându l, în ciuda puterilor sale de mediu. Eram aproape ochi în ochi.
― Ce vrei să faci cu trupul meu? l am întrebat. Vreau să spun altceva decât să te ascunzi în fiecare dimineaţă ca un fluture de noapte sau ca un limax uriaş.
― Ce crezi? a răspuns, jucând din nou rolul gentlemanului englez deosebit de sincer. Vreau să beau sânge. Ochii i s au mărit şi s a apropiat. Vreau să iau şi viaţa când îl beau. E lucrul cel mai important, nu i aşa? Nu le furi numai sângele, ci şi viaţa. Eu n am furat niciodată până acum ceva atât de preţios de la nimeni. A zâmbit viclean. Trupul, da, dar nu sângele şi viaţa.
I am dat drumul, trăgându mă înapoi de lângă el, la fel de repede cum făcuse şi el înainte. Inima mea o luase razna şi am simţit un fior străbătându mă în timp ce mă uitam la faţa lui frumoasă şi aparent inocentă.
Continua să zâmbească.
― Eşti hoţ prin excelenţă, a spus. Fiecare suflare pe care o iei e furată! O, da, trebuie să am trupul tău. Trebuie să încerc şi această experienţă. Să răsfoiesc dosarele despre vampiri de la Talamasca a fost un triumf, darmite să ţi iau în stăpânire trupul şi să fur sânge! Ah, asta depăşeşte aşteptările mele cele mai grozave! Eşti hoţul de pe cea mai înaltă treaptă!
― Pleacă din calea mea, am şoptit.
― Ei, haide, nu fi atât de mofturos, a zis. Nu ţi place când ţi o fac ceilalţi. Eşti un privilegiat, eşti Lestat de Lioncourt. Ai descoperit ceea ce căuta Diogene. Un om cinstit! Un alt zâmbet larg, apoi o salvă de hohote de râs, ca şi cum nu s ar mai fi putut abţine. Ne vedem miercuri. Şi să vii devreme. Vreau să mă bucur cât mai mult de noapte.
S a întors şi a ieşit grăbit în stradă, fiuturând frenetic din mână ca să cheme un taxi. A ţâşnit în plin trafic ca să şi facă loc într un taxi care tocmai oprise pentru altcineva. A urmat o mică ceartă, dar a plecat imediat, trântind uşa în nasul celuilalt în timp ce maşina demara. Mi a făcut cu ochiul prin fereastra murdară. Apoi şi el, şi taxiul s au făcut nevăzuţi.
Eram absolut încurcat. Am rămas acolo, incapabil să mă mişc. În ciuda frigului, noaptea era însufleţită şi plină de vocile amestecate ale turiştilor şi de maşinile care încetineau să i lase să traverseze. Fără să vreau, am încercat să mi imaginez locul în lumina soarelui; am încercat să mi imaginez cerul de deasupra, emoţionant de albastru.
După aceea mi am ridicat gulerul de la palton.
M am plimbat ore întregi. Încă îmi mai răsuna în urechi vocea frumoasă şi cultivată.
Nu le furi numai sângele, ci şi viaţa. Eu n am furat nicio¬dată ceva atât de preţios, de la nimeni. Trupul, da, dar nu sângele şi viaţa.
N aş fi putut să dau ochii cu Louis. N aş fi putut să stau de vorbă cu David. Iar dacă ar fi aflat Marius, totul s ar fi terminat înainte să înceapă. Cine ştie ce ar fi fost în stare să mi facă Marius pentru că nutream o asemenea idee? Şi totuşi, el, cu vasta lui experienţă, ar fi ştiut dacă era o posi¬bilitate adevărată sau o aiureală. Dumnezeule, dar oare Marius nu dorise niciodată aşa ceva?
Până la urmă, m am întors acasă, am stins luminile şi m am întins pe sofaua de catifea, uitându mă la oraşul de dedesubt prin peretele de sticlă neagră.
Adu ţi aminte, te rog, că, dacă îmi faci vreun rău, pierzi ocazia pentru totdeauna... Ucide mă sau nu vei şti niciodată cum e să fii din nou om... Nu vei şti niciodată cum e să te plimbi în lumina soarelui, să te bucuri de o masă bună, cu mâncare adevărată, să faci dragoste cu o femeie sau cu un bărbat.
M am gândit la puterea de a te desprinde de forma materială. Nu mi plăcea această putere, şi proiecţia astrală – cum se numea această rătăcire a sufletului ― nu mi se întâmpla în mod spontan. De fapt, o foloseam atât de rar, încât puteam număra ocaziile pe degetele unei singure mâini.
Nu încercasem să mi părăsesc trupul nici măcar atunci când suferisem în deşert; nu fusesem expulzat din el şi nici nu mă gândisem la o asemenea posibilitate.
Ideea de a mă dezlipi de propriul corp şi de a pluti dea¬supra, incapabil să găsesc o uşă ― fie către rai, fie către iad ― mă îngrozea. Călătorind astfel, sufletul neîntrupat nu era în stare să treacă stadiul spre moarte ― îmi era clar că aşa este încă de prima oară, când încercasem şmecheria. Dar să intri în trupul unui muritor! Să rămâi acolo, să mergi, să vezi, să simţi ca un muritor, ah, nu mi puteam stăpâni emoţia. Devenea suferinţă pură.
După schimbare vei avea la dispoziţie toată noaptea de miercuri şi întreaga zi de joi. Întreaga zi de joi, întreaga zi...
În cele din urmă, înainte să se facă dimineaţă, mi am sunat agentul din New York. Omul habar n avea de cel din Paris. Mă ştia numai sub două nume. Nu mai folosisem nici unul de mai multe luni. Era neverosimil ca Raglan James să mi cunoască aceste identităţi şi diversele lor posibilităţi. Părea calea de urmat cea mai simplă.
― Am o treabă pentru dumneata, una foarte complicată. Trebuie făcută imediat.
― Da, sir, oricând, sir.
― Bine, iată numele şi adresa unei bănci din districtul Columbia. Vreau să i notifici...



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:53 pm

9

ÎN SEARA următoare am completat toate hârtiile nece¬sare pentru transferul a zece milioane de dolari americani şi le am trimis prin curier băncii din Washington, împreună cu cartea de identitate a domnului Raglan James şi cu un rezumat al instrucţiunilor scris chiar de mâna mea, şi cu semnătura lui Lestan Gregor, care, din diverse motive, era cel mai bun nume spre a fi folosit pentru întreaga afacere.
Agentul din New York mă mai cunoştea şi sub alt nume, şi am convenit că acesta nu trebuie cu nici un chip să figureze în tranzacţie, iar dacă era cumva nevoie să iau legătura cu agentul, numele de rezervă şi două parole noi îl împuterniceau să transfere bani numai pe baza instrucţiunilor verbale.
Cât despre Lestan Gregor, numele avea să dispară din înregistrări imediat ce milioanele aveau să intre în posesia domnului James. Toate bunurile aparţinând domnului Gregor erau transferate pe celălalt nume ― Stanford Wilde.
Toţi agenţii mei sunt obişnuiţi cu asemenea instrucţiuni bizare ― schimbări de fonduri, dispariţii de identităţi, autorizaţia de a mi vira fonduri oriunde în lume pe baza unui simplu telefon. De data aceasta, întărisem sistemul. Stabilisem parole bizare şi greu de pronunţat. Pe scurt, făcusem tot ce se putea ca să mi asigur anqnimatul identităţilor şi să fixez clar termenii transferului celor zece milioane.
Miercuri la prânz banii aveau să fie într un cont sigur la banca din Washington, de unde puteau fi ceruţi numai de domnul Raglan James şi numai între orele zece şi două¬sprezece ale zilei de vineri. Domnul James urma să şi dovedească identitatea prin confruntarea cu fotografia, prin amprentă şi prin semnătură, înainte ca banii să fie trecuţi în contul său. Dacă nu îndeplinea condiţiile, un minut după ora douăsprezece tranzacţia devenea nulă şi neavenită, iar banii se întorceau la New York. Domnul James avea să fie încunoştiinţat de termenii în cauză până cel mai târziu mier¬curi după amiază, cu precizarea că transferul nu avea să fie împiedicat de nimic, dacă toate condiţiile erau respectate întru totul.
Părea un aranjament blindat, pe cât puteam să mi dau seama, numai că, în ciuda a ceea ce credea domnul James, eu nu eram hoţ. Şi, amintindu mi cine era, examinam tran¬zacţia iar şi iar, încercând să fac în aşa fel, încât să i neg superioritatea.
Dar de ce mă amăgeam în continuare, m am întrebat, că n aş vrea să încerc experimentul? Era limpede că exact asta intenţionam să fac.
Între timp, telefonul din apartamentul meu suna mereu – David încerca disperat să ia legătura cu mine ― iar eu stăteam şi mă gândeam în întuneric, refuzând să răspund, neliniştit la fiecare sonerie. Până la urmă, l am scos din priză.
Ceea ce intenţionam să fac era o mârşăvie. Imbecilul o să mi folosească trupul ― nu încăpea îndoială ― pentru cele mai sinistre şi mai crude crime. Iar eu aveam să permit să se întâmple una ca asta numai pentru că astfel puteam deveni om? Era imposibil de justificat aşa ceva, în faţa celor care mă cunoşteau, indiferent cum aş fi întors o.
De fiecare dată când mă gândeam că ceilalţi ar putea descoperi adevărul ― oricare dintre ei ― tresăream şi elimi¬nam gândul din minte. Mă rugam să fie ocupaţi cu treburile lor în lumea largă.
Era mult mai bine să mă gândesc la propunere. Domnul James avusese dreptate în privinţa banilor. Zece milioane nu însemnau absolut nimic pentru mine. De a lungul secolelor adunasem o avere mare şi o sporisem prin diverse mijloace lipsite de scrupule, de nu mai ştiam nici eu cât valora cu adevărat.
Înţelegeam tot mai mult cât era de diferită lumea pentru o fiinţă muritoare, însă tot nu mi dădeam seama de ce erau banii atât de importanţi pentru James. În definitiv, noi eram preocupaţi de probleme privind puterea magiei, a darurilor preternaturale, a priceperii potenţial devastatoare în materie de spirite, de fapte demonice, poate chiar eroice. Dar era limpede că ticălosul voia bani. Spre ruşinea lui, ticălosul nu vedea dincolo de bani. Şi poate că nici nu era aşa de rău.
Gândiţi vâ cât ar fi putut fi de periculos, dacă ar fi avut ambiţii cu adevărat mari. Dar nu avea.
Iar eu doream trupul acela omenesc. Şi asta era treapta de jos.
În rest nu era vorba decât de deducţii logice. Şi cu cât tre¬cea timpul, cu atât „comiteam" mai multe.
De exemplu, cedarea puternicului meu trup era oare cu adevărat atât de josnică? Micul arivist nu reuşea să se folosească nici măcar de trupul omenesc pe care îl avea. La masa din cafenea se transformase pentru o jumătate de oră într un gentleman perfect, iar apoi gâfâise şi îşi reluase ges¬turile stângace şi dizgraţioase imediat ce se ridicase în picioare. N ar fi fost în stare niciodată să se folosească de forţa mea fizică. N ar fi fost în stare nici să dirijeze puterile telekinetice de care dispuneam, indiferent cât de bun mediu se pretindea a fi. Poate că s ar fi descurcat cu telepatia, dar, dacă ne gândim la transă şi la vrăjitorie, cred că aceste daruri nici n ar fi fost măcar în stare să înceapă să le folosească. Aveam îndoieli că ar fi reuşit să se mişte foarte repede. Ar fi fost mai degrabă greoi, lent şi ineficace. Despre zburat, cred că nici nu s ar fi putut pune problema. Şi ar fi intrat singur într un bucluc teribil.
Da, era foarte bine şi frumos că era doar un intrigant meschin şi mizerabil. Mult mai bine decât să fi fost un zeu al escrocilor. Cât despre mine, ce aveam de gând să fac?
Casa din Georgetown, maşina, lucrurile astea nu însem¬nau nimic! Îi spusesem adevărul. Voiam să fiu viu! Sigur că aş fi avut nevoie de nişte bani pentru mâncare şi băutură. Dar nu te costă nimic să te bucuri de lumina zilei. Într adevăr, experienţa nu cerea în nici un fel mare confort sau lux. Doream numai să încerc senzaţia spirituală şi fizică de a fi din nou carne muritoare. Mă vedeam pe mine însumi atât de neasemănător cu mizerabilul Hoţ de Trupuri!
Îmi mai rămânea însă o îndoială. Dacă zece milioane nu erau de ajuns ca omul să mi aducă trupul înapoi? Poate că ar fi trebuit să dublez suma. Pentru o persoană atât de josnică, o avere de douăzeci de milioane de dolari ar fi fost cu adevărat o ispită. Pe vremuri găsisem că e folositor întotdeauna să dublezi suma pe care ţi o cereau oamenii pentru serviciile aduse, obţineam în felul acesta din partea lor o loialitate la care nici nu se gândiseră.
Am sunat din nou la New York. Am dublat suma. Agentul meu, destul de explicabil, a crezut că îmi pierdusem minţile. Am folosit noile parole ca să confirm valabilitatea tranzacţiei. Apoi am închis.
Acum trebuia să vorbesc cu David sau să plec la George¬town. Îi făgăduisem totuşi ceva lui David. Am stat foarte liniştit, aşteptând să sune telefonul, şi când a sunat, l am ridicat.
― Slavă Domnului că eşti acolo.
― Ce este? l am întrebat.
― Am recunoscut imediat numele de Raglan James şi ai perfectă dreptate. Tipul nu e în interiorul propriului său trup! Persoana cu care ai negociat are şaizeci şi şapte de ani. S a născut în India, a crescut la Londra şi a stat la închisoare de cinci ori. Este un hoţ cunoscut în toată Europa, ceea ce voi în America numiţi un escroc. Este, de asemenea, un mediu puternic şi un specialist în magia neagră ― unul dintre cei mai iscusiţi despre care am aflat vreodată.
― Aşa mi a spus şi el. A lucrat în cadrul Ordinului?
― Da. Asta e una dintre cele mai mari greşeli pe care le am făcut vreodată. Lestat, omul acesta ar fi în stare s o seducă pe Sfânta Fecioară şi să i fure ceasul Mântuitorului. Şi totuşi, s a ruinat în câteva luni. Asta i problema despre care vreau să ţi vorbesc. Ascultă mă, te rog. Vrăjitorii de felul lui atrag întotdeauna răul asupra lor! Cu darurile pe care le are ar fi trebuit să fie în stare să ne înşele pe veci; în loc de asta, şi a folosit măiestria ca să stoarcă bani de la ceilalţi membri şi să fure din pivniţe!
― Mi a spus. Dar ce i cu povestea schimbării trupurilor? Poate fi vreo îndoială în legătură cu ea?
― Descrie bărbatul pe care l ai văzut.
Am făcut o. Am pus accent pe înălţimea şi pe natura robustă a învelişului fizic. Păr bogat şi lucios, piele neobiş¬nuit de netedă şi mătăsoasă. O excepţională frumuseţe.
― Chiar acum mă uit la o fotografie a acestui om.
― Explică mi.
― A fost închis, scurt timp, într un spital londonez pentru nebuni criminali. Mamă anglo indianâ, ceea ce poate să explice excepţionala frumuseţe pe care ai descris o şi pe care o văd şi eu aici destul de clar. Tatăl ― taximetrist din Londra, mort în închisoare. Tipul lucra într un garaj, tot în Londra, specializat în maşini extrem de scumpe. Intermediar în vânzări de droguri, ca activitate suplimentară. Într o noapte şi a ucis toată familia ― soţie, doi copii, cumnat şi mamă ― şi s a predat poliţiei. I s a găsit în sânge un amestec înspăimântâtor de droguri halucinogene laolaltă cu o mare cantitate de alcool. Erau exact aceleaşi droguri pe care le vindea adesea tinerilor din vecini.
― Simţurile deranjate, dar nimic în legătură cu creierul.
― Exact. Pe cât şi au putut da seama autorităţile, întregul acces de furie a fost provocat de droguri. După incident, omul n a mai scos o vorbă. A rămas inert, imun la orice stimul, până când, după trei săptămâni de la internare, a eva¬dat în mod misterios, lăsând în cameră trupul unui sanitar asasinat. Ghici cine se întâmpla să fie sanitarul?
― James.
― Exact. Identificat cu certitudine post mortem, după amprente, lucru confirmat de Interpol şi Scotland Yard. James lucrase în spital sub alt nume, începând cu o lună înainte de incident şi, fără îndoială, aşteptând să sosească un asemenea corp.
― Apoi şi a ucis deliberat propriul trup. Un ticălos cu nervi de oţel.
― Ei bine, trupul lui era foarte bolnav ― cancer, ca să fiu concret. Autopsia a arătat că n ar fi supravieţuit mai mult de şase luni. Lestat, din datele pe care le avem reiese că este posibil ca James să fi contribuit la crimele care i au pus la dispoziţie trupul tânârului. Dacă nu l fura, ar fi trebuit să descopere altul în aceeaşi stare. Şi o dată ce ar fi dat lovitura mortală vechiului său corp, acesta ar fi intrat în mormânt, înţelegi, luând cu el tot cazierul lui James.
― Şi mie de ce mi a spus numele adevărat? De ce mi a mărturisit că a făcut parte din Talamasca?
― Pentru că eu aş fi putut verifica toată povestea. Lestat, tot ce face el e calculat. Nici nu ţi dai seama cât e de deştept. Vrea ca tu să ştii că poate face ceea ce spune că poate să facă! Şi că fostul proprietar al trupului tânăr nu este în stare să se amestece.
― David, mai sunt totuşi câteva aspecte neclare. Sufletul celuilalt. A murit în trupul bătrânului. De ce... nu s a desprins?
― Lestat, sărmanul om probabil că habar nu avea că aşa ceva era cu putinţă. Fără îndoială, James e cel care a înfăptuit schimbul. Uite, am aici mărturiile altor membri ai Ordinului care afirmă că personajul nostru îi scotea din pro¬priul lor fizic şi intra în posesia trupurilor pentru perioade scurte de timp. Este vorba exact despre senzaţiile pe care le ai încercat şi tu ― vibraţie, presiune. Dar aici avem de a face cu membri educaţi ai ordinului Talamasca. Mecanicul londonez nu era obişnuit cu astfel de lucruri. Singura lui experienţă în legătură cu preternaturalul erau drogurile. Şi Dumnezeu ştie ce idei o mai fi avut în cap. În plus, James a făcut târgul cu un om într o severă stare de şoc.
― Ceea ce seamănă cu o păcăleală inteligentă, am spus. Descrie mi l pe James, aşa cum l ai cunoscut tu.
― Zvelt, aproape uscat, ochii aprinşi, păr alb şi bogat. Nu era un bărbat urât. Şi, din câte îmi amintesc, avea o voce fru¬moasă.
― Ăsta i omul nostru.
― Lestat, biletul pe care mi l ai trimis prin fax de la Paris nu lasă nici o îndoială. Este scrisul lui James şi semnătura lui. Nici nu ţi dai seama câte a aflat despre tine prin inter¬mediul Ordinului! Pentru mine aspectul cel mai tulburător este că a dat peste arhiva noastră.
― Mi a spus.
― A intrat în ordin tocmai ca să aibă acces la asemenea secrete. A spart sistemul de calculatoare. Nici nu se poate spune ce ar fi putut afla. Şi totuşi, n a rezistat şi a furat un ceas de argint al unuia dintre membri şi un colier de dia¬mante din pivniţe. Făcea tot felul de lucruri nesăbuite. Le a jefuit celorlalţi camerele. Nu se poate să mai stai de vorbă cu o astfel de persoană! Nici nu se pune problema.
― Acum vorbeşte superiorul general, David.
― Lestat, este vorba despre schimbul de trupuri! Asta înseamnă să ţi pui trupul, cu toate înzestrările lui, la dis¬poziţia acestui individ.
― Ştiu.
― Nu poţi s o faci. Şi dă mi voie să ţi fac o propunere şocantă. Dacă tot îţi place să iei vieţi, aşa cum mi ai spus, de ce nu l omori pe acest tip revoltător cât de repede poţi?
― David, discuţia noastră devine jignitoare. Chiar sunt şocat.
― Nu te juca cu mine. N avem vreme. Îţi dai seama că James este destul de deştept, încât să conteze în afacerea lui şi pe firea ta uşuratică? A pus ochii pe tine pentru schimb, exact la fel cum a pus ochii pe bietul mecanic londonez. Ţi a studiat impulsivitatea, curiozitatea, neînfricarea. Şi a presu¬pus în mod corect că nu vei asculta nici unul dintre avertis¬mentele mele.
― Interesant.
― Vorbeşte mai tare, nu te aud.
― Ce altceva îmi mai poţi spune?
― Ce mai vrei să ştii?
― Vreau să înţeleg.
― De ce?
― David, înţeleg punctul tău de vedere în legătură cu mecanicul cherchelit; cu toate acestea, de ce sufletul lui nu s a ridicat repede şi n a ieşit din trupul canceros când James i a dat acestuia o lovitură zdravănă în cap?
― Ai spus o chiar tu. Lovitura a fost în cap. Sufletul era deja prins în mrejele noului creier, iar acesta n a mai avut parte de nici un moment de claritate sau de voinţă care l ar fi lăsat să ţâşneascâ liber. Chiar şi când este vorba despre un vrăjitor deştept ca James, dacă ţesuturile creierului sunt vătămate tare înainte ca sufletul să aibă şansa să se desprindă, n o mai poate face. Urmează moartea, care ia întreg sufletul pe lumea cealaltă. Dacă te decizi să pui capăt zilelor mizerabilului, ia l prin surprindere şi ai să ţi dai seama tu însuţi ce se întâmplă când îi striveşti craniul ca pe un ou.
Am râs.
― Nu te am auzit niciodată atât de furios.
― Din cauză că te cunosc şi cred că intenţionezi să accepţi schimbul, deşi nu trebuie s o faci!
― Mai râspunde mi la nişte întrebări. Vreau să mă gândesc până la capăt.
― Nu.
― Experienţele apropierii de moarte, David. Ştii, sărma¬nele suflete care suferă un atac de cord trec printr un tunel, văd o lumină şi pe urmă revin la viaţă. Ce se întâmplă de fapt cu ele?
― Mă întreb şi eu.
― Nu te cred. I am relatat ce mi povestise James despre trunchiul cerebral şi sufletul rezidual, cât de bine m am pri¬ceput. În cazul acestor experienţe rămâne în urmă o părticică de suflet?
― Poate. Sau poate că indivizii înfrunta moartea ― de fapt, se intersectează cu ea ― şi sufletul, întreg şi nevătămat, este trimis înapoi. Nu ştiu.
― Dar, în orice caz, nu poţi, pur şi simplu, să mori ieşind din trup, nu i aşa? Dacă eu în deşertul Gobi m aş fi desprins de trupul meu, n aş fi găsit poarta, aşa este? N ar fi fost acolo. Poarta se deschide numai pentru sufletul întreg.
― Da. Pe cât ştiu eu, da. S a oprit, apoi a spus: De ce mă întrebi aşa ceva? Încă mai visezi să mori? Nu cred. Prea doreşti cu disperare să fii viu.
― Am fost mort vreme de două secole, David. Dar cu stafiile şi cu spiritele pământene cum s a întâmplat?
― Ele n au reuşit să găsească poarta despre care vorbeşti, chiar dacă era deschisă. Sau n au vrut să treacă prin ea. Uite, putem sta de vorbă despre lucrurile astea într una din nopţile viitoare, hoinărind pe aleile din Rio sau de oriunde vrei. Important este să juri că nu vei mai trata în continuare cu vrăjitorul nostru ― asta dacă nu cumva n ai de gând să mi urmezi sugestia şi să l extermini cât de curând.
― De ce ţi e aşa frică de el?
― Lestat, trebuie să înţelegi cât de distructiv şi de vicios poate fi individul. Nu se poate să i dai trupul tău! Şi tu toc¬mai asta vrei să faci. Uite, dacă ai intenţiona să posezi un trup muritor pentru o vreme, aş fi împotrivă, pentru că e un lucru diavolesc şi împotriva firii! Darmite să ţi cedezi trupul acestui nebun! Dumnezeule, vrei să vii, te rog, aici, la Londra? Dă mi voie să ţi vorbesc. Nu mă face să mă simt atât de vinovat!
― David, aţi făcut cercetări în legătură cu el înainte de a l primi în Ordin, nu i aşa? Ce fel de om e... vreau să spun, cum a ajuns un asemenea vrăjitor?
― Ne a păcălit cu materiale pregătite dinainte şi cu dosare contrafăcute la o scară incredibilă. Îi place genul ăsta de complicitate. Şi e un fel de geniu al computerelor. Cercetările noastre adevărate au avut loc de fapt abia după ce a plecat.
― Şi? Cum a început totul?
― Familie bogată de negustori. Ruinată înainte de război. Mama ― mediu faimos, legitim şi devotat ― primeşte o pen¬sioară pentru serviciile ei. O cunoştea toată lumea din Londra. Îmi amintesc că auzisem şi eu de ea, chiar înainte ca lucruri de acest gen să mă intereseze. Talamasca i a procla¬mat de mai multe ori originalitatea, dar ea a refuzat să fie cercetată. Era o creatură fragilă care îşi iubea foarte mult unicul fiu.
― Raglan, am spus.
― Da. A murit de cancer. Suferinţă teribilă. Singura ei fiică a devenit croitoreasă şi încă mai lucrează pentru un magazin de rochii de mireasă din Londra. Numai lucru de calitate. Adânc mâhnită, dar uşurată de moartea dificilului ei frate. Am vorbit cu ea azi dimineaţâ. Spunea că el fusese distrus de tânăr de moartea mamei.
― E de înţeles.
― Tatăl a lucrat aproape toată viaţa pentru Liniile Maritime Cunard, ajungând în ultimii ani stevard la clasa întâi pe Queen Elisabeth 2. Foarte mândru de performanţă. Mare scandal şi ruşine acum câţiva ani, când James, angajat datorită intervenţiei tatălui, a jefuit prompt pe unul dintre pasageri de patru sute de lire. Tatăl l a renegat, după care a fost repus în drepturi de Cunard, înainte de a muri. N a mai vorbit niciodată cu fiul lui.
― Aha, fotografia de pe vas, am zis.
― Poftim?
― Când l aţi alungat, a vrut să se întoarcă în America exact cu această navă... la clasa întâi, bineînţeles.
― Ţi a spus el asta? Se poate. Nu ştiu amănunte.
― Nu contează. Continuă. Cum a ajuns la ocultism?
― A fost bine educat şi a petrecut mai mulţi ani la Oxford, deşi pe vremea aceea trebuia să trăiască în sărăcie. A început să aibă preocupări de mediu chiar înainte de moartea mamei. N a intrat în posesia bunurilor sale până în anii cincizeci, la Paris, după care a strâns repede în jurul lui o suită enormă şi a început să şi păcălească clienţii în modurile cele mai sălbatice şi mai bătătoare la ochi, aşa că a sfârşit prin a fi închis.
Oarecum, acelaşi lucru s a întâmplat şi mai târziu, la Oslo. După un şir de munci ocazionale, unele dintre ele destul de înjositoare, a iniţiat un fel de biserică spiritistă, pe urmă a pungăşit o văduvă de economiile ei de o viaţă şi a fost deportat. A urmat Viena, unde, înainte de a deveni con¬silierul bogaţilor în probleme de puteri ale psihicului, a fost chelner într un hotel de prim rang. A ţinut câteva săptâmâni. Plecare precipitată ― abia a scăpat să nu fie arestat. În Milano a stors mai multe mii de la un membru al vechii aris¬tocraţii, înainte să fie descoperit. A fugit din oraş în plină noapte. S a oprit la Berlin, unde a fost arestat şi a aranjat să fie eliberat. S a întors la Londra şi a ajuns din nou la închisoare.
― Suişuri şi coborâşuri, am spus, amintindu mi de vorbele lui.
― Mereu aceeaşi schemă. Porneşte de la nivelul cel mai de jos, ajunge apoi să trăiască extravagant de luxos şi să cheltuiască sume exorbitante pentru haine, motociclete, excursii cu avionul peste tot, ca apoi să se prăbuşească din cauza unor delicte mărunte, a unor trădări şi înşelătorii. Nu reuşeşte să spargă circuitul. Întotdeauna se prăbuşeşte.
― Aşa se pare.
― Lestat, cu omul ăsta se întâmplâ ceva absolut imbecil. Vorbeşte opt limbi, poate intra în orice program de calcula¬tor, poate stăpâni trupurile altora destul încât să le prade seifurile ― apropo, e obsedat de seifurile încastrate în zid într un fel aproape erotic! ― şi totuşi, se amestecă în înşelătorii mărunte şi sfârşeşte cu cătuşe la mâini! Obiectele pe care le a luat din subteranele noastre erau aproape imposibil de vândut. Până la urmă, le a plasat pe piaţa neagră la un preţ de nimic. Suferă, într adevăr, de o nebunie fără leac!
Am râs în barbă.
― David, furturile sunt simbolice. E o creatură impulsivă şi obsedata. E un joc. Iată de ce nu se poate mulţumi cu ceea ce fură. Mai mult decât orice, pentru el contează procesul.
― Dar e un joc distructiv şi fără sfârşit.
― Înţeleg. Mulţumesc pentru informaţie. Te voi suna curând.
― Stai o clipă, nu poţi să închizi, nu ţi dau voie, tu nu ţi dai seama...
― Ba da, David.
― Lestat, în lumea ocultismului există o vorbă. Leşurile ademenesc leşuri. Ştii ce înseamnă?
― Cum ai vrea să mă pricep la ocultism, David? E terito¬riul tău.
― Nu i momentul pentru sarcasm.
― Iartă mă. Ce înseamnă?
― Că atunci când un vrăjitor îşi foloseşte puterile într un mod meschin şi egoist, vraja se întoarce întotdeauna împotriva lui.
― E o superstiţie.
― E un principiu la fel de vechi ca magia însăşi.
― David, el nu i un magician, e numai o creatură cu puteri psihice definite şi măsurabile. Poate să intre în alţi oameni. Şi în cazul despre care ştim, a operat chiar un schimb.
― E totuna! Dacă ţi foloseşti puterile ca să faci rău altcuiva, răul se întoarce împotriva ta.
― Dragul meu, sunt cea mai bună dovada că o astfel de opinie este falsă. Data viitoare o să mi explici conceptul karma, iar eu voi adormi.
― James este vrăjitorul rău prin excelenţă. Deja a sfidat o dată moartea, pe socoteala altcuiva; trebuie oprit.
― Pe mine de ce nu ai încercat să mă opreşti atunci când ai avut ocazia? La Talbot Manor eram la dispoziţia ta. Puteai găsi o cale.
― Nu mă îndepărta cu acuzaţii!
― Te iubesc, David. Te voi căuta curând. Eram pe punctul să închid, dar mi a trecut ceva prin cap. Aş vrea să mai ştiu ceva, am spus.
― Da, ce anume?
Cât era de uşurat că mai eram încă la telefon!
― Aveţi relicvele acelea ale noastre ― bunurile pe care le ţineţi în pivniţe...
― Da.
Nu era în largul lui. Părea să i fie jenă.
― Caut un medalion, am zis, un medalion cu portretul Claudiei, ai dat peste aşa ceva?
― Cred că da, a răspuns. Am verificat inventarul tuturor obiectelor după ce ai venit la mine prima oară. Cred că era şi un medalion. Sunt aproape sigur. Ar fi trebuit să ţi fi spus mai demult, nu?
― Nu. Nu contează. Era un medalion cu lănţişor, cum poartă femeile?
― Da. Vrei să l caut? Dacă îl găsesc, ţi l dau.
― Nu, nu l căuta acum. Poate mai târziu. La revedere, David. Ne vedem curând.
Am închis şi am scos telefonul din priză. Aşadar, existase un medalion, unul de damă. Dar pentru cine fusese oare făcut? Şi de ce mi se arăta în vis? Claudia n avea de ce să poarte un medalion cu propria ei imagine. Dacă l ar fi avut, mi aş fi adus aminte. Pe când încercam să l vizualizez sau să mi l amintesc, am simţit o combinaţie specială de tristeţe şi de teamă. Parcă aş fi fost foarte aproape de un lăcaş negru, de un loc al morţii. Şi am auzit râsete, ca adesea. Doar că, de data aceasta, nu râdea Claudia. Eu râdeam. Am avut o senzaţie de tinereţe preternaturală şi posibilităţi fără sfârşit.
Cu alte cuvinte, mi am amintit de vampirul tânăr care fusesem la începutul secolului al optsprezecelea, înainte să fi avut parte de loviturile timpului.
Ei bine, ce mi pasă mie de blestematul de medalion? Poate că numai James mi l băgase în cap şi de aceea mă urmărea. Sau o fi fost numai ca să mă ademenească, şi, de fapt, eu nu văzusem niciodată un asemenea medalion. Mai bine ar fi pomenit despre altă bijuterie, despre vreuna care îmi aparţinuse.
Nu, explicaţia era simplistă. Imaginea fusese prea vie. Şi îmi apăruse în vis înainte ca James să mi fi ieşit în cale. M am înfuriat. Aveam alte lucruri la care să mă gândesc acum, nu i aşa? Lasă mă n pace, Claudia! Ia ţi, te rog, medalionul, ma chérie, şi du te.


AM RĂMAS multă vreme în întuneric, ascultând ceasul ticăind pe cămin şi zgomotul întâmplător al traficului din stradă.
Am încercat să meditez la spusele lui David. Am încer¬cat. Dar nu eram în stare să gândesc decât un lucru: „Aşadar, James chiar poate s o facă! El este omul cu părul alb din fotografie şi şi a schimbat trupul cu al mecanicului din spi¬talul de la Londra. Deci este cu putinţă!"
Când şi când îmi revenea în minte medalionul şi vedeam portretul Claudiei pictat atât de meşteşugit. James o poate face! Pot trăi şi respira în trupul acela! Iar când soarele va răsări peste Georgetown dimineaţa, îl voi vedea cu ochii aceia.


AM AJUNS la Georgetown la unu după miezul nopţii. Ninsese toată seara şi străzile erau pline de mormane de zăpadă, curată şi frumoasă. Se adunase deasupra uşilor, îmbrăcase în alb gardurile de fier şi marginile ferestrelor.
Oraşul era imaculat şi încântător ― alcătuit din clădiri graţioase în stil federal, cele mai multe din lemn; aveau linia curată a secolului al optsprezecelea, cu slăbiciunea lui pentru ordine şi echilibru, chiar dacă multe fuseseră construite în primele decenii ale celui de al nouăsprezecelea. Am hoinărit multă vreme pe pustia M Street, cu edificiile ei comerciale, apoi prin campusul liniştit al universităţii şi pe străduţele luminate de pe coasta dealului.
Casa lui Raglan James era o construcţie din cărămidă roşie, deosebit de frumoasă, aşezată chiar la stradă. Avea uşa în centru, cu un ciocănel robust pe post de sonerie, şi două felinare luminoase. Ferestrele erau împodobite cu obloane de modă veche, iar deasupra uşii era o încântătoare fereastra semicirculară.
Geamurile erau curate, în ciuda zăpezii de pe pervaz, şi se vedea prin ele în camerele strălucitoare şi ordonate dinăuntru. Era un interior arătos ― mobilier cochet din piele albă, simplu, modern şi, evident, scump. Pe pereţi, numeroase tablouri ― Picasso, de Kooning, Jasper Johns, Andy Warhol ― se amestecau cu fotografii costisitor înrămate ale unor vapoare moderne. În hol erau şi câteva casete de sticlă cu replicile în miniatură ale unor trans¬atlan¬tice. Podelele erau lăcuite. Peste tot fuseseră râspândite covoare orientale mici, cu desen geometric, iar pe măsuţele de sticlă şi comodele încrustate din lemn de tek erau bibelouri chinezeşti.
Grijuliu, modern, scump şi special ― aşa arăta locul. Îmi părea la fel cum îmi păruseră întotdeauna locuinţele murito¬rilor: ca o înşiruire de decoruri de teatru. Era aproape imposibil de crezut că aş putea fi muritor şi aş locui într o asemenea casă, fie şi pentru o oră.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:54 pm

Camerele arătau atât de curate, încât părea cu neputinţă să le locuiască într adevăr cineva. Bucătăria era plină de vase de aramă strălucitoare, de dispozitive de tot soiul cu uşiţe negre de sticlă, de dulapuri parcă imposibil de deschis şi de farfurii de faianţă roşie.
În ciuda orei înaintate, James nu era nicăieri.
Am intrat în casă.
La etaj am găsit dormitorul, cu un pat modern ― nimic altceva decât o ramă de lemn şi o saltea ― acoperit cu o cuvertură cu desen geometric şi nenumărate perne albe ― la fel de austere şi elegante ca restul. Şifonierul era ticsit de haine scumpe, la fel ca şi sertarele scrinului sau lada sculp¬tată a patului.
Celelalte încăperi erau goale, dar nu se vedea nicăieri vreun semn de neglijenţă. N am văzut nici un calculator. Fără îndoială că le ţinea în altă parte.
Am lăsat într una din camere o mare sumă de bani, ascunzându i în şemineul folosit.
Am mai ascuns bani şi într una din băi, în spatele oglinzii.
Erau simple precauţii. Nu mi dădeam seama cum e să fii om. M aş fi putut trezi destul de neajutorat. Pur şi simplu, nu se ştie niciodată.
Am terminat micile aranjamente şi am ieşit pe acoperiş. James era la poalele dealului, tocmai dăduse colţul ieşind de pe M Street, cu o grămadă de pachete în braţe. Le furase, fără îndoială, la ora asta n avea unde să facă cumpărături. A început să urce, şi l am pierdut din vedere.
Însă şi a făcut apariţia fără nici un zgomot un vizitator straniu. Era un câine mare şi părea că se materializaze în curtea din dos.
Se apropia şi îi puteam simţi mirosul, dar nu l am văzut până ce n am trecut pe acoperişul din spate. Mă aşteptam să l aud, pentru că, fără îndoială, mă adulmecase şi el şi ştia instinctiv că nu miros a om, aşa că trebuia să dea alarma, mârâind şi lătrând.
Câinii reacţionau astfel la mine de secole, chiar dacă nu întotdeauna. Uneori reuşeam să i vrăjesc şi să i fac să mă asculte. Dar mă speriam din instinct, iar ei simţeau întot¬deauna că mi e frică.
Câinele acesta nu lătrase şi nu dăduse nici un semn că ar fi ştiut că sunt acolo. Se uita nemişcat la uşa din spate a casei şi la pătratele de lumină galbenă ce cădeau din geamul uşii pe zăpadă.
Aveam posibilitatea să l studiez în linişte; pur şi simplu, era unul dintre cei mai frumoşi câini pe care îi văzusem vreo¬dată.
Avea o blană moale, pătată cu auriu şi gri, şi o hăinuţă subţire de lână neagră, cu fire mai lungi. Întreaga lui înfăţişare amintea de un lup, dar era prea mare ca să fie lup şi nu avea, ca aceştia, nimic ascuns sau prefăcut. Dimpotrivă, aşa cum stătea nemişcat în faţa uşii, părea de a dreptul maiestuos.
Examinându l mai atent, mi am dat seama că semăna mai ales cu un ciobănesc german, cu botul negru caracteristic şi faţa atentă.
Când m am apropiat de marginea acoperişului şi s a uitat la mine, inteligenţa ascuţită ce se citea în ochii migdalaţi m a înfiorat.
Nu a lătrat, nu a mârâit. Părea înţelegător ca un om. Dar cum se explica tăcerea? Nu îi făcusem nici un fel de farmece şi nu i subjugasem mintea. Nu. Pur şi simplu, nu nutrea nici un fel de aversiune.
Am sărit în zăpadă în faţa lui, iar el a continuat să se uite la mine cu ochii lui misterioşi şi expresivi. Era atât de mare, de calm, de sigur pe el, încât am râs eu însumi încântat. N am rezistat să nu mă întind şi să i mângâi blana moale dintre urechi.
A lăsat capul pe o parte şi a continuat să mă privească, apoi, spre uimirea mea, a ridicat laba enormă şi mi a atins haina. Avea oase mari şi grele şi mi a adus aminte de câinii mei de odinioară. Avea aceeaşi graţie înceată în mişcări. M am întins să l iau în braţe, plăcându mi forţa şi greutatea lui, iar el s a ridicat pe picioarele dinapoi şi mi a pus labele uriaşe pe umeri, apoi m a lins pe faţă cu limba i rozalie.
M a emoţionat până la lacrimi şi mi a venit parcă să râd, într un fel nechibzuit. L am mirosit, l am ţinut, l am mângâiat ― îmi plăcea mirosul de blană curată ― apoi l am sărutat pe bot şi m am uitat la el.
Ah, cam aşa ceva trebuie să fi văzut Scufiţa Roşie când a găsit lupul cu scufiţa bunicii şi în capot. Avea o expresie extraordinară de agerime şi era nostim.
„Cum de nu ţi dai seama ce sunt?" am întrebat. S a aşezat maiestuos în fund şi m a privit supus; m a fulgerat ideea că era un semn, nu un câine.
„Semn" nu i cel mai potrivit cuvânt. Era un dar care nu venea de nicăieri. Era mai degrabă ceva care mă întărea în hotărârea de a face ceea ce aveam de gând şi mă făcea să mi dau seama cât de puţin îmi păsa de riscuri.
Am rămas în picioare în faţa câinelui, răsfăţându l şi mângâindu l. Era o grădină mică, şi ningea din nou, acoperindu ne; pielea mă durea acum mai tare. Copacii îndurau viforul mut, goi şi negri. Chiar dacă ar fi fost iarbă şi flori, nu s ar fi văzut; câteva statui întunecate de beton şi câteva tufişuri ascuţite şi groase marcau clar desenul drep¬tunghiular al întregului.
Ţineam câinele cam de trei minute; mâna mea a dat, în sfârşit, de discul argintiu atârnat de zgarda metalică. L am ridicat în lumină.
Mojo. Cunoşteam cuvântul. Mojo. Era ceva în legătură cu voodoo, abracadabra, descântece. Mojo era un descântec bun, protector. Mi se părea potrivit ca nume de câine; era chiar splendid. Când l am strigat, Mojo a devenit puţin mai agitat şi m a atins din nou nerăbdător, cu laba.
„Mojo, nu i aşa? am zis iar. E un nume foarte frumos." L am sărutat şi i am simţit vârful neted al botului. Mai scria ceva pe disc, şi anume adresa casei.
Brusc, câinele a înţepenit; s a ridicat încet şi elegant şi a trecut în poziţie de pândă. Venise James. I am auzit paşii scrâşnind în zăpadă. Am auzit zgomotul cheii de la uşa din faţă. L am simţit dându şi seama că eram pe aproape.
Câinele a mârâit furios şi s a apropiat mai mult de uşa de serviciu. S a auzit duşumeaua scârţâind sub picioarele greoaie ale lui James. Câinele a lătrat. James a deschis uşa, s a uitat la mine cu ochii lui nebuni, a zâmbit, apoi a aruncat în câine cu ceva de care animalul s a ferit cu uşurinţă.
― Îmi pare bine că te văd, a zis. Dar ai venit mai devreme.
N am răspuns. Câinele mârâia ameninţător, iar el a fost din nou atent, îngrijorat.
― Scapă de el! a zis absolut furibund. Omoară l!
― Cu mine vorbeşti? am întrebat cu răceală.
Mi am lăsat mâna pe capul animalului, l am mângâiat şi i am şoptit să stea liniştit. A venit chiar lângă mine, frecându mă cu coastele, apoi s a aşezat alături.
James se uita tensionat şi tremura. A ridicat brusc gulerul hainei şi a încrucişat braţele. Ninsoarea îl acoperise ca o pudră albă, lipindu i se de sprâncene şi de păr.
― Este câinele casei, nu i aşa? am întrebat. Al casei pe care ai furat o.
M a privit cu nedisimulată ură şi m a fulgerat cu unul dintre zâmbetele sale rele, înspăimântătoare. Aş fi vrut să redevină gentlemanul britanic. Ar fi fost mai uşor pentru mine. Mi a trecut prin cap că era absolut nedemn să am de a face cu el. Mă întrebam dacă Saul o găsise pe Vrăjitoarea din Endor la fel de dezgustătoare. Dar trupul, ah, cât era de splendid trupul!
Chiar plin de resentimente, cu ochii aţintiţi asupra câinelui, nu reuşea să desfigureze frumuseţea trupului.
― Se pare că ai furat şi câinele, am spus.
― Am să scap de el, a şoptit, privindu l dispreţuitor. Dar cu dumneata cum stau lucrurile? Nu vreau să te mai ascunzi. Nu mi ai dat nici un răspuns sigur. Vreau să mi răspunzi acum.
― Du te mâine dimineaţă la bancă, am spus. Ne vedem după lăsarea întunericului. Ah, dar mai am o condiţie.
― Care? a întrebat cu dinţii clănţănind.
― Hrăneşte câinele. Dă i nişte carne.
Am dispărut atât de iute, încât el nu m a putut vedea, iar când am aruncat o privire îndărăt, l am zărit pe Mojo uitându se după mine prin ninsoare. Am zâmbit la gândul că mişcarea mea fusese observată de câine, deşi fusese rapidă. Ultimele zgomote pe care le am mai auzit au fost vocea lui James, înjurând oribil, şi trântitul uşii.
O oră mai târziu zăceam în întuneric, aşteptând răsăritul şi gândindu mă din nou la tinereţea mea din Franţa, la câinii culcaţi lângă mine, la plecarea la vânătoare şi la dru¬mul pe care eu şi cei doi câini uriaşi ni l croiam prin zăpadă.
Şi la faţa vampirului cercetându mă din întunericul pari¬zian şi numindu mă „Ucigaş de Lupi" cu atâta nebunească deferentă, înainte de a şi înfinge colţii în gâtul meu.
Mojo, un semn.
Ajungem într un haos furios, culegem nişte zorzonele, ne agăţăm de ele şi ne spunem că ele sunt importante, că lumea e bună, că noi nu suntem răi şi că, până la urmă, vom pleca acasă cu toţii.
Mâine noapte, m am gândit, dacă ticălosul m a minţit, am să i despic pieptul, am să i smulg inima încă bâtând şi am să i o dau frumosului câine s o mănânce.
Orice s ar întâmpla, am să păstrez clinele.
Chiar aşa am făcut.
Până să înaintăm în poveste, daţi mi voie să vă spun ceva despre câine.
N are nimic de făcut în carte. Nu va salva un copil de la înec şi nu se va avânta într o clădire în flăcări, ca să i trezească pe locatari din fatalul lor somn. Nu e posedat de spiritul răului. Nu i un câine vampir. Există în povestire numai pentru că l am găsit în zăpadă în spatele casei din Georgetown, pentru că l am iubit şi pentru că, din prima clipă, mi s a părut că mă iubeşte şi el. Totul s a petrecut în conformitate cu legile oarbe şi nemiloase în care cred ― legile naturii, cum le spun oamenii; sau legile Grădinii Sălbatice, cum le spun eu. Mojo îmi iubea forţa; eu îi iubeam frumuseţea. Şi nimic altceva n a contat vreodată cu adevărat.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:55 pm

10

― VREAU amănunte, am spus, despre cum l ai scos din trupul lui şi despre cum ai reuşit să l forţezi să intre în al tău.
Miercuri, în sfârşit. Nu trecuse nici o jumătate de oră de la asfinţit. Îl speriasem când apărusem pe scările din spate.
Acum şedeam împreună în bucătăria albă, imaculată ― o încăpere ciudat de lipsită de mister pentru o asemenea întâlnire ezoterică. Un singur bec prins într o montură fru¬moasă de aramă inunda masa dintre noi cu o lumină slabă, trandafirie, împramutând întregii scene un aer tihnit.
Continua să ningă, iar caloriferul de la subsol bâzâia îacontinuu. Adusesem şi câinele, mai mult ca să l necăjesc pe stăpânul casei, şi după ce îl făcusem să stea liniştit, acum zăcea ca un sfinx şi se uita în sus la noi, cu labele întinse în faţă, pe podeaua cernită. James îl privea din când în când cu îndreptăţită nelinişte. Câinele se uita la el, ca şi cum l ar fi avut înăuntru pe diavol, iar diavolul ştia despre ce era vorba.
James era acum mult mai relaxat decât fusese în New Orleans. Părea întru totul gentlemanul englez, lucru care îi avantaja trupul înalt şi tânăr. Purta un pulover gri, mulat seducător pe pieptul larg, şi o pereche de pantaloni negri.
Pe degete avea inele de argint. Şi un ceas ieftin la încheietura mâinii. Obiecte de care nu mi aminteam. Mă cerceta cu o licărire în ochi, mult mai uşor de suportat decât scârboasele zâmbete forţate. Nu mi puteam dezlipi privirea de la el, de la trupul care urma să fie curând al meu.
Simţeam mirosul de sânge al corpului şi asta aprindea în mine o pasiune înăbuşită. Cu cât mă uitam mai mult, cu atât mă întrebam cum ar fi dacă i aş bea sângele, aici, acum. Ar fi încercat oare să scape din trup, lăsându mi în braţe doar o coajă dându şi duhul.
I am privit ochii şi am gândit: „este vrăjitor", şi o emoţie rară, neobişnuită a acoperit complet banala foame. Şi totuşi, nu eram sigur că putea s o facă. Îmi spuneam că seara s ar putea să se termine cu un ospăţ şi nimic mai mult.
L am întrebat mai clar:
― Cum ai găsit trupul? Cum i ai făcut sufletul să intre în corpul tău?
― Am căutat exact un asemenea specimen ― un om şocat psihologic, incapabil de voinţă şi de raţiune, dar cu mădularele şi creierul nevătămate. Telepatia mi a venit în ajutor, căci numai un telepat ar fi putut ajunge la resturile de inteligenţă îngropate încă în el. Trebuia să l conving într un fel profund inconştient ― dacă se poate spune aşa ― că am venit să l ajut, că am ştiut că cun om bun şi că sunt de partea lui. O dată atins miezul acesta rudimentar, a fost destul de uşor să i şterpelesc amintirile şi să l manipulez astfel încât să mă asculte. A ridicat din umeri. Săracul. Răspunsurile lui erau în întregime superstiţioase. Cred că se gândea că sunt îngerul lui păzitor.
― Şi l ai ademenit să iasă din trup?
― Da, printr un şir de sugestii bizare şi împopoţonate, chiar aşa am făcut. M a ajutat din nou telepatia. Trebuie să ai într adevăr puteri de mediu ca să i manipulezi pe alţii. Prima dată s a ridicat cel mult o jumătate de metru, apoi a căzut înapoi în carne. Mai mult un reflex decât o hotârâre. Dar am fost răbdător, oh, foarte răbdător. Şi când, în sfârşit, l am ade¬menit în spaţiu pentru câteva secunde, a fost îndeajuns ca să intru eu înlăuntrul lui şi să mi concentrez toată energia să l împing în ceea ce fusese înainte bâtrânul meu trup.
― Ce drăguţ!
― Ei bine, suntem trup şi suflet acum, a zis, zâmbind liniştit. Dar ce nevoie ai de toate acestea? Ştii cum să ieşi din trup. Pentru dumneata nu are de ce să fie dificil.
― S ar putea să ţi fac o surpriză. Ce s a întâmplat cu el dupâ ce a ajuns în trupul tău? Şi a dat seama ce se petre¬cuse?
― Deloc. Trebuie să înţelegi că omul era profund mutilat psihic. Şi, în plus, fusese un ignorant.
― Şi nu l ai lăsat nici o clipă, nu i aşa? L ai ucis.
― Domnule de Lioncourt, ceea ce am făcut a fost o binecuvântare pentru el. Ce îngrozitor ar fi fost să l părăsesc, aşa confuz cum era, în trupul acela! Nu s ar fi vindecat, îţi dai seama, indiferent în ce trup s ar fi adăpostit. Îşi omorâse întreaga familie. Chiar şi pe pruncul din leagăn.
― Te ai amestecat şi tu în povestea aceea?
― Ce părere proastă ai despre mine! Câtuşi de puţin. Aşteptam să apară la spital un asemenea specimen. Ştiam că, până la urmă, o să sosească unul. Dar de ce mă întrebi aşa ceva? Nu ţi a spus David Talbot că în arhivele de la Talamasca sunt numeroase cazuri de schimbări de trupuri?
Nu, David nu mi spusese. Dar n aş fi putut să i fac vreo vină.
― Şi toate au implicat vreo crimă? am întrebat.
― Nu. Unele au necesitat o tranzacţie ca aceea încheiată între noi.
― Mă mir. Noi doi suntem o pereche ciudată.
― Ciudată, dar potrivită, trebuie să fii de acord. Am pen¬tru dumneata un trup foarte frumos, a zis, punând palma deschisă pe pieptul său larg. Nu la fel de minunat ca al dumitale, desigur. Dar foarte frumos! Exact ceea ce căutai. Cât despre trupul dumitale, ce să mai spun? Sper că n ai ple¬cat urechea la ce ţi a înşirat despre mine David Talbot. A comis atâtea tragice greşeli.
― Ce vrei să spui?
― Nu i decât un sclav al acelei mizerabile organizaţii, a spus cu sinceritate. Îl controlează în întregime. Dacă măcar aş fi putut sta de vorbă cu el, ar fi văzut importanţa lucrurilor pe care le puteam eu oferi, pe care le aş fi putut arăta şi altora. Ţi a povestit de escapadele lui din vechiul Rio? E un om excepţional, un om pe care mi ar fi plăcut să l cunosc. Dar pot să ţi spun sigur că nu i omul să se opună.
― Adică, n o să te oprească să mă ucizi imediat după ce vom schimba trupurile? Aşa cum ai făcut cu cel pe care l ai ademenit în trupul tău bătrân şi apoi l ai lichidat cu o lovitură încap?
― Ah, aşadar, ai vorbit cu Talbot, a răspuns, fără să pară uimit. Sau ai făcut cercetări de unul singur? Douăzeci de milioane de dolari mă vor opri să te ucid. Am nevoie de trup ca să merg la bancă, îţi aminteşti? Absolut minunat din partea dumitale să dublezi suma. Dar aş fi respectat târgul şi pentru zece milioane. Îmi oferi libertatea, domnule de Lioncourt. Începând de vineri, chiar de la ora când Hristos a fost ţintuit pe cruce, nu va mai trebui niciodată să fur.
A luat o înghiţitură din ceaiul fierbinte. Indiferent de aparenţe, devenise din ce în ce mai neliniştit. Şi ceva asemănător, enervant simţeam şi eu. Şi dacă reuşim?
― Oh, vom reuşi, a zis din inimă. Mai sunt şi alte motive pentru care n aş încerca să ţi fac vreun rău. Hai să vorbim despre ele.
― Neapărat.
― Ei bine, dacă te aş ataca, dumneata ai putea să ieşi din trupul muritor. Ţi am explicat deja cum trebuie să cooperăm.
― Şi dacă eşti mai iute?
― E elementar. N aş încerca să ţi fac vreun rău. Prietenii dumitale ar afla. Atâta vreme cât dumneata, Lestat, eşti aici, în corpul sănătos al unui om, prietenii dumitale nu vor încer¬ca să ţi distrugă trupul preternatural, chiar dacă este contro¬lat de mine. Nu ţi ar face una ca asta, nu i aşa? Dar dacă te ucid ― adică îţi strivesc faţa sau altceva înainte să te poţi elibera... şi, Dumnezeu ştie, e o posibilitate de care sunt pe deplin conştient, te asigur! ― prietenii dumitale vor descoperi mai devreme sau mai târziu că sunt un impostor şi mă vor înlătura rapid. Probabil că ei ar simţi, dacă ai muri. Nu crezi?
― Nu ştiu. Dar ar putea descoperi totul.
― Sigur.
― E obligatoriu să te ţii departe de ei atâta timp cât eşti în trupul meu; să nu te apropii de New Orleans; să te fereşti de oricare dintre băutorii de sânge, chiar şi de cei mai slabi. Trebuie să ţi foloseşti priceperea de a te ascunde, înţelegi...
― Sigur că da. M am gândit la toate, fii convins.. Dacă m aş duce să l prăjesc pe frumosul dumitale Louis de Pointe du Lac, ceilalţi ar afla imediat, nu i aşa? Şi aş putea fi eu următoarea torţă a morţii arzând în noapte.
N am răspuns. Simţeam furia urcând în mine ca un lichid rece, alungând toate precauţiile şi curajul. Dar voiam asta! O voiam şi aproape că se împlinea!
― Nu te nelinişti cu asemenea prostii, a spus. Se comporta atât de asemănător cu David Talbot! Poate că o făcea intenţionat. Sau poate că David era un model. Dar părea mai mult decât o asemănare de maniere şi avea în plus faţă de David o instinctivă putere de convingere. De fapt, nu sunt un ucigaş, a continuat cu o neobişnuită intensitate. Tot ceea ce contează este să am. Vreau să fiu înconjurat de confort şi frumuseţe, de tot luxul din lume, şi vreau să am posibilitatea să mă duc să trăiesc unde mi place.
― Doreşti unele instrucţiuni?
― Despre ce?
― Despre ce să faci când o să fii în trupul meu.
― Mi le ai dat deja, băiete dragă. Ţi am citit cărţile. Mi a adresat un zâmbet larg, a aplecat uşor capul şi m a privit ca şi cum ar fi vrut să mă ademenească în patul lui. Am citit şi documentele de la Talamasca.
― Care documente?
― Oh, descrieri detaliate ale anatomiei vampirilor – despre limite, lucruri dintr astea. Ar trebui să le citeşti şi dumneata. Poate că ţi ar veni să râzi. Cele mai vechi au fost scrise în evul mediu şi sunt pline de prostii caraghioase care l ar fi făcut să plângă şi pe Aristotel. Dar cele mai noi sunt destul de ştiinţifice şi de precise.
Nu mi plăcea subiectul. Nu mi plăcea nimic din ce se petrecea. Eram tentat să termin acum. Dar am ştiut brusc că voi continua ceea ce începusem. Am ştiut.
M a învăluit un calm ciudat. Da, aveam să o facem în câteva minute. Şi avea să reuşească. Am simţit culoarea dispărându mi din obraji ― o imperceptibilă răcire a pielii, care mă durea încă din cauza terbilului chin îndurat la soare.
Nu cred că el băgase de seamă schimbarea, nici faptul că trăsăturile mi se înăspriseră, căci a continuat să vorbească la fel ca înainte.
― Cele mai interesante sunt observaţiile din 1970, scrise după ce a apărut Interviu cu un vampir. Apoi capitolele cele mai recente, inspirate din istoria bizară şi întreruptă pe care o relatezi dumneata despre specie. Nu, ştiu totul despre trupul dumitale. Poate că ştiu mai mult chiar decât dumneata. Ştii oare ce vrea Talamasca? O mostră de ţesut, un specimen al celulelor dumitale vampirice! Ar trebui să afli dacă nu au deja un asemenea specimen. Ai fost prea liber cu Talbot. Poate că ţi a tăiat unghiile sau vreo şuviţă de păr în timp ce dormeai sub acoperişul lui.
Şuviţă de păr. Nu era o şuviţă de păr blond în medalion? Păr de vampir! Părul Claudiei. M am înfiorat, adâncindu mă în mine însumi. Cu secole în urmă, într o noapte înspăimântătoare, Gabrielle, fosta mea mama muritoare şi nou născuta mea ucenică, îşi tăiase părul de vampir. În lungile ore ale zilei, în timp ce zăcea în coşciug, părul cres¬cuse în întregime la loc. Nu voiam să mi amintesc ţipetele ei când descoperise că are din nou plete bogate şi lungi până dincolo de umeri. Nu voiam să mă gândesc la ea şi la ce mi ar fi spus acum despre ceea ce intenţionam să fac. Trecuseră ani de când n o mai văzusem. S ar putea să treacă secole înainte s o văd iarăşi.
M am uitat din nou la James; era în aşteptare, radios, încercând să pară răbdător, cu faţa lucind în lumina caldă.
― Lasă Talamasca, am şoptit. De ce te descurci atât de greu cu trupul de acum? Eşti neîndemânatic. Eşti în largul tău doar când stai pe scaun şi îţi poţi stăpâni complet vocea şi faţa.
― Cât spirit de observaţie, a răspuns, cu o demnitate de nezdruncinat.
― Nu cred. E destul de evident.
― Pur şi simplu, e un corp prea mare, a zis calm. Prea musculos, prea... cum să spun, atletic? Dar perfect pentru dumneata.
S a oprit, s a uitat gânditor la ceaşca de ceai, apoi din nou la mine. Ochii păreau atât de deschişi, de inocenţi.
― Haide, Lestat, a zis. De ce pierdem vremea discutând? Nu intenţionez să dansez în Baletul Regal când voi fi în trupul dumitale. Vreau, pur şi simplu, să mă bucur de încer¬care, să experimentez, să văd lumea prin ochii dumitale. S a uitat la ceas. Ţi aş putea oferi ceva de băut ca să ţi stimulez curajul, dar ar putea să se dovedească stânjenitor pentru lunga călătorie, nu crezi? Oh, apropo, paşaportul. Ai reuşit să l obţii? Ţi am cerut să mi faci rost de un paşaport, îţi aminteşti? Sper că da. Am şi eu un paşaport pentru dumneata, bineînţeles. Mă tem însă că nu vei putea să te duci nicăieri, pe viforniţa asta.
Am pus paşaportul pe masa, în faţa lui. A căutat şi el sub pulover, l a scos pe al său din buzunarul cămăşii şi mi l a dat în mână.
L am cercetat. Era american şi era fals. Era falsă până şi data emiterii ― înainte cu doi ani. Raglan James. Douăzeci şi şase de ani. Fotografie corectă. Una bună. Adresa din Georgetown.
Studia la rândul lui paşaportul american pe care i l dădusem ― tot un fals.
― Ah, piele bronzată! L ai pregătit special... Probabil ieri noapte. Nu m am obosit să i răspund. Ce inteligent din partea dumitale, a zis, şi ce fotografie bună. S a uitat cu atenţie. Clarence Oddbody. Unde te ai pricopsit cu un nume ca ăsta?
― O glumă. Ce contează? O să l porţi doar în noaptea asta şi cea de mâine.
Am ridicat din umeri.
― Adevărat. Foarte adevărat.
― Te voi aştepta să te întorci vineri dimineaţa, devreme, între orele trei şi patru.
― Excelent. A dat să pună paşaportul în buzunar, apoi s a oprit, zâmbind. Pe urmă m a privit, plin de încântare. Eşti gata?
― Încă nu.
Am scos din buzunar un portofel, l am deschis, am tras afară cam jumătate din bancnote şi i le am dat.
― A, da, mărunţişul, ce grijuliu din partea dumitale să ţii minte, a spus. Eu am uitat, de emoţie, toate amănuntele importante. E de neiertat, iar dumneata eşti un gentleman perfect.
A luat bancnotele şi a vrut să le pună în buzunar, dar şi a dat din nou seama că n are rost şi s a abţinut. Le a pus înapoi pe masă şi a zâmbit.
Am pus mâna peste portofel.
― Restul este pentru mine. Cred că îţi convine suma şi că hoţul din tine nu va fi ispitit să şi însuşească şi ce a mai rămas.
― Mă voi strădui să fiu cuminte, a spus cu blândeţe. Vrei cumva să mi schimb hainele? Pe cele de pe mine le am furat special pentru dumneata.
― Sunt bune.
― Să mi golesc vezica? Sau să ţi las dumitale plăcerea?
― Mai bine.
A încuviinţat din cap.
― Mi e foame. M am gândit că ţi ar conveni. În josul străzii este un restaurant excelent. La „Paolo". Spaghetti carbonara, foarte bune. Poţi să mergi până acolo chiar şi prin zăpadă.
― Minunat. Mie nu mi e foame. M am gândit că aşa are să ţi fie mai uşor. Ziceai ceva de o maşină. Unde e maşina?
― A, da, maşina. Afară, în stânga scărilor din faţă. Un Porsche sport, roşu, m am gândit că ţi se potriveşte. Cheile sunt aici. Dar fii atent...
― La ce?
― Păi, cu zăpada asta, s ar putea să nu reuşeşti s o urneşti din loc.
― Mulţumesc că m ai prevenit.
― Nu vreau să fii rănit. Dacă nu vei fi aici vineri, aşa cum am plănuit, ar putea să mă coste douăzeci de milioane. Carnetul de conducere, cu poza corectă, este în biroul din living. Ce s a întâmplat?
― Haine, am zis. Am uitat să ţi procur alte haine decât cele de pe mine.
― Oh, m am gândit la asta demult, când am dat târcoale prin camera dumitale de hotel de la New York. Am o garde¬robă, nu trebuie să ţi faci griji, şi costumul ăsta de catifea neagră îmi place. Te îmbraci minunat. Întotdeauna ai făcut o, nu i aşa? Vii dintr un timp al hainelor somptuoase. Prezentul trebuie să ţi se pară teribil de plicticos. Butonii sunt vechi? Ei bine, voi avea tot timpul să i cercetez.
― Unde ai să te duci?
― Unde o să am chef, bineînţeles. Îţi pierzi cumpătul?
― Nu.
― Ştii să conduci o maşină?
― Da. Dacă nu, îmi imaginez.
― Crezi? Crezi că vei avea aceeaşi inteligenţă preternaturală şi când vei fi în trupul ăsta? M aş mira. Nu cred. Micile sinapse dintr un creier muritor s ar putea să nu ia foc atât de repede.
― Nu ştiu nimic despre sinapse, am spus.
― Bine. Să i dăm drumul.
― Da, acum.
Inima mi s a făcut ghem, iar el a devenit dintr o dată autoritar şi a început să comande.
― Ascultă bine, a spus. Vreau să ieşi din trup, dar nu înainte să termin de vorbit. Ai să te înalţi. Ai mai făcut o. Când vei fi lângă tavan şi vei privi în jos către noi doi, la masă, te vei concentra să intri în trupul meu. Nu trebuie să te gândeşti la nimic altceva. Nu trebuie să laşi spaima să ţi întrerupă concentrarea. Nu trebuie să te întrebi cum se petrec lucrurile. Vrei să cobori în acest trup şi vrei să te conectezi, complet şi dintr o dată, cu toate fibrele şi celulele lui. Imagineazâ ţi că o faci! Imaginează ţi că eşti deja înăuntru.
― Da, te urmăresc.
― Aşa cum ţi am spus, înăuntru este ceva invizibil, lăsat de ocupantul iniţial, iar acest ceva este avid să fie din nou întreg ― să se completeze cu sufletul dumitale. Am încuvi¬inţat. A continuat. S ar putea să fii invadat de o diversitate de senzaţii neplăcute. Când vei aluneca în el, trupul ţi se va părea foarte dens, foarte compact. Nu şovăi. Imaginează ţi spiritul cuprinzând fiecare deget de la mâini, fiecare deget de la picioare. Priveşte prin ochii lui. Este foarte important. Ochii sunt o parte a creierului. Când priveşti prin ei, te ancorezi în creier. Nu vei fi dat afară, poţi fi sigur. O dată înăuntru, va fi nevoie de ceva efort ca să mai fii scos.
― Te voi vedea ca spirit atunci când vom face schimbul?
― Nu. Ar fi posibil, dar ar însemna să te concentrezi în afara scopului tău imediat. Nu trebuie să vrei să vezi nimic altceva decât acest trup. Trebuie să vrei să intri în el, să începi să te mişti cu el, să respiri prin el, să vezi prin el, aşa cum îţi spuneam.
― Da.
― Un lucru care te va speria va fi vederea propriului tău trup, neînsufleţit sau încă nelocuit de mine. Nu i permite să te afecteze. E nevoie de o anumită încredere şi chiar de un fel de umilinţă. Crede mă când spun că voi intra în posesia trupului dumitale fără să l lezez în vreun fel şi că voi pleca imediat, ca să te eliberez de amintirea permanentă a ceea ce am făcut împreună. Nu mă vei vedea din nou decât vineri dimineaţă, aşa cum am convenit. Nu ţi voi vorbi, pentru că vocea mea ieşind din gura ta te ar nelinişti şi ţi ar distrage atenţia. Înţelegi?
― Cum va suna vocea ta? Şi cum va suna vocea mea?
S a uitat din nou la ceas, apoi înapoi la mine.
― Vor fi nişte diferenţe, a zis. Dimensiunea cutiei de rezonanţă e alta. Corpul acesta, de exemplu, conferă vocii mele o gravitate pe care în mod obişnuit nu o avea. Dar rit¬mul, accentul, particularităţile vorbirii vor fi aceleaşi. Doar timbrul va fi diferit. Da, timbrul, ăsta i cuvântul potrivit.
L am privit îndelung, cu atenţie.
― Este important ca eu să cred că treaba se poate face?
― Nu, a răspuns, zâmbind larg. Nu e o şedinţă de spiritism. Nu i nevoie să întreţii focul mediului cu credinţa dumitale. Vei vedea imediat. Ce mai e de spus?
S a încordat, lăsându se în faţă în scaun.
Câinele a lătrat brusc.
L am liniştit, întinzând mâna către el.
― Hai! a zis James brusc, vocea coborându i într o şoaptă. Ieşi din trupul dumitale, acum!
M am lăsat pe spate, făcându i încă o dată semn câinelui să stea liniştit. Apoi mi am impus să mă înalţ şi am simţit dintr o dată o vibraţie profundă în întreg învelişul meu de carne. Apoi a venit senzaţia minunată că reuşisem să mă desprind cu adevărat, un spirit, liber şi uşor, păstrând încă mâinile şi picioarele formei mele de bărbat, lungit chiar dedesubtul tavanului alb. M am uitat în jos şi am văzut spec¬tacolul uluitor al trupului meu şezând liniştit în scaun. O, ce sentiment extraordinar, ca şi cum aş fi putut să mă duc ori¬unde aş fi vrut într o clipă! Ca şi cum nici n aş fi avut nevoie de trup, ca şi cum faptul că fusesem înlănţuit de el ar fi fost o înşelătorie încă din clipa naşterii.
Corpul fizic al lui James se prăbuşea încetişor în faţă, iar degetele au început să i alunece de pe tăblia mesei. Nu tre¬buia să mă las distras. Scopul era schimbul!
― Jos, coboară în trupul acela! am zis tare, dar nu aveam o voce care să poată fi auzită, aşa că, fără o vorbă, m am străduit să mă îngreuiez şi să mă contopesc cu noua carne, cu forma aceea corporală.
Un vuiet puternic mi a umplut auzul, apoi am resimţit o tensiune puternică, de parcă întregul meu eu ar fi fost înghe¬suit într un tub strimt, întunecos. Înfiorător! Voiam să fiu liber. Dar în acelaşi timp mă simţeam pe mine însumi umplând braţele şi picioarele acelea, carnea grea şi usturândă închizându se în jurul meu, în timp ce o mască îmi acoperea faţa, provocându mi senzaţii asemănătoare.
Mă străduiam să deschid ochii, chiar înainte să mi fi dat seama ce făceam, că flexam pleoapele acelui trup muritor, că, într adevăr, clipeam, că priveam prin ochi muritori în încăperea slab luminată, uitându mă la vechiul meu trup de dincolo de masă, la foştii mei ochi albaştri care mă cercetau prin ochelarii cu lentile violete, la fosta mea piele închisă la culoare.
Simţeam că mă sufoc ― trebuia să scap de asta! ― când mi am dat seama că eram înăuntru! Eram în trupul acela! Schimbul reuşise. Am respirat zdravăn, horcăind, punând în mişcare monstruosul înveliş de carne, apoi mi am trântit palma pe piept, îngrozindu mă de grosimea lui şi ascultând pulsaţia şuvoiului de sânge din inimă.
― Doamne Dumnezeule, sunt înăuntru, am strigat, străduindu mă să împrăştii întunericul din jurul meu, să înlătur vălul de umbră ce mă împiedica să văd clar forma strălucitoare din faţa mea, care acum revenea şi ea la viaţă.
Fostul meu trup s a smuci în sus, cu braţele ridicate ca de groază, izbind cu o mână becul din faţă şi spărgându l, în timp ce scaunul pe care stătuse se izbea de podea. Câinele a sărit în picioare şi a dat drumul unui şir ameninţător de lătrături groase.
― Nu, Mojo, jos, băiete, m am auzit strigând prin gâtul gros şi vânjos al muritorului, încă străduindu mă să văd prin întuneric ― deşi incapabil s o fac ― şi dându mi seama că mâna mea era aceea care apuca zgarda câinelui şi îl trăgea înapoi, înainte ca el să fi apucat să atace trupul de vampir, care se uita uluit la câine, cu ochii albaştri lucindu i aprig, foarte goi şi inexpresivi.
― Da, omoară l, s a auzit vocea lui James, răsunând oribil de tare în gura pretematuralâ care fusese a mea.
Mâinile mi s au repezit să mi acopere urechile, ca să le protejeze de sunet. Câinele s a năpustit iar înainte, iar eu, din nou, l am apucat de zgardă, cu degetele încolăcite dureros de lanţ, îngrozit de forţa câinelui şi de slăbiciunea braţelor mele. Dumnezeule, trebuia să pun în mişcare trupul acesta! Nu era totuşi decât un câine, iar eu eram un bărbat puternic!
― Stai, Mojo! l am implorat, în timp ce mă răsturna din scaun şi mă trântea în genunchi. Şi tu, pleacă de aici! am zbierat. Genunchii mă dureau îngrozitor. Ieşi afară! am stri¬gat din nou.
Creatura care mai devreme fusesem eu a dansat pe dea¬supra mea, fâlfâind din braţe, şi s a izbit de uşa de serviciu, spărgând ochiurile de geam şi lăsând să pătrundă înăuntru o rafală îngheţată de vânt. Câinele înnebunise, şi mi era imposibil să l mai ţin.
― Ieşi afară! am urlat iarăşi, privind consternat cum crea¬tura s a izbit cu spatele de uşă, făcând fărâme lemnul şi ce mai rămăsese din sticlă, şi a ieşit, înălţându se în noaptea plină de ninsoare.
L am mai zărit doar o clipă, suspendat deasupra scării din spate, o apariţie hidoasă, învârtejind zăpada din jur, cu membrele coordonându se acum într o mişcare ca a unui înotător într o mare invizibilă. Ochii lui albaştri erau încă goi şi fără expresie, ca şi cum n ar fi reuşit încă să dea un înţeles cărnii preternaturale din jurul lui, şi străluceau ca două nestemate incandescente. Gura ― fosta mea gură ― era strânsâ într o grimasă fără rost.
Apoi a dispărut.
Suflul mi a revenit. Încăperea era îngheţată şi vântul şuiera în fiecare ungher, făcând vasele de aramă să se cioc¬nească în rastele şi zgâlţâind uşa sufrageriei. Câinele a tăcut brusc.
Mi am dat seama că şedeam alături de el pe podea, înlănţuindu i gâtul cu braţul drept şi cuprinzându l cu stângul peste pieptul îmblănit. Fiecare răsuflare mă durea. Zăpada îmi intra în ochi şi mă orbea, eram închis ca într o capcană în trapul care părea căptuşit cu plumb şi cu perniţe, iar gerul îmi înţepa mâinile şi faţa.
― Doamne Dumnezeule, Mojo, am şoptit în urechea rozalie a câinelui. Doamne Dumnezeule, s a întâmplat. Sunt un om muritor.


Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:55 pm

11

― BINE, am zis prosteşte, încă uluit de sunetul slab, înăbuşit şi grav al vocii. A început, de acum dă i bătaie.
Ideea aceasta m a făcut să râd.
Partea cea mai rea era vântul îngheţat. Îmi clănţăneau dinţii. Înţepăturile pe care le simţeam erau cu totul altfel decât cele din pielea mea de vampir. Trebuia să repar uşa, dar habar n aveam cum.
Mai rămăsese oare ceva din ea? N aş fi putut spune. Parcă încercam să văd printr un nor de fum. M am ridicat încetişor în picioare, simţind dintr o dată că am o greutate mult mai mare şi că sunt foarte instabil.
Din încăpere dispăruse orice urmă de căldură. Vântul pătrunsese peste tot şi îl auzeam vâjâind în întreaga casă. Încet şi cu grijă, am ieşit pe verandă. Gheaţă. Picioarele mi au alunecat spre dreapta, trântindu mă cu spatele de tocul uşii. M a cuprins panica, dar am reuşit să apuc lemnul ud cu degetele mari şi tremurânde şi să nu mă prăvălesc pe scări. Am încercat din nou să văd prin întuneric, dar n am reuşit deloc.
„Calmează te, mi am spus, conştient că degetele mi se udaseră şi în acelaşi timp înţepeniseră de frig, la fel ca şi picioarele. Aici nu i lumină artificială, asta i tot, iar tu priveşti prin ochii unui muritor. Aşa că fă acum ceva inteligent." Păşind foarte grijuliu, mai mult alunecând, am intrat înapoi în casă.
Am reuşit să văd conturul neclar al lui Mojo care stătea şi se uita la mine, gâfâind zgomotos, iar în unul din ochii săi negri lucea o aşchie de lumină. I am vorbit încetişor:
― Eu sunt, Mojo, băiete, OK? Eu sunt!
I am mângâiat uşurel părul moale dintre urechi. Am ajuns lângă masă şi m am aşezat foarte neîndemânatic pe scaun, surprins din nou de slăbiciunea desâvârşită a cărnii mele şi de mizeria ei. Apoi mi am încleştat mâna peste gură.
„S a întâmplat cu adevărat, nebunule, m am gândit. Nu i nici o îndoială. E un miracol nemaipomenit, asta e. Eşti eliberat cu adevărat din trupul acela pretematural! Eşti o fiinţă omenească. Eşti un bărbat. Aşa că isprăveşte cu panica. Gândeşte ca eroul care te mândreşti că eşti! Întâi problemele practice. Zăpada vine peste tine. Pentru numele lui Dumnezeu, trupul ăsta muritor o să îngheţe. Fă ceea ce trebuie!"
Dar tot ce am făcut a fost să deschid mai tare ochii şi să mă holbez la ceea ce părea să fie zăpadă adunându se în cristale sclipitoare pe suprafaţa albă a mesei, aşteptând momentul când aveam să pot vedea mai clar, ceea ce, evi¬dent, nu se întâmpla.
Era ceai vărsat, nu i aşa? Şi sticlă spartă. Nu cumva să te tai în cioburi, nu te poţi vindeca! Mojo a venit mai aproape, şi picioarele mele tremurânde s au bucurat să se lipească de blana lui caldă. Dar de ce oare ceea ce simţeam părea atât de îndepărtat, de parcă aş fi fost înfofolit în pături? De ce nu i puteam simţi mirosul de blană curată? Aha, simţurile sunt limitate. Ar fi trebuit să te aştepţi la asta.
Acum du te şi te uită în oglindă, să vezi minunea. Da, nu mai sta în încăperea friguroasă.
― Hai, băiete, i am zis câinelui şi am trecut din bucătărie în sufragerie.
Fiecare pas făcut îl simţeam neîndemânatic, moale, greoi, iar cu degete şovăitoare am orbecăit şi am închis uşa. Vântul s a izbit în ea, s a strecurat pe la încheieturi, dar uşa a rămas închisă.
M am întors, pierzându mi pentru o clipă echilibrul, apoi îndreptându mă. Pe toţi sfinţii, n ar trebui să fie atât de greu să te deprinzi cu mersul. M am înfipt pe picioare, apoi m am uitat în jos la ele, uimit de cât erau de mari, apoi la mâini – mari şi ele. Dar nu urâte, deloc urâte. Nu intra în panică! Ceasul era incomod, dar aveam nevoie de el. Bine, păstrează l. Dar inelele? Categoric, nu le voiam pe degete. Îmi produceau mâncârimi. Am încercat să le scot. Imposibil! Nu voiau să iasă. Dumnezeule!
Hai, ajunge. Eşti gata să înnebuneşti, pentru că nu ţi poţi trage inelele de pe degete. E o prostie! Linişteşte te. Ştii, există şi săpun. Dă ţi cu săpun pe mâinile astea mari, întunecate şi îngheţate, şi inelele vor ieşi.
Am încrucişat braţele şi mi am lipit palmele de coaste, simţind îngrozit sudoarea alunecoasă de sub cămaşă ― fără asemănare cu sudoarea de sânge ― apoi am respirat adânc, făcând abstracţie de greutatea pe care o simţeam în piept şi de senzaţia aspră pe care mi o producea simplul act al inspi¬raţiei şi expiraţiei, străduindu mă în acelaşi timp să mă uit la încăpere.
Nu era momentul să urlu de groază. Nu, hai să ne uităm acum prin cameră.
Era puţină lumină. Într un colţ îndepărtat ardea o veioză, mai era una micuţă şi pe cămin, totuşi era încă teribil de întuneric. Parcă aş fi fost sub o apă întunecată, plină de cerneală.
E normal. E omeneşte. Aşa văd muritorii. Totul arăta sinistru şi fragmentat, fără nici o legătură cu spaţiile deschise ale încăperilor prin care se mişcă un vampir.
Ce oribil de posomorâte erau scaunele întunecate, masa abia vizibilă, lumina chioară care se insinua prin colţuri, modelele de ipsos din susul pereţilor pierzându se în umbră, impenetrabilă umbră, şi ce înspăimântător era golul negru al holului.
Orice putea să pândească ascuns în umbră ― un şobolan, orice. Chiar şi un alt om ar fi putut să fie în hol. M am uitat în jos, la Mojo, uimit din nou de cât de neclar se vedea, de cât de misterios şi diferit arata. Într o întunecime ca asta, lucrurile îşi pierd conturul. Imposibil să apreciezi cu adevărat cât sunt de mari sau ce textură au.
Ah, dar deasupra căminului era o oglindă!
M am dus la ea, încurcat de greutatea membrelor şi de spaima să nu mă împiedic, de nevoia de a mă uita mereu la picioare. Am tras lămpiţa sub oglindă şi mi am privit faţa.
O, da. În spatele ei eram eu, şi cât de uimitor de diferit. Nu mai păream impenetrabil, nu mai aveam teribila lucire nervoasă din ochi. Din oglindă mă privea un tânăr destul de speriat.
Am ridicat mâna şi mi am pipăit gura, sprâncenele, frun¬tea, ceva mai înaltă decât a mea, apoi părul moale. Faţa era plăcută, infinit mai plăcută decât îmi dădusem seama, netedă, fără riduri, foarte bine proporţionată şi cu ochi adânci. Nu mi plăcea însă lucirea de frică din ochi. Nu, nu mi plăcea deloc. Am încercat să capăt o expresie diferită, să cer trăsăturilor să exprime încântarea pe care o simţeam. Nu era uşor. Şi nu sunt sigur că ceea ce simţeam era îneântare. Pe chipul ăsta nu puteam vedea nimic răsfrânt dinăuntru.
Am deschis încet gura să vorbesc. Am spus în franceză că trupul acela îl adăpostea pe Lestat de Lioncourt şi că totul eră în regulă. Experimentul reuşise! Nu trecuse nici o oră de atunci, diavolul de James plecase şi totul reuşise! Ceva din impetuozitatea mea se vedea acum în ochi; iar când am zâmbit, am zărit pentru câteva secunde ceva din natura mea rea, apoi zâmbetul a pălit şi am continuat să arăt stingher şi uluit.
M am întors şi m am uitat la câinele din dreapta mea, care mă privea, ca de obicei, perfect mulţumit.
― De unde ştii că sunt eu? am întrebat. Că sunt înăuntrul lui James? A ridicat capul şi a ciulit uşor o ureche. Bine, am zis. Ajunge atâta slăbiciune şi atâta nebunie, hai să mergem!
Am pornit înainte către holul întunecat, piciorul drept a fugit brusc de sub mine şi am căzut greoi, cu mâna stângă alunecând pe duşumea ca să amortizeze izbitura, cu capul lovind marmura căminului şi înfigând cotul în marmura din vatră, într o explozie violentă de durere. Instrumentele de lângă cămin s au prăbuşit zăngănind peste mine, dar asta nu era nimic. Îmi strivisem nervul cotului şi durerea era ca un foc ce mi cuprindea braţul.
M am întors cu faţa în jos şi am stat liniştit o clipă, aşteptând să treacă durerea . De abia atunci mi am dat seama cum îmi pulsa capul de la izbitură. Am întins mâna şi am simţit în păr umezeala sângelui. Sânge!
O, minunat. Ce s ar mai fi distrat Louis! M am ridicat, şi durerea s a deplasat spre dreapta până a ajuns sub frunte, ca şi cum ar fi fost o greutate care aluneca prin cap. M am reze¬mat, apucându mă de poliţa căminului.
Jos, în faţa mea, zăcea una dintre carpetele acelea nos¬time. Vinovatul. Am dat o la o parte cu piciorul, apoi m am întors şi, încet şi cu grijă, am ieşit în hol.
Dar unde mă duceam? Ce voiam să fac? Am descoperit imediat răspunsul. Vezica îmi era plină şi mă deranja şi mai tare de când căzusem. Trebuia să fac pipi.
Nu era pe aici, pe undeva, o baie? Am găsit întrerupătorul şi am aprins luminile candelabrului din hol. Un lung moment am căscat ochii la beculeţe ― şi trebuie să fi fost vreo douăzeci ― dându mi seama că nu era cine ştie ce lumină, dar că nimeni nu mi spusese că nu puteam aprinde toate becurile din casă.
M am apucat s o fac. Am trecut pe rând prin living, prin bibliotecă, prin holul din spate. Iar şi iar, lumina mă deza¬măgea, senzaţia de semiîntuneric nu mă părăsea, iar neclari¬tatea lucrurilor mă alarma uşor şi mă făcea să mă simt confuz.
În cele din urmă, mi am croit drum în sus, pe scări, gri¬juliu, speriat că puteam în orice clipă să mi pierd echilibrul sau să calc strâmb, şi neliniştit de durerea surdă din picioare. Nişte picioare atât de lungi!
Când m am uitat în jos, pe scări, am rămas cu gura căscată. „De aici poţi să cazi şi să mori", mi am zis.
M am întors şi am intrat în baia strâmtă, găsind repede lumina. Trebuia să urinez, pur şi simplu, trebuia, şi nu mai făcusem aşa ceva de două sute de ani.
Am tras fermoarul pantalonilor, am scos mădularul şi am rămas imediat surprins de moliciunea şi de mărimea lui. Mărimea era convenabilă, evident. Cine nu vrea să fie mare? Şi era circumcis, ceea ce părea drăguţ. Dar moliciunea mă îngreţoşa straşnic, şi nu voiam să ating aşa o chestie. Însă trebuia să mi aduc aminte că mădularul acela era al meu. Nostim!
Şi ce să mai vorbim despre mirosul pe care l răspândea, el şi părul din jurul lui? Ei bine, dragule, e şi el al tău! Hai, dă i drumul.
Am închis ochii, scremându mă foarte imprecis şi proba¬bil prea tare; un arc puturos de urină a ţâşnit din chestia aceea, ratând vasul closetului şi împroşcând scaunul alb.
Revoltător. M am dat înapoi, am corectat direcţia şi m am uitat, scârbit şi fascinat, cum urina umplea closetul, în timp ce la suprafaţă se formau bule, iar mirosul era din ce în ce mai puternic şi mai greţos, insuportabil chiar. Până la urmă, vezica s a golit. Am băgat lucrul acela flasc şi dez¬gustător înapoi în pantaloni, am tras fermoarul şi am trântit capacul closetului. Am tras apa. Urina s a dus, cu excepţia stropilor care împroşcaseră colacul şi podeaua.
Am încercat să respir adânc, dar în jurul meu mirosea dezgustător. Am ridicat mâinile şi mi am dat seama că şi ele miroseau. Am dat drumul la apă în chiuvetă, am înşfăcat săpunul şi m am pus pe treabă. Mi am clăbucit mâinile iar şi iar, dar fără să fiu convins ca erau într adevăr curate. Pielea era mult mai poroasă decât cea preternaturală. Mi am dat seama că părea murdară; apoi am încercat să scot inelele.
Cu tot clăbucul, nu voiau să iasă. Am reflectat. Da, ticălosul le furase probabil la New Orleans. Nu reuşise nici el să le scoată şi acum mă lăsase pe mine împodobit cu ele! Muream de nerăbdare, dar nu era nimic de făcut până ce nu aveam să caut un bijutier care să ştie să le scoată cu vreo pilă, un fierăstrău sau orice altă sculă. Numai când mă gândeam, deveneam atât de neliniştit, încât muşchii mi se încordau, străbătuţi de spasme dureroase. Mi am impus să încetez.
Mi am spălat mâinile iar şi iar, caraghios, apoi le am şters cu prosopul, scârbit din nou de textura lor poroasă şi de murdăria din jurul unghiilor. Dumnezeule mare, de ce nu avea grijă nebunul să şi cureţe mâinile?
M am privit apoi în peretele de oglinzi de la capătul băii şi m am găsit dezgustător. Aveam în faţă, pe pantaloni, o pată mare de umezeală. Organul acela tâmpit nu fusese uscat când îl băgasem înăuntru!
Ei bine, pe vremuri nu mi pasase niciodată de aşa ceva, nu i aşa? Dar pe atunci eram un moşier jegos care făcea baie numai vara sau când îi trăsnea să se arunce într un izvor de munte.
Nici nu se punea problema să rămân cu pata aceea de urină pe pantaloni! Am ieşit din baie, am trecut pe lângă răbdătorul Mojo, mângâindu l încet pe cap, şi am intrat în dormitorul stăpânului, am deschis dulapul şi am găsit altă pereche de pantaloni ― unii chiar mai buni, de lână, gri ― apoi m am descălţat şi m am schimbat.
Şi acum, ce trebuia să mai fac? „Să merg să caut ceva de mâncare", m am gândit. Mi am dat seama ce foame îmi era! Da, iată cauza precisă a disconfortului pe care îl simţeam, pe lângă vezica plină şi moleşeala generală, de la începutul întregii poveşti.
Mănâncă. Dar, dacă mănânci, ştii ce se va întâmpla? Va trebui să te duci din nou la baie ― asta sau alta ― şi să te uşurezi de mâncarea digerată. Gândul m a lăsat cu gura căscată.
Eram atât de îngreţoşat numai imaginându mi excre¬mentele ieşind din trupul meu, încât am crezut că o să vomit. Am stat liniştit, la picioarele patului scund, modern, şi am încercat să mă controlez.
Mi am spus că nu erau decât aspectele cele mai simple ale omenescului; nu trebuia să le îngădui să copleşească chestiunile importante. Mă comportam ca un laş şi nu ca eroul întunecat care pretindeam că sunt. Să ne înţelegem, nu cred cu adevărat că sunt un erou, dar am decis, cu mult timp în urmă, că trebuie să trăiesc ca şi cum aş fi ― că trebuie să trec prin toate dificultăţile care mi ies în cale, pentru că ele nu sunt decât inevitabilele mele cercuri de foc.
Ei bine, acesta era un cerc de foc mic şi josnic. Şi trebuia să încetez cu laşitatea. Să mănânc, să gust, să simt, să văd – aşa se numea încercarea! Şi ce încercare avea să fie!
Pânp la urmă, m am ridicat în picioare, încercând un pas ceva mai lung, ca să mă acomodez cu noile mele picioare, şi m am întors la şifonier. Spre uimirea mea, nu erau prea multe haine. Două perechi de pantaloni de lână, două jachete subţiri, tot de lână, noi, şi un teanc de vreo trei cămăşi pe unul dintre rafturi.
Hmmm. Ce se întâmplase cu restul? Am deschis sertarul de sus al scrinului. Gol. Toate sertarele erau goale. La fel şi lada patului.
Ce putea să însemne asta? Că luase hainele cu el, că le trimisese undeva unde avea să se ducă? De ce? Trupului său nou nu i s ar fi potrivit, şi spusese că avusese grijă de tot. Eram tulburat. Să fi însemnat că nu intenţiona să se mai întoarcă?
Era absurd. N ar fi renunţat la cele douăzeci de milioane. Iar eu nu mi puteam irosi preţiosul timp ca muritor îngrijorându mă ceas de ceas de un asemenea lucru!
Am purces la coborârea periculoasei scări, cu Mojo păşind încet lângă mine. Acum controlam trupul cel nou cu mai puţin efort, aşa greoi şi incomod cum era. Am deschis dulapul din hol. Pe un umeraş rămăsese un trenci vechi. Şi o pereche de galoşi. Altceva nimic.
M am dus la biroul din living. Îmi spusese că găsesc acolo permisul de conducere. Am deschis încet sertarul de sus. Gol. Totul gol. Ba nu, într un sertar erau nişte hârtii. Păreau să aibă legătură cu casa şi nu apărea pe nici una numele lui Raglan James. Am încercat să le înţeleg. Dar exprimarea oficială mă năucea. Nici măcar nu reuşeam să mi fac o impresie imediată despre înţelesul lor, aşa cum mi se întâmpla când aveam ochi de vampir.
Mi am amintit ce spusese James despre sinapse. Într adevăr, gândeam mai lent. Era greu să citesc fiecare cuvânt.
Ei bine, ce însemna asta? Nu era nici un permis de con¬ducere. Dar nu mi trebuia decât bani. Ah, da, bani. Lăsasem banii pe masă. Dumnezeule, probabil că zburaseră în curte.
M am întors în bucătărie. Era ger, iar masa, plita şi vasele de aramă din rastel erau acoperite cu o pojghiţă subţire de gheaţă. Portofelul nu era pe masă. Nici cheile maşinii nu erau pe masă. Iar lumina, bineînţeles, se făcuse ţăndări.
M am lăsat în genunchi şi am început să pipăi duşu¬meaua. Am găsit paşaportul. Portofelul, nu. Nici cheile. Doar cioburi din becul explodat, care m au înţepat şi mi au intrat în două locuri în piele. Picături de sânge pe mâini. Fără miros. Fără gust. Am încercat să văd, fără să mai pipăi. Nici urmă de portofel. Am ieşit din nou în capul scărilor, grijuliu să nu mai alunec. Portofelul, ioc. Nu puteam vedea în zăpada groasă din curte.
Inutil, nu i aşa? Portofelul şi cheile nu erau atât de uşoare, încât să fi zburat afară. Le luase el! Poate chiar se întorsese după ele! Ce monstru meschin! Mi am dat seama că locuia acum în trupul meu, în splendidul meu trup preternatural, şi am paralizat de furie.
Ei bine, credeai că aşa putea să se întâmple, nu? Era în firea lui. Şi ai îngheţat din nou, tremuri. Treci înapoi în sufragerie şi închide uşa.
Chiar aşa am şi făcut, deşi a trebuit să l aştept pe Mojo, absolut indiferent la viscol. Acum era frig şi în sufragerie, pentru că lăsasem uşa deschisă. În timp ce urcam la etaj, mi am dat seama că, în timpul excursiei în bucătărie, scăzuse temperatura în toată casa. Trebuia să mi aduc aminte să închid toate uşile.
Am intrat în prima dintre încăperile nefolosite, unde ascunsesem banii. M am întins după ei, dar n am găsit plicul pe care l lăsasem, ci doar un petic de hârtie. L am luat, deja furios, chiar înainte să aprind lumina şi să citesc cele câteva cuvinte:

Eşti un biet tâmpit dacă crezi că un om cu talentele mele nu ţi poate găsi ascunzătoarea. Nu i nevoie să fii vampir ca să depistezi pete trădătoare de umezeală pe duşumea şi pe perete. Îţi doresc o aventură plăcută. Ne vedem vineri. Ai grijă de dumneata! Raglan James.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:56 pm

O CLIPĂ am fost prea furios ca să mă pot mişca. Pur şi simplu, scoteam foc. Pumnii mi se încleştaseră. „Secătură măruntă!" am zis cu vocea aceea mizerabilă, groasă, nedesluşită, arţăgoasă.
M am dus în baie. Bineînţeles, nici al doilea pachet cu bani nu era în ascunzătoarea de după oglindă. Doar un alt bilet.

Ce este viaţa omenească fără piedici? Trebuie să înţelegi că nu pot rezista ispitei unor asemenea descoperiri. E ca şi cum ai înconjura un alcoolic cu sticle de vin. Ne vedeni vineri. Te rog, mergi cu grijă pe trotuarele îngheţate. N aş vrea să ţi rupi vreun picior.


N AM putut să mă opresc şi am izbit cu pumnul în oglinda. Ei bine, numai o rană în plus. Nu o spărtura în zid, cum ar fi fost dacă ar fi făcut o Lestat. Doar o grămadă de cioburi. Şi ghinion, şapte ani de ghinion!
M am întors, m am dus în bucătărie ― de data asta am închis uşa după mine ― şi am deschis frigiderul. Înăuntru nu era nimic. Nimic.
Ah, drăcuşorul, ce aveam de gând să i fac! Cum credea că poate să scape? îşi imagina că, dacă îi dau douăzeci de milioane, nu pot să i sucesc gâtul după aceea? Ce naiba credea...
Hmmm.
Era atât de greu să ţi închipui? N avea să se mai întoarcă, nu i aşa? Sigur că nu.
M am întors în sufragerie. Porţelanurile şi argintăria din dulapul vitrină dispăruseră. Eram sigur că noaptea trecută acolo fuseseră porţelanuri şi argintărie. M am dus în hol. Pe pereţi nu mai era nici o pictură. Am cercetat şi în living. Nici urmă de Picasso, Jasper Johns, de Koonig sau Warhol. Dispăruseră. Dispăruseră până şi fotografiile cu vapoare.
Sculpturile chinezeşti dispăruseră şi ele. Rafturile de cărţi erau goale. Nu mai erau nici covoarele. Rămăseseră numai câteva dintre cele preţioase ― unul în sufragerie, care mă făcuse aproape să mă omor! Şi unul la piciorul scării.
Casa fusese golită de tot ceea ce fusese cu adevărat valoros! Lipsea şi jumătate din mobilier! Ticălosul n avea să se mai întoarcă. Nu şi propusese niciodată aşa ceva.
M am aşezat în fotoliul de lângă uşă. Mojo, care mă urmase cu credinţă, a profitat de ocazie ca să se întindă la picioarele mele. Mi am îngropat adânc mâna în blana lui şi am tras de ea, apoi l am mângâiat, gândindu mă ce bine că măcar câinele era aici.
Bineînţeles, James era nebun să împingă lucrurile într atât. Nu se gândise că i aş putea chema pe ceilalţi?
Hmmm. Să i chem pe ceilalţi în ajutor ― ce idee îngrozi¬toare. N aveam nevoie de prea multă imaginaţie ca să ghicesc ce ar fi avut de spus Marius când i aş fi mărturisit ce am făcut. Foarte probabil că ştia deja şi că mocnea de dezaprobare. Cât despre cei mai bătrâni, m am înfiorat gândindu mă la ei. Cel mai bine era să sper că schimbarea de trupuri trecuse neobservată. Îmi dădusem seama de la început.
Dar ceea ce conta era că James nu ştia cât de furioşi ar fi ceilalţi pe mine datorită experimentului. N avea de unde. Aşa cum nu ştia nici limitele puterii pe care o deţinea acum.
Ah, dar totul era prematur. Furtul banilor, golirea casei – nu era nici mai mult, nici mai puţin decât o glumă drăcească de a lui James. N avea cum să lase pentru mine haine sau bani. Nu i permitea firea lui de hoţ. Trebuia, pur şi simplu, să mă pungăşească puţin. Desigur, plănuia să se întoarcă şi să pretindă cele douăzeci de milioane. Şi conta pe faptul că n aveam să i fac rău, pentru că aş fi vrut să reiau experimen¬tul, iar el era singura fiinţă care putea îndeplini schimbarea cu succes.
Da, avea un as în mânecă, îmi imaginasem bine ― şi anume că nu puteam să i fac rău singurului muritor în stare să mă ajute să fac schimbul, dacă aş mai fi vrut.
Să l mai fac o dată! Îmi venea să rid. Chiar am râs, şi ce straniu a sunat! Am închis strâns ochii şi am stat o clipă, urând sudoarea care mi se prelingea pe coaste, urând durerea din pântece şi din cap, urând umplutura greoaie pe care o simţeam în mâini şi picioare. Când i am deschis din nou, tot ce am văzut a fost lumea aceasta împăienjenită, cu contururi greu de distins şi cu culori palide...
Să l mai fac o dată? Oooh! Ţine te bine, Lestat! Ţi ai încleştat dinţii aşa de tare, că te ai rănit! Ţi ai retezat limba! Ai să ţi însângerezi gura! Şi sângele are gust de apă cu sare, nimic altceva decât apă cu sare, apă cu sare! Pe toţi dracii, ai grijă. Opreşte te!
După câteva momente, m am ridicat şi am început să caut, sistematic un telefon.
Nu era nici unul în toată casa.
Minunat!
Ce nebun fusesem că nu plănuisem destul toată expe¬rienţa. Fusesem atât de vrăjit de chestiunile spirituale majore, încât nu mi făcusem nici un fel de pregătiri. Ar fi trebuit să mi rezerv un apartament la „Willard", să las bani în seiful hotelului! Ar fi trebuit să pregătesc o maşină.
Maşina. Să vedem maşina.
M am dus la dulapul din hol, am luat haina, am observat o ruptură în căptuşeală ― probabil că de aceea rămăsese nevândută ― am îmbrăcat o, disperat că în buzunare n am găsit mănuşi, şi am mers în spate, după ce am închis cu grijă uşa sufrageriei. L am întrebat pe Mojo dacă rămâne sau vine cu mine. Evident, voia să mă însoţească.
Zăpada de pe alee avea cam un picior grosime. Trebuia să mi croiesc drum prin ea. Când am ajuns în stradă, mi am dat seama că acolo era încă şi mai mare.
Bineînţeles, nici vorbă de vreun Porsche roşu. Nici în stânga scărilor din faţă, nici prin preajmă. Ca să fiu sigur, m am dus până la colţ, am dat un tur şi pe urmă m am întors. Picioarele îmi îngheţaseră, ca şi mâinile, de altfel, iar pielea feţei mă durea.
Ei bine, trebuia să merg pe jos, cel puţin până la un tele¬fon public. Zăpada cădea peste mine, ca un fel de binecuvântare, numai că nu vedeam pe unde merg.
Lui Mojo părea să i placă vremea, ara neîntrerupt omătul, iar fulgii cădeau şi străluceau pe haina lui gri de pluş. M am gândit o clipă că ar fi trebuit să schimb trupul cu al câinelui. Ideea cu Mojo în trupul meu de vampir m a făcut să râd. Am râs şi am râs, şi am râs, învârtindu mă în cerc, apoi, în cele din urmă, m am oprit, pentru că muream din cauza frigului.
Totul era grozav de nostim. Iată, eram o fiinţă omenească ― un lucru nepreţuit pe care l dorisem mereu de când murisem ― totuşi, uram până n fundul măduvei oasele astea omeneşti! Am simţit că stomacul mi se agită zgomotos, chinuit de foame. Un spasm, pe urmă altul ― cel mai potrivit nume ar fi fost „crampe de foame".
„Paolo", trebuie să ajung la „Paolo", dar cum să fac să mi se dea ceva de mâncare? Am nevoie de hrană, nu i aşa? Fără să mănânc, pur şi simplu, nu pot să merg. Dacă nu manânc, mă va copleşi slăbiciunea.
Am ajuns la colţul lui Wisconsin Avenue şi am văzut la poalele colinei lumini şi lume. Strada fusese curăţată de zăpadă şi deschisă traficului. Puteam vedea oamenii mergând preocupaţi încolo şi încoace sub luminile felinarelor, bineînţeles, totul extrem de neclar.
M am grăbit, picioarele îmi amorţiseră dureros, ceea ce, dacă aţi mers vreodată prin zăpadă, ştiţi că nu i o contra¬dicţie în termeni, şi, în cele din urmă, am văzut vitrina lumi¬nată a unei cafenele. „Martini". Bun. Uită l pe „Paolo". „Martini" să fie. În faţă se oprise o maşină; o pereche de tineri au ieşit din spate, s au grăbit spre uşă şi au intrat. M am apropiat şi eu încet de uşă şi am văzut o tânără destul de frumuşică la o tejghea de lemn, luând meniul pentru cei doi tineri şi apoi conducându i în penumbra din spate. Am zărit luminări şi feţe de masă în carouri. Brusc mi am dat seama că duhoarea groaznic de greţoasă care mi umplea nările era miros de brânză arsă.
Ca vampir, nu mi plăcuse mirosul ăsta, nu, câtuşi de puţin; dar nu mi făcea atât de rău. Era cumva în afara mea. Acum însă îl simţeam legat de propria mea foame; părea că zvâcneşte chiar în muşchii gâtului meu. Ziceai că duhoarea era chiar în măruntaiele mele şi mă îngreţoşa ca o apăsare, mai mult decât ca un miros.
Curios. Da, trebuia să reţin toate aceste lucruri. Iată ce înseamnă a fi viu.
Tânăra cea drăguţă se întorsese. I am văzut profilul palid în timp ce se uita în jos la hârtia de pe tejgheaua de lemn şi ridica stiloul să fac un semn. Avea păr lung, negru, ondulat şi o piele foarte palidă. Aş fi vrut s o pot vedea mai bine. Am încercat să i simt mirosul, dar n am reuşit. N am simţit decât mirosul brânzei arse.
Am deschis uşa, făcând abstracţie de duhoarea care m a izbit, şi am înaintat prin ea până ce am ajuns în faţă femeii; căldura binecuvântată a locului m a învăluit, cu miros cu tot. Fata era grozav de tânără, cu trăsături mai degrabă mici şi ascuţite, cu ochi negri, înguşti. Avea gura mare, rujată exagerat, şi un gât frumos. Corpul era demn de secolul al douăzecilea ― tot numai oase sub rochia neagră.
― Mademoiselle, am zis, îngroşând deliberat accentul franţuzesc, mi e foarte foame, iar afară e foarte frig. Aş putea să fac ceva ca să obţin o farfurie cu mâncare? Am să spăl pe jos, dacă vreţi, sau am să lustruiesc paharele şi gea¬murile, orice doriţi.
S a uitat la mine fără expresie. Apoi şi a îndreptat spatele, a scuturat părul buclat şi a rotit ochii.
― Ieşi afară, a zis, privindu mă cu răceală.
Vocea suna şters şi banal. Sigur că nu era aşa, era de vină numai auzul meu de muritor. Eu nu puteam detecta rezo¬nanţa pe care reuşea s o depisteze un vampir.
― Mi aţi putea da o bucată de pâine? am întrebat. Doar o bucată de pâine.
Mirosul de mâncare, aşa rău cum părea, mă ameţea. Pur şi simplu, nu mi puteam aduce aminte ce gust are mâncarea. Nu mi puteam aduce aminte de gust şi consistenţă împreună. Dar ceva mult mai omenesc le luase locul. Mi era disperat de foame.
― Dacă nu pleci, a zis, cu vocea tremurând, am să chem poliţia.
Am încercat să i citesc gândurile. Nimic. M am uitat în jur, scrutând întunericul. Nimic. În trupul acesta nu aveam nici o putere. M am uitat din nou la ea. Nimic. Nici măcar o fărâmă din vreun gând al ei. Nici măcar o intuiţie despre ce fel de om era.
― O, foarte bine, am zis, adresându i cel mai drăguţ zâmbet de care eram în stare, fără să am habar cum se vedea sau ce efect putea să aibă. Sper că pentru lipsa de milă ai să arzi în flăcările iadului. Dar, Dumnezeu mi e martor, nici eu nu merit mai mult.
M am întors şi, când să plec, mi a atins mâneca.
― Uite, a spus, tremurând de furie şi neplăcere, nu se poate să vii aşa aici şi să aştepţi să ţi se dea de mâncare.
Sângele îi inundase obrajii albi. Nu i simţeam mirosul. Simţeam însă urcând dinspre ea un fel de parfum de mosc – jumătate omenesc, jumătate din comerţ. Dintr o dată am văzut două sfârcuri mici întinzând materialul rochiei. Ce uimitor! Am încercat din nou să i citesc gândurile. Mi am zis că trebuie să reuşesc, că aveam o putere înnăscută. Degeaba.
― Ţi am spus că aş putea munci pentru mâncare, am pre¬cizat, încercând să nu i privesc sânii. Aş face orice doreşti. Uite, îmi pare rău, nu vreau să arzi în iad. A fost îngrozitor să spun aşa ceva. Numai din cauză că nu mi merge deloc bine acum. Mi s au întâmplat nişte lucruri rele. Uite, e şi câinele meu aici. Cum am să l hrănesc?
― Câinele acela! S a uitat pe geam la Mojo, care şedea maiestuos în zăpadă. Glumeşti!
Ce voce stridentă avea! Absolut fără personalitate. Toate sunetele care veneau spre mine erau la fel. Metalice şi subţiri.
― Ba nu, e câinele meu, am rostit, vag indignat. Ţin foarte mult la el.
A râs.
― Câinele ăsta mănâncă aici în fiecare seară, la uşa bucătăriei.
― O, minunat. Măcar unul din noi o să mănânce. Sunt atât de fericit s o aflu, mademoiselle. Poate că aş putea să mă duc şi eu la uşa bucătăriei. Poate că Mojo mi ar lăsa şi mie ceva.
A râs, rece şi fals. Mă observa într un mod destul de evi¬dent, privindu mi cu interes faţa şi hainele. Cum oi fi arătat pentru ea? Nu ştiam. Trenciul negru nu era unul ieftin, dar nici la modă. Părul castaniu îmi era plin de zăpadă.
Avea la rândul ei un fel de senzualitate uscăţivă, potolită. Nas îngust, ochi fin modelaţi. Oase foarte frumoase.
― Bine, a zis, stai aici la tejghea. Am să ţi aduc ceva. Ce doreşti?
― Orice. Nu mi pasă. Mulţumesc pentru bunătate.
― Bine, stai jos. A deschis uşa şi a strigat la câine: Du te în spate.
I a arătat şi cu mâna.
Mojo nu s a clintit, un munte de blană răbdător. Am ieşit în vântul îngheţat şi i am spus să meargă la uşa bucătăriei. I am arătat aleea. S a uitat lung la mine, s a ridicat, a luat o încet pe alee şi a dispărut.
Am intrat înapoi, recunoscător pentru a doua oară că scap de frig, deşi mi am dat seama că aveam pantofii plini de zăpadă topită. M am dus către întunecimea dinăuntrul restaurantului, împiedicându mă de o bancă pe care n o văzusem, gata să cad, apoi m am aşezat pe un taburet. Pe tejgheaua de lemn fusese deja pusă masa, un şervet albastru, o furculiţă grea de oţel şi un cuţit. Mirosul de brânză era sufocant. Mai erau şi altele ― ceapă prăjită, usturoi, untură arsă. Revoltătoare.
Mă simţeam şi mai prost stând pe taburet. Marginea rotundă de lemn îmi tăia picioarele, iar faptul că nu puteam vedea în întuneric mă stânjenea din nou. Restaurantul părea foarte adânc, de fapt mai multe încăperi dispuse în şir. De aici nu le puteam vedea. Auzeam, în schimb, zgomote înspăimântătoare, linguri enorme bubuind pe metal, şi ele îmi răneau într un fel auzul, după cum le resimţeam.
Tânăra a apărut din nou, zâmbind, în timp ce punea jos un pahar mare cu vin roşu. Mirosea acru şi părea greţos.
I am mulţumit. După aceea am ridicat paharul şi am luat o gură de vin, înghiţind o. Am simţit imediat că mă sufoc. Nu mi imaginam ce se întâmplase ― fie că înghiţisem greşit, fie aveam gâtul iritat din cine ştie ce motiv. Ştiu doar că am început să tuşesc furios şi că am smuls un şerveţel de lângă furculiţă şi l am pus la gură. Totuşi, nişte vin mi a ieşit pe nas. Cât despre gust, era prost şi acid. O nemulţumire teribilă a crescut în mine.
Am închis ochii şi mi am sprijinit capul de pumnul stâng, strâns în jurul şerveţelului.
― Poftim, mai încearcă o dată, a zis ea.
Am deschis ochii şi am văzut că mi umplea din nou paharul dintr o carafă mare.
― Bine, am spus, mulţumesc.
Îmi era sete, grozav de sete. Iar gustul vinului îmi sporise setea şi mai tare. De data asta, mi am spus, n o să mai înghit atât de mult. Am ridicat paharul, am luat o gură mică, încercând s o savurez, deşi nu părea să fie nimic de savurat, apoi am înghiţit o încet, iar vinul a coborât pe calea cea bună. Slab, foarte slab, şi atât de diferit de savoarea bogată a unei înghiţituri de sânge. Dar trebuia să înţeleg până la capăt despre ce e vorba. Am băut ce mai era în pahar. Apoi am ridicat carafa, l am umplut din nou şi din nou l am bâut.
Pentru moment, n am simţit decât nemulţumire. Apoi, treptat, a început să mi se cam facă rău. „Va veni mâncarea", m am gândit. Ah, dar uite mâncare ― o cutie de tablă cu beţişoare de pâine sau, cel puţin, asta păreau să fie.
Am luat unul, l am mirosit cu grijă, asigurându mă că era pâine, apoi am muşcat foarte repede câte puţin, până când s a terminat. Părea nisip până la ultima firimitură. Exact ca nisipul din deşertul Gobi care îmi intrase în gură. Nisip.
― Cum mănâncă muritorii aşa ceva? am întrebat.
― Mai încet, a spus frumuşica, râzând încet. Tu nu eşti muritor? De pe ce planetă eşti?
― Venus, am răspuns, zâmbind din nou. Planeta dragostei.
S a uitat la mine fără să se ferească şi obrajii albi şi ascuţiţi i s au înroşit.
― Ei, stai pe aici până ce termin, de ce nu? Poţi să mă conduci acasă.
― Aşa am să fac, am spus.
Înţelesul vorbelor s a abătut asupra mea şi mi a luat piuitul. Aş putea să mă culc cu femeia asta. Ah, da, ea, cel puţin, se gândise la o atare posibilitate. Ochii mei au coborât către cele două sfârcuri ce împungeau ispititor mătasea neagră a rochiei. Da, să mă culc cu ea, mi am spus, şi ce netedă îi este pielea de pe gât!
Mădularul dintre picioarele mele s a neliniştit. „Ei bine, ceva tot funcţionează", mi am zis. Dar cât de curios de localizată era senzaţia, cum se întărea şi se umfla mădularul, în ce fel ciudat îmi absorbea toate gândurile. Nevoia de sânge nu era niciodată localizată. Mă uitam indiferent în faţă. N am plecat privirea nici când o farfurie de spaghetti cu sos de carne a fost aşezată înaintea mea. Mirosul fierbinte mi a umplut narile ― brânză frământată, carne arsă şi grăsime.
„Coboară, i am zis mădularului. Nu i momentul pentru aşa ceva."
În cele din urmă, mi am lăsat privirea în farfurie. Foamea mă măcina de parcă cineva mi ar fi luat intestinele cu amândouă mâinile şi le ar fi răsucit. Îmi aminteam oare de o senzaţie asemănătoare? Dumnezeu mi e martor că mi fusese adesea foame în viaţa mea de muritor. Foamea era viaţa însăşi. Dar amintirea părea atât de îndepărtată, atât de lipsită de importanţă. Am apucat încet furculiţa ― pe vremuri nu o folosisem niciodată, pentru că nu aveam decât linguri de lemn şi cuţite în lumea noastră necivilizată ― şi i am înfipt colţii în vârful maldărului de spaghetti umede, ducând o pe urmă la gură.
Chiar înainte să pun limba, am ştiut că sunt prea fierbinţi, dar nu m am putut opri destul de repede. M am fript zdravăn şi am lăsat furculiţa să cadă. „Curată tâmpenie", m am gândit, şi probabil că era al cincisprezecelea gest absolut prostesc pe care îl comiteam. Ce ar fi trebuit să fac să mă apropii de lucruri cu mai multă inteligenţă, răbdare şi calm?
M am aşezat pe scaunul incomod, cât puteam mai bine, fără să mă prăbuşesc pe podea, şi m am străduit să gândesc.
Încercasem să dirijez un trup nou, plin de slăbiciuni şi senzaţii neobişnuite ― în clipa asta picioare îngheţate şi dureroase, picioare ude în curentul care vâjâia de a lungul podelei ― şi făcusem greşeli de înţeles, dar prosteşti. Ar fi trebuit să mi pun galoşii. Ar fi trebuit să caut un telefon înainte de a intra aici şi să mi sun agentul din Paris. Necugetat, încăpăţânat, ca şi cum aş fi fost vampir, când, de fapt, nu mai eram.
Mâncarea aburindă din faţa mea nu m ar fi ars, dacă aş fi fost în pielea mea de vampir, era limpede. Dar nu eram în pielea mea. Uite de ce ar fi trebuit să iau galoşii. Gândeşte!
Dar ce departe era experienţa de ceea ce îmi închi¬puisem! Oh, Doamne. Iată mă aici, spunându mi să gândesc, când, de fapt, ar fi trebuit să mă bucur. Ah, crezusem că o să mă scufund în senzaţii, în amintiri, în descoperiri; şi tot ce fac este să mă gândesc cum să mă abţin!
Adevărul este că mi imaginasem plăceri, o diversitate de plăceri ― mâncare, băutură, o femeie în pat, apoi un bărbat. Dar nimic din ceea ce încercasem până acum nu fusese nici măcar pe aproape atât de plăcut.
Ei bine, trebuia să mi asum vina situaţiei ruşinoase în care mă găseam şi să o fac să se schimbe. M am şters la gură cu prosopul, făcut dintr o fibră artificială grosolană şi la fel de incapabil să absoarbă pe cât ar fi fost o bucată de nailon, apoi am apucat paharul şi l am umplut din nou. M a străbătut un val de greaţă. Gâtul mi s a încleştat şi m am simţit chiar ameţit. Dumnezeule, mă îmbătasem oare din trei pahare de vin?
Am ridicat din nou furculiţa. Amestecul cleios era acum mai rece; am băgat în gură o îmbucătură. Aproape că m am sufocat din nou. Gâtul mi se închidea convulsiv, ca şi cum ar fi vrut să împiedice masa de lături să mă înăbuşe. A trebuit să mă opresc, să trag încet aer pe nas, să mi spun că nu era otravă, că eu nu eram vampir, apoi să mestec mâncarea gri¬juliu, să nu mi muşc limba.
Dar mi o muşcasem ceva mai devreme, iar acum bucăţica rănită începea să mă doară. Durerea mi a umplut gura, mai pregnantă decât mâncarea. Cu toate acestea, am continuat să mestec spaghetti, gândindu mă la lipsa lor de gust, la cât erau de acre şi de sărate, la oribila lor consistenţă, apoi le am înghiţit, simţind un spasm dureros, după aceea un nod coborându mi în piept.
Dacă toate acestea i s ar întâmpla lui Louis ― dacă tu ai fi fostul vampir şi ai sta în faţa lui, privindu l, l ai condamna pentru tot ce face şi ce gândeşte, l ai dispreţui pentru timidi¬tate, pentru lipsa de experienţă, pentru neputinţa de a percepe.
Am ridicat iarăşi furculiţa. Am mestecat o nouă îmbucătură, am înghiţit o. Avea totuşi un fel de gust. Dar, pur şi simplu, nu era gustul pregnant şi delicios al sângelui. Era mult mai searbăd, mai fibros, mai cleios. Nu i nimic, încă o înghiţitură. Poţi să faci să ţi placă. Şi pe urmă, poate că nu i nici o mâncare foarte bună. Altă înghiţitură.
― Hei, las o mai moale, a zis frumuşica. Se sprijinise de mine, dar nu i puteam simţi moliciunea prin haină. M am întors şi am privit o în ochi, minunându mă de genele lungi, negre, întoarse, şi de cât era gura de drăguţa când zâmbea. Înghiţi pe nerăsuflate.
― Ştiu. Sunt foarte flămând, am spus. Ascultă, ştiu că sună groaznic de nerecunoscător. Dar n ai ceva care să nu fie o masă cleioasă ca asta? Ştii, ceva mai tare ― poate carne?
A râs.
― Eşti un om foarte straniu, a zis. De fapt, de unde eşti?
― Din Franţa, de la ţară.
― Bine, am să ţi aduc altceva.
Imediat ce a plecat am mai băut un pahar de vin. Mă ameţisem definitiv şi simţeam un soi de căldură oarecum plăcută. Îmi venea să râd din senin şi ştiam că, în cele din urmă, aproape mă îmbătasem.
M am hotărât să i studiez pe ceilalţi oameni din încăpere. Era tare caraghios că nu reuşeam să le simt mirosul, să le aud gândurile. Nu reuşeam, de fapt, să le aud nici vocile, doar un fel de larmă. Şi era tare caraghios că părea să fie şi cald, şi frig ― capul îmi plutea în aerul supraîncălzit, în timp ce picioarele îmi îngheţau din cauza curentului care vâjâia deasupra podelei.
Femeia a pus în faţa mea o farfurie cu carne ― viţel, spunea ea. Am luat cu mâna o feliuţă, ceea ce părea s o uimească ― ar fi trebuit să folosesc cuţitul şi furculiţa ― am muşcat din ea şi mi s a părut mai fără gust decât spaghetele; dar era mai bine. Adică părea mai curată. Am mestecat o, savurând o.
― Mulţumesc, ai fost foarte bună cu mine, am zis. Eşti tare drăguţă, îmi pare rău de cuvintele aspre de mai devreme, chiar îmi pare rău.
Părea fascinată; evident, jucam teatru într un fel. Mă prefăceam blând, fără să fiu.
M a lăsat ca să ia plata unei perechi care pleca, iar eu m am întors la cina mea ― prima mea cină: nisip, clei şi bucăţi de piele sărata. Am râs în sinea mea. „Mai mult vin, am gândit, parcă nu bei nimic, dar un efect tot are."
După ce am terminat, a luat farfuria din faţa mea şi mi a adus o carafă plină. Am stat acolo, cu pantofii şi ciorapii uzi, înfrigurat şi incomodat de scaunul de lemn, încercând să văd în întuneric, din ce în ce mai beat, pe măsură ce trecea tim¬pul, până când a venit ora ei de plecare.
Nu eram mai în largul meu acum decât la început. Imediat ce m am ridicat în picioare, mi am dat seama că nu puteam să merg decât cu greu. Nu mi simţeam deloc picioarele. Trebuia să mă uit în jos ca să fiu sigur că sunt acolo.
Frumuşica găsea că i foarte nostim. Eu nu eram la fel de sigur. M a susţinut pe aleea înzăpezită, strigându l pe Mojo ― căruia îi spunea, cu mare respect, Câine ― şi asigurându mă că locuia „doar la câţiva paşi în susul străzii". Singurul aspect pozitiv era că mi păsa mai puţin de frig.
Nu mai aveam echilibru deloc. Membrele îmi erau în întregime de plumb. Nu reuşeam să mi fixez privirea nici pe obiectele luminate orbitor. Mă durea capul. Eram sigur că am să cad. Până la urmă, spaima că o să cad s a transformat în panică.
Slavă Domnului, am ajuns la uşă. M a ajutat să urc nişte trepte înguste, acoperite cu un covor; urcarea m a extenuat într atât, încât inima îmi bubuia şi faţa îmi era scăldată de sudoare. Nu puteam vedea aproape nimic! Era înnebunitor. Am auzit o băgând cheia în broască.
O putoare groaznică mi a asaltat din nou nările. Micuţul apartament părea să fie un coteţ de carton şi placaj, cu postere neclare lipite de pereţi. Dar de unde venea mirosul? Mi am dat seama brusc că de la pisicile pe care le avea şi care se uşurau într o cutie cu pământ. Am văzut cutia, plină cu excremente de pisică, pe podeaua băii mici şi m am gândit că gata, totul s a terminat, aveam să mor! Am stat liniştit, străduindu mă să nu vomit. Stomacul meu se agita din nou, de data asta nu de foame, şi cureaua mă strângea peste burtă.
Durerea s a ascuţit. Mi am dat seama că trebuia să fac şi eu ce făcuseră mai înainte pisicile. Chiar trebuia, acum, sau dacă nu, aveam să mă fac de râs. Şi trebuia să mă duc în cămăruţa aceea. Inima mi s a urcat în gât.
― Ce s a întâmplat? m a întrebat ea. Ţi e râu?
― Pot să folosesc încăperea? am zis, arătând către uşa deschisă a băii.
― Sigur, a răspuns. Dă i drumul.
Au trecut zece minute, poate mai mult, înainte să ies. Eram atât de dezgustat de procesul eliminării ― de miros, de senzaţie, de vederea produsului ― că nu puteam vorbi. Dar terminasem, o făcusem şi pe asta. Mai rămăsese numai beţia, experienţa neplăcută de a mă întinde după întrerupător şi a nu l nimeri, de a încerca să apuc clanţa, închizând mâna ― mâna mare şi închisă la culoare ― în gol.
Am găsit dormitorul, foarte încălzit şi ticsit de mobilă modernă, mediocră, din laminate ieftine, fără design deosebit.
Femeia era acum goală complet şi şedea pe marginea patului. Am încercat s o văd clar, în ciuda distorsiunilor luminii veiozei de alături. Dar chipul îi rămânea o masa de umbre urâte, iar pielea arăta lividă. O înconjura mirosul rânced al patului.
Tot ce am putut conchide cu privire la ea era că părea cumplit de slabă, i se vedeau toate oasele şi coastele prin pielea lăptoasă; avea sânii ciudat de mici, cu delicate sfârcuri roz, iar şolduri nu avea deloc. Arăta ca un spectru. Şi totuşi, şedea acolo zâmbind, ca şi cum ar fi fost normal, cu părul negru, ondulat, revărsat pe spate, ascunzând umbra întunecată a pubisului cu o mână vlăguită.
Ei bine, era absolut evident ce experienţă umană minunată avea să urmeze. Dar nu reuşeam să simt nimic pentru ea. Nimic. Am zâmbit şi am început să mi scot hainele. Am dat jos trenciul, şi imediat mi a fost frig. Ei de ce nu i era frig? După aceea am dat jos puloverul şi m a îngrozit imediat mirosul de transpiraţie. Dumnezeule, o fi fost la fel şi înainte? Iar trupul meu părea atât de curat!
Ea nu părea să observe. Îi eram recunoscător. Apoi mi am scos cămaşa şi pantofii, ciorapii şi pantalonii. Picioarele con¬tinuau să mi fie reci. De fapt, eram înfrigurat şi gol, foarte gol. Nu ştiam dacâ mi plăcea sau nu. M am văzut brusc în oglinda de deasupra măsuţei de toaletă şi mi am dat seama că mădularul îmi era absolut beat şi adormit.
Iarăşi, ea nu părea surprinsă.
― Vino, a spus, stai jos.
M am supus. Tremuram tot. Am început să tuşesc. Prima tuse a fost un spasm şi m a luat complet pe nepregătite. Apoi a urmat un şir, necontrolabil şi atât de violent, încât mă dureau coastele.
― Îmi pare rău, i am spus.
― Îmi place accentul tău franţuzesc, a şoptit ea.
Mi a ciufulit părul, apoi mi a scărpinat ceafa cu unghiile.
Era o senzaţie plăcută. Am aplecat capul şi am sărutat o pe gât. Da, şi asta era plăcut. Nu era la fel de excitant ca apropierea de o victimă, dar era plăcut. Am încercat să mi aduc aminte cum fusese în urmă cu două sute de ani, când eram spaima fetelor din sat. La poarta castelului erau parcă mereu nişte fermieri care mă înjurau şi mi arătau pumnul, spunându mi că fetele lor rămăseseră însărcinate cu mine şi că trebuia să fac ceva în legătură cu asta. Totul părea atât de vesel pe vremuri. Şi fetele, ce fete grozave!
― Ce e ? a întrebat ea.
― Nimic, am zis.
Am sărutat o din nou pe gât. Îi puteam simţi sângele din trup. Nu mi plăcea. De ce oare? Nici unul dintre aceste mirosuri nu era la fel de pregnant cum fusese pentru mine în trupul celălalt. Dar se lega de ceva din trupul de acum – de partea urâtă. Nu mă puteam apăra de mirosuri; păreau să fie ceva care mă invada şi mă contamina. Preţ de o clipă am avut pe buze sudoarea de pe gâtul ei. Ştiam ce e, puteam s o gust şi mi aş fi dorit să fiu undeva departe.
Ce nebunie! Era o fiinţă omenească; şi eu eram o fiinţă omenească. Slavă Domnului, toate Vor lua sfârşit vineri. Dar ce drept aveam eu să l slăvesc pe Domnul?
Sfârcurile ei s au lipit de pieptul meu, fierbinţi şi umflate; carnea din jurul lor era moale şi gingaşă. Mi am strecurat braţul pe sub spatele micuţ.
― Arzi, cred că ai febră, mi a susurat în ureche.
M a sărutat pe gât, la fel cum o sărutasem şi eu.
― Nu, mi e bine, am spus.
Dar n aveam nici cea mai mică idee dacă era sau nu adevărat. Ce treabă grea!
Dintr o dată mâna ei mi a atins mădularul, surprinzându mă şi excitându mă imediat. L am simţit lungindu se şi întărindu se. Senzaţia, absolut localizată, mă electriza totuşi. Când m am uitat din nou la sânii ei, apoi la triunghiul de păr dintre picioare, membrul mi s a făcut şi mai tare. Da, îmi aminteam foarte bine: ochii mei sunt legaţi de asta şi nimic nu mai contează acum; hmmm, bine. Ai grijă numai s o întinzi pe pat.
― Oaa! a şoptit ea. Iată în sfârşit o unealtă folositoare!
― Aşa i? M am uitat în jos. Monstruosul obiect îşi dublase mărimea. Părea disproporţionat faţă de orice altceva. Da, cred că ai dreptate. Dacă ar fi ştiut James, ar fi vrut să verifice.
― Cine i James?
― Nu contează, am mormăit.
I am întors faţa către mine şi, de data asta, am sărutat o pe gură, simţindu i dinţii prin buzele subţiri. A deschis gura să mi primească limba. Era bine, chiar dacă gura ei avea un gust rău. Nu conta. Dar atunci mi am amintit de sânge. Să i beau sângele.
Unde era intensitatea sfâşietoare a momentului în care mă iveam lângă victimă sau a clipei dinainte ca dinţii mei să i străpungă pielea şi sângele să mi se împrăştie în gură?
Nu, n are să fie uşor, nici grozav. Are să fie ca ceva de simţit între picioare, mai mult ca o vibraţie; dar era totuşi o vibraţie, trebuie s o spun.
Simplul fapt că mă gândisem la sânge îmi înteţise pasi¬unea; am împins o brutal pe pat. Voiam să termin, nu mai conta altceva decât să termin.
― Stai o clipă, a zis.
― De ce să stau?
M am urcat pe ea şi am sărutat o iar, băgându mi limba adânc în gura ei. Nu era sânge. Ah, ce senzaţie neînsemnată. Nu era sânge. Mădularul mi a alunecat între coapsele ei fierbinţi, aproape s a descărcat. Dar nu era de ajuns.
― Ţi am spus să te opreşti, a ţipat ea, cu obrajii îmbujo¬raţi. Nu poţi s o faci fără prezervativ.
― Ce naiba spui? am murmurat.
Ştiam înţelesul cuvântului, totuşi n avea prea mare sens pentru mine. Am coborât mâna, am simţit deschizătura încon¬jurată de păr, apoi crăpătura umedă, delicios de mică.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:57 pm

A strigat la mine s o las şi m a împins cu călcâiele şi cu mâinile. Era foarte îmbujorată, iar fierbinţeala ei şi furia m au făcut brusc s o văd frumoasă, iar când m a lovit cu genunchiul, m am trântit deasupra ei şi m am ridicat doar cât să mă înfig în ea, simţind învelişul strâmt şi fierbinte de carne strângându se în jurul mădularului, făcându mă să gâfâi.
― Nu! Stai! Am zis stai! a strigat ea.
Dar nu mai puteam aştepta. De ce dracu' credea că i momentul să stăm de vorbă? m am întrebat, nebuneşte. Apoi, într o clipă de excitare oarbă, spasmodică, am ajuns la orgasm. Sămânţa a ţişnit din organ!
O clipă mi s a părut eternă; în cealaltă, totul se terminase, de parcă nici n ar fi început. Zăceam extenuat deasupra ei, scăldat în sudoare şi, întrucâtva, neliniştit de încurcătura întregului eveniment, de ţipetele ei cuprinse de panică.
M am lăsat să cad pe spate. Mă durea capul, mirosurile rele din încăpere se înmulţiseră cu mirosul jegos ăl patului însuşi, al saltelei boţite; plus mirosul greţos al pisicilor.
Ea a sărit din pat. Părea înnebunită. Plângea şi tremura; a smuls de pe scaun o pătură, s a acoperit cu ea şi a început să ţipe la mine să ies afară, să ies, să ies!
― Ce se întâmplâ cu tine? am întrebat.
S a lansat într o salvă de ocări moderne.
― Haimana, beţivan mizerabil, idiotule, jigodie!
Chestii dintr astea. Zicea că aş fi putut să i dau vreo boală. Chiar a înşirat numele câtorva. Aş fi putut s o las gravidă. Eram o japiţă, o labă, un cur! Trebuia s o şterg de acolo imediat. Cum îndrăznisem să i fac una ca asta? Să plec înainte să cheme poliţia.
M a năpădit un val de somn. Încercam să mi fixez privirea asupra ei, în ciuda întunericului. Apoi m a cuprins o greaţă mai ascuţită decât tot ceea ce simţisem până atunci. M am străduit să mă stăpânesc şi numai printr un uriaş efort de voinţă am reuşit să nu vomit acolo.
În cele din urmă, m am ridicat în picioare. M am uitat la ea, cum şedea acolo plângând şi ţipând la mine, şi mi am dat seama dintr o dată că era nenorocită, că, într adevăr, îi făcusem rău, ba că avea chiar şi o vânătaie pe faţă.
Încet, încet am înţeles ce se întâmplase. Îmi ceruse să folosesc un anume mijloc de protecţie, iar eu, de fapt, o silisem. Ea nu simţise nici un fel de plăcere, numai frică. Am revăzut o cum era în momentul orgasmului meu, cum se lupta cu mine şi mi am dat seama că fusese de neconceput pentru ea că eu mă bucuram de zbaterea ei, de furia şi de protestele ei, că mă bucuram s o înfrâng. Dar, în felul acela jalnic şi banal, cred că mă bucurasem într adevăr.
Totul părea copleşitor de mizerabil. M a umplut de dis¬perare. Plăcerea însăşi nu fusese nimic! „Nu mai pot suporta, mi am spus, nu mai pot suporta nici o clipă." Trebuia să dau de James, i aş fi oferit încă o avere, numai să se întoarcă odată. Să l găsesc pe James. Deja uitasem să dau telefon.
― Ascultâ mă, ma chère, am spus. Îmi pare tare rău. Pur şi simplu, lucrurile au mers prost. Ştiu. Îmi pare rău.
S a ridicat să mă pălmuiască, dar am prins o lesne de încheietură şi i am dus mâna jos, strângând o cam tare.
― Ieşi, a zis din nou. Pleacă sau chem poliţia.
― Am înţeles ce mi ai spus. Dar n am mai făcut o de o veşnicie. Am fost grosolan. Am fost rău.
― Ai fost mai mult decât rău! a spus cu o voce groasă, aspră.
De data asta, m a pălmuit. N am fost destul de iute. Am rămas uimit de forţa palmei, m a usturat. Faţa mi a amorţit acolo unde mă lovise. Era o durere neliniştitoare. Şi jigni¬toare.
― Ieşi! a strigat iar.
Mi am pus hainele, dar mă simţeam de parcă aş fi ridicat saci cu cărbuni. M a inundat o ruşine surdă, o senzaţie de stângăcie şi disconfort în fiecare gest, în cea mai mică vorbă; pur şi simplu, voiam să intru în pământ.
În cele din urmă, cu nasturii şi fermoarele încheiate corect, cu ciorapii uzi şi mizerabili traşi din nou pe picioare, cu pantofii subţiri încălţaţi, eram gata să plec.
Ea stătea plângând pe pat, cu umerii foarte înguşti, cu oasele gingaşe împungând în spate carnea palidă, cu părul risipit în şuviţe bogate deasupra păturii pe care o strângea la piept. Cât de fragilă părea, cât de întristător de lipsită de fru¬museţe şi cât de respingătoare!
Am încercat s o văd cu ochii lui Lestat. N am reuşit. Părea un lucru oarecare, absolut fără valoare, nici măcar interesant. Eram oarecum îngrozit. Să fi fost la fel şi în satul copilăriei? Am încercat să mi amintesc fetele de atunci, fetele moarte, dispărute de secole, dar n am reuşit să le văd feţele. Nu mi aminteam decât fericire, ştrengării, o mare exu¬beranţă care mă făcea să uit din când în când depravarea şi lipsa de speranţă a vieţii mele.
Ce însemna clipa de acum? Cum putuse experienţa de acum să fie atât de neplăcută, atât de fără sens? Dacă aş fi fost eu însumi, aş fi găsit o fascinantă, aşa cum e fascinantă o insectă; până şi cămăruţele ei mi s ar fi părut pitoreşti, în cele mai rele, în cele mai neinspirate detalii! O, afecţiunea pe care o simţeam întotdeauna pentru locuinţele muritorilor. Aşadar, de ce fusese aşa?
Iar ea, sărmana, mi s ar fi părut frumoasă, pur şi simplu, pentru că era vie. Nu m aş fi simţit întinat şi m aş fi hrănit din ea o oră întreagă. Dar acum mă simţeam murdărit de atingerea ei, murdărit de faptul că fusesem crud cu ea. Îi înţelegeam frica de boli! La rândul meu, puteam fi şi eu contaminat! Dar unde se ascundea adevărul?
― Îmi pare tare rău, am spus din nou. Trebuie să mă crezi. N a fost cum doream. Nu ştiu ce mi doream.
― Eşti nebun, a şoptit amar, fără să ridice privirea.
― Într o noapte, curând, mă voi întoarce şi ţi voi aduce un dar, ceva frumos, ceva ce ţi doreşti cu adevărat. Ţi l voi da şi poate ai să mă ierţi. Nu a răspuns. Spune mi, ce ţi doreşti cel mai mult? Banii nu contează. Ce ţi doreşti şi nu poţi avea?
S a uitat în sus, ursuză, cu pete roşii pe faţa umflată, şi şi a şters nasul cu dosul palmei.
― Ştii ce vreau, a zis cu voce răguşită, dezagreabilă, aproape bărbătesc de groasă.
― Nu, nu ştiu. Spune mi.
Faţa i desfigurată şi vocea stranie mă înspăimântau. Eram încă ameţit de vinul pe care l băusem, dar mintea mi era limpede. Părea o situaţie nostimă. Trupul era beat, eu nu.
― Cine eşti? m a întrebat. Părea foarte rea acum, rea şi supărată. Eşti altceva, nu i aşa... nu eşti...
Vocea i s a stins.
― Dacă ţi aş spune, nu m ai crede.
Şi a întors mai mult capul şi m a studiat, ca şi cum s ar fi luminat dintr o dată. Pricepuse. Nu mi imaginam ce se petrecea în mintea ei. Ştiam doar că mi părea rău pentru ea. Nu mi plăcea încăperea murdară, cu tavan scund de ipsos, nici patul urât, nici covorul cafeniu, nici lumina puţină şi cutia pisicilor puţind în cealaltă cameră.
― Am să mi amintesc de tine, am spus, mizerabil, dar tandru. Am să ţi fac o surpriză. Am să mă întorc şi am să ţi aduc ceva minunat, ceva ce n ai putea avea niciodată. Un dar ca din altă lume. Dar acum trebuie să te părăsesc.
― Da, a zis, mai bine pleacă.
M am întors. Mă gândeam la frigul de afară, la Mojo aşteptându mă în hol, la casa a cărei uşă din spate se zgâlţâia în balamale, la faptul că nu aveam bani şi nici telefon.
Ah, telefonul.
Ea avea unul. Îl văzusem în vestibul.
M am dus către telefon, iar ea a ţipat şi a aruncat ceva după mine. Cred că un pantof. M a atins în umăr, dar nu m a lovit. Am ridicat receptorul şi am format doi de zero, pentru convorbiri interurbane. Mi am sunat agentul din New York.
Am lăsat să sune. Nu răspundea nimeni. Nici măcar robotul. Era straniu şi mă punea în dificultate.
O vedeam în oglindă, uitându se la mine inflexibilă şi jig¬nită, drapată în pătură ca într o rochie modernă. Ce patetic, am remarcat pentru ultima oară.
Am sunat la Paris. După destulă vreme mi a răspuns vocea cunoscută ― agentul meu se trezise din somn. I am spus repede, în franceză, că eram în Georgetown, că aveam nevoie de douăzeci de mii de dolari, nu, mai bine să trimită treizeci, şi ca aveam nevoie de ei imediat.
Mi a explicat încet că la Paris abia răsărea soarele. Trebuia să aştepte până se deschideau băncile, dar avea să vireze banii cât de repede se putea. Ar fi trebuit să ajungă la Georgetown înainte de prânz. Am memorat numele agenţiei de unde să i ridic şi l am implorat să se mişte repede şi să nu dea greş. Era urgent, eram lefter. M a asigurat că totul avea să fie aranjat imediat. Am închis telefonul.
Ea s a uitat la mine. Nu cred că înţelesese convorbirea. Nu ştia franţuzeşte.
― Îmi voi aminti de tine, am spus. Iartâ mă, te rog. Am să plec. Ţi am făcut destule necazuri.
Nu a răspuns. M am uitat la ea, încercând pentru ultima oară s o înţeleg, să pricep de ce părea atât de vulgară şi de neinteresantă. În ce poziţie avantajoasă mă aflasem înainte de viaţa mi părea frumoasă şi toate creaturile variaţiuni ale aceleiaşi teme magnifice? Chiar şi James avusese o sclipire de frumuseţe, ceva ca un gândac sau ca o muscă.
― La revedere, ma chère. Îmi pare foarte rău ― cu adevărat foarte rău.
L am găsit pe Mojo aşteptându mă lângă uşa apartamen¬tului şi am trecut repede pe lângă el, pocnind din degete ca să mă urmeze. Am coborât scările şi am ieşit în noaptea rece.


ÎN CIUDA vântului care vâjâia prin bucătărie şi se înşuruba pe la încheieturile uşii de la sufragerie, în celelalte încăperi ale casei era încă destul de cald. Un curent de aer cald se ridica dinspre grilajele de alamă din podea. Ce drăguţ din partea lui James să nu închidă căldura! Totuşi, plănuia să părăsească locuinţa imediat după ce avea să pună mâna pe cele douăzeci de milioane. Ei bine, n o să le aibă niciodată.
Am mers sus, am trecut prin dormitorul stăpânului şi am intrat în baie. Era o încăpere plăcută, cu dale albe şi oglinzi curate şi cu o cabină de duş cu uşi strălucitoare de sticlă. Am încercat apa. Jet puternic şi fierbinte. Delicios de fierbinte. Am scos toate hainele jilave şi puturoase de pe mine, am întins ciorapii pe calorifer şi am împăturit puloverul cu grijă, ca pe singurul pe care l aveam, apoi am rămas lungă vreme sub duş.
Cu capul rezemat de faianţă, cred că aş fi putut adormi în picioare. Dar am început să transpir şi aproape în acelaşi timp să tuşesc. Am simţit o fierbinţeală straşnică în piept şi una la fel în fundul nasului.
Am ieşit de sub duş, m am înfăşurat în prosop şi mi am privit din nou trupul în oglindă. Nu vedeam nici o cicatrice, nici un defect. Braţele erau puternice, cu muşchi netezi, ca şi pieptul. Picioarele erau bine clădite. Chipul frumos, cu ten închis aproape perfect, fără nimic de băiat însă, aşa cum era fostul meu chip. O adevărată faţă de bărbat ― dreptunghiu¬lară, puţin dură, dar frumoasă, foarte frumoasă, poate şi din cauza ochilor mari. Însă destul de aspră. Barba creştea. Trebuia să mă rad. Ce necaz!
„De fapt ar trebui să fie splendid, am spus tare. Ai un trup de bărbat de douăzeci şi şase de ani în perfectă stare. Doar că ai intrat într un coşmar. Ai făcut greşeli prosteşti una după alta. De ce nu poţi primi provocarea? Unde ţi e voinţa, unde ţi e puterea?"
Simţeam răceală peste tot. Mojo se culcase pe podea, la capătul patului. „Trebuie să dorm, m am gândit. Să dorm ca un muritor şi să mă trezesc când lumina zilei va pătrunde în încăpere. Va fi minunat, chiar daca cerul va fi cenuşiu. Va fi ziuă. Vei vedea lumina diurnă, aşa cum ţi ai dorit cu ardoare toţi aceşti ani. Vei uita toată zbaterea fără margini, mizeria, frica."
M a cuprins însă o bănuială îngrozitoare. Nu fusese oare viaţa mea muritoare numai zbatere fără margini, mizerie, frică? Nu cumva era astfel pentru cei mai mulţi dintre muri¬tori? Nu era acesta mesajul unui număr de poeţi şi scriitori moderni ― că ne risipim viaţa în preocupări prosteşti? Nu erau oare toate decât un clişeu mizerabil?
Tremuram zdravăn. Am încercat din nou să mă cert cu mine însumi, aşa cum făcusem mereu. Dar ce folos?
Mă simţeam îngrozitor în inertul trup omenesc! Mă simţeam îngrozitor fără puterile mele preternaturale. Şi lumea, iat o, murdară şi josnică, înfricoşătoare fără limite şi plină de accidente. Nici măcar nu mi le puteam imagina pe toate. Ce lume?
Şi mâine! Oh, Doamne, un alt clişeu mizerabil! Am început să râd şi m a apucat iar tusea. De data aceasta, m a durut gâtul, destul de tare, iar ochii mi s au umezit. Mai bine să dorm, mai bine să mă odihnesc, mai bine să mă pregătesc pentru preţioasa zi ce mi mai rămăsese.
Am stins veioza şi am desfăcut cuverturile de pe pat. Era curat, mă mulţumea. Mi am lăsat capul pe pernă, am strâns genunchii la piept, am tras cuverturile până la bărbie şi am încercat să dorm. Eram oarecum îngrijorat la gândul că ar putea să ardă casa şi aş muri. Dacă sistemul de încălzire scăpa gaz, tot aveam să mor. Sau putea intra cineva pe uşa din spate ca să mă omoare. Erau posibile toate felurile de dezastre. Dar Mojo era acolo, nu i aşa? Iar eu eram obosit, atât de obosit!
M am trezit câteva ore mai târziu.
Tuşeam violent şi mi era frig. Aveam nevoie de o batistă; am găsit o cutie cu şerveţele de hârtie ― destul de bune ― şi mi am suflat nasul de vreo sută de ori. În stare să respir din nou, m am întors într o stranie epuizare febrilă; aveam senti¬mentul că pluteam, deşi zăceam întins pe patul tare.
O răceală de muritor, m am gândit. Urmarea faptului că nu avusesem grijă să nu stau în frig. Îmi strica plăcerea, dar era şi ea o experienţă, iar eu trebuia să explorez orice expe¬rienţă.
Când m am trezit din nou, câinele stătea lângă pat şi mă lingea pe faţă. Am scos o mână, i am atins nasul şi am râs, apoi am tuşit. Gâtul îmi ardea şi mi am dat seama că tuşeam de mai multă vreme.
Lumina era grozav de strălucitoare. Minunat de străluci¬toare. Slavă Domnului, o strălucire în lumea asta întunecată. M am ridicat. Preţ de o clipă am fost prea ameţit ca să pricep ceea ce vedeam.
Cerul văzut pe fereastră era perfect albastru, de un albas¬tru vibrant, iar soarele se răsfrângea pe duşumeaua lustruită; lumea întreagă apărea extraordinară în strălucirea lui ramurile desfrunzite, garnisite cu zăpadă, acoperişurile de vizavi ninse, chiar şi încăperea, plină de culoare şi strălucire; lumina sclipea în oglinzi, în cristalul toaletei, în mânerul de alamă de la uşa băii.
„Mon Dieu, Mojo, uită te", am şoptit, aruncând cuver¬turile şi repezindu mă la fereastră ca s o deschid cât puteam de tare. Aerul rece m a izbit în plin, dar ce conta? Uite culoarea adâncă a cerului, uite norii albi îndreptându se către vest, uite ce verde intens şi splendid are pinul din curtea vecină.
Dar, dintr o dată, m am umplut de sudoare şi am tuşit iar, dureros.
„Iată minunea", am şoptit. Mojo mă adulmeca, mormăind. Durerile şi suferinţele muritoare nu contau. Promisiunea biblică, neîndeplinită vreme de două sute de ani, era acum în faţa mea.




Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:57 pm

12

ÎN MOMENTUL în care părăseam casa, când păşisem în nemaipomenita lumină, ştiam că numai această experienţă şi ar fi meritat toate încercările şi suferinţa. Şi nici un fel de răceală omenească, cu toate simptomele de slăbiciune, n avea să mă împiedice să zburd prin soarele dimineţii.
Nu conta că răul fizic care mă năpădise mă înnebunea, că mă simţeam de piatră păşind alături de Mojo, că nu reuşisem să sar în sus nici o jumătate de metru atunci când încercasem sau faptul că împingeam uşa măcelăriei îmi cerea un efort colosal; şi nici măcar că răceala se înrăutăţise.
Imediat ce Mojo a devorat micul dejun din resturi cerşite de la măcelar, am ieşit împreună să ne bucurăm de lumină, iar eu simţeam că mă îmbăta vederea soarelui reflectat în ferestre şi în pavajul ud, în capotele lucioase şi smălţuite ale automobilelor, în băltoacele sticloase de zăpadă topită, căzând peste vitrine şi peste oameni ― mii şi mii de oameni fericiţi, alergând ocupaţi după treburile zilei.
Cât erau de diferiţi de oamenii nopţii! Era evident că lumina îi făcea să se simtă în siguranţă, mergeau şi vorbeau fără grijă, ocupaţi cu tranzacţiile din timpul zilei care, după căderea întunericului, nu se mai făceau cu aceeaşi vigoare.
Vedeam mame ocupate, cu copilaşi strălucitori după ele, îngrămădind fructe în coşurile de piaţă, urmărind zgomo¬toasele camioane de aprovizionare parcând în zăpada topită, în timp ce bărbaţi bine făcuţi cărau cutii mari şi pachete cu cumpărături prin uşa din spate. Bărbaţii dădeau zăpada la o parte şi curăţau ferestrele; în cafenele, fiinţe distrate con¬sumau mari cantităţi de cafea şi mic dejunuri mirosind a prăjeală, cu nasul vârât în ziarele de dimineaţă, supărate pe vreme sau discutând ce aveau de făcut peste zi. Era încântător să vezi grupuri de şcolari, în uniforme curate, înfruntând vântul îngheţat, ca să organizeze jocuri în curtea cu asfaltul zvântat de soare.
O energie optimistă îi lega laolaltă pe toţi aceşti oameni; se simţea emanând şi din studenţii care se grăbeau spre clădirile din campus, care se adunau în restaurante încălzite ca să mănânce.
Oamenii se deschideau la lumină ca nişte flori, grăbeau pasul şi vorbeau mai repede. Când am simţit căldura soarelui pe faţă şi pe mâini, m am deschis eu însumi ca o floare. Simţeam chimismul trupului reacţionând, în ciuda congestiei din cap şi a exasperantei dureri din mâinile şi picioarele îngheţate.
Ignorând tusea care se înteţise şi vederea tulbure ― o adevărată pacoste ― am mers, cu Mojo alături, pe zgomo¬toasa M Street în Washington, capitala naţiunii, minunându mă în faţa monumentelor şi a statuilor de marmură, a marilor, impresionantelor clădiri şi reşedinţe oficiale, urcând până la frumosul şi melancolicul cimitir Arlington, cu miile lui de pietre funerare identice şi cu frumosul cavou al gene¬ralului confederat Robert E. Lee.
Eram în delir. Probabil că slăbiciunea fizică îmi sporea fericirea, transformându mă într o persoană ameţită şi fre¬netică, de parcă aş fi fost beat sau drogat. Nu ştiu. Ştiu numai că eram fericit, foarte fericit şi că lumea luminii nu era la fel cu lumea întunericului.
Mulţi, foarte mulţi turişti înfruntau frigul, ca şi mine, ca să vadă faimoasele privelişti. M am desfătat tăcut cu entuzi¬asmul lor, dându mi seama că erau cu toţii emoţionaţi de largile panorame ale capitalei, la fel ca şi mine ― că ele îi bucurau şi îi făceau să vadă cerul vast şi albastru de deasupra şi spectaculoasele monumente de piatră ale realizărilor umanităţii.
„Sunt unul de al lor!" mi am dat seama dintr o dată ― nu Cain umblând pentru vecie în căutarea sângelui fratelui său. M am uitat buimac în jur. „Sunt unul de al vostru."
M am uitat îndelung la oraş de la înălţimea Arlingtonului, dârdâind de frig, înlăcrimat de spectacolul acesta uluitor, atât de reprezentativ pentru principiile Epocii Raţionalismului – dorind să fi fost cu mine şi Louis sau să fi fost David, îndu¬rerat până în adâncul sufletului de faptul că ei ar fi dezaprobat cu siguranţă ceea ce făcusem.
Aveam în faţă adevărata planetă căreia îi aparţineam, pământul viu, născut din strălucirea soarelui şi din căldură, chiar dacă era acoperit acum de mantia de zăpadă.
În cele din urmă, am coborât de pe colină; Mojo alerga înainte, apoi se întorcea să mă însoţească, în timp ce eu mă plimbam pe ţărmul îngheţat al Potomacului, minunându mă de soarele reflectat în gheaţă şi zăpadă topită. Era nostimă până şi zăpada topită.
Pe la jumătatea dupâ amiezii am urcat din nou în Jefferson Memorial, un pavilion elegant şi spaţios în stil grec, având gravate pe pereţi cele mai solemne şi mişcătoare cuvinte. Mi am dat seama că în aceste ore împărtăşeam exact sentimentele exprimate aici, şi inima mi s a oprit de emoţie, într adevăr, pentru scurtă vreme mă amestecasem cu mulţimea omenească, fără să mă deosebesc cu adevărat de ceilalţi.
Dar era o minciună, nu i aşa? Îmi purtam cu mine vinovăţia, înscrisă în continuitatea memoriei, în ireductibili¬tatea sufletului meu: Lestat, ucigaşul, Lestat pungaşul nopţii. M am gândit la avertismentul lui Louis: „Nu poţi deveni om doar intrând într un trup omenesc!" îi puteam vedea expresia dureroasă, tragică a feţei...
Doamne Dumnezeule, dar dacă vampirul Lestat n ar fi existat niciodată, dacă nu era altceva decât pură invenţie, simplă creaţie literară a omului în al cărui trup trăiam şi res¬piram acum? Ce idee splendidă!
Am rămas vreme îndelungată la picioarele monumentu¬lui, cu capul plecat, cu vântul fluturându mi hainele. O femeie amabilă mi a spus că eram bolnav şi că ar trebui să mi închei haina. M am uitat în ochii ei şi mi am dat seama că nu vedea înaintea sa decât un bărbat tânăr. Nu era nici uimită, nici înspăimântatâ. Nu era nici un fel de foame care să mă ispitească să i iau viaţa, ca să mă simt mai bine. Sărmană creatură cu ochi albaştri şi păr decolorat! I am luat brusc mâna zbârcitâ şi i am sărutat o, spunându i în franceză că o iubeam şi urmărindu i zâmbetul care i înflorea pe faţa ofilită. Cât mi se părea de frumoasă, la fel de frumoasă ca oricare dintre oamenii la care mă uitasem cu ochii mei de vampir.
Toată mizeria sordidă a nopţii trecute se ştersese în orele zilei. M am gândit că cele mai mari vise ale aventurii în care intrasem se îndepliniseră.
În jurul meu vântul bătea tare. Chiar dacă cerul era senin, oamenii vorbeau despre viscolul care se apropia. Magazinele se închideau devreme, străzile aveau să devină impractica¬bile, aeroportul de nefolosit. Trecătorii m au avertizat să fac rost de lumânări, căci era posibil ca oraşul să rămânâ fără electricitate. Un domn bătrân, cu o şapcă groasă de lână trasă pe urechi, m a certat că umblam cu capul descoperit. O tânără mi a spus că păream bolnav şi că ar trebui să mă grăbesc către casă.
O simplă răceală, am răspuns. Un sirop de tuse sau cum i or mai fi spus acum ar fi fost grozav. După ce şi va recăpăta trupul, Raglan James va şti ce i de făcut. N avea să fie el prea fericit, dar se va consola cu cele douăzeci de mili¬oane, în plus, mai aveam şi eu câteva ore ca să mă doftoricesc cu leacuri şi să mă odihnesc.
Pierdusem destul timp cu distracţii mărunte. Şi, bineînţeles, erau la îndemână tot felul de lucruri în ajutorul micilor necazuri ale vieţii ― ale vieţii adevărate, ah!
Uitasem cu totul de timp, nu i aşa? Banii mei trebuie că mă aşteptau la agenţie. Am aruncat o privire unui ceas dintr o vitrină. Două şi jumătate. Ceasul ieftin de la încheietura mea spunea la fel. Îmi mai rămăseseră doar treisprezece ore.
Treisprezece ore în trupul ăsta îngrozitor, cu capul vâjâind şi membrele dureroase! Fericirea mea s a topit într un fior îngheţat de spaimă. Ei, dar fusese o zi prea frumoasă ca s o stric din laşitate! Pur şi simplu, mi am scos grijile din minte.
Mi am amintit fragmente de poezie... şi ici colo câte ceva din ultima mea iarnă ca muritor ― cum mă ghemuiam pe cămin în holul mare al casei tatălui meu şi încercam disperat să mi încălzesc mâinile la un foc gata să se stingă. Dar, în general, eram prizonierul clipei într un fel tare neobişnuit pentru mintea mea febrilă, calculată şi periculoasă. Fusesem atât de încântat de ceea ce se petrecea în jurul meu, încât timp de câteva ore nu mă preocupase şi nu mă distrăsese nimic altceva.
Era extraordinar, absolut extraordinar. În euforia mea, eram convins că voi purta cu mine pentru totdeauna amintirea acestei zile simple.
Drumul înapoi la Georgetown îmi părea din când în când o faptă imposibilă. Chiar înainte de a urca în Jefferson Memorial, cerul începuse să se umple de nori şi căpătase repede culoarea cositorului topit. Lumina se uscase de parcă ar fi fost lichidă.
O iubeam totuşi, chiar şi aşa melancolică. Vederea muri¬torilor îngrijoraţi grăbindu se spre casă la adăpostul streşinilor mă vrăjea, laolaltă cu graba cu care înfruntau vântul, cu sacoşele pline de provizii, pe sub felinarele strălucind aidoma soarelui în bezna crescândă.
Nu avea să urmeze nici un asfinţit de soare, îmi dădeam seama. Era cu adevărat trist. Dar ca vampir mă delectasem deseori cu amurgul. Aşa că n aveam de ce să mă plâng. Cu toate acestea, vreme de o clipă am regretat că mi petrecusem preţiosul timp de muritor în ghearele iernii. Şi totuşi, pentru motive pe care abia mi le puteam explica, fusese exact ceea ce dorisem. Iarnă aspră ca iernile copilăriei mele. Aspră ca atunci când Magnus mă târâse în bârlogul lui. Eram satisfăcut. Eram mulţumit.
Între timp ajunsesem la agenţie, deşi ştiam că febra şi răceala cresc în mine şi că trebuia să caut adăpost şi hrană. Am descoperit cu bucurie că banii sosiseră. O nouă carte de credit fusese emisă pe unul dintre numele pe care le foloseam la Paris ― Lionel Potter ― şi mi se pregătise un portofel doldora cu cecuri de călătorie. Le am înghesuit pe toate în buzunare, în timp ce funcţionarul mă urmărea oripi¬lat, în tăcere. Am îndesat în buzunar şi cei treizeci de mii de dolari.
― Să nu vă jefuiască cineva, a şoptit funcţionarul, aplecându se spre mine peste tejghea.
A mai zis ceva ce abia am înţeles ― să mă duc cu banii la bancă înainte să închidă. Apoi să mă duc la spitalul de urgenţă, înainte să înceapă viscolul. O mulţime de lume avea gripă, părea să fie o epidemie, ca în fiecare iarnă.
Ca să mi fie mai uşor, am fost de acord. Dar n aveam nici cea mai mică intenţie să mi petrec orele rămase în ghearele doctorilor. În plus, nu era un lucru potrivit. N aveam nevoie decât de mâncare caldă, mi am spus, de o băutură fierbinte, de linişte şi de un pat moalede hotel. Pe urmă aş fi putut să i returnez lui James trupul într o stare acceptabilă şi să trec înapoi în corpul meu.
Dar, mai întâi, trebuia să mi schimb hainele. Era doar trei şi un sfert, mai aveam vreo douăsprezece ore înainte şi nu mai puteam suporta nici o clipă boarfele murdare şi mizerabile de pe mine!
Am ajuns în Georgetown Mall tocmai când se închidea peste tot pentru ca personalul să evite viscolul, dar am reuşit să intru într un magazin de confecţii, unde am făcut, cu aju¬torul vânzătorului nerăbdător, o grămadă cu tot ceea ce cre¬deam că mi trebuia. În timp ce i întindeam micuţa carte de credit, am ameţit. Mă amuza că şi lăsase deoparte nerăb¬darea şi se străduia acum să mi vândă cravate şi fulare la întâmplare. Abia înţelegeam ce mi spunea. A, da, sunaţi. Îi vom trimite totul domnului James la ora trei dimineaţa. Domnului James îi plac fleacurile. Sigur, celălalt pulover, şi eşarfa, de ce nu.
Când am reuşit să scap cu încărcătura grea de cutii lucioase şi sacoşe, m a luat iar ameţeala. S a întunecat totul în jurul meu; ar fi fost grozav de simplu să cad în genunchi şi să leşin pe pardoseală. O tânără drăguţă mi a sărit în aju¬tor.
― Arăţi de parcă ai fi gata să leşini!
Transpirasem zdravăn şi mi era frig, chiar şi în căldura din pasaj.
I am explicat că aveam nevoie de un taxi, dar nu era de găsit nici unul. Pe M Street mulţimea se rărise şi începuse iar să ningă.
Văzusem un hotel grozav doar puţin mai departe ― se numea, romantic, „Cele patru anotimpuri" ― şi m am grăbit într acolo, fluturând din mână în semn de rămas bun spre fiinţa aceea tânără şi bună, în timp ce mă învăluia vântul sălbatic. M am gândit cu bucurie că la „Cele patru anotim¬puri" aveam să mă încălzesc şi să fiu în siguranţă; îmi plăcea să rostesc cu voce tare numele plin de înţeles. Puteam cina acolo. Nu era nevoie să mă întorc în casa aceea îngrozi¬toare decât când se apropia ora schimbării.
Am ajuns până la urmă în holul hotelului şi l am găsit mai mult decât satisfăcător, am dat o grămadă de bani ca să am certitudinea că Mojo va fi tratat, pe durata şederii noastre acolo, la fel de domneşte ca şi mine. Apartamentul era somptuos, cu ferestre mari dând spre Potomac, acoperit peste tot cu un enorm covor de culoare deschisă, avea băi demne de un împărat roman, televizoare şi frigidere disimulate în birouri de lemn şi tot felul de alte dispozitive.
Am comandat imediat un ospăţ pentru mine şi pentru Mojo, pe urmă am deschis băruleţul care era plin de bomboane şi de tot felul de delicatese, precum şi de băuturi; m am servit cu cel mai bun scotch. Un gust abso¬lut oribil! Cum naiba de putea David să bea aşa ceva? Ciocolata era mai bună. Era chiar fantastică! Am înfulecat o toată, apoi am telefonat la restaurant şi am cerut să adauge la meniul comandat toate deserturile cu ciocolată pe care le aveau.
„David, m am gândit, trebuie să l sun pe David." Dar părea imposibil să mă ridic de pe scaun şi să mă mişc până la birou. Şi aveam atâtea lucruri la care să mă gândesc, pe care să mi le fixez în minte. Blestemată slăbiciune, era o expe¬rienţă oribilă! Începeam chiar să mă obişnuiesc cu mâinile uriaşe, care atârnau mai jos decât ar fi trebuit, şi ce piele poroasă! Nu trebuia să adorm. Ce pierdere...
M a trezit soneria. Adormisem. Trecuse o jumătate de oră omenească. Am încercat să mă ridic, dar parcă la fiecare pas îmi atârnau cărămizi de picioare, şi am reuşit cumva să deschid uşa pentru serviciul în cameră care aştepta. Era o femeie în vârstă, atrăgătoare, cu băr blond deschis, şi împingea către living o masă cu faţă albă de in, încărcată cu mâncare.
I am dat friptura lui Mojo. Deja întinsesem pe jos un prosop de baie, ca faţă de masă pentru câine, şi el a început să mestece cât îl ţinea gura, arătând în felul acesta şi mai monstruos, un fel de leu leneş care şi înfingea colţii în carnea creştinului ce zăcea neputincios între labele lui uriaşe.
Am băut supa fierbinte imediat, incapabil să i simt gus¬tul, ceea nici nu era de mirare, cu răceala de care sufeream. Vinul era minunat, mult mai bun decât cel ordinar din noaptea trecută, deşi, în comparaţie cu sângele, părea mult mai slab. Băusem două pahare şi eram pe punctul să devorez pastele, cum le numeau ei, când m am uitat în sus şi mi am dat seama că femeia cea curioasă era încă acolo.
― Sunteţi bolnav, a zis ea, sunteţi foarte, foarte bolnav.
― Prostii, ma chère, am spus. Sunt răcit, răcit ca un muri¬tor, nici mai mult, nici mai puţin.
Am pescuit din ghemotocul de bancnote pe care le aveam în buzunarul cămăşii şi i am dat câteva de douăzeci, spunându i să plece. Nu prea voia.
― Tuşiţi destul de tare, a replicat. Cred că sunteţi într a¬devăr bolnav. Aţi stat mult afară, nu i aşa?
M am uitat la ea, absolut înduioşat de grija pe care mi o purta, dându mi seama că eram pe punctul de a izbucni prosteşte în lacrimi. Îmi venea să o avertizez că sunt un mon¬stru, că trupul pe care l vedea era, pur şi simplu, furat. Cât era de bună şi părea să fi fost astfel întotdeauna! I am spus:
― Suntem legaţi unii de alţii, toată omenirea, toţi. Trebuie să avem grijă unii de alţii, nu i aşa?
Îmi imaginasem că va fi oripilată de sentimentele mele lăcrămoase, răsărite dintr o emoţie groasă de beţiv, şi că acum va vrea să plece. Dar nu era aşa.
― Da, suntem legaţi, a spus. Lăsaţi mă să chem un doctor înainte ca furtuna să se înteţească.
― Nu, draga mea, du te, am zis.
A plecat, dar nu înainte să mă mai privească o dată, îngrijorată.
După ce am înghiţit farfuria de ghemotoace caraghioase cu aromă de brânză ― din nou ceva sărat şi fără gust ― am început să mă întreb dacă nu cumva ea avea dreptate. M am dus în dormitor şi am aprins luminile. Bărbatul din oglindă arăta groaznic, cu ochii roşii, cu trupul scuturat de frisoane şi cu pielea, mai devreme închisă la culoare, acum galbenă, dacă nu de a dreptul palidă.
Mi am pipăit fruntea, dar la ce bun? Cu siguranţă că nu pot muri din asta, mi am spus. Dar nu mai eram chiar atât de sigur. Mi am amintit expresia de pe faţa femeii de serviciu şi grija pe care mi o arătaseră oamenii de pe stradă. M a apucat un nou acces de tuse.
„Trebuie să întreprind ceva", m am gândit. Dar ce anume? Dacă doctorii aveau să mi dea cine ştie ce sedativ puternic care să mă toropească şi să nu mă pot întoarce acasă? Sau dacă medicamentele mi ar afecta într atât concentrarea, încât să nu pot face schimbul? Dumnezeule, nici măcar nu încer¬casem să mă desprind de trupul acesta, chestie pe care o ştiam atât de bine în vechea mea formă.
Nici nu voiam să încerc. Dacă nu mai reuşeam să revin? Nu, pentru asemenea experimente trebuia să l aştept pe James şi să mă ţin departe de seringile doctorilor.
A sunat soneria. Era inimoasa femeie de serviciu, aducând de data aceasta o grămadă de medicamente ― sti¬cluţe cu lichide roşii şi verzi, cutiuţe de plastic cu pastile.
― Ar trebui cu adevărat să chemaţi un doctor, a zis, aşezându le pe toate pe poliţa de marmură. Vreţi să chem eu unul pentru dumneavoastră?
― Categoric, nu, am răspuns, împingând alţi bani către ea şi conducând o spre uşă.
Mi a cerut să aştept o clipă. Nu voiam s o las să scoată câinele, care tocmai terminase de mâncat?
Da, era o idee minunată. I am îndesat în mână mai multe bancnote. I am spus lui Mojo să meargă cu ea şi să facă ce i va spune. Femeia părea fascinată de câine. A murmurat ceva despre faptul că avea un cap mai mare chiar decât al ei.
M am întors în baie şi m am uitat la sticluţele pe care le adusese. Eram suspicios faţă de medicamente! Dar nu părea prea politicos din partea mea să i înapoiez lui James un trup bolnav. Nu, nu prea era. I aş fi dat, pe lângă cele douăzeci de milioane, tuşea şi răceala.
Am băut o înghiţitură dezgustătoare din medicamentul verde, luptându mă cu un spasm de greaţă, apoi m am forţat să mă întorc în living şi m am prăbuşit la birou.
Era acolo papetărie de hotel şi un pix care funcţiona destul de bine, în felul nesigur în care alunecă pixurile. Am început să scriu, descoperind că mi era foarte greu s o fac cu degetele acelea mari, dar am perseverat, descriind în detalii grăbite ceea ce simţisem şi văzusem.
Am scris iar şi iar, deşi abia îmi puteam ţine capul şi abia puteam respira de răceală. Până la urmă, nemaiavând hârtie şi incapabil să mai descifrez eu însumi propria mâzgălitură, am înghesuit paginile într un plic, l am lipit umezindu l cu limba şi mi l am expediat pe adresa apartamentului din New Orleans. L am vârât apoi, în siguranţă, în buzunarul de la cămaşă, sub pulover, unde n avea cum să se piardă.
În cele din urmă, m am întins pe podea. Aveam să dorm. Trebuia să petrec astfel multe dintre orele care mi mai rămăseseră ca muritor, deoarece nu aveam putere pentru altceva.
Dar n am dormit prea adânc. Aveam febră şi eram prea înspăimântat. Îmi amintesc că femeia de serviciu s a întors cu Mojo şi mi a spus iar că eram bolnav.
Îmi amintesc o cameristă intrând şi părând să se agite fără rost. Îmi amintesc că Mojo s a întins lângă mine, că era cald şi că m am înghesuit în el; îmi plăcea cum mirosea, îmi plăcea cum mirosea şi hăinuţa lui de lânâ ― chiar dacă miro¬sul nu era atât de puternic cum l aş fi simţit în fostul meu trup ― şi m am gândit pentru o clipă că eram din nou în Franţa, în vremurile de demult.
Dar amintirile vremurilor de demult fuseseră oarecum anulate de experienţa de acum. Din când în când deschideam ochii, vedeam curcubeul din jurul lămpii, vedeam ferestrele întunecate reflectând mobilierul şi puteam auzi, cu plăcere, zgomotul ninsorii de afară.
La un moment dat, m am ridicat în picioare şi m am dus la baie, unde m am izbit cu capul de tocul uşii şi am căzut în genunchi. Dumnezeule, ce chinuri! Cum oare le îndurau muritorii? Ce durere! Ca şi cum ţi s ar fi pulverizat lichid sub piele.
Dar mă aşteptau încercări şi mai grele. O nevoie disperată m a forţat să folosesc toaleta şi să mă şterg după aceea ― ce dezgustător! M am spălat pe mâini. Tremurând de dezgust, m am spălat iar şi iar! Pe urmă am descoperit că faţa se acoperise din nou de o umbră de barbă roşcată şi am râs. Era ca o crustă întinsă deasupra buzei de sus spre bărbie, ba chiar şi sub gulerul cămăşii. Cu ce semănăm oare? Cu un nebun; cu o epavă. Dar nu puteam să mă rad. Nu aveam nici lamă şi, oricum, mi aş fi tăiat cu siguranţă gâtul dacă aş fi încercat.
Ce cămaşă murdară! Uitasem să mă îmbrac cu hainele pe care le cumpărasem, dar nu era prea târziu acum? Ameţit de surpriză, am văzut că ceasul meu arăta ora două. Dumnezeule, ora transformării aproape că venise.
„Hai, Mojo", am spus.
Am coborât pe scări mai repede decât cu liftul, cu atât mai mult cu cât nu aveam decât un etaj până jos, şi ne am strecu¬rat afară prin holul liniştit şi aproape gol, ieşind în noapte.
Peste tot zăceau mormane de zăpadă. Străzile erau necirculabile, şi uneori cădeam în genunchi, cu braţele înfundate în troian, în timp ce Mojo îmi lingea faţa, ca şi cum ar fi încercat să mă încălzească. Dar continuam să fac efortul să urc dealul, indiferent de starea trupului şi a minţii. În cele din urmă, am dat colţul şi am văzut înaintea mea luminile casei cunoscute.
Bucătăria întunecoasă era acum plină de zăpadă înaltă. Părea uşor de deschis drum prin ea, până ce mi am dat seama că dedesubt era o pojghiţă de gheaţă pe care se aluneca.
Am reuşit totuşi să ajung întreg în living şi să mă trântesc, tremurând, pe podea. Abia atunci mi am dat seama că mi uitasem haina şi toţi banii vârâţi în buzunare. Nu conta. Hoţul de Trupuri avea să sosească în curând. Urma să mi recapăt înfăţişarea şi toate puterile! Ce plăcut va fi atunci să reflectez la ceea ce trăisem, teafăr şi nevătămat, în galeriile mele din New Orleans. Boala şi frigul n ar mai fi însemnat nimic, durerile şi suferinţa ar fi dispărut, aş fi fost din nou Vampirul Lestat ― planând peste acoperişuri, atingând cu mâna întinsă stelele îndepărtate.
Faţă de hotel, locul părea mai rece. M am întors, fixând şemineul şi încercând să aprind buştenii prin puterea minţii. Pe urmă am râs, amintindu mi că încă nu eram Lestat, dar că James trebuia să sosească în curând.
„Mojo, am şoptit, nu mai pot suporta trupul ăsta nici o clipă."
Câinele stâtea lângă fereastra din faţă, gâfâind şi privind afară în noapte, răsuflarea lui aburind sticla geamului.
Am încercat să rămân treaz, dar n am putut. Cu cât îmi era mai frig, cu atât îmi era mai somn. Un gând înspăimântător s a abătut asupra mea. Dacă nu reuşesc să ies din acest corp la momentul hotărât? Dacă nu pot aprinde focul, dacă nu pot citi minţile, dacă nu pot...
Pe jumătate cufundat în vise, am încercat şmecheria. Mi am lăsat mintea să se cufunde până la marginea viselor. Am simţit vibraţia delicioasă care precede adesea desprinderea spiritului de trup. Dar nu s a întâmplat nimic neobişnuit. Am încercat din nou. „Ridică te", am spus. Am încercat să mi imaginez forma mea eterică pierzându şi greu¬tatea şi ridicându se descătuşată spre tavan. Nici o şansă. Aş fi putut la fel de bine să încerc să fac să mi înmugurească aripi. Zăceam mai departe ancorat în membrele acelea neaju¬torate, fixat în pieptul dureros, în stare abia să respir cu mult efort.
Dar James avea să apară curând. El era vrăjitorul, cel care ştia şmecheria. Da, James, lacom de cele douăzeci de milioane, avea, cu siguranţă, să conducă întregul proces.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:58 pm

CÂND am deschis din nou ochii, am văzut lumina zilei.
Am ţâşnit în picioare, privind înaintea mea. Nu mă înşe¬lasem. Soarele era sus pe cer şi împrăştia prin ferestre o orgie de lumină până pe duşumeaua lăcuită. Afară se auzea zgomotul traficului.
„Dumnezeule", am şuierat în engleză, pentru că franţuzescul Mon Dieu, pur şi simplu, nu însemna acelaşi lucra. „Dumnezeule! Dumnezeule! Dumnezeule!"
M am lăsat din nou pe spate, respirind greu, prea uluit pentru moment ca să formulez vreun gând coerent sau să mi propun o atitudine. Sau ca să hotărăsc ce simţeam ― furie ori panică oarbă. Am ridicat încet mâna şi m am uitat la ceas. Unsprezece patruzeci şi şapte de minute, dimineaţa.
În mai puţin de un sfert de oră, averea de douăzeci de milioane de dolari încredinţată băncii din centru avea să revină din nou lui Lestan Gregor, pseudonimul meu. Fusesem părăsit în acest trup de Raglan James, care, în mod evident, nu se întorsese înainte de ivirea zorilor ca să între¬prindă schimbarea ce făcea parte din înţelegere! Pierzând ast¬fel o avere imensă, era destul de evident că n avea să se mai întoarcă niciodată.
„Oh, Doamne, ajută mă", am rostit cu voce tare, gâtul umplându mi se iarăşi de flegmă şi tusea producându mi junghiuri în piept. „Ştiam eu", am şoptit. „Ştiam eu." Ce imbecil fusesem, ce nemaipomenit de imbecil!
„Ticălos mizerabil, am gândit, blestemat Hoţ de Trupuri, n ai să ajungi departe, lua te ar toţi dracii! Cum îndrăzneşti să mi faci mie una ca asta, cum îndrăzneşti! Şi trupul! Trupul în care m ai lăsat, care e tot ce am şi în care trebuie să te vânez ― trupul acesta este cu adevărat foarte bolnav."
Când am ieşit în stradă, clătinându mă, era ora douăsprezece fix. Dar ce conta? Nu mi aduceam aminte numele sau adresa băncii. Şi, oricum, nu mi trecea prin cap vreun motiv întemeiat să mă duc acolo. De ce ar fi fost nevoie să cer cele douăzeci de milioane, dacă în patruzeci şi cinci de secunde oricum mi ar fi revenit mie? Încotro să car după mine masa de came tremurândă?
La hotel, să mi recuperez hainele şi banii?
La spital, să caut un doctor de care aveam grozavă nevoie?
Sau la New Orleans, la Louis, Louis care trebuia să mă ajute, Louis, probabil unicul care putea cu adevărat s o facă. Cum altfel să dau de ticălosul, mizerabilul Hoţ de Trupuri, dacă nu mă ajuta Louis? Oh, şi ce va face Louis când mă voi apropia de el? Cum mă va judeca atunci când îşi va da seama ce am făcut?
Am căzut. Mi am pierdut echilibrul şi am căzut. M am întins prea târziu după balustrada de fier. Un bărbat a venit grăbit către mine. M am izbit cu capul de trepte şi durerea mi a explodat în ceafă. Am închis ochii, încleştând dinţii ca să nu ţip. Apoi i am deschis iar şi am văzut deasupra mea cel mai senin cer albastru.
― Cheamă o ambulanţă, i a spus bărbatul cuiva de lângă el.
Umbre informe proiectate pe cer, pe strălucitorul şi nesfârşitul cer.
― Nu, am dat să strig, dar nu a ieşit decât o şoaptă răguşită. Trebuie să plec la New Orleans!
Cu vorbe precipitate, am încercat să le explic despre hotel, despre bani şi haine, dacă ar fi vrut cineva să mă ajute, dacă ar fi vrut cineva să cheme un taxi, trebuia să plec ime¬diat la New Orleans!
Apoi m am întins liniştit în zăpadă. Mă gândeam ce fru¬mos era cerul de deasupra, cu norişori albi gonind pe el, chiar şi umbrele neclare care mă înconjurau, oamenii aceştia care îşi şopteau ceva unul altuia în taină, pe furiş, atât de încet, încât nu puteam auzi. Iar Mojo lătra, Mojo lătra şi lătra. Am încercat să vorbesc, dar n am reuşit, nici măcar să le spun că totul va fi bine, va fi absolut perfect.
A venit şi o fetiţă. Reuşeam să i disting părul lung, mânecuţele bufante şi o panglică fluturând în vânt. S a uitat în jos la mine, ca şi ceilalţi ― faţa îi era o umbră, iar cerul din spatele ei lucea înspăimântător, periculos.
― Dumnezeule, Claudia, soarele, pleacă de aici! am strigat.
― Staţi liniştit, domnule, or să vină după dumneavoastră.
― Stai cuminte, amice.
Unde era? Unde dispăruse ea? Am închis ochii, trăgând cu urechea după ţăcănitul tocurilor pe pavaj. Să fi auzit un hohot de râs?
Ambulanţa. Masca de oxigen. Ac. Brusc, am înţeles.
Aveam să mor în trupul ăsta, şi va fi atât de simplu! Ca un milion de alţi muritori, aveam să mor şi eu. Aceasta era cauza principală, motivul pentru care venise la mine Hoţul de Trupuri ― Îngerul Morţii, sosit să mi dea ceea ce căutasem să obţin prin minciună, trufie şi autoânşelare. Aveam să mor.
Şi nu voiam să mor!
„Doamne, te rog, nu aşa, nu în trupul ăsta." Am strâns pleoapele şi am şoptit: „Nu încă, nu acum. Te rog, nu vreau! Nu vreau să mor. Nu mă lăsa să mor!"
Plângeam, eram distrus, eram îngrozit şi hohoteam. Era perfect, nu i aşa? Mi se dezvăluia o schemă perfectă ― mon¬strul învins, care fusese în deşertul Gobi nu ca să caute focul din cer, ci din trufie, din trufie, din trufie.
Ţineam ochii strânşi. Simţeam lacrimile alunecându mi pe obraji. „Nu mă lăsa să mor, te rog, te rog, nu mă lăsa să mor. Nu acum, nu aşa, nu în trupul acesta! Ajută mă!"
O mânuţă a încercat să alunece în mâna mea. M a apucat strâns, cald şi plăcut. O, atât de moale! Atât de micuţă! Ştii a cui e, ştii, dar eşti prea speriat ca să deschizi ochii.
Dacă e ea aici, atunci sunt într adevăr pe moarte. Nu pot deschide ochii. Mi e frică, oh, atât de frică! Tremurând şi suspinând, i am strins mânuţa atât de tare, încât cu siguranţă că o striveam, dar n am deschis ochii.
Louis, e aici! Ea! A venit pentru mine. Ajută mă, Louis, te rog. Nu pot s o privesc. Nu vreau. Nu pot să mi eliberez mâna dintr a ei! Tu unde eşti? Dormi în pământ, îngropat sub grădina ta sălbatică şi neîngrijită, cu soarele de iarnă revărsându se peste flori, adormit până ce noaptea va veni din nou.
„Marius, ajută mă. Pandora, oriunde ai fi, ajută mă. Khayman, vino şi ajută mă. Armand, nu mai încape vrajbă între noi acum. Am nevoie de tine! Jesse, nu lăsa să mi se întâmple una ca asta."
Oh, murmurul surd al rugăciunii unui demon copleşit de jale. Nu deschide ochii. Nu te uita la ea. Dacă o faci, s a ter¬minat.
În ultimele clipe, ai strigat după ajutor, Claudia? Ţi a fost frică? Ai văzut lumina ca pe focul iadului umplând aerul sau părea lumina frumoasă care scaldă lumea în iubire?
Stăteam împreună în cimitir, în mireasma caldă a serii, plină de stele îndepărtate şi lumină trandafirie. Da, toate culorile întunericului. Uite pielea ei strălucitoare, sângele negru colorându i buzele, culoarea adâncă a ochilor. Strânsese un buchet de crizanteme galbene şi albe. Nu le voi uita mireasma niciodată.
„Mama mea e îngropată aici?"
„Nu ştiu, petite chérie. Nu i am ştiut niciodată numele." Când am dat peste ea, era deja putredă şi putea, iar furnicile se răspândiseră peste ochii ei şi în gura deschisă.
„Ar fi trebuit să i afli numele. Ar fi trebuit să o faci pen¬tru mine. Mi ar fi plăcut să ştiu unde e îngropată."
„Asta s a întâmplat acum o jumătate de secol, chérie. Urăşte mă pentru lucruri mai apropiate. Dacă vrei, urăşte mă pentru că nu zaci şi tu alături de ea. Ţi ar fi ţinut de cald? Sângele e cald, chérie. Vino cu mine să bem sânge, aşa cum ne pricepem amândoi. Putem bea sânge împreună până la sfârşitul lumii."
„Ah, ai un răspuns la orice." Ce zâmbet rece! Femeia din ea sfida în aceste umbre pecetea veşnică a copilăriei, ademenindu te inevitabil s o săruţi, s o îmbrăţişezi, s o iubeşti.
„Suntem morţi, ma chérie, iar moartea este ultimul răspuns." Am luat o în braţe, simţind o lipindu se de mine, şi am sărutat o, am sărutat o, i am sărutat pielea de vampir. „După asta nu mai există nici o întrebare."
Mi a pus mâna albă pe frunte.
Ambulanţa gonea, de parcă sirena ar fi fugărit o, de parcă sirena ar fi fost cea care o punea în mişcare. Mâna ei mi a atins pleoapele. Nu vreau să mă uit la tine!
Oh, te rog, ajutâ mă... rugăciunea lugubră a diavolului către cohortele lui, în timp ce se rostogoleşte din ce în ce mai adânc în iad.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:58 pm

13

„DA. Ştiu unde suntem. Ai încercat de la început să mă aduci din nou aici, în micul spital." Cât de părăsit părea, cât erau de grosolani pereţii de lut şi ferestrele cu obloane de lemn, cât de urâte erau pătuţurile din lemn negeluit înşirate laolaltă. Ea era acolo în pat, nu i aşa? Da, o cunosc pe soră şi pe doctorul adus de spate, iar pe tine te văd acolo în pat, tu eşti, micuţa cu părul răsfirat peste pătură, iar acolo, Louis...
Bine, ce caut eu aici? Ştiu că e un vis. Nu e moartea. Moartea nu are consideraţie specială pentru oameni.
„Eşti sigur?" a întrebat ea.
Şedea într un scaun cu spătar, cu părul auriu strâns cu o panglică albastră; avea în picioare papucei albaştri de satin. Însemna că era acolo în pat şi acolo în scaun, micuţa mea păpuşă franţuzească, frumoasa mea cu glezne rotunjite şi cu mâini modelate perfect.
„La fel şi tu, eşti aici cu noi într un pat din spitalul de urgenţă din Washington. Ştii că eşti pe moarte, nu i aşa?"
― Hipotermie severă, foarte posibil pneumonie. Dar de unde să ştim natura infecţiei? Acţionăm cu antibiotice. Imposibil să i dăm oxigen acum. Dacă îl trimitem la Spitalul Universitar, va sta şi acolo tot în hol.
― Nu mă lăsaţi să mor. Vă rog... mi e atât de frică.
― Suntem lângă tine, o să avem grijă de tine. Poţi să mi spui cum te cheamă? Ai o familie pe care să o anunţăm?
„Haide, spune le cine eşti cu adevărat", a zis ea, chicotind cristalin, cu vocea delicată ca întotdeauna, atât de plăcută. E de ajuns doar să mă uit la buzele ei gingaşe şi le pot simţi. Obişnuiam să i apăs în joacă buza de jos cu degetul, atunci când o sărutam pe pleoape şi pe fruntea netedă.
„Nu face pe deşteapta! am zis printre dinţi. Şi pe urmă, cine sunt eu, cel de jos?"
„Nu eşti o fiinţă omenească, dacă asta vrei să spui. Nimic nu te poate face om."
„Bine. Îţi acord cinci minute. De ce m ai adus aici? Ce vrei să ţi spun ― că mi pare rău de ce am făcut, că mi pare rău că te am luat din patul acela şi te am făcut vampir? Ei bine, vrei adevărul? Vrei să afli adevărul de pe- patul de moarte? Nu ştiu dacă mi pare rău. Regret că suferi. Îmi pare rău pentru oricine trebuie să sufere. Dar nu pot spune cu certitudine că regret mica scamatorie pe care am fâcut o cu tine."
„Nu ţi e frică deloc să stai faţă în faţă cu tine în felul acesta?"
„Dacă nu mă poate salva adevărul, atunci nimic nu mă poate salva." Cât uram mirosul de boală din jurul meu, miro¬sul trupuşoarelor febrile şi ude sub cuverturile murdare, cât uram spitalul afumat şi lipsit de speranţă de acum atâtea decenii!
„Tatăl meu carele eşti în iad, Lestat fie numele tău."
„Şi tu? După ce soarele te a ars în Teatrul Vampirilor, ai ajuns în iad?"
A râs, un râs pur, ca nişte monede strălucitoare, scuturate uşor într o pungă.
„Nu ţi voi spune niciodată!"
„Ştiu că totul e un vis. Aşa a fost de la început. Dar de ce ar vrea să se întoarcă cineva din moarte ca să spună aseme¬nea lucruri vulgare şi inepte?"
„Se întâmplă mereu, Lestat. Nu încerca să cercetezi. Acum vreau să fii atent. Uită te la pătuţurile acelea, uită te la copiii care suferă."
„Te am smuls de acolo", am spus.
„Mda, la fel cum Magnus te a smuls din viaţa ta, dându ţi în schimb ceva monstruos şi rău. M ai făcut ucigaşa fraţilor şi surorilor mele. Toate păcatele mele îşi au originea în clipa în care tu ai venit după mine şi m ai ridicat din patul acela."
„Nu, nu mă poţi învinui pe mine pentru tot. Nu voi accepta. Este oare tatăl părintele crimelor copilului? Bine, să zicem că i adevărat. Cine e acela care le ţine socoteala? Nu ţi dai seama că aceasta este problema? Alta nu i."
„Aşadar, e adevărat că noi ucidem?"
„Eu ţi am dat viaţă, Claudia. N a fost pentru totdeauna, nu, dar a fost viaţă, chiar şi viaţa noastră este mai bună decât moartea."
„Cum minţi, Lestat. Chiar şi viaţa noastră, spui. Adevărul este că tu crezi că blestemata noastră de viaţă e mai bună decât viaţa însăşi. Recunoaşte. Uită te la tine, acolo jos, la trupul omenesc. Cât l ai urât!"
„Aşa este. Trebuie să recunosc. Dar, acum, lasă ţi inima să vorbească, frumoasa mea, mica mea vrăjitoare. Când erai în pătuţul acela, ai fi ales într adevăr moartea mai degrabă decât viaţa pe care ţi o ofeream eu? Haide, spune mi. Sau suntem la un fel de tribunal omenesc, unde judecătorul poate minţi, avocaţii pot minţi şi numai cel din boxă trebuie să spună adevărul?"
S a uitat la mine gânditoare, jucându se cu mânuţa dolo¬fană cu marginea brodată a rochiei. A coborât privirea şi lumina i a lucit splendid în obraji, pe guriţa întunecată. Ce creatură reuşită! O păpuşă vampir.
„Ce ştiam eu despre a alege?" a zis, privind înainte, cu ochii mari şi reci, şi plini de lumină. „Când ţi ai făcut treaba ta murdară, nu ajunsesem încă la vârsta judecăţii; şi, apropo, tată, am vrut întotdeauna să te întreb: ţi a plăcut să mă laşi să ţi sug sânge din încheietură?"
„N are importanţă, am şoptit. Am revăzut orfana muri¬bundă de sub pătura de spital. Am revăzut sora în rochie zdrenţuită, cu părul strâns la spate, trecând apatică de la un pat la altul. Copiii muritori sunt concepuţi în plăcere, am murmurat, dar nu ştiam dacă ea mă mai asculta. Nu voiam să mă uit la ea. Nu pot minţi. Nu contează dacă aici e un judecător sau o curte cu juraţi. Eu..."
― Nu încerca să vorbeşti. Ţi am dat o combinaţie de medicamente care or să te ajute. Febra a scăzut deja. Acum o să curăţăm congestia din plămâni.
― Nu mă lăsaţi să mor, vă rog, nu mă lăsaţi. N am termi¬nat ce aveam de făcut şi totu i monstruos. Am să mă duc în iad, dacă există, însă eu cred că nu există. Dar, dacă da, atunci trebuie să fie un spital ca ăsta, numai că plin cu copii bolnavi, cu copii pe moarte. Dar eu cred că după moarte nu mai e nimic.
― Un spital plin de copii?
„Ah, uită te cum îţi zâmbeşte ea, cum îţi pune mâna pe frunte. Femeia asta te iubeşte, Lestat. Uită te la ea, te iubeşte, chiar şi în trupul acela. Câtă dragoste!"
„De ce să nu aibă grijă de mine? E o soră, nu i aşa? Iar eu sunt un muribund."
„Şi încă unul atât de frumos. Ar fi trebuit să ştiu că nu vei accepta schimbul dacă nu ţi se va oferi un trup frumos. Ce fiinţă superficială şi găunoasă eşti! Uită te la chipul acela. E chiar mai arătos decât al tău."
„N aş merge atât de departe!"
Mi a adresat un zâmbet viclean, cel mai viclean, chipul strălucindu i în încăperea întunecată, lugubră.
― Nu te teme, sunt cu tine. Am să rămân aici până când ai să te faci bine.
― Am văzut murind atâţia oameni. Eu le am adus moartea. Momentul în care viaţa iese din trup este atât de simplu şi de înşelător. Pur şi simplu, alunecă afară.
― Spui prostii.
― Nu, îţi spun adevărul, o ştii. Nu pot promite că, dacă trăiesc, am să mă îndrept. Nu cred că e cu putinţă. Şi totuşi, mi e groaznic de frică de moarte. Ţine mă de mină.
„Lestat, ce căutăm noi aici?"
Louis?
M am uitat în sus. Şedea în uşa spitalului mizerabil, încurcat, ciufulit puţin, aşa cum arătase din noaptea în care îl creasem, nu mai era tânărul furios, ci gentlemanul întunecat, cu ochi liniştiţi, cu sufletul plin de nesfârşita răbdare a unui sfânt.
„Ajută mă, am zis, trebuie s o ridic din pat."
A întins mâna, la fel de încurcat. Nu voia să se amestece în păcat? Nu, sigur că nu, întotdeauna greşea şi suferea, ispăşind şi pentru ce nu făcuse. Diavolul eram eu. Singurul care aş fi putut s o iau din pat.
Venise momentul să l mint pe doctor. „Copila de acolo, este a mea."
Iar el, oh, avea să fie atât de mulţumit să scape măcar de o povară.
„Luaţi o, domnule, vă mulţumesc. S a uitat recunoscător la monedele pe care le aruncam pe pat. Am făcut o, cu sigu¬ranţă. Nu puteam să pierd ocazia să i ajut. Mulţumesc. Dumnezeu să vă binecuvânteze."
Sunt sigur că o va face. Ca de obicei. Şi eu îl binecuvântez.
― Dormi. Imediat ce va fi o cameră disponibilă, te vom muta acolo, ai să te simţi mai bine.
― De ce e atât de multă lume? Te rog, nu mă părăsi?
― Nu, am să rămân cu tine. Am să mă aşez chiar aici.
Ora opt. Zăceam pe targă, cu acul înfipt în braţ şi punga de plastic cu lichid ce capta atât de frumos lumina, încât puteam să văd foarte bine ceasul. Am întors încet capul.
Era acolo o femeie. Acum purta uniformă, foarte neagră pe lângă ciorapii şi pantofii albi. Avea părul prins la spate într o coadă groasă şi citea. Avea faţa lată, oase zdravene, piele curată şi ochi mari, căprui. Sprâncenele erau negre şi perfect desenate; s a uitat la mine, şi expresia ei mi a plăcut. A închis cartea fără zgomot şi a zâmbit.
― Ţi e mai bine, a spus.
O voce plină, blândă. O umbră albăstruie sub ochi.
― Da?
Zgomotul îmi zgâria auzul. Multă lume. Uşi care se deschideau şi se trânteau.
S a ridicat şi a traversat coridorul, luându mi mâinile în ale ei.
― O, da, mult mai bine.
― Atunci înseamnă că voi trăi?
― Da, a zis.
Dar nu era sigură. Oare trebuia să văd că nu era sigură?
― Nu mă lăsa să mor în trupul ăsta, am spus, umezindu mi buzele cu limba.
Erau atât de uscate! Dumnezeule, cum mai uram trupul acela, cum uram pieptul care se ridica, vocea ieşindu mi din¬tre buze, durerea insuportabilă din spatele ochilor.
― Iar începi, a zis ea, zâmbind mai tare.
― Stai cu mine.
― Stau. Ţi am spus că n am să plec. Rămân aici, cu tine.
― Dacă mă ajuţi, îl ajuţi pe diavol, am şoptit.
― Mi ai spus.
― Vrei să ţi povestesc totul?
― Doar dacă rămâi calm şi dacă o iei pe îndelete.
― Ce chip frumos ai. Cum te cheamă?
― Gretchen.
― Eşti călugăriţă, Gretchen, nu i aşa?
― De unde ştii?
― Să vedem. Mai întâi, mâinile şi inelul de argint, apoi ceva de pe chip ― strălucirea pe care o au cei ce cred. Şi fap¬tul că ai rămas cu mine, Gretchen, arunci când ceilalţi ţi au spus să pleci. Sunt în stare să recunosc o călugăriţă. Eu sunt un diavol, dar, când văd bunătatea, o recunosc.
Să fie oare lacrimi în ochii ei?
― Vrei să mă necăjeşti, a zis cu blândeţe. Am un ecuson pe buzunar. Scrie pe el că sunt călugăriţă, nu i aşa? Sora Marguerite.
― Nu l am văzut, Gretchen. Nu voiam să te fac să plângi.
― Ţi e mai bine. Mult mai bine. Cred că ai să te faci sănătos.
― Sunt un diavol, Gretchen. Oh, nu chiar Satan, fiul Dimineţii, ben Sharar. Dar sunt rău, foarte rău. Un demon de prim rang.
― Aiurezi. Din cauza febrei.
― Nu i aşa că ar fi grozav? Ieri stăteam în zăpadă şi încer¬cam să mi imaginez chiar aşa ceva ― că toată viaţa mea întru rău n a fost decât visul unui muritor. Dar n am atâta noroc, Gretchen. Cel care are nevoie de tine chiar e un diavol. El e acela care vrea să l ţii de mână. Nu ţi e frică de diavol, nu i aşa?
― Nu, dacă are nevoie de milă. Haide, dormi acum. Vor veni să ţi mai administreze o doză de antibiotice. N am să plec. Uite, am să mi aduc scaunul lângă pat ca să mă poţi ţine de mână.
"Ce faci, Lestat?"
Eram acum în apartamentul de la hotel, un loc mai plăcut decât împuţitul de spital ― sunt gata oricând să prefer o cameră de hotel unui spital mizerabil ― iar Louis îi băuse sângele, bietul, neajutoratul Louis.
„Claudia, Claudia, ascultă mă. Vino, Claudia... Eşti bol¬navă, mă auzi? Trebuie sa faci ce ţi spun, ca să te faci bine." Mi am sfâşiat cu dinţii propria încheietură, şi când sângele a început să ţâşnească i l am dus la buze. „Uite, draga mea, aşa, mai bea..."
― Încearcă să bei puţin.
Şi a strecurat mâna sub gâtul meu. Ah, ce tare mă durea când ridicam capul!
― Are un gust atât de slab. Nu i deloc ca sângele.
Peste ochii ei plecaţi pleoapele erau grele şi netede. Părea una dintre grecoaicele pictate de Picasso, osoasă şi bună, şi puternică. Oare îi sărutase cineva vreodată gura de călugăriţă?
― Aici mor oameni, nu i aşa? De aceea sunt înţesate cori¬doarele. Aud oameni plângând. E o epidemie?
― E un moment greu, a spus, abia mişcându şi buzele feciorelnice. Dar ai să te faci bine. Sunt aici.
Louis era atât de furios!
„De ce, Lestat?"
Pentru că era frumoasă, pentru că era pe moarte şi pentru că voiam să văd dacă se putea. Pentru că n o voia nimeni şi era acolo, iar eu o ridicam şi o ţineam în braţe. Pentru că era ceva ce mi stătea mie în puteri, aşa cum unei lumânări în biserică îi stă în putere să aprindă altă flacără, păstrându şi totuşi propria lumină, era modul meu de a crea ceva, singu¬rul, nu ţi dai seama? Acum o clipă eram doi, iar acum suntem trei.
Părea atât de distrus, stând acolo, în pelerina lui neagră, neputându se stăpâni să n o privească, să nu se uite la obrajii ei ca fildeşul, la încheieturile ei subţiri. Ca să vezi, copilă vampir! Una de a noastră.
„Înţeleg."
Cine vorbea? Am tresărit. Nu era Louis, era David, stând acolo cu Biblia lui. Louis a ridicat încet privirea. Nu ştia cine era David.
„Suntem alături de Dumnezeu când creăm ceva din nimic? Când pretindem că suntem o flăcăruie şi naştem alte flăcărui?"
David a clătinat din cap. „O mare greşeală."
„Atunci toată lumea este o mare greşeală. E fiica noas¬tră."
„Nu sunt fiica voastră. Sunt fiica mamei mele."
„Nu, dragă, nu mai eşti." M am uitat la David. „Hai, răspunde mi."
„De ce invoci scopuri atât de înalte pentru ceea ce ai făcut?" a întrebat el, dar era aşa de înţelegător, aşa de bun. Louis ― încă îngrozit ― se uita fix la ea, la picioarele ei mici şi albe. Atât de seducătoare.
― Aşadar, m am hotărât s o fac, nu mi păsa ce va face el cu trupul meu, era de ajuns daca reuşea să mă treacă în această formă umană pentru douăzeci şi patru de ore, să pot vedea lumina soarelui, să simt ca un muritor, să încerc slăbiciunea şi suferinţa.
Vorbeam şi o strângeam de mână. Ea a încuviinţat din cap, mi a şters iarăşi fruntea, mi a luat pulsul cu degetele ei ferme şi fierbinţi.
― ...aşa că m am hotărât s o fac, s o fac, pur şi simplu. O, ştiu că era o greşeală, că nu trebuia să l las să plece cu toate puterile mele, dar imaginează ţi, poţi să ţi dai seama, nu se poate să mor în trupul ăsta. Ceilalţi nici măcar nu ştiu ce s a întâmplat cu mine. Dacă ar şti, ar veni...
― Ceilalţi vampiri, a şoptit ea.
― Da
I am povestit apoi totul despre ei, despre cum încercasem demult să i găsesc pe ceilalţi, crezând că, dacă aflu istoria creaturilor, aş putea explica misterul... Am vorbit iar şi iar, explicându i despre noi, ce eram noi, despre călătoria mea prin secole, despre David şi despre Dumnezeu şi Diavolul din cafeneaua pariziană, despre David lângă foc, cu Biblia în mână, spunând că Dumnezeu nu i perfect. Uneori închideam ochii, alteori îi deschideam. Ea mă ţinea tot timpul de mână.
Oameni veneau şi plecau. Doctorii se certau. O femeie plângea.
Afară era din nou lumină. O vedeam când se deschidea uşa şi un curent de aer rece străbătea coridorul.
― Cum o să facem baie la atâţia pacienţi? a întrebat o infir¬mieră. Femeia de acolo ar trebui să stea la izolare. Cheamă l pe doctor. Spune i că avem un caz de meningită pe etaj.
― S a făcut dimineaţă, nu i aşa? Trebuie să fii tare obosită, ai stat cu mine ieri după amiază şi toată noaptea. Mi e frică, dar ştiu că trebuie să pleci.
Aduceau mereu bolnavi. A venit doctorul şi i a spus că toate tărgile trebuia întoarse cu capul spre perete.
Doctorul a adăugat şi că ar trebui să plece acasă. Tocmai veniseră câteva infirmiere noi. Trebuia să se odihnească.
Plângeam? Acul din braţ mă făcea să sufăr, iar buzele, gâtlejul, cât erau de uscate.
― Oficial, nu i putem primi pe toţi aceşti pacienţi.
― Mă auzi, Gretchen? am întrebat. Poţi să urmăreşti ce ţi spun?
― M ai întrebat asta tot timpul şi ţi am răspuns de fiecare dată da, te aud, înţeleg ce mi spui. Te ascult. N am să te las singur.
― Buna mea Gretchen. Sora Gretchen.
― Vreau să te scot de aici, să te iau cu mine.
― Ce spui?
― Să te iau acasă la mine. Ţi e mai bine acum, febra a scăzut. Dar dacă rămâi aici...
Avea o faţă încurcată. Mi a dus din nou ceaşca la buze şi am băut câteva înghiţituri.
― Înţeleg. Te rog ia mă, te rog. Am încercat să mă ridic. Mi e frică să rămân aici.
― Încă nu, a zis ea, întinzându mă la loc pe targă.
Apoi mi a scos acul din braţ. Dumnezeule, trebuia să urinez! Oare aceste revoltătoare necesităţi fiziologice nu aveau un sfârşit? Atunci ce naiba era viaţa unui muritor? Defecaţie, urinat, mâncat, apoi acelaşi ciclu, de la capăt! În condiţiile astea, mai avea valoare strălucirea soarelui? Nu era de ajuns că eram pe moarte, trebuia să mi vină şi să urinez! N aş fi putut să folosesc din nou plosca, deşi abia îmi mai aminteam de ea.
― Cum de nu ţi e frică de mine? am întrebat. Nu crezi că sunt nebun?
― Făceai rău oamenilor numai atunci când erai vampir, a zis ea simplu, când erai în trupul tău. E adevărat?
― Da. E adevărat. Semeni cu Claudia. Nu ţi e frică de nimic.
„O consideri nebună, a zis Claudia. Ai să i faci rău şi ei."
"Aiurea, nu crede ea aşa ceva", am răspuns. Şedeam pe canapeaua din salonul hotelului, cercetând cu privirea cămăruţa plină de mobilă delicată, ornamentată. Secolul al optsprezecelea, secolul meu. Secolul escrocului şi al omului raţional. Timpul cel mai potrivit pentru mine.
Flori lanceolate. Brocart. Săbii încrustate şi oameni beţi râzând pe stradă.
David stătea la fereastră şi se uita peste acoperişurile scunde ale oraşului colonial. Oare mai fusese în secolul acela?
"Nu, niciodată, a spus, plin de respect. Fiecare suprafaţă este lucrată de mână, nici o dimensiune nu i exactă. Ce fragil e să creezi lucruri după natură! Arată ca şi cum ar putea să alunece atât de uşor înapoi în pământ."
,Pleacă, David, a spus Louis, tu nu aparţii acestor vre¬muri. Noi trebuie să rămânem. N avea încotro."
"Sună cam melodramatic, a comentat Claudia. Chiar aşa." Purta rochiţa murdară pe care o avusese la spital. Am să mă îngrijesc curând şi de asta. Am să golesc magazinele de dantele şi de panglici şi am să i le aduc ei. Am să i cumpăr mătăsuri, brăţări subţiri de argint, inele cu perle.
Mi am trecut braţul în jurul ei. „Cât e de bine să auzi pe cineva spunând adevărul, am zis. Ce păr fin... de acum va rămâne fin de a pururi."
Am încercat din nou să mă ridic, dar părea imposibil. Se grăbeau pe coridor cu o urgenţă, câte două infirmiere de fiecare parte; cineva a lovit targa şi vibraţia mi s a transmis. Pe urmă s a făcut linişte, iar arătătoarele ceasului s au mişcat cu o uşoară zvâcnire. Bărbatul de lângă mine a gemut şi a întors capul. Avea peste ochi un bandaj uriaş. Ce dezgolită părea gura!
― Trebuie să i ducem pe oamenii ăştia la izolare, spunea o voce.
― Haide, te iau acasă.
Şi Mojo, ce se întâmplase cu Mojo? Oare îl alungaseră? În secolul acesta câinii erau închişi, pur şi simplu, pentru că erau câini. Trebuia să i explic şi ei. Mă ridicase, sau încerca să o facă, strecurându şi braţul pe după umerii mei. Mojo lătra. Să fi fost legat?
Louis era trist. "În oraş e o epidemie."
"Pe tine nu te poate atinge, David", am spus.
"Ai dreptate, a zis el. Dar sunt alte lucruri..."
Claudia a râs. „Te iubeşte, să ştii."
"Ai fi putut să mori din cauza epidemiei", i am spus.
"Poate că nu mi venise timpul."
"Chiar crezi că fiecăruia îi vine timpul lui?"
"Nu, de fapt, nu cred, a spus ea. Poate, pur şi simplu, este mai uşor să te învinuiesc pe tine de tot. N am ştiut niciodată cu adevărat să deosebesc binele de rău, ştii."
"Ai vreme să înveţi", am zis.
"Şi tu, mai mult decât am avut eu vreodată."
― Mulţumesc lui Dumnezeu că mă iei de aici, am şoptit. Stăteam în picioare. Mi e atât de frică. Sunt, pur şi simplu, înspăimântat.
„O grijă mai puţin pentru spital", a râs Claudia cu glas de clopoţel, legănându şi picioruşul peste marginea scaunului. Purta iar rochia cea drăguţă, cu broderii. Era un progres.
― Frumoasa Gretchen, am zis. Ţi se aprind obrajii când spun aşa.
A zâmbit, punându mi braţul stâng pe după umerii ei şi trecându şi braţul drept în jurul mijlocului meu.
― O să am grijă de tine, mi a şoptit în ureche. Nu i foarte departe.
Lângă maşina ei micuţă, în vântul rece, am scos organul puturos şi am urmărit arcul galben de urină şi aburul care se ridica atunci când jetul topea zăpada.
― Doamne Dumnezeule, am zis. Aproape că i o senzaţie plăcută! Cum sunt făcute fiinţele omeneşti de pot găsi plăcere în lucruri atât de îngrozitoare!




Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:59 pm

12

DIN când în când mă trezeam şi adormeam la loc, conştient că şedeam în maşină, că Mojo era cu noi, gâfâindu mi în ureche, şi că mergeam printre nişte coline împădurite pline de zăpadă. Mă înfăşurase într o pătură şi mişcarea maşinii mă făcea să mă simt rău. Tremuram. Abia îmi aminteam cum ne întorsesem la casa din oraş şi l găsisem pe Mojo, aşteptându ne răbdător. Eram oarecum îngrijorat că aş putea muri, dacă un alt vehicul ne ar lovi maşina. Era un sentiment la fel de real ca şi durerea din piept. Iar Hoţul de Trupuri mă păcălise.
Gretchen privea liniştită drumul şerpuit din faţă. Lumina soarelui răsărită de după nori îi desena în jurul capului o aureolă formată din toate firele de păr scăpate din coada groasă şi din şuviţele ondulate, netezite pe tâmple. O călugăriţă, o frumoasă călugăriţă, mi am spus, în timp ce ochii mi se închideau şi deschideau după cum aveau chef.
Dar de ce e atât de bună cu mine această călugăriţă? Numai pentru că e călugăriţă?
Peste tot în jurul nostru era linişte. Printre copaci erau case, sus, pe dealuri sau coborând în văi, foarte aproape unele de altele. Probabil o suburbie bogată, plină de acele conace de lemn la scară redusă, pe care muritorii avuţi le preferă uneori adevăratelor palate ale secolului trecut.
În cele din urmă, am intrat pe o alee de lângă nişte asemenea locuinţe şi am traversat un crâng de arbori desfrun¬ziţi, oprindu ne încet lângă un fel de căbănuţă acoperită cu şindrilă, în mod evident locuinţa pentru servitori sau, poate, căsuţa pentru oaspeţi, la oarecare depărtare de construcţia principală.
Camerele erau plăcute şi încălzite. Voiam să mă cufund în patul curat, dar eram prea murdar, şi am insistat să fiu lăsat să fac o baie dezgustătorului meu trup. Gretchen a protestat tare. Zicea că eram bolnav şi că nu puteam face baie acum. Am refuzat s o ascult. Am găsit baia şi n am mai vrut să ies.
Pe urmă am adormit din nou, rezemat de faianţă, în timp ce Gretchen umplea cada. Aburul îmi făcea bine. Mojo stătea lângă pat, ca un sfinx, urmărindu mă prin uşa deschisă. Oare ea se gândea că el arăta ca un diavol?
Mă simţeam ameţit şi grozav de slăbit, şi totuşi îi vor¬beam lui Gretchen, încercând să i explic cum ajunsesem în această situaţie şi că trebuia să ajung la Louis în New Orleans, pentru că el mi ar fi dat sângele cel puternic.
I am spus cu glas scăzut o mulţime de lucruri, în engleză, folosind franceza doar atunci când, pentru vreun motiv oare¬care, nu reuşeam să găsesc cuvântul care mi trebuia, vorbind fără şir despre Franţa din vremea mea, despre colonia necioplitâ din New Orleans unde trăisem pe urmă, despre cât de minunaţi fuseseră acei ani, despre cum devenisem pentru scurt timp vedetă rock deoarece crezusem că, dacă devin un simbol al răului, aş putea face ceva bun.
Era oare omeneşte să vreau să o fac să înţeleagă, era omenească frica să nu i mor în braţe, fără ca să poată afla cineva cine fusesem şi ce se întâmplase?
Ah, ceilalţi au ştiut şi nu au venit să mă ajute.
I am vorbit şi despre asta. I am descris pe bătrâni şi dezaprobarea lor. Ce mai rămânea nespus? Era o călugăriţă minunată, trebuia să înţeleagă cât de mult dorisem să fac bine atunci când fusesem vedetă rock.
― Este singura cale ca Diavolul să poată face bine, am spus. Să aranjeze un mod de a arăta răul. Numai dacă nu crede cineva că face bine atunci când face rău, dar asta l ar transforma pe Dumnezeu într un monstru, nu i aşa? Diavolul nu i decât o parte din planul divin.
Părea să asculte cuvintele cu atenţie critică. Dar nu m a surprins când mi a răspuns că Diavolul nu făcea parte din planul lui Dumnezeu. Vocea îi suna grav şi plină de umilinţă. Îmi scotea hainele murdare şi cred că, de fapt, nu voia deloc să vorbească, încerca numai să mă calmeze. Diavolul fusese cel mai puternic dintre îngeri, spunea, şi se lepădase de Domnul din trufie. Răul nu putea să facă parte din planul lui Dumnezeu.
Când am întrebat o dacă ştia toate argumentele împotri¬va acestei afirmaţii, dacă ştia cât erau de ilogice, cât de lip¬sit de logică era tot creştinismul, mi a răspuns calm că nu avea importanţă. Tot ce conta era să faci bine. Atâta tot. Era simplu.
― Ah, da, atunci înţelegi.
― Perfect, mi a răspuns.
Dar eu ştiam că nu înţelegea.
― Eşti bună cu mine, i am spus.
Am sărutat o uşor pe obraz în timp ce mă ajuta să intru în apa fiebinte.
Am zăcut în cadă, urmărind cum mă spăla şi simţind numai că mi era bine, cu apa fiebinte peste piept, cu buretele care se mişca încet pe piele, poate că mai bine decât oricând. Dar cât părea de lung trupul acesta omenesc! Cât de ciudat de lungi erau braţele! Mi a veni în minte o imagine dintr un film vechi ― monstrul Frankenstein mişcându se greoi, bălăbănindu şi mâinile de parcă n ar fi fost la capătul propri¬ilor lui braţe. Mă simţeam ca monstrul acela. De fapt, adevărul adevărat ar fi să spun că mă simţeam la fel de mon¬struos ca un om.
Se pare că am şi spus ceva în legătură cu asta. Ea mi a atras atenţia să stau liniştit. A adăugat că aveam un trup puternic şi frumos, deloc nenatural. Părea foarte îngrijorată. Mă simţeam cam ruşinat în timp ce mi spăla părul, faţa. Mi a explicat însă că o infirmieră face mereu astfel de lucruri.
Mi a spus că îşi petrecuse viaţa ca misionară în străinătate, îngrijind bolnavi în locuri atât de murdare şi de prost echipate, încât până şi supraaglomeratul spital din Washington ar fi părut un vis prin comparaţie.
I am văzut privirea alunecându mi pe trup şi obrajii înroşindu i se; se uita la mine, ruşinată şi încurcată. Ce ciu¬dat de inocentă era!
Am zâmbit în sinea mea, dar m am temut că propriile ei senzaţii fizice ar putea să i facă rău. Ce glumă crudă pentru amândoi că îmi găsea trupul ispititor! Dar nu încăpea nici o îndoială că i se părea aşa şi asta mi a tulburat sângele, sângele meu omenesc, în ciuda febrei şi a epuizării. Oh, trupul acesta mereu se zbătea pentru ceva.
M a şters peste tot cu prosopul, iar eu abia mă ţineam pe picioare, dar eram hotărât să rezist. Am sărutat o pe creştet, şi s a uitat în sus la mine, într un fel ciudat, intrigată şi mis¬terioasă. Am vrut să o sărut din nou, dar n am avut putere. Mi a uscat părul cu grijă, apoi faţa, încetişor. De foarte multă vreme nu mă mai atinsese nimeni în felul acesta. I am spus că i iubeam delicateţea şi bunătatea.
― Urăsc atât de tare acest trup! E un iad să fii în el.
― E chiar aşa de rău? a întrebat. Să fii om?
― Nu trebuie să mi faci pe plac, am zis. Ştiu că nu crezi lucrurile pe care ţi le am povestit.
― Fantasmele noastre sunt ca visele, a spus, încruntându se cu seriozitate. Au un înţeles.
Mi am văzut brusc imaginea reflectată în oglinda dulăpiorului cu medicamente ― un bărbat înalt, cu piele cafe¬nie şi păr des castaniu şi o femeie osoasă şi cu pielea netedă lângă el. A fost un şoc atât de mare, că inima aproape mi s a oprit.
― Ajută mă, Doamne, am şoptit. Vreau înapoi trupul meu!
Îmi venea să plâng.
Gretchen m a îndemnat să mă întind pe pernele din pat. Căldura din cameră era plăcută. A început să mă bărbie¬rească. Slavă Domnului! Îmi displăcea senzaţia pe care mi o dădea părul de pe faţă. I am povestit că atunci când murisem fusesem bine bărbierit, ca toţi bărbaţii la modă, şi că, după ce devenim vampiri, rămânem la fel pentru totdeauna. Devenim din ce în ce mai palizi, e adevărat, şi din ce în ce mai puter¬nici, iar feţele, mai netede. Dar părul păstrează pentru tot¬deauna aceeaşi lungime, la fel unghiile şi barba, şi nu simţeam nevoia s o iau de la capăt cu toate astea.
― Transformarea a fost dureroasă? m a întrebat.
― A fost dureroasă, pentru că m am împotrivit. N o doream. Nu ştiam cu adevărat ce mi se întâmplă. Părea că mă prinsese un fel de monstru medieval şi mă târâse departe de oraşul civilizat. Trebuie să ţi amintesc că Parisul era în vremea aceea un loc minunat de civilizat. Fireşte, dacă gândeşti ca acum, descrierea lui ţi s ar părea barbară, dar pentru un boiernaş de ţară, venit dintr un castel jegos, era grozav de incitant ― teatre, operă, baluri la curte. Nici nu ţi poţi imagina. Şi pe urmă, tragedia, demonul ieşit din întuneric care mă dusese în turnul lui. Dar actul în sine, lucrarea întunericului, nu este durere, e extaz. Şi apoi, ţi se deschid ochii şi toată omenirea ţi se pare frumoasă într un fel pe care nici nu ţi l ai imaginat mai înainte.
Mi am pus halatul curat pe care mi l dăduse şi m am strecurat sub cuverturi, lăsând o să mă învelească până la bărbie. Simţeam că plutesc. Într adevăr, era una dintre cele mai plăcute senzaţii pe care le încercasem de când devenisem muritor ― ca o beţie. Mi a controlat pulsul şi mi a pus mâna pe frunte. Puteam să i văd spaima, dar nu voiam s o iau în seamă.
I am spus că suferinţa mea cea mai mare, ca fiinţă a răului, era că înţelegeam binele şi că îl respectam. N am fost niciodată lipsit de conştiinţă. Dar toată viaţa mea ― chiar şi cea de băiat muritor ― mi se ceruse să merg împotriva conştiinţei, ca să obţin ceva intens şi valoros.
― Cum? Ce vrei să spui? m a întrebat.
I am povestit că, pe când eram băiat, fugisem cu o trupă de actori, comiţând păcatul neascultării. Apoi comisesem păcatul trupesc cu una dintre tinerele din trupă. Şi totuşi, zilele acelea, când jucam pe scenele din sate şi făceam dragoste, mi se păruseră nespus de valoroase.
― Eram viu, înţelegi, atunci eram viu. Păcate vulgare de băiat. După ce am murit, fiecare pas pe care l am făcut în lume a fost un păcat, şi totuşi, am simţit mereu senzualitate şi frumuseţe.
Cum era cu putinţă? am întrebat o. Când am creat o pe Claudia, copilul vampir, şi pe Gabrielle, mama mea, frumoasa vampir, am simţit din nou intensitatea! Mi s a părut irezistibil. În acele clipe, conceptul de păcat nu avea nici un sens.
Am vorbit din nou despre David şi viziunea lui cu Dumnezeu şi Diavolul în cafenea, despre faptul că David credea că Dumnezeu nu era perfect, că învăţa mereu, că Diavolul învăţase atât de mult, încât ajunsese să şi dispreţuiască îndatoririle şi ceruse să fie eliberat de ele. Dar ştiam că i spusesem deja toate aceste lucruri mai înainte, în spital, în timp ce mă ţinea de mână.
Uneori se oprea din forfoteala cu perne, pastile şi pahare cu apă şi se uita la mine, pur şi simplu. Ce chip liniştit, ce expresie vie; sprâncenele negre îi conturau ochii deschişi, gura mare era atât de blândă.
― Ştiu că eşti bună, i am spus. Te iubesc pentru asta. Şi totuşi, aş vrea să ţi dau şi ţie Sângele Negru, să te fac nemu¬ritoare ― să te am alături de mine pentru eternitate, căci eşti atât de misterioasă şi de puternică.
Mă înconjura un strat de linişte, aveam în urechi un mur¬mur surd şi peste ochi un văl. Am urmărit o nemişcat ridicând o seringă, făcând să ţâşnească în aer un jet mic de lichid argintiu, apoi înfigându mi acul în carne. Usturimea a fost o senzaţie îndepărtată, neimportantă.
Mi a dat un pahar mare de suc de portocale. L am băut cu poftă. Mmmm. În sfârşit, ceva cu gust, gros ca sângele, plin de dulceaţă şi, ciudat, îmi dădea senzaţia că beau chiar lumină.
― Am uitat totul despre astfel de lucruri, am zis. Ce bun e, mai bun decât vinul. Trebuie să mai fi băut şi înainte. Şi când te gândeşti că puteam să redevin ce am fost fără să i ştiu gustul.
M am lungit pe spate şi m am uitat la grinzile goale ale acoperişului în pantă. O cămăruţă curată, foarte albă. Foarte simplă. O chilie de călugăriţă. Ningea încet dincolo de feres¬tre. Am numărat douăsprezece ochiuri de geam.
Am adormit şi m am trezit. Îmi aminteam vag că încerca să mi dea supă, şi eu nu puteam s o beau. Eram agitat, îngrozit că visele se puteau întoarce. Nu o mai voiam pe Claudia. Lumina din încăpere îmi ardea ochii. I am povestit că mă bântuia Claudia; i am povestit despre spital.
― Plin de copii, a spus ea.
Nu făcuse nici o remarcă asupra acestui fapt mai înainte. Părea derutată. A vorbit încet despre munca ei la misiune... cu copii. În junglele din Venezuela şi Peru.
― Nu mai vorbi, a zis ea.
Mi am dat seama că o speriasem. Dar pluteam din nou, înspre întuneric şi înapoi, simţind pe frunte o compresă rece şi râzând iar de senzaţia că nu aveam greutate. I am povestit că, în trupul meu obişnuit, puteam zbura prin aer. I am spus cum mă dusesem să înfrunt lumina soarelui deasupra deşertului Gobi.
Când şi când, tresăream şi deschideam ochii, uimit să mă găsesc tocmai acolo. Cămăruţa ei albă.
În lumina aprinsă am văzut pe perete un crucifix cu un Hristos însângerat; şi o statuie a Fecioarei Maria deasupra unui dulăpior cu cărţi ― vechea şi familiara imagine a Preasfintei Născătoare, cu capul plecat şi braţele încrucişate. Iar cea cu rana roşie pe frunte să fi fost Sfânta Rita? Ah, toate vechile credinţe, şi când te gândeşti că în sufletul acestei femei erau vii.
M am uitat pieziş, încercând să citesc titlurile mai mari ale cărţilor de pe rafturi: d'Aquino, Maritain, Teilhard de Chardin. Efortul de a înţelege numele acestor filozofi catolici m a epuizat. Totuşi, am citit şi alte titluri, cu mintea înfierbântatâ, incapabilă să se odihnească. Erau cărţi despre boli tropicale, despre boli de copii, despre psihologia infan¬tilă. Am reuşit să disting, pe perete, lângă crucifix, o foto¬grafie înrămată a unor călugăriţe cu văl şi îmbrăcate în uniformă ― probabil la o ceremonie. Nu mi dădeam seama dacă era şi ea, nu cu ochii aceştia de muritor. Surorile aveau rochii albastre scurte şi voaluri albastre şi albe.
Mi a luat mâna. I am spus din nou că trebuia să mă duc la New Orleans. Trebuia să ajung la prietenul meu Louis care avea să mă ajute să mi recapăt trupul. I l am descris pe Louis ― cum trăia în afara bogăţiei lumii moderne, într o căsuţă fără lumină dintr o grădină lăsată în paragină. I am explicat că era slab, dar că putea totuşi să mi dea sânge de vampir şi atunci aş fi fost şi eu vampir din nou, l aş fi urmărit pe Hoţul de Trupuri şi mi aş fi recuperat vechea înfăţişare. I am povestit cât era de uman Louis şi că nu mi putea da puteri vampirice prea mari, dar că nu l puteam căuta pe Hoţul de Trupuri fără să am un corp preternatural.
― Trupul acesta va muri, am spus, atunci când el îmi va da sângele. L ai salvat pentru moarte.
Plângeam. Mi am dat seama că vorbeam franţuzeşte, dar ea părea să înţeleagă, deoarece mi a spus, tot în franceză, că trebuia să mă odihnesc, că deliram.
― Sunt lângă tine, a adăugat în franţuzeşte, încet şi gri¬juliu. O să am grijă de tine.
Mâna ei caldă şi bună era deasupra mâinii mele. Cu multă grijă, mi a dat la o parte părul de pe frunte.
Căsuţa s a cufundat în întuneric.
În cămin ardea focul, iar Gretchen se întinsese lângă mine.
Îşi pusese o cămaşă de noapte de tricot, foarte groasă şi albă; îşi desfăcuse părul şi mă lua în braţe când tremuram, îmi plăcea să i simt părul pe mână. Am luat o şi eu în braţe, temându mă să nu i fac vreun rău. Îmi ştergea mereu faţa cu o pânză rece. Mă silea să beau suc de portocale sau apă rece. Era din ce în ce mai noapte şi mi era din ce în ce mai frică.
― N am să te las să mori, mi a şoptit la ureche.
Nu şi putea totuşi ascunde frica. M a cuprins somnul, uşor, aşa încât încăperea şi a păstrat forma, culoarea şi lumi¬na. I am chemat din nou pe ceilalţi, implorându l pe Marius să mă ajute. Începeam să cred lucruri îngrozitoare ― că erau aici cu toţii, aşa cum erau multele statui mici şi albe ale Fecioarei şi ale Sfintei Rita, uitându se la mine şi refuzând să mă ajute.
Înainte chiar să se facă ziuă, am auzit voci. Venise un doctor ― un tânăr obosit, livid, cu ochii înroşiţi. Mi s a înfipt iarăşi un ac în braţ. Am băut cu poftă apa de la gheaţă. Nu puteam auzi şoapta murmurată a doctorului, n o puteam înţelege. Dar intonaţia era calmă şi încurajatoare. Am distins cuvintele „epidemie", „viscol" şi „condiţii imposibile".
Uşa s a închis. Am rugat o să se întoarcă.
― Vreau să stau lângă inima ta, i am şoptit la ureche în timp ce se întindea lângă mine.
Cât era de dulce, ce membre grele şi bune, ce sâni mari lipiţi de pieptul meu, ce picior neted lângă picioarele mele! Eram oare prea bolnav ca să mai sperii pe cineva?
― Haide, dormi, a spus. Încearcă să nu ţi faci griji.
În cele din urmă m a cuprins un somn adânc, adânc ca zăpada de afară, ca întunericul.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:59 pm

„NU CREZI că ar fi timpul să te spovedeşti? a întrebat Claudia. Ştii, de fapt, atârni de proverbialul fir de aţă." Stătea la mine în braţe şi mă privea fix, cu mâinile pe umerii mei, cu faţa în sus, la nici două degete de faţa mea.
Inima mi s a contractat, explodând de durere, dar nu era cuţit, numai mânuţele ei strângându mă şi parfumul de roze strivite care i se împrăştia din păr.
„Nu. Nu pot să mă spovedesc, i am spus. Cum îmi tremura vocea! Oh, Doamne, ce vrei de la mine?"
„Nu ţi pare rău! Nu ţi a părut rău niciodată! Spune. Spune adevărul! Ai meritat să ţi înfig cuţitul în inimă, o ştii, ai ştiut o întotdeauna!"
„Nu!"
M am uitat în jos la ea, la faţa ei minunată, încadrată de par de culoarea finului, şi ceva s a frânt în mine. Am ridi¬cat o şi am aşezat o în scaunul din faţa mea, apoi am înge¬nuncheat la picioarele ei.
„Claudia, ascultă mă. Nu eu am început. Nu am făcut eu lumea! Răul a existat mereu. A stat ascuns în umbră şi m a înhăţat, m a făcut aidoma lui, iar eu am făcut cum am simţit că trebuie. Nu râde de mine, te rog, şi nu întoarce capul. Nu eu am creat răul! Nu eu m am creat pe mine!"
S a uitat la mine, perplexă, mă urmărea, apoi gura fru¬moasă şi plină s a deschis minunat într un zâmbet.
„N a fost totul numai suferinţă, am spus, înfingându mi degetele în umerii ei. N a fost un iad. Spune mi că nu. Spune mi că am avut parte şi de fericire. Pot oare diavolii să fie fericiţi? Dumnezeule, nu înţeleg nimic."
„Nu înţelegi, dar faci mereu ceva, nu i aşa?"
„Da, şi nu mi pare râu. Nu mi pare. Aş urla o de pe acoperişuri să se audă până în bolta cerului. Claudia, aş face o din nou! Am suspinat din rărunchi. Am repetat cuvintele cu voce tot mai tare: Aş face o din nou!"
Linişte în încăpere.
A rămas neclintit de calmă. Era oare furioasă? Surprinsă? În ochii fără expresie nu se putea citi nimic.
„Eşti rău, tată, a zis ea încet. Cum poţi răbda asta?"
David s a întors de la fereastră. Stătea în spatele ei, uitându se în jos la mine cum şedeam în genunchi.
„Sunt idealul genului meu, am spus. Sunt vampirul per¬fect. Când mă priveşti, îl priveşti pe Vampirul Lestat. Nimeni nu poate eclipsa figura pe care o ai în faţă ― nimeni! M am ridicat încet în picioare. Nu sunt bufonul timpului, nici un zeu înverşunat al mileniului; nu sunt un şarlatan în mantie neagră şi nici un vagabond trist. Am o conştiinţă. Ştiu să deosebesc binele de rău. Ştiu ce fac, da, şi fac. Sunt Vampirul Lestat. Iată răspunsul la întrebarea ta. Fă cu el ce vrei."


ZORII. Decoloraţi, strălucitori, peste zăpadă. Gretchen dormea, legănându mă.


NU S A trezit când m am ridicat să iau paharul cu apă. Fără gust, dar bună.
Apoi a deschis ochii şi s a ridicat, tresărind, în timp ce părul blond închis i a căzut în jurul feţei, moale şi curat, şi plin de lumină.
Am sărutat o pe obrazul fierbinte şi i am simţit degetele pe gât şi apoi pe frunte.
― M ai trecut peste această încercare, am zis, cu vocea răguşită, şovăitoare. Apoi m am întins pe pernă, simţind iarăşi lacrimi pe obraji. Am închis ochii şi am şoptit „La revedere, Claudia", sperind ca Gretchen să nu audă.


CÂND am deschis ochii din nou, îmi aducea un castron mare cu supă. Am băut o, era aproape bună. Pe o farfurie erau mere şi portocale desfăcute. Le am mâncat cu poftă, uimit cât erau de crocante merele şi cât de fibroase la meste¬cat portocalele. A urmat un amestec de băutură tare, miere şi zeamă de lămâie, care mi a plăcut atât de mult, încât ea s a pregătit să mi mai facă.
M am gândit din nou ce mult semăna cu grecoaica lui Picasso, mândră şi mare. Avea sprâncene de un castaniu închis şi ochi deschişi la culoare ― un verde palid ― ceea ce o făcea să pară plină de devotament şi inocenţă. Nu era o femeie tânără, dar şi acest lucru îi sporea în ochii mei fru¬museţea.
Avea o expresie lipsită de egoism şi confuză, iar când am întrebat o dacă mă făcusem ceva mai bine, a aprobat clătinând din cap.
Părea mereu cufundată în gânduri. A rămas un lung moment uitându se în jos, la mine, de parcă o nedumeream, apoi s a aplecat încet şi şi a lipit buzele de ale mele. M a străbătut un fior de emoţie.
Am adormit din nou.
Fără vise.
Parcă aş fi fost om dintotdeauna, dintotdeauna în acest trup şi, oh, atât de recunoscător pentru patul moale şi curat.
După amiază. Pete de albastru deasupra copacilor.
Am privit o, ca în transă, aprinzând focul. Am văzut cum îi luceau picioarele goale. Blana cenuşie a lui Mojo era acoperită de ninsoare strălucitoare şi mânca liniştit dintr o farfurie pe care o ţinea între labe, uitându se când şi când în sus, la mine.
În trupul meu mare de om încă mai mocnea febra, dar mai uşor, mai puţin dureros, iar tremuratul dispăruse de tot. Ah, de ce făcuse ea toate astea pentru mine. De ce? Şi ce puteam eu să fac pentru ea? Nu mă mai temeam că o să mor. Dar când mă gândeam la ce mă aştepta ― trebuia să prind Hoţul de Trupuri ― simţeam că mă cuprinde panica. Şi încă o noapte aveam să fiu încă prea bolnav ca să plec de aici.
Ne am întins din nou, ţinându ne în braţe, aţipind, lăsând lumina să scadă afară, auzind numai răsuflarea grea a lui Mojo. Focul ardea. În cameră era cald şi linişte. În întreaga lume părea sa fie cald şi linişte. A început să ningă; curând a coborât întunericul implacabil al nopţii.
Mă simţeam devenind protector când îi priveam chipul adormit, când mă gândeam la privirea confuză pe care o descoperisem în ochii ei. Până şi vocea îi era plină de o adâncă melancolie. Era ceva în ea care sugera o profundă resemnare. Orice s ar întâmpla, mi am spus, n aveam s o părăsesc înainte de a şti cum aş fi putut s o răsplătesc. Îmi plăcea. Îmi plăcea întunericul din ea, calitatea ei ascunsă, simplitatea felului în care vorbea, a felului în care se mişca, nevinovăţia din ochi.
Când m am trezit din nou, venise iarăşi doctorul ― acelaşi tânar palid, cu înfăţişare obosită, deşi acum părea că se mai odihnise întrucâtva şi avea un halat alb foarte curat. A pus o bucăţică de metal pe pieptul meu; era evident că îmi asculta inima sau plămânii, sau vreun zgomot al altui organ intern care ar fi putut să i furnizeze informaţii semnificative. Mâinile îi erau acoperite cu mănuşi urâte din plastic. Vorbea încet cu Gretchen, ca şi cum eu n aş fi fost acolo, despre necazurile neîntrerupte de la spital.
Gretchen îmbrăcase o rochie albastră simplă, mai degrabă un veşmânt de călugăriţă, doar că era scurtă şi pe dedesubt purta ciorapi negri. Avea părul fermecător de răvăşit, drept şi moale, evocându mi firul pe care prinţesa îl împletea cu aur în povestea lui Rumpelstiltskin.
Mi am amintit iarăşi de Gabrielle, mama mea, şi de perioada coşmarescă şi lugubră din vremea când tocmai o făcusem vampir; îşi tăiase părul blond, iar acesta crescuse la loc în numai o zi, în timp ce ea dormea în criptă ― aproape că înnebunise când îşi dăduse seama. Mi am amintit o ţipând, ţipând neîntrerupt, fără să poată fi liniştită. Nu ştiam de ce mă gândeam tocmai la asta, poate doar pentru că mi plăcea părul lui Gretchen. Nu semăna deloc cu Gabrielle. Chiar deloc.
Doctorul a terminat, în sfârşit, cu împunsul, înţepatul şi ascultatul, apoi s a îndepărtat să stea de vorbă cu ea. Blestemat fie auzul meu de om! Ştiam însă că eram aproape vindecat. Doctorul s a apropiat din nou şi mi a spus că de acum am să fiu „bine", că mai aveam nevoie doar de câteva zile de odihnă. I am spus liniştit că totul se datora îngrijirii lui Gretchen.
A încuviinţat energic din cap şi a murmurat un şir de vorbe neinteligibile, apoi a ieşit în zăpadă, iar maşina i a scârţâit în timp ce trecea pe drumul de acces.
Mă simţeam atât de bine şi aveam capul atât de limpede, încât îmi venea să plâng. Am mai băut din deliciosul suc de portocale şi am început să mă gândesc... să mi amintesc.
― Trebuie să plec puţin, a spus Gretchen. Trebuie să iau ceva de mâncare.
― Da, şi am să ţi dau bani pentru cumpărături, am zis, lăsându mi mâna pe încheietura mâinii ei.
Cu vocea încă slabă şi răguşită, i am povestit despre hotel, despre banii din haina mea. Erau bani de ajuns ca să i plătesc pentru îngrijire şi pentru hrană, trebuia să i ia. Cheia era probabil undeva în hainele mele. I am explicat.
Le aranjase pe umeraş, aşa că a găsit cheia în buzunarul de la cămaşă.
― Vezi? am spus, râzând încetişor. Ţi am spus numai adevărul.
A zâmbit, şi chipul i s a încălzit. A spus că avea să se ducă la hotel şi să mi aducă banii, dacă acceptam să stau liniştit. Nu părea o idee prea grozavă să laşi banii de izbelişte, nici măcar într un hotel bun.
Am vrut să răspund, dar eram prea somnoros. Am văzut o apoi pe fereastră mergând prin zăpadă către maşinuţă. Am văzut o intrând în ea. Ce puternică părea, cu membre zdravene, dar cu pielea netedă şi cu o moliciune care o făcea plăcută la vedere şi bună de îmbrăţişat. Faptul că pleca mă speria totuşi puţin.
Când am deschis ochii din nou, şedea alături cu haina mea în braţe. O grămadă de bani, a spus. Îi adusese pe toţi. Nu mai văzuse niciodată atât de mulţi bani, în pachete şi ghe¬motoace. Ce persoană ciudată eram! Erau în jur de douăzeci şi opt de mii de dolari. Îmi achitase nota la hotel. Cei de acolo fuseseră îngrijoraţi din cauza mea. Mă văzuseră ieşind în ninsoare. Îi dăduseră chitanţă pentru tot. Mi a întins un petic de hârtie, ca şi cum ar fi fost foarte important. Adusese şi celelalte bunuri ― hainele pe care le cumpărasem, în cutii şi pungi încă nedesfâcute.
Voiam să i mulţumesc. Dar la ce bun cuvintele? Aveam să i mulţumesc după ce mă voi fi întors în trupul meu.
După ce a dat deoparte toate hainele, a pregătit pentru amândoi o cină simplă, cu supă şi pâine cu unt. Am mâncat amândoi şi am dat gata o sticlă de vin, eu bând mai mult decât găsea ea că este permis. Trebuie să spun că pâinea cu unt şi cu vin era una dintre cele mai bune mâncăruri omeneşti pe care le gustasem. I am spus şi ei. Şi mai voiam vin, te rog, beţia este absolut sublimă.
― De ce m ai adus aici? am întrebat o.
Şedea pe marginea patului, privind focul, şi se juca cu o şuviţă de păr, fără să se uite la mine. A început iar să mi explice că la spital era supraaglomerat, că era epidemie.
― Nu, de ce ai făcut o? Erau şi alţii la spital.
― Pentru că eşti altfel decât oricine altcineva pe care l am cunoscut vreodată, a spus. Mă faci să mă gândesc la o poveste pe care am citit o cândva, despre un înger silit să se întoarcă pe pământ într un trup de om.
Într o fulgerare de suferinţă, m am gândit că Raglan James îmi spusese că arăt ca un înger. M am gândit la celălalt trup al meu rătăcind prin lume, puternic, stăpânit de tipul acela dezgustător.
Ea s a uitat la mine şi a oftat. Era încurcată.
― Când se va termina totul, mă voi întoarce la tine cu adevăratul meu trup, am spus. Mă voi dezvălui ţie. S ar putea să nu te decepţionez, eşti atât de puternică! Cred că adevărul nu ţi va face rău.
― Adevărul?
I am explicat că, adesea, când ne înfăţişăm muritorilor, aceştia înnebunesc ― căci noi suntem fiinţe nenaturale, şi totuşi nu ştim totul despre existenţa lui Dumnezeu şi a Diavolului. Una peste alta, suntem ca nişte viziuni religioase fără revelaţie. O experienţă mistică, dar fără sâmburele de adevăr.
Era captivată. Ochii i se luminaseră uşor. Mi a cerut să i explic cum arătam în cealaltă înfăţişare.
I am povestit că fusesem făcut vampir la douăzeci de ani. Că eram înalt pentru vremea aceea, blond, cu ochi de culoare deschisă. I am spus din nou cum îmi arsesem pielea în deşertul Gobi. Mă temeam că Hoţul de Trupuri intenţiona să şi însuşească trupul meu, că, probabil, se ascundea pe undeva de restul tribului, încercând să înveţe să mi folosească puterile.
Mi a cerut să i descriu cum era să zbori.
― E mai mult decât să pluteşti, pur şi simplu, te ridici după cum vrei, propulsându te încolo sau încoace, după cum hotărăşti. O sfidare a naturii, destul de diferită de zborul natural. E înspăimântător. Este cea mai înfricoşătoare dintre puterile noastre; şi cred că ne doare mai mult decât orice altceva. Ne umple de disperare; e dovada hotărâtoare că nu suntem oameni. Ne temem că într o noapte vom părăsi pământul şi nu l vom mai atinge niciodată. M am gândit la cum o fi folosit Hoţul de Trupuri această putere. Îl văzusem folosind o. Nu ştiu cum am putut să fiu atât de nesăbuit, încât să l las să pună mâna pe un trup puternic ca al meu. M a orbit dorinţa de a fi om.
Şedea şi se uita, pur şi simplu, la mine. Ţinea mâinile în poală şi mă privea liniştită şi calmă, cu ochii ei mari, căprui.
― Crezi în Dumnezeu? am întrebat o, arătând spre cruci¬fixul de pe perete. Crezi în gânditorii catolici ale căror cărţi le ai în raft?
S a gândit îndelung.
― Nu aşa cum întrebi tu, a răspuns.
Am zâmbit.
― Dar cum?
― Chiar din clipa în care mi o amintesc, viaţa mea a fost una de sacrificiu de sine. În asta cred. Cred că trebuie să fac tot ce mi stă în puteri să fac mizeria mai mică. Este tot ce pot, şi într un fel este enorm. O putere uriaşă, ca puterea ta de a zbura.
Eram derutat. Mi am dat seama că nu mă gândisem la munca unei infirmiere ca la o putere atât de mare. Dar o înţelegeam perfect. A spus:
― Să încerci să l cunoşti pe Dumnezeu poate fi interpretat ca un păcat al trufiei sau ca o lipsă de imaginaţie. Dar oricine recunoaşte mizeria atunci când o vede. Recunoaştem boala; foamea; lipsurile. Încerc să micşorez aceste lucruri. Este bas¬tionul credinţei mele. Dar, ca să ţi răspund sincer, da, cred în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Ca şi tine.
― Nu, eu nu cred, am spus.
― Când aveai febră, credeai. Ai vorbit despre Dumnezeu şi despre Diavol într un fel pe care nu l am mai auzit la nimeni.
― Am vorbit despre nişte plicticoase dispute teoretice.
― Nu, ai vorbit despre inconsecventa lor.
― Aşa crezi?
― Da. Recunoşti binele, atunci când îl vezi. Tu ai spus o. La fel şi eu. Mi am dedicat viaţa încercării de a l face.
Am oftat.
― Înţeleg, am zis. Aş fi murit dacă m ai fi lăsat la spital?
― Poate. Sincer, nu ştiu.
Era foarte plăcut să stau şi să mă uit la ea. Avea o faţă mare, cu câteva linii conturate, nimic din eleganta frumuseţe aristocratică. Dar era frumoasă din belşug. Iar anii o cruţaseră. Nu arăta epuizată de griji.
Simţeam în ea un fel de senzualitate melancolică, o sen¬zualitate în care nu credea şi pe care nu o alimenta.
― Mai explică mi o dată, a spus. Spui că ai vrut să fii cântăreţ rock, pentru că voiai să faci bine? Voiai să faci binele fiind un simbol al răului? Mai vorbeşte mi despre asta.
I am spus că da I am spus cum procedasem, cum adunasem micul grup, „Satan's Night Out", şi cum îl făcusem profe¬sionist. I am povestit că eşuasem, că în grupul nostru se stârnise un război, că eu însumi fusesem îndepărtat prin forţă şi că întregul dezastru se produsese fără o ruptură în sub¬stanţa raţională a lumii muritoare. Fusesem silit să mă întorc în lumea invizibilă şi inconsecventă.
― Pentru noi nu i loc pe pământ, am zis. Poate să fi fost odatâ, nu ştiu. Faptul că existăm nu are justificare. Vânătorii scapă lumea de lupi. Am crezut că, dacă dezvălui că existăm, vânătorii vor scăpa lumea şi de noi. Dar n a fost să fie. Scurta mea carieră n a fost decât un şir de iluzii. N a crezut nimeni în noi. Aşa trebuia să fie. Poate că trebuie să murim de disperare, să dispărem din lume foarte încet, fără zgomot. Numai că eu nu pot să suport aşa ceva. Nu pot să suport să fiu liniştit, să fiu un nimic şi să trăiesc în plăcere, să văd creaţiile şi împlinirile muritorilor în jurul meu, să nu particip la ele, dar să joc rolul lui Cain. Singuraticul Cain. Înţelegi, pentru mine lumea înseamnă ceea ce fac şi au făcut muri¬torii. Nu i deloc marea lume a naturii. Dacă ar fi fost o lume naturală, atunci poate că aş fi avut parte de un timp mai potrivit ca să fiu nemuritor. Lumea este realizarea murito¬rilor. Picturile lui Rembrandt, monumentele din capitala plină de zăpadă, catedralele. Noi suntem despărţiţi pe vecie de astfel de lucruri, poate că pe bună dreptate, şi totuşi, le putem vedea pe toate cu ochii noştri de vampiri.
― De ce ţi ai schimbat trupul cu al unui muritor? m a întrebat.
― Ca să mă mai plimb o zi prin lumina soarelui. Ca să gândesc, să simt şi să respir ca un muritor. Poate ca să pun la încercare un crez.
― Ce crez?
― Că nu ne dorim decât să fim iarăşi muritori, că ne pare rău că suntem oile rătăcite, că nemurirea nu valorează cât sufletul unui om. Dar acum ştiu că m am înşelat.
M am gândit dintr o dată la Claudia. M am gândit la ce visasem când aveam febră. M a cuprins o linişte de plumb. Am vorbit din nou doar pentru că mi am impus.
― Prefer să fiu vampir, am spus. Nu mi place să fiu muri¬tor. Nu mi place să fiu slab, bolnav, fragil, nu mi place să simt durerea. Este absolut îngrozitor. Vreau să mi recapăt trupul înapoi cât mai repede cu putinţă.
Nu părea deosebit de şocată.
― Chiar dacă în trupul acela ucizi, chiar dacă bei sânge de om, chiar dacă îţi displace s o faci şi te deteşti pe tine.
― Nu îmi displace s o fac. Şi nu mă detest. Nu ţi dai seama? Aici este contradicţia. Nu m am detestat niciodată.
― Mi ai spus că erai rău, mi ai spus când te îngrijeam că l ajut pe Diavol. N ai fi spus aşa ceva, dacă nu te ai fi urât.
N am răspuns. Am vorbit abia mai târziu.
― Cel mai mare păcat al meu este că mi a plăcut grozav să fiu ceea ce sunt. Aici e vina mea; sila mea morală de mine însumi este mereu prezentă, dar mă simt bine. Sunt puternic. Sunt o creatură cu o voinţă straşnică şi o natură pasională, înţelegi, acesta este miezul dilemei ― cum de mi place atât de mult să fiu vampir, cum de mi place, dacă e un lucru rău? E o poveste veche. Oamenii o rezolvă şi ei când pleacă la război. Îşi spun lor înşişi că au o cauză. Apoi încearcă fiorul crimei şi devin, pur şi simplu, fiare. Fiarele îl ştiu. Lupii îl ştiu. Cunosc fiorul adânc pe care l încearcă rupând prada în bucăţi. Îl cunosc şi eu.
A părut multă vreme pierdută în gândurile ei. M am întins şi i am atins mâna.
― Vino, haide să ne culcăm, am spus. Întinde te din nou lângă mine. N am să ţi fac nici un rău. Nu pot. Sunt prea bol¬nav. Am râs încetişor. Eşti foarte frumoasă. Nici nu m aş gândi să ţi fac vreun rău. Vreau numai să stau lângă tine. Este din nou noapte şi aş vrea să te întinzi lângă mine.
― Crezi tot ce spui, nu i aşa?
― Bineînţeles.
― Şi îţi dai seama că eşti ca un copil? Ai o mare simpli¬tate. Simplitatea unui sfânt.
Am râs.
― Dragă Gretchen, m ai înţeles greşit într un mod funda¬mental. Sau poate că nu. Dacă aş crede în Dumnezeu, dacă aş crede în salvare, atunci presupun că ar trebui să fiu un sfânt.
S a gândit îndelung, apoi mi a spus cu voce gravă că şi luase concediu de la misiune doar cu o lună mai înainte. Venise din Guiana Franceză la Georgetown ca să studieze la universitate, iar la spital lucra numai ca voluntar.
― Ştii care i motivul adevărat pentru care mi am luat con¬cediu? m a întrebat.
― Nu; spune mi.
― Voiam să cunosc un bărbat. Căldura apropierii unui bărbat. Numai o dată, voiam să ştiu cum e. Am patruzeci de ani şi n am cunoscut niciodată bărbatul. Vorbeşti despre dispreţ moral. Sunt cuvintele tale. Eu îmi dispreţuiesc virgini¬tatea ― perfecţiunea castităţii mele. Indiferent ce se crede, pare un lucru laş.
― Înţeleg. Bineînţeles, să fii de folos în misiune n are nimic de a face cu castitatea.
― Ba nu, se leagă, a zis. Dar numai fiindcă munca grea e posibilă când eşti devotată şi eşti căsătorită numai cu Hristos.
I am mărturisit că înţelegeam ce voia să spună.
― Dar dacă abnegaţia devine un obstacol în muncă, am spus, atunci e mai bine să cunoşti dragostea unui bărbat, nu i aşa?
― Aşa m am gândit şi eu. Da. Să încerc această experienţă şi pe urmă să mă întorc la lucrarea Domnului.
― Exact.
Cu o voce visătoare, a zis:
― Sunt în căutarea bărbatului. Pentru moment.
― Aşadar, acesta i motivul pentru care m ai adus aici.
― Poate. Dumnezeu ştie. Oricine altcineva mă sperie. Tu nu.
M a privit ca şi cum ar fi fost surprinsă de propriile cuvinte.
― Haide, culcă te şi dormi. Eu am nevoie de timp ca să mă fac sănătos, iar tu ca să fii sigură că asta vrei într adevăr. Nici nu mi trece prin cap să te silesc sau să mă port rău cu tine.
― Dar, dacă tu eşti Diavolul, de ce vorbeşti cu atâta blândeţe?
― Ţi am spus că acesta i misterul. Sau poate răspunsul, într un fel sau altul. Haide, vino şi culcă te lângă mine. Am închis ochii. Am simţit o intrând sub cuverturi, apoi apăsarea caldă a trupului ei lângă al meu, braţul ei trecându mi peste piept. Ştii, am spus, părticica asta din viaţa omului este aproape plăcută.
Eram pe jumătate adormit; am auzit o şoptind.
― Cred că şi tu ai un motiv pentru care ţi ai luat concediu. Poate că nu l ştii.
― Sigur că nu mă crezi, am murmurat, legând leneş cuvin¬tele.
Ce plăcut era să mi strecor braţul în jurul ei, să i potrivesc capul în scobitura gâtului meu. O sărutam pe păr şi mi plăcea elasticitatea lui pe buze.
― Există o raţiune secretă pentru care te ai întors pe pământ, a spus, pentru care ai intrat în trupul unui om. Acelaşi motiv ca al lui Hristos.
― Şi care e?
― Mântuirea, a răspuns.
― A, da, să fiu salvat. N ar fi grozav?
Voiam să spun mai mult, cât era de imposibil până şi să te gândeşti la un asemenea lucru, dar am alunecat în lumea viselor. Ştiam acum că Claudia nu avea să fie acolo.
Poate că nici n a fost un vis, doar o amintire. Eram cu David la Rijkmuseum şi ne uitam la pictura cea mare a lui Rembrandt.
Să fii salvat. Ce gând, ce gând minunat, extravagant şi imposibil... Ce grozav e să găseşti singura femeie din lume în stare să se gândească serios la un asemenea lucru!
Iar Claudia nu mai râdea. Pentru că Claudia murise.


Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 9:00 pm

15

DlMINEAŢĂ devreme, chiar înainte să apară soarele. Timpul în care, înainte, eram adesea cufundat în meditaţie, obosit şi pe jumătate îndrăgostit de culoarea schimbătoare a cerului.
M am îmbăiat încet, cu grijă, în baia micuţă, plină de lumină ceţoasă şi de abur. Aveam capul limpede şi mă simţeam fericit, ca şi cum revenirea din boală ar fi fost o formă de bucurie. M am bărbierit atent, până ce faţa a ajuns perfect netedă, apoi am răscolit în dulăpior, în spatele oglinzii, şi am găsit ceea ce căutam ― mica membrană de cauciuc care ar fi făcut o să fie în siguranţă cu mine, care nu m ar fi lăsat să sădesc în ea un copil şi nu i ar fi permis acestui trup să arunce în ea cine ştie ce altă sămânţâ întunecată a unui rău pe care n aş fi putut să l prevăd.
Era un obiect curios ― un fel de mănuşă pentru mădular. Mi ar fi plăcut mai degrabă să l arunc, dar eram hotărât să nu mai fac greşelile de mai înainte.
Am închis încetişor uşiţa cu oglindă. Abia atunci am văzut telegrama de deasupra ― un dreptunghi de hârtie gal¬benă cu câteva cuvinte dactilografiate slab:

GRETCHEN, ÎNTOARCE TE, AVEM NEVOIE DE TINE. FĂRĂ ÎNTREBĂRI. TE AŞTEPTĂM.

Comunicarea fusese trimisă de curând, doar cu câteva zile înainte, din Caracas, Venezuela.
M am apropiat de pat, încercând să nu fac zgomot şi lăsând micul obiect de siguranţă la îndemână, pe noptieră. M am întins din nou lângă ea şi am început să i sărut gura adormită.
I am sărutat încetişor obrajii, zona din jurul ochilor. Voiam să i simt pleoapele cu buzele. Voiam să i simt carnea de pe gât. Nu ca s o ucid, ci ca s o sărut; nu ca să o posed, ci pentru o scurtă împreunare fizică ce nu avea să însemne nimic pentru nici unul din noi, dar ne ar fi făcut să simţim împreună o plăcere la fel de ascuţită ca durerea.
Atingerea mea a făcut o să se trezească.
― Ai încredere în mine, am şoptit. N o să te doară.
― Oh, vreau să mă doară, mi a spus la ureche.
I am scos încet cămaşa de noapte. Stătea întinsă pe spate şi se uita în sus la mine. Sânii ei erau la fel de frumoşi ca şi restul trupului, iar cercurile din jurul sfârcurilor tari erau foarte mici şi rozalii. Avea pântecele neted, şoldurile largi. O umbră întunecată de păr castaniu lucea între picioarele ei, distingându se plăcut în lumina intrată prin ferestre. M am aplecat şi am sărutat părul acela. I am sărutat coapsele, lăsându mi mâna să i alunece în sus pe picioare până ce carnea i s a deschis fierbinte pentru mine. Mădularul meu era băţos, pregătit. M am uitat la locul secret ascuns acolo, adăpostind în falduri pudice şi într un văl de puf tainiţa rozalie. M a străbătut un fior brutal şi fierbinte de excitaţie şi organul mi s a întărit şi mai mult. Nevoia devenise atât de urgentă, încât aş fi putut s o iau cu forţa.
Dar nu, de data aceasta nu.
M am mutat lângă ea, întorcându i faţa către mine şi primindu i sărutările stângace, neîndemânatice. I am simţit picioarele înghesuindu se în mine şi mâinile mişcându se peste trupul meu, cercetând căldura subsuorilor şi jilăveala părului des şi negru din jurul bărbăţiei mele. Era trupul meu, era gata pentru ea, o aştepta. Îmi atingea pieptul şi părea să i placă tăria lui. Îmi săruta braţele, ca şi cum ar fi vrut să le aspire forţa.
Pasiunea pe care o simţeam a slăbit uşor, ca să izbuc¬nească mai fierbinte chiar în aceeaşi clipă, apoi iar s a diminuat şi iar a crescut.
Nu mi trecea prin cap nici un gând de băutor de sânge; zbaterea vieţii în ea nu mă făcea să simt că aş putea o înghiţi, că aş putea să o beau, ca altădată. Mai degrabă mă impresiona căldura discretă a vieţii pe care o simţeam în carnea ei. Gândul că orice putea să i facă rău, că putea să i tulbure misterul, încrederea, dorinţa, frica, era un gând ori¬bil.
Mi am lăsat mâina să alunece în jos, către micuţa poartă; ce păcat şi ce trist că împreunarea noastră avea să fie atât de limitată, atât de scurtă!
Apoi, în timp ce degetele mele cercetau cu blândeţe intrarea virginală, trupul ei a luat foc. Sânii parcă îi creşteau, lipiţi de mine, şi am simţit o deschizându se, petală cu petală, în timp ce gura i o devora tot mai mult pe a mea.
Nu i era frică oare de pericol? În pasiunea ei părea să şi fi pierdut capul complet şi se lăsase cu totul în puterea mea. Mi am impus să mă opresc, am scos prezervativul din pachet şi l am potrivit peste sexul meu, în timp ce ochii ei mă fixau, ca şi cum n ar mai fi avut voinţă proprie.
Exact de această capitulare avea nevoie, pe ea o căuta. Am sărutat o din nou. Era umedă, pregătită pentru mine. N aş mai fi putut rezista multă vreme, aşa că m am urcat peste ea. Micuţa crăpătură era strâmtă, inundată de umori şi înnebuni¬tor de fierbinte. Am înteţit ritmul şi am văzut sângele năvălindu i în obraji; mi am coborât buzele să i ling sfârcurile, pe urmă i am căutat iar gura. Geamătul final pe care l a scos a părut un geamăt de durere. Iată, se repeta misterul ― ceva putea fi atât de perfect terminat, atât de complet, şi totuşi nu durase decât atât de puţin. Atât de minunat de puţin.
Aceasta să fi fost oare împreunarea? Eram oare contopiţi unul cu celălalt în liniştea asurzitoare?
Nu cred că era vorba despre contopire. Părea, dim¬potrivă, cea mai violentă dintre despărţiri; două fiinţe opuse, aruncându se una asupra celeilalte, înfierbântate şi stângace, ameninţătoare şi încrezătoare în acelaşi timp; sentimentele uneia îi erau necunoscute celeilalte şi păreau de nepătruns, iar dulceaţa îmbrăţişării era la fel de teribilă ca şi scurtimea ei, singurătatea la fel de dureroasă ca şi incontestabilul ei foc.
Niciodată nu mi se păruse atât de gingaşă ca acum; ţinea ochii închişi, capul întors pe pernă, iar sânii se liniştiseră şi nu se mai înălţau. Era o imagine în stare să provoace violenţă, să stârnească în inima unui bărbat cea mai turbată cruzime.
Ce însemna asta?
Nu voiam s o mai atingă vreun alt muritor!
Nu voiam să se simtă vinovată. Nu voiam să ajung să regret că i am făcut rău, să sufăr că am lăsat să se apropie de ea răul din mintea omenească.
Abia acum m am gândit din nou la Darul Întunecat, nu la Claudia, ci la grozava, palpitanta măreţie de a o fi creat pe Gabrielle. Din clipa aceea, ea nu se mai uitase niciodată înapoi. Înfăşurată în forţă şi siguranţă de sine, începuse să colinde prin lume, fără să sufere vreo clipă chinul moral al situaţiei în care o împinsese complexitatea fără de sfârşit a lumii.
Dar cine ar fi putut pretinde că ştie cum poate transfor¬ma Sângele Negru sufletul unui om? Nici măcar pe cel al lui Gretchen, virtuoasa, cea care credea în străvechile şi nemiloasele zeităţi, cea îmbătată cu sângele şi suferinţele a o mie de sfinţi. Numai că ea n ar fi cerut şi n ar fi acceptat niciodată Darul Întunecat, chiar mai hotărâtă decât David.
Toate aceste lucruri nu contau însă atâta timp cât nu puteam să i dovedesc că îi povestisem numai adevărul. Şi dacă n aveam să reuşesc niciodată să i dovedesc? Dacă aş fi rămas eu însumi lipsit pe veci de Darul Întunecat, incapabil astfel să l mai dau altcuiva şi închis pentru totdeauna în această carne muritoare? M am întins, tăcut, urmărind cum încăperea se umplea de lumina soarelui. Am urmărit lumina atingând trupul răstignit al lui Hristos de pe raftul cu cărţi; am urmărit o căzând pe Fecioara cea cu capul plecat.
Cuibăriţi unul într altul, am adormit din nou.



16

AMIAZĂ. Mă îmbrăcasem în hainele noi şi curate pe care le cumpărasem în ziua fatală a hoinărelii mele ― o cămaşă albă din flanel, cu mâneci lungi, şi blugi moderni, decoloraţi.
Făcusem un fel de picnic în faţa foculeţului din cămin – întinsesem o pătură albă pe covor şi ne aşezasem acolo să luăm micul dejun întârziat, în timp ce Mojo hăpăia lacom şi fără grijă pe podeaua din bucătărie. Aveam din nou pâine franţuzească cu unt, suc de portocale, ouă fierte şi fructe tăiate în felii mari. Mâncasem cu poftă, nebăgând în seamă faptul că ea mă avertiza că nu eram încă refăcut complet. Mă simţeam destul de bine. Până şi termometrul ei dovedea asta.
Trebuia să plec la New Orleans. Dacă aeroportul era deschis, aş fi putut ajunge la căderea nopţii. Dar nu voiam s o părăsesc chiar acum. I am cerut nişte vin. Voiam să stăm de vorbă. Voiam s o înţeleg şi în acelaşi timp mi era frică s o părăsesc, mi era frică să rămân singur, fără ea. Călătoria cu avionul stârnea în sufletul meu o frică laşă. Pe lângă asta, îmi plăcea să stau cu ea...
Vorbise cu uşurinţă despre viaţa pe care o ducea în misiune, despre cât de mult îi plăcuse de la început. Primii ani îi petrecuse în Peru, apoi plecase în Yucatan. Îndatoririle cele mai recente o trimiseseră în jungla din Guiana Franceză ― un loc cu triburi indiene primitive. Misiunea era la St. Margaret Mary ― la şase ore de drum în susul râului Maroni, cu o canoe cu motor, pornind din oraşul St. Laurent. Ea şi celelalte surori curăţaseră capela din beton, mica şcoală văruită şi spitalul. Dar adesea trebuia să plece ele însele din misiune şi să se ducă direct la oameni, în satele lor. Zicea că i place munca asta.
Mi a arătat un teanc de fotografii ― dreptunghiuri mici şi colorate înfăţişând clădirile simple din misiune, pe ea şi pe celelalte surori, pe preotul care venea pentru slujbă. Nici una dintre surori nu purta văl sau rasă; erau îmbrăcate în bumbac alb sau kaki şi aveau părul lăsat liber ― surori care munceau, mi a explicat. Ea însăşi arăta în fotografii strălucitor de fericită ― fără nimic din evidenta melancolie visătoare. Într un instantaneu era înconjurată de indieni cu feţe întunecate şi stătea în faţa unei construcţii ciudate, cu sculpturi din piatră cioplită pe pereţi. În altă fotografie tocmai îi făcuse o injecţie unui bătrân ca un spectru ce şedea într un scaun pictat, cu spătar înalt.
Viaţa în satele din junglă fusese aceeaşi sute de ani, spunea ea. Oamenii existaseră aici cu mult înainte ca francezii sau spaniolii să pună piciorul pe pământul Americii de Sud. Era greu să i faci să aibă încredere în surori, în doc¬tori, în preoţi. Ea spunea că, în ce o priveşte, îi păsa prea puţin dacă îşi învăţau sau nu rugăciunile. O interesau, în schimb, vaccinările şi să cureţe bine plăgile infectate. Se pre¬ocupa să dreagă membrele rupte, pentru ca populaţia junglei să nu rămână slăbită pentru totdeauna.
Fireşte, cei de acolo ar fi vrut ca ea să se întoarcă. Avuse¬seră foarte multă răbdare cu mica ei permisie. Dar aveau nevoie de ea. O aştepta munca. Mi a arătat telegrama pe care o văzusem deja deasupra oglinzii din baie.
― Îţi lipseşte lumea de acolo, este evident, am spus.
O studiam, căutând semne de vinovăţie în legătură cu ceea ce făcusem împreună. Dar n am văzut nimic. Nu părea să se frământe nici în legătură cu telegrama.
― Am să mă întorc, bineînţeles, a zis simplu. S ar putea să sune absurd, dar mi a fost greu să plec de acolo. Însă problema castităţii devenise o obsesie distrugătoare.
Sigur că înţelegeam. Se uita la mine cu ochi mari şi liniştiţi.
― Iar acum ştii, am spus, că nu i deloc atât de important dacă te culci sau nu cu un bărbat. Nu i aşa că asta ai descoperit?
― Poate, a zâmbit ea uşor.
Ce puternică părea, aşa cum şedea pe pătură, cu picioarele îndoite într o parte, cu părul căzându i liber şi semănând cu un văl de călugăriţă mai mult decât în orice fotografie!
― Cum a început totul pentru tine? am întrebat.
― Crezi că are importanţă? a întrebat la rândul ei. Nu ştiu dacă vei fi de acord cu mine, dacă am să ţi povestesc.
― Vreau să ştiu, am răspuns.
Era fiica unei profesoare catolice şi a unui contabil din Chicago, cartierul Bridgeport, şi dăduse dovadă de foarte timpuriu că e o pianistă talentată. Întreaga familie făcuse sacrificii ca să i plătească lecţii cu un profesor faimos.
― Sacrificiu de sine, înţelegi, a spus, zâmbind din nou, sacrificiu încă de la început. Numai că atunci era muzica, nu medicina.
Chiar din vremea aceea era profund religioasă, citea vieţile sfinţilor şi visa să ajungă sfântă sau, dacă nu, să muncească într o misiune din străinătate atunci când avea să crească. Sfânta Rosa de Lima exercita asupra ei o fascinaţie specială. La fel şi Sfântul Martin de Porres, care muncise în toată lumea. Şi Sfânta Rita. Visa şi ea ca într o zi să se ocupe de leproşi, să înceapă o viaţă de dăruire şi de muncă eroică. Fetiţă fiind, construise o capelă mică în spatele casei şi acolo stătea îngenuncheată ore în şir în faţa crucifixului, sperând că şi în palmele şi tălpile ei se vor deschide rănile lui Hristos – stigmatele.
― Luam poveştile acestea foarte în serios, a zis. Sfinţii erau reali pentru mine. Posibilitatea eroismului era reală şi ea.
― Eroism, am spus.
Era cuvântul meu. Dar ce diferit îl defineam eu! N am întrerupt o.
― Părea că pianul era în război cu sufletul meu. Aş fi vrut să renunţ la orice pentru alţii, iar asta însemna să renunţ la pian, înainte de orice, la pian.
Mă întrista. Aveam sentimentul că nu povestise prea des aceste lucruri şi o făcea cu voce abătută.
― Dar cum rămâne cu fericirea pe care o dăruiai oame¬nilor atunci când cântai? am întrebat. Nu era ceva cu adevărat valoros?
― Acum pot spune că era, a răspuns cu vocea şi mai sugru¬mată, vorbele înşiruindu se dureros de încet. Dar atunci? Nu eram sigură. Nu eram persoana potrivită pentru un asemenea talent. Nu mi păsa dacă sunt ascultată, dar nu mi plăcea să fiu văzută. S a uitat la mine şi s a înroşit uşor. Poate că, dacă aş fi cântat în balconul corului sau după un ecran, ar fi fost altceva.
― Înţeleg. Sunt o mulţime de oameni care simt la fel.
― Dar nu şi tu, nu i aşa?
Am clătinat din cap.
Mi a explicat ce chinuitor era pentru ea să fie îmbrăcată în dantelă albă şi să cânte pentru un auditoriu. O făcea ca să şi mulţumească părinţii şi profesorul. Participarea la competiţii era un infern. Dar câştiga aproape întotdeauna. Când împlinise şaisprezece ani, cariera ei ajunsese o afacere de familie.
― Dar muzica? Îţi plăcea?
S a gândit o clipă, apoi a răspuns:
― Era extazul absolut. Când cântam singură... fără să mă privească nimeni, mă pierdeam complet în ea, ca şi cum aş fi fost sub influenţa unui drog. Era... era aproape erotic. Uneori unele melodii mă obsedau. Mi se învârteau prin cap fără încetare. Când cântam, pierdeam noţiunea timpului. Nici acum nu pot să ascult cu adevărat muzică fără să ameţesc şi să mă simt transportată. N ai să găseşti aici radio sau magneto¬fon. Nu pot ţine lângă mine asemenea lucruri nici măcar acum.
― Dar de ce ţi le refuzi?
M am uitat în jur. Nu era nici un pian în încăpere.
A clătinat din cap în semn de negaţie.
― Efectul e devorator, nu înţelegi? Uit prea uşor de orice altceva. Când cânt, nu se mai întâmplă nimic. Viaţa e suspendată, ca să zic aşa.
― Gretchen, e adevărat? am întrebat. Pentru unii dintre noi viaţa constă în sentimente intense! Căutăm extazul. În acele momente... ne desprindem de toată suferinţa şi meschinăria, şi lupta. Aşa simţeam înainte, când eram viu. Aşa simt şi acum.
S a gândit la ce i spusesem, cu chipul destins. Apoi a vorbit liniştit, cu convingere:
― Vreau mai mult decât atât. Vreau ceva mai concret, con¬structiv. Sau, ca să mă exprim altfel, nu pot să mă bucur de o asemenea plăcere când alţii sunt flămânzi, chinuiţi ori bol¬navi.
― Dar lumea va fi plină întotdeauna de asemenea mizerii. Oamenii au nevoie de muzică, Gretchen, au nevoie la fel de mult cum au nevoie de confort şi de mâncare.
― Nu sunt sigură că sunt de acord cu tine. Ba chiar sunt aproape sigură că am altă părere. Trebuie să mi petrec viaţa încercând să micşorez mizeria. Crede mă, mi am pus pro¬blemele acestea de multe ori până acum.
― Ah, să alegi călugăria în locul muzicii! am spus. E de neînţeles pentru mine. Sigur că e bine să fii misionar... Eram prea trist şi prea confuz ca să pot continua. Cum de ai făcut această alegere? Familia n a încercat să te oprească?
A continuat să mi explice. Când avea şaisprezece ani, mama ei se îmbolnăvise şi luni în şir nu reuşise nimeni să determine cauza afecţiunii. Era anemică; făcea mereu febră; până la urmă a fost evident că va muri. Îi făcuseră investigaţii, dar doctorii nu găsiseră nici o explicaţie. Erau însă siguri cu toţii că trăgea să moară. Atmosfera din casă ajunsese otrăvită de mâhnire şi chiar de amărăciune.
― I am cerut lui Dumnezeu să facă o minune, a spus ea. I am promis că, dacă îmi salvează mama, n am să mai ating cât trăiesc clapele pianului. Am promis că voi intra la mănăstire imediat ce mi va fi permis şi că mi voi dărui viaţa îngrijirii bolnavilor şi muribunzilor.
― Şi mama ta s a vindecat.
― Da. Într o lună s a refăcut complet. Trăieşte şi acum. S a pensionat şi îngrijeşte de copii după ce vin de la şcoală – undeva în cartierul negrilor din Chicago. De atunci n a mai fost bolnavă niciodată.
― Şi ţi ai ţinut fâgăduiala?
A încuviinţat din cap.
― Când aveam şaptesprezece ani am intrat la Surorile Misionare şi ele m au trimis la colegiu.
― Te ai ţinut de cuvânt în legătură cu pianul?
A încuviinţat din nou dând din cap. Nu era în ea nici urmă de regret, nici un fel de nevoie să mă facă să o înţeleg sau să i dau dreptate. De fapt, ştiam că tristeţea mea era evi¬dentă, pentru că asta o făcea să fie totuşi preocupată puţin de mine.
― Ai fost fericită la mănăstire?
― O, da, a zis ridicând din umeri. Nu ţi dai seama? O viaţă obişnuită este imposibilă pentru cineva ca mine. Eu am nevoie de ceva mai mult. Trebuie să mi asum riscuri. Am ales acest Ordin religios pentru că misiunile sale sunt în zonele cele mai îndepărtate şi mai nesigure ale Americii de Sud. Nu pot să ţi spun cât de mult iubesc jungla! Tonul vocii a scăzut şi a vorbit aproape precipitat: Nu i destul de toridă şi de periculoasă pentru mine. Sunt momente când suntem cu toţii epuizaţi, când spitalul e supraaglomerat şi când copiii bolnavi sunt întinşi afară, sub şoproane, în hamace ― atunci simt că trăiesc! Nu pot să ţi descriu. Mă opresc numai cât să mi şterg sudoarea de pe faţă, să mă spăl pe mâini sau să beau un pahar cu apă. Şi mi spun: sunt vie; sunt aici. Fac ceea ce trebuie.
A zâmbit din nou.
― E un alt fel de extaz, am spus, ceva destul de diferit de muzică. Îmi dau seama care i diferenţa esenţială.
M am gândit la ce mi povestise David despre viaţa lui din tinereţe, despre cum căutase fiorul în pericol. Ea căuta fiorul în supremul sacrificiu de sine. El căutase pericolul în Brazilia ocultă. Ea răspunsese provocării de a împărţi sănătate anonimilor, celor etern săraci. Mă tulbura profund.
― Este şi în asta o vanitate, a zis. Vanitatea, inamicul dintotdeauna. Şi ceea ce mă tulbura mai mult în... castitatea mea, era mândria pe care o simţeam din cauza ei. Dar, înţelegi, chiar şi să mă întorc în felul acesta în Statele Unite a fost un risc. M am îngrozit când am coborât din avion şi mi am dat seama că eram în Georgetown şi că nimic nu mă putea opri să fiu cu un bărbat, dacă voiam. Cred că m am dus să lucrez la spital de frică. Dumnezeu ştie, libertatea nu i uşoară.
― Asta înţeleg şi eu, am spus. Dar familia, cum s a com¬portat familia ta fată de hotărârea de a renunţa la muzică?
― N au ştiut atunci. Nu le am spus. I am anunţat că mi am descoperit vocaţia credinţei. Am rămas fermă pe poziţii. Au urmat o mulţime de reproşuri. Surorile şi fraţii mei umblaseră în haine purtate ca să am eu parte de lecţii de pian. Se întâmplă adesea. Chiar şi într o familie de buni catolici, vestea că una dintre fiice vrea să se călugărească nu este întotdeauna primită cu urale şi ovaţii.
― Le părea râu pentru talentul tău, am spus încet.
― Da, le părea, a răspuns, ridicând uşor din sprâncene. Cât de sinceră şi de liniştită părea! Nimic nu era spus cu răceală sau cu îndârjire. A adăugat: Eu aveam viziunea a ceva cu mult mai important decât o femeie tânără pe scenă, după con¬cert, ridicându se de pe bancheta de la pian ca să primească un buchet de trandafiri. Dar a durat destul până să le spun despre făgăduiala mea.
― Ani?
A încuviinţat.
― Au înţeles. Au văzut minunea. Ce ar fi putut face? Le am spus că fusesem mai norocoasă decât oricine altcine¬va care intră la mănăstire. Aveam un semn clar din partea lui Dumnezeu. El însuşi rezolvase toate conflictele dintre noi.
― Crezi asta?
― Da, cred. Într un fel, însă, nici măcar nu contează dacă e adevărat sau nu. Şi dacă ar trebui să înţeleagă cineva, acela eşti tu.
― De ce?
― Pentru că vorbeşti despre adevăruri religioase şi despre idei religioase şi ştii că ele contează, chiar dacă nu sunt decât metafore. Am văzut încă de când delirai.
Am oftat.
― N ai vrut niciodată să cânţi din nou la pian? Nu te ai gândit niciodată la o sală goală, cu un pian pe scenă, şi tu numai să te aşezi şi...
― Sigur că m am gândit. Dar nu pot şi nu vreau s o fac.
Acum zâmbea într adevăr frumos.
― Gretchen, într un fel, povestea ta e grozavă, am spus. De ce nu poţi, ca bună catolică, să ţi consideri talentul drept un dar de la Dumnezeu, un dar care nu trebuie irosit?
― Ştiu că a fost un dar de la Dumnezeu. Dar nu înţelegi? A urmat o răscruce; sacrificarea pianului a fost ocazia pe care mi a oferit o Dumnezeu ca să l slujesc într un fel mai special. Lestat, cum ar putea fi comparată muzica cu aju¬torarea oamenilor, a sute de oameni?
Am clătinat din cap.
― Cred că muzica poate fi la fel de importantă.
S a gândit îndelung înainte să răspundă.
― N aş fi putut continua, a zis. Poate că m am folosit de boala mamei mele, cine ştie. Dar trebuia să devin soră. Nu aveam altă cale. Adevărul este că nu pot trăi acceptând mize¬ria din lume. Nu pot găsi justificare confortului sau plăcerii atunci când alţi oameni suferă. Nu ştiu cum pot ceilalţi s o facă.
― Doar nu crezi că poţi schimba lumea, Gretchen.
― Nu, dar pot să mi petrec viaţa câştigând multe vieţi, o mulţime de vieţi unice. Iată ce contează.
Povestea aceasta m a tulburat atât de mult, încât nu mai puteam rămâne aşezat. M am ridicat, întinzându mi picioarele ţepene, apoi m am dus la fereastră şi m am uitat la câmpul de zăpadă de afară.
Ai fi putut să nu ţi baţi capul, dacă ar fi fost o persoană melancolică sau handicapată mintal, sau una în permanent conflict cu sine, instabilă psihic. Dar nimic mai departe de adevăr. Mi se părea aproape de nepătruns.
Mi se părea la fel de străină ca şi Nicolas, prietenul meu muritor de acum multe decenii, dar nu pentru că i ar fi semănat, ci pentru că cinismul aceluia, sarcasmul şi eterna lui revoltă conţinuseră o dăruire de sine pe care nu reuşisem s o înţeleg cu adevărat. Nicki al meu, atât de plin în aparenţă de exces şi excentricitate, obţinea satisfacţii din ceea ce făcea numai pentru că îi îndemna pe ceilalţi.
Dăruirea de sine ― iată esenţa.
M am întors. Pur şi simplu, se uita la mine. Am avut din nou senzaţia clară că pentru ea nu conta prea mult ceea ce spuneam eu. Nu mi cerea s o înţeleg. Era, într un fel, cea mai puternică persoană pe care o întâlnisem în lunga mea viata.
Nu era de mirare că mă luase din spital; o altă soră nu şi ar fi asumat o asemenea povară. Am întrebat o:
― Gretchen, nu ţi a fost frică nici o clipă că ţi ai irosit viaţa, că boala şi suferinţa vor dura, pur şi simplu, mult timp după ce tu nu vei mai fi şi că tot ceea ce ai făcut nu va însemna nimic în planul general al lumii?
― Lestat, a răspuns ea, planul general e acela care nu înseamnă nimic. Avea ochii mari şi limpezi. A continuat: Lucrurile mici sunt cele care contează. Sigur că boala şi suferinţa vor dura şi după ce eu nu voi mai fi. Dar e impor¬tant că am făcut ceea ce mi a stat în puteri. Este triumful şi vanitatea mea. Este vocaţia mea şi păcatul trufiei mele. Este felul meu de eroism.
― Dar, chérie, asta contează numai dacă cineva ţine socoteală ― dacă Fiinţa Supremă îţi va valida decizia, dacă vei fi recompensată pentru ceea ce faci, dacă vei fi măcar încurajată.
― Nu, a zis, căutându şi gânditoare cuvintele, ca de obi¬cei. Nimic mai departe de adevăr. Gândeşte te la ce am spus. Ţi am relatat ceva ce în mod evident este nou pentru tine. Poate că este un secret religios.
― Cum aşa?
― Sunt multe nopţile în care stau trează, conştientă pe deplin că s ar putea să nu existe un Dumnezeu personal şi că suferinţele copiilor pe care le văd zi de zi în spitalul nostru nu vor fi niciodată cântărite şi răscumpărate. Mă gândesc la toate vechile argumente ― ştii, cum poate justifica Dumnezeu suferinţa unui copil? Întrebarea asta şi a pus o Dostoievski. Şi Albert Camus. Ne o punem şi noi mereu. Dar până la urmă nu contează. Dumnezeu poate exista sau nu. Dar mizeria este reală. Absolut reală, absolut de necon¬testat. Iar îndatorirea mea, esenţa credinţei mele zace în această realitate. Trebuie să fac ceva împotriva ei!
― Iar când vom muri, dacă nu există Dumnezeu...
― Aşa să fie. Voi şti că am făcut ceea ce mi stătea în puteri. Aş putea să mor chiar acum. A ridicat din umeri. N ar fi nici o diferenţă.
― De aceea nu te simţi vinovată ca te ai culcat cu mine.
S a gândit.
― Vinovată? Când mă gândesc, mă simt fericită. Nu ţi dai seama ce ai făcut pentru mine? A aşteptat, iar ochii i s au umplut încet de lacrimi. Am venit aici tocmai ca să te întâlnesc, ca să fiu cu tine, a adăugat, cu voce pierită. Iar acum pot să mă întorc în misiune. A lăsat capul în jos şi încet, în tăcere, şi a redobândit calmul, iar ochii i s au limpezit. Apoi a privit în sus şi a vorbit din nou. Când spui că ai creat o pe Claudia, copila aceea... Când povesteşti cum ai adus o în lumea voastră pe Gabrielle, mama ta... vorbeşti despre un efort de a atinge ceva. Vrei să i spui transcen¬denţă? Când muncesc la misiune până sunt gata să mă prăbuşesc, ating aceeaşi transcendenţă. Trec dincolo de îndoială, dincolo de ceva... ceva deznădăjduit şi negru înăuntrul meu. Nu ştiu.
― Deznădăjduit şi negru, da, despre asta i vorba, nu i aşa? Muzica nu reuşea să le înlăture.
― Ba reuşea, dar nu era adevărat.
― De ce nu era adevărat? De ce binele acesta ― cântatul la pian ― era fals?
― Pentru că nu făcea destul pentru ceilalţi, iată de ce.
― Ba făcea. Le făcea plăcere, sunt sigur.
― Plăcere?
― Iartă mă, am ales un cuvânt greşit. Te pierdeai în vocaţia ta. Erai tu însăţi atunci când cântai la pian ― nu înţelegi? Erai Gretchen cea unică! Iată adevăratul înţeles al cuvântului „virtuoasă". Şi voiai să te pierzi.
― Cred că ai dreptate. Dar, pur şi simplu, muzica nu era drumul meu.
― Gretchen, mă înspăimânţi!
― N ar trebui să te înspâimânt. Nu spun că acela era un drum greşit. Dacă ai făcut binele cu muzica ta ― cu scurta ta carieră de cântăreţ rock pe care ai descris o ― acela era binele pe care puteai tu să l faci. Eu fac bine în felul meu, asta i tot.
― Nu, te negi pe tine. Eşti înfometată de dragoste la fel cum tânjesc eu după sânge noapte de noapte. Călugăria ta te neagă pe tine, îţi negi dorinţele cărnii, dragostea pentru muzică, toate lucrurile din lume care sunt asemenea muzicii. Eşti o virtuoasă, virtuoasa propriei tale suferinţe.
― Te înşeli, Lestat, a zâmbit ea din nou, încetişor, clătinând din cap. Asta este ceea ce vrei tu să crezi despre cineva ca mine. Ascultă mă, Lestat. Dacă tot ceea ce mi ai spus e adevărat, atunci nu i oare evident că ai vrut să mă întâlneşti în lumina acelui adevăr?
― Cum aşa?
― Haide, stai lângă mine şi să vorbim.
Nu ştiu de ce ezitam, de ce îmi era frică. Până la urmă m am întors pe pătură şi m am aşezat în faţa ei, încrucişându mi picioarele. M am sprijinit cu spatele de mar¬ginea dulapului cu cărţi.
― Nu înţelegi? m a întrebat. Eu reprezint calea opusă, o cale la care nici nu te ai gândit, dar care ar putea să ţi aducă toată consolarea pe care o cauţi.
― Gretchen, dar tu nu crezi nici o clipă că ce ţi am spus despre mine e adevărat. Nu poţi. Nici nu mă aştept să poţi.
― Ba te cred! Cred fiecare cuvânt pe care l ai spus. Iar adevărul literal este neimportant. Tu cauţi ceea ce caută sfinţii atunci când renunţă la viaţa lor normală, când se înghe¬suie în serviciul Domnului. Ceea ce contează este că ai fost mizerabil în existenţa pe care ai dus o până acum, mizerabil până la nebunie, iar calea mea îţi oferă o alternativă.
― Mie mi spui asta? am întrebat.
― Sigur că da. Nu vezi planul? Intri în acest trup; ajungi în mâinile mele; îmi oferi clipa de iubire pe care o caut. Dar eu, eu ce ţi dau ţie? Care este semnificaţia mea pentru tine? A ridicat mâna şi mi a cerut să tac. Nu, nu mi vorbi din nou despre ordinea generală a lucrurilor. Nu întreba dacă există cu adevărat Dumnezeu. Gândeşte te la tot ce am spus. Am spus o pentru mine, dar şi pentru tine. Câte vieţi ai luat în existenţa ta nelumească? Şi câte vieţi am salvat eu ― salvat la propriu ― în misiuni?
Eram gata să contrazic o asemenea posibilitate, dar mi s a năzărit brusc să aştept, să rămân tăcut, mai bine să mă gândesc.
M a străbătut tăios ideea că s ar putea să nu mi mai redobândesc niciodată trupul preternatural, că s ar putea să rămân pentru o viaţă ţintuit în această carne. Dacă nu reuşeam să pun mâna pe Hoţul de Trupuri, dacă nu reuşeam să i determin pe ceilalţi să mă ajute, moartea pe care spuneam că mi o doresc avea să mă ajungă după o vreme. Mă întorsesem în timp.
Dar dacă şi asta era în ordinea lucrurilor? Dacă era un destin? Să mi petrec viaţa muritoare muncind aşa cum muncea Gretchen, să mi dedic întreaga fiinţă materială şi spirituală altora? Dacă m aş fi dus, pur şi simplu, cu ea la postul din junglă? Nu în calitate de iubit al ei, desigur. Asemenea lucruri n aveau importanţă pentru ea, era evident. Dar dacă m aş fi dus ca ajutor al ei? Dacă mi aş fi închis viaţa muritoare în această ramă a sacrificiului de sine?
Mi am impus din nou să tac, să aştept.
Mai aveam o capacitate suplimentară despre care ea nu ştia nimic ― averea pe care aş fi putut o oferi misiunii ei sau unor misiuni ca aceea. Şi chiar dacă averea era atât de nemăsurată, încât n ar fi putut nimeni s o socotească, eu puteam. Aveam viziunea incandescentă a limitelor ei, a efectelor ei. Populaţia unor întregi sate hrănită şi îmbrăcată, spitale aprovizionate cu medicamente, şcoli dotate cu cărţi, cu radiouri, cu piane. Da, cu piane. O, era o poveste veche, tare veche. Era un vis vechi, tare vechi.
Cât timp m am gândit, n am scos o vorbă. Am văzut clipele fiecărei zile din viaţa mea muritoare ― posibila mea viaţă muritoare ― cheltuite împreună cu fiecare părticică din averea mea pentru acest vis. Le am văzut de parcă ar fi fost fire de nisip strecurându se prin deschiderea îngustă a unei clepsidre.
În chiar acest moment, în timp ce noi şedeam în cămăruţa ei curată, oamenii mureau de foame în marile mahalale din est. Sau în Africa. Piereau în toată lumea din cauza bolilor sau dezastrelor. Inundaţiile le luau casele; seceta le veştejea grânele şi speranţele. Mizeria, fie şi a unei singure ţări, era mai mult decât putea cuprinde mintea, dacă o desenai în detalii.
Şi totuşi, dacă aş fi dat tot ceea ce aveam pentru această strădanie, ce aş fi realizat până la urmă?
Ştiam măcar dacă medicina moderna aplicată într un sat din junglă este într adevăr mai bună decât cea tradiţională? De unde puteam şti că educaţia dată unui copil din junglă îi aducea fericire? De unde să ştiu că toate acestea valorau cât pierzania mea? Cât aş fi vrut să mi pese dacă are importanţă sau nu! Era groaznic.
Nu mi păsa. Puteam să plâng pentru fiecare suflet care suferea, dar nu mi păsa într atât, încât să mi sacrific viaţa pentru milioanele de anonimi din lume. De fapt, această idee mă umplea de a dreptul de spaimă, de o teribilă şi neagră spaimă. Era o viaţă mai presus de tristeţe. Părea chiar să nu mai fie viaţă. Şi părea ceva complet opus transcendenţei.
Am clătinat din cap. I am explicat, bâlbâindu mă, de ce mă înspăimântase atât de mult această viziune.
― Cu secole în urmă, când am ajuns prima oară să stau pe mica scenă bulevardieră din Paris ― când am văzut chipurile fericite, când am auzit aplauzele ― m am simţit de parcă trupul şi sufletul meu şi ar fi găsit destinul; m am simţit de parcă fiecare promisiune ce mi fusese făcută la naştere şi în copilărie începuse să se împlinească în sfârşit.
Mai erau şi alţi actori, mai buni sau mai proşti; alţi cântăreţi; alţi clovni; existaseră un milion înaintea mea şi aveau să mai existe un milion după aceea. Dar fiecare dintre noi strălucea cu o putere inimitabilă; fiecare se trezise la viaţă în momentul lui unic şi fascinant; fiecare avea şansa să i învingă pentru totdeauna pe ceilalţi în mintea specta¬torului, iar acesta este singurul mod de împlinire pe care îl înţeleg într adevăr: împlinirea în care şinele ― sinele acesta, dacă vrei ― este absolut întreg şi triumfător.
Ai dreptate, aş fi putut fi un sfânt, dar atunci ar fi trebuit să întemeiez un ordin religios sau să conduc în luptă o armată. Ar fi trebuit să fac astfel de miracole, încât întreaga lume să îngenuncheze în faţa lor. Sunt unul care trebuie să îndrăznească, chiar dacă mă înşel ― chiar dacă mă înşel com¬plet. Gretchen, Dumnezeu mi a dat un suflet individual, iar eu nu pot să l îngrop.
Eram uluit să văd că ea mi zâmbea în continuare, încet şi fără să pună întrebări, în timp ce chipul îi era plin de o mirare calmă.
― Mai bine să domneşti în iad, a întrebat cu atenţie, decât să slujeşti în cer?
― O, nu. Aş aduce cerul pe pământ, dacă aş putea. Dar eu trebuie să mi ridic vocea; trebuie să strălucesc şi trebuie să ating extazul adevărat pe care tu îl negi ― intensitatea adevărată de care tu fugi! Asta înseamnă pentru mine trans¬cendenţă! Când am creat o pe Claudia, deşi făceam o boacănă ― da, a fost transcendenţă. A fost transcendenţă şi când am creat o pe Gabrielle, aşa nemernică cum părea. Era un act unic, puternic şi oribil, care storcea din mine unica mea putere şi îndrăzneală. Mi am zis că n ar trebui să moară, da, probabil că sunt exact aceleaşi cuvinte pe care le foloseşti tu în satul cu copii.
Iar ca să respect ceea ce spusesem, trebuia să le aduc în lumea mea nenaturală. Nu aveam numai misiunea să le salvez, ci şi să le fac ceea ce eram eu însumi ― o fiinţă unică şi teribilă. Să le confer aceeaşi individualitate ca a mea. Aveam să trăim, chiar dacă acestei stări i se spune moarte vie, aveam să iubim, aveam să i înfruntăm pe cei care doreau să ne judece şi să ne distrugă. Asta era transcendenţa mea. Sacrificiul de sine şi mântuirea nu făceau parte din ea. Oh, cât era de frustrant să nu pot comunica, să n o pot face să mă creadă cuvânt cu cuvânt. Nu ţi dai seama că am supravieţuit la tot ce mi s a întâmplat tocmai pentru că sunt cel care sunt? Forţa, voinţa, refuzul de a renunţa sunt sin¬gurele componente ale sufletului meu pe care le pot cu adevărat identifica. Egoismul, dacă vrei să i spui aşa, este forţa mea. Eu sunt Vampirul Lestat şi nimic... nici măcar acest trup muritor... nu va reuşi să mă înfrângă.
Eram uluit văzând o că încuviinţează, că are o expresie de totală acceptare.
― Şi dacă vii cu mine, a zis cu căldură, Vampirul Lestat ar pieri ― nu i aşa? ― în propria lui mântuire.
― Da. Ar muri încet şi oribil printre tot soiul de sarcini mărunte, îngrijindu se de hoarde nesfârşite de anonimi, de oameni fără chip, de nevoiaşi eterni.
M am simţit dintr o dată atât de trist, încât n am mai putut continua. Eram obosit în modul groaznic al muritorilor, când mintea modifică şi chimismul trupului. M am gândit la discursul pe care i l ţinusem Claudiei în vis şi la faptul că acum i l ţinusem lui Gretchen şi că mă cunoşteam pe mine însumi mai bine decât înainte.
Am ridicat genunchii şi i am înconjurat cu braţele, pe urmă mi am rezemat fruntea de ei.
― Nu pot s o fac, am şoptit. Nu mă pot îngropa de viu într o viaţă ca a ta. Şi nici nu vreau, asta i partea groaznică. Nu vreau s o fac! Nu cred că mi ar salva sufletul. Nu cred că ar conta.
I am simţit mâinile pe braţele mele. Îmi mângâia din nou părul, îndepărtându l de pe frunte.
― Te înţeleg, a spus, chiar dacă n ai dreptate.
M am uitat în sus la ea şi am râs încet. Am luat un şerveţel de la micul nostru picnic şi mi am şters ochii şi nasul.
― Nu ţi am zguduit credinţa, nu?
― Nu, a zis ea. De data aceasta avea un zâmbet diferit, mai cald şi mai strălucitor. Ai întărit o, a şoptit. Cât eşti de straniu şi ce minune că ai venit la mine. Aproape că pot să cred că drumul tău este cel potrivit pentru tine. Cine altcineva ai putea fi? Nimeni.
M am lăsat pe spate şi am luat o înghiţitură de vin. Se încălzise de la foc, dar era încă bun şi mi a trimis un freamăt de plăcere în membrele inerte. Am băut ceva mai mult. Apoi am pus paharul jos şi m am uitat la ea.
― Vreau să te întreb ceva, i am spus. Răspunde mi din inimă. Dacă ies învingător ― dacă îmi redobândesc trupul – vrei să vin la tine? Vrei să ţi arăt că tot ceea ce ţi am spus a fost adevărat? Gândeşte te bine înainte să mi răspunzi.
Vreau cu adevărat s o fac. Chiar vreau. Însă nu sunt sigur că ar fi cel mai bun lucru pentru tine. Viaţa ta este una aproape perfectă. Micul nostru episod carnal n ar putea să te îndepărteze de ea. Am avut dreptate ― nu i aşa? ― cu ceea ce am spus mai înainte. Acum ştii că plăcerea erotică nu i cu adevărat importantă pentru tine şi ai de gând să te întorci la munca ta din junglă foarte curând, dacă nu chiar imediat.
― E adevărat. Dar ar trebui să mai ştii ceva. Azi dimineaţă a existat o clipă în care m am gândit că aş putea să las baltă totul ― numai ca să fiu cu tine.
― Nu, Gretchen, nu tu.
― Ba da, eu. Simt că mă tulbură ceva din nou, aşa cum făcea odată muzica. Şi dacă ai să spui „Vino cu mine" chiar şi acum, s ar putea să vin. Dacă lumea aceea a voastră există într adevăr... S a întrerupt, ridicând încet din umeri, scuturându şi părul încetişor şi apoi netezindu l pe umeri. Sensul castităţii mele este să nu te îndrăgosteşti, a adăugat, concentrându se să se uite la mine. Aş putea să mă îndrăgostesc de tine. Sunt sigură că aş putea. S a oprit, apoi a spus cu voce gravă, tulburată: Ai putea deveni dumnezeul meu. Ştiu că e adevărat.
Mă speria şi totuşi în acelaşi timp simţeam o plăcere şi o satisfacţie neruşinată, o mândrie mohorâtă. Am încercat să nu ţip din cauza excitaţiei fizice. La urma urmei, ea nu ştia ce spusese. N avea cum să ştie. Dar era ceva deosebit de convingător în vocea şi în felul ei de a se purta.
― Am să mă întorc acolo, a spus cu aceeaşi voce plină de certitudine şi umilinţă. Probabil că voi pleca în câteva zile. Dar da, dacă câştigi această bătălie, dacă ţi recuperezi vechea înfăţişare ― pentru numele lui Dumnezeu, vino la mine. Vreau... vreau să ştiu!
N am răspuns. Eram prea confuz. Apoi am dat glas con¬fuziei:
― Ştii, dacă am să vin la tine să ţi dezvălui cum sunt cu adevărat, s ar putea să fii dezamăgită.
― Cum adică?
― Mă crezi o fiinţă sublimă din cauza conţinutului spiri¬tual a tot ce ţi am spus. Mă consideri un fel de nebun binecuvântat care amestecă adevărul cu eroarea în felul unui mistic. Dar eu nu sunt o fiinţă omenească. Şi când vei şti asta, poate că mă vei urî.
― Nu. Niciodată n aş putea să te urăsc. Şi să ştiu că tot ce ai spus e adevărat? Acesta ar fi... un miracol.
― Poate că da, Gretchen. Poate. Dar aminteşte ţi ce am spus. Suntem o viziune fără revelaţie. Suntem un miracol fără sens. Vrei cu adevărat să duci şi crucea asta pe lângă toate celelalte?
Nu a răspuns. Îmi cântărea cuvintele. Nu mi puteam imagina ce înţeles aveau pentru ea. M am întins către mâna ei; m a lăsat să o iau, împletindu şi încetişor degetele cu ale mele, în timp ce se uita neclintit la mine.
― Nu există Dumnezeu, nu i aşa, Gretchen?
― Nu, nu există, a rostit în şoaptă.
Voiam să râd şi să plâng. M am lăsat pe spate, râzând încetişor în mine şi uitându mă la ea, la felul calm, statuar în care şedea acolo, cu lumina focului oglindită în ochii ei căprui.
― Habar n ai ce ai făcut pentru mine, a zis. Nici nu ştii cât de mult a contat. Sunt gata ― gata să mă întorc acum.
Am clătinat din cap.
― Atunci, frumoasa mea, înseamnă că nu va conta dacă vom ajunge din nou împreună în pat. Pentru că e sigur că ar trebui s o facem.
― Da, cred că ar trebui s o facem, a răspuns.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 9:01 pm

ERA aproape întuneric când m am ridicat încet de lângă ea şi am trecut cu telefonul cu fir lung în baie, ca să l caut pe agentul meu din New York. Am sunat îndelung, iar şi iar. Eram pe punctul să renunţ şi să mă adresez omului meu din Paris, când a răspuns o voce care m a informat încet, cu cuvinte stângace şi împleticite, că reprezentantul meu din New York nu mai era în viaţă. Fusese omorât în biroul lui din Madison Avenue cu câteva nopţi în urmă. Motivul crimei era în mod cert jaful; computerul şi actele fuseseră furate.
Am fost atât de uluit, încât nici nu i am putut răspunde vocii binevoitoare de la telefon. Până la urmă, am reuşit însă să mă adun suficient cât să i pun câteva întrebări.
Crima se petrecuse miercuri noaptea, în jurul orei opt. Nu, nimeni nu ştia cât de mare era proporţia jafului în datele computerului. Da, din păcate bietul om suferise.
― O situaţie îngrozitoare a zis vocea. Dacă eraţi în New York aţi fi aflat cu siguranţă. Toate ziarele din oraş au preluat povestea. Au numit o crimă de vampir. Corpul omului a fost în întregime golit de sânge.
Am închis telefonul şi am rămas îndelung ţeapăn şi tăcut. Apoi am sunat la Paris. Omul meu a răspuns aproape fără întârziere.
Slavă Domnului că am sunat, a zis. Dar eram rugat să mă identific. Nu, parolele nu erau de ajuns. Vreo discuţie pe care să o fi purtat în trecut? Ah, da, da, asta era. Vorbiţi, vorbiţi, a spus. Am început să i torn o litanie de secrete ştiute doar de mine şi de el şi, în sfârşit, am auzit uşurarea cu care şi a luat o piatră de pe inimă.
Spunea că se întâmplaseră lucruri dintre cele mai ciudate. Fusese căutat de două ori de către cineva care pretindea că sunt eu, dar era evident că minţea. Tipul acela ştia chiar şi două dintre parolele pe care le folosisem în trecut şi îi servise o poveste complicată, ca să explice de ce nu le ştia şi pe cele de mai târziu. În acelaşi timp, primise şi câteva ordine electronice de virare de fonduri, dar, de fiecare dată, codurile erau greşite. Însă nu în întregime greşite. De fapt, existau toate datele că persoana era pe cale să ne spargă sistemul.
― Dar, Monsieur, daţi mi voie să vă spun partea cea mai simplă. Omul acesta nu vorbeşte franţuzeşte la fel ca dum¬neavoastră! Nu vreau să vă jignesc, Monsieur, dar franceza dumneavoastră este mai degrabă... cum să spun, neobişnuită? Folosiţi cuvinte demodate. Şi le puneţi într o ordine care nu se mai foloseşte. Eu ştiu când vorbesc cu dumneavoastră.
― Înţeleg perfect, am spus. Acum ascultă mă bine. Nu trebuie să mai vorbeşti cu persoana aceea. Este în stare să ţi citească gândurile. Încearcă să obţină codurile de la tine prin mijloace telepatice. Noi doi trebuie să stabilim un sistem. Vei face un transfer pentru mine... la banca mea din New Orleans. Dar după aceea totul trebuie ferecat zdravăn. Iar când am să te mai contactez, am să folosesc trei cuvinte demodate. Nu ne vom înţelege asupra lor... dar vor fi cuvinte pe care m ai mai auzit folosindu Ie şi le vei şti.
Era riscant, bineînţeles, dar important era că omul mă cunoştea! Am continuat să i spun că hoţul în chestiune e foarte periculos, că acţionase violent împotriva omului meu din New York şi că trebuia să folosească orice mijloc de protecţie personală. Aveam să plătesc eu totul ― oricâte gărzi de corp, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Nu trebuia să şi pună problema că exagerează.
― Mă vei auzi foarte curând. Ţine minte, cuvinte demo¬date. Vei şti că vorbeşti cu mine.
Am închis telefonul. Tremuram de o furie fără margini! Ah, monstrul! Nu i ajunge că are trupul unui zeu, vrea să jefuiască şi tezaurul zeului. Diavolul! Iar eu fusesem atât de tâmpit, încât să nu mi dau seama că asta avea să se întâmple!
„Oh, iată, eşti om! mi am zis. Un om idiot!" Şi când mă gândeam cum o să mă dojenească Louis înainte să consimtă să mă ajute!
Dacă ar şti Marius! Era un gând absolut îngrozitor. Pur şi simplu, trebuia să ajung cât mai repede la Louis.
Trebuia să fac rost de o valiză şi să mă duc la aeroport. Trebuia să aranjez în aşa fel, încât Mojo să poată călători şi el în cuşcă. N aveam să mi iau rămas bun de la Gretchen aşa cum prevăzusem, frumos, pe îndelete. Dar, desigur, ea va înţelege.
Se întâmplaseră multe în lumea complexă şi amăgitoare a misteriosului ei iubit. Era timpul să ne despărţim.



17

CĂLĂTORIA spre sud a fost un mic coşmar. Aeroportul, abia redeschis după repetatele furtuni, era înţesat până la refuz de muritori îngrijoraţi care aşteptau zborurile cu întârzieri mari sau pe cei apropiaţi lor, pe care veniseră să i întâmpine.
Gretchen a dat drumul lacrimilor, eu la fel. O apucase o frică teribilă că n avea să mă mai vadă niciodată, iar eu nu pridideam să o tot asigur că mă voi duce la ea, la Misiunea St. Margaret Mary din jungla Guianei Franceze, de la St. Laurent în susul râului Maroni. Adresa fusese scrisă şi pusă cu grijă la mine în buzunar, laolaltă cu toate numerele de telefon de la sediul Ordinului din Caracas, de unde surorile m ar fi putut îndruma dacă n aş fi fost în stare să găsesc sin¬gur locul. Ca prim pas al întoarcerii ei, rezervase deja biletul pentru un zbor de la miezul nopţii.
― Într un fel sau în altul, trebuie să te văd din nou! mi a spus, cu o voce care mi sfâşia inima.
― Mă vei vedea, ma chère, îţi promit. Am să găsesc misi¬unea. Am să te găsesc.
Zborul a fost la rândul său un iad. N am reuşit decât să zac plin de uimire, aşteptând ca avionul să explodeze şi trupul meu muritor să se desfacă în bucăţi. Faptul că am băut cantităţi mari de gin tonic nu mi a calmat frica, iar dacă reuşeam să mi eliberez mintea de ea pentru câteva clipe, era numai ca să mă gândesc la dificultăţile care mă aşteptau. Apartamentul meu de pe acoperiş, de exemplu, era plin de haine ce nu mi se potriveau. Şi obişnuiam să intru printr o uşă a acoperişului. Nu aveam cheie de la uşa din stradă. Iar cheia apartamentului era în locul meu de dormit de sub Cimitirul Lafayette, o cameră secretă unde nu puteam ajunge bazându mă doar pe puterea mea de muritor, căci intrarea era blocată din loc în loc de uşi pe care nici măcar un grup de muritori n ar fi reuşit să le deschidă.
Dacă Hoţul de Trupuri fusese la New Orleans înaintea mea? Dacă îmi devastase camerele şi mi furase toţi banii ascunşi acolo? Nici chiar aşa! Nu, dar dacă furase toate docu¬mentele nefericitului meu agent din New York... Mai bine să mă gândesc că s ar putea să explodeze avionul. Şi apoi, era Louis. Dar dacă Louis n avea să fie acolo? Dacă... Şi tot aşa vreme de aproape două ore.
În sfârşit, am ajuns la momentul zgomotoasei, zgâlţâitei, huruitoarei şi înspăimântătoarei aterizări, printr o ploaie de proporţii biblice. L am preluat pe Mojo, l am scos din ladă şi l am împins cu curaj pe bancheta din spate a unui taxi. Am început drumul prin furtuna neîntreruptă, cu şoferul conducând cât de riscant se putea, în timp ce Mojo şi cu mine cădeam pe rând unul în braţele altuia, dacă se poate spune aşa.
Era aproape miezul nopţii când am intrat în cele din urmă pe străduţele înguste, mărginite de copaci, de la periferie; ploua neîntrerupt şi atât de tare, încât casele abia se vedeau de după gardurile de fier. Am zărit casa mohorâtă şi abando¬nată a lui Louis înghesuită între copaci întunecaţi; am plătit şoferul, am scos valiza şi l am luat pe Mojo cu mine în ploaia torenţială.
Era frig, foarte frig, dar nici pe departe nu se compara cu aerul îngheţat din Georgetown. În ciuda ploii reci, frunzişul bogat şi întunecat al magnoliilor uriaşe şi al stejarilor părea să facă lumea mai plăcută şi mai uşor de suportat. Pe de altă parte, nu mai văzusem niciodată cu ochi de muritor o locuinţă atât de stingheră ca marea casă părăsită din faţa adăpostului ascuns al lui Louis.
Mi am ferit o clipă ochii de ploaie şi m am uitat în sus la ferestrele negre şi goale, simţind că mă sperie într un mod iraţional faptul că nu locuia nimeni aici, că eram nebun, că eram destinat să rămân pentru totdeauna în trupul acela ome¬nesc.
Ca şi mine, Mojo a sărit şi el peste gardul mic de fier. Am lăsat împreună brazde prin iarba înalta din jurul ruinelor vechii terase şi din grădina udă şi năpădită de bălării. Noaptea era plină de zgomotul ploii, răpăind în urechile mele muritoare. Când am văzut în faţa mea căsuţa şi mor¬manul uriaş de viţă udă, aproape că m a podidit plânsul.
Am rostit în şoaptă numele lui Louis. Am aşteptat. Dinăuntru nu se auzea nici un sunet. Locul părea pe punctul de a se prăbuşi din cauza stricăciunilor. M am apropiat încet de uşă.
― Louis, am zis iarăşi. Louis, sunt Lestat!
Am intrat cu grijă înăuntru, printre grămezile de obiecte prăfuite. Era imposibil să văd ceva. Zăream totuşi biroul, albeaţa hârtiilor şi lumânarea, cu o cutie mare de chibrituri alături.
Cu degete ude şi tremurătoare am încercat să aprind un chibrit şi, după câteva încercări, am izbutit. Abia l am apropiat de fitil şi o luminiţă mică a umplut încăperea, aruncându şi strălucirea peste fotoliul de catifea roşie care era al meu şi peste celelalte obiecte uzate şi părăsite din cameră.
M a străbătut un fior de uşurare. Eram aici! Eram aproape în siguranţă! Şi nu eram nebun. Locul acesta dezor¬donat, insuportabil, îngrozitor era lumea mea! Louis avea să sosească. Era aproape aici. M am prăbuşit epuizat în fotoliu. Mi am lăsat mâinile pe capul lui Mojo, scărpinându i creştetul şi mângâindu i urechile.
― Am reuşit, băiete, am spus. Curând vom fi pe urma împieliţatului. Vom găsi o cale să tratăm cu el. Mi am dat seama că tremuram din nou şi că simţeam vechea congestie în piept. Dumnezeule îndurător, nu lăsa să mi se întâmple iar, m am rugat. Louis, pentru numele lui Dumnezeu, vino! Oriunde ai fi, întoarce te acum. Am nevoie de tine.
Eram pe punctul de a caută în buzunar una dintre batis¬tele de hârtie pe care Gretchen mă silise să le iau, când mi am dat seama că exact în stânga mea, la numai două degete de braţul fotoliului, şedea cineva şi că o mână albă şi foarte netedă se întindea către mine. În aceeaşi clipă Mojo a sărit în picioare şi a început să latre în cel mai înspăimântător mod cu putinţă, pregătindu se să îl atace pe cel de lângă mine.
Am încercat să ţip, să spun cine sunt, dar, înainte să deschid gura, m am pomenit aruncat la pământ, asurzit de lătratul lui Mojo, şi am simţit talpa de piele a unei cizme apăsându mi gâtul până la os, strivindu l cu atâta forţă, încât era gata să se frângă.
Nu puteam vorbi, nici nu mă puteam elibera. Dinspre câine s a auzit un chelălăit ascuţit, apoi a tăcut şi el, după ce urechea mea a distins zgomotul înfundat făcut de trupul lui care cădea pe podea. I am simţit greutatea apăsându mi picioarele şi m am cufundat brusc şi fără speranţă în cea mai pură groază. Raţiunea mă părăsise şi strângeam piciorul care mă apăsa în jos, îl loveam şi horcăiam, nereuşind să scot din mine decât gemete nearticulate.
Louis, sunt Lestat. Sunt în trup, în trupul omenesc.
Piciorul mă apăsa din ce în ce mai tare. Mă sugruma şi oasele stăteau să se frângă, şi nu puteam să scot măcar o silabă ca să mă salvez. I am văzut faţa deasupra mea, în semiîntuneric ― albeaţa strălucitoare a chipului, oasele simetrice, mâinile delicate, care şovăiau în aer, într o atitu¬dine perfectă de nehotărâre, în timp ce ochii adânci, de un verde subtil şi incandescent, se uitau în jos la mine, fără cea mai mică emoţie.
Am strigat din nou cu tot sufletul, dar parcă fusese el vreodată în stare să ghicească gândurile victimelor sale? Eu puteam s o fac, el nu. Oh, Doamne, ajută mă, Gretchen, ajută mă, ţipam în adâncul sufletului.
În timp ce piciorul apăsa tot mai tare, de data aceasta hotărât, probabil ca să se termine odată, mi am răsucit capul spre dreapta, am tras cu disperare un firicel de aer în piept şi m am forţat să scot din gât un singur cuvânt: „Lestat!", îndreptând în acelaşi timp spre mine degetul arătător de la mâna dreaptă.
Era ultimul gest de care mai eram în stare. Mă sufocasem şi asupra mea cobora întunericul. Mă apucase o greaţă teri¬bilă şi tocmai când încetase să mi mai pese de ceva şi înce¬pusem să mă simt uşor, apăsarea a încetat şi m am pomenit rostogolindu mă şi ridicându mă pe mâini, tuşind cu înverşunare, fără întrerupere.
― Pentru numele lui Dumnezeu, am strigat, scuipând cuvintele printre gâfâielile răguşite, sunt Lestat. În trupul acesta sunt eu, Lestat! Nu poţi nici măcar să mi dai şansa să spun ceva? Eşti gata să omori orice neajutorat care face greşeala să intre în casa ta? Eşti nebun! Cum rămâne cu vechile legi ale ospitalităţii? De ce naiba nu pui dragi de fier la uşi? M am ridicat în genunchi şi, brusc, greaţa m a doborât. Am vomitat în praful şi mizeria de pe jos un şuvoi de mâncare digerată, apoi m am tras mai înapoi, înfrigurat şi nenorocit, uitându mă în sus la el. Ai omorât câinele, nu i aşa? Eşti un monstru! M am aruncat asupra trupului inert al lui Mojo. Nu era mort, îşi pierduse doar cunoştinţa, i am simţit bătaia slabă a inimii. Oh, slavă Domnului, dacă ai fi făcut una ca asta, nu te aş fi iertat niciodată, niciodată, niciodată.
Mojo a gemut încet, apoi a mişcat uşor laba stângă, pe urmă pe cea dreaptă. I am pus mâna între urechi. Îşi revenea. Nu era rănit. Dar prin ce experienţă nefericită trecuse! Dintre toate locurile, să vii aici ca să fii la un pas de moarte! Furios, l am privit din nou pe Louis.
Ce liniştit stătea, cât de tăcută îi era uimirea! Zgomotul ploii, sunetele vieţii răzbătând din noaptea de iarnă păreau să se evapore toate dintr o dată în timp ce mă uitam la el. Nu l văzusem niciodată cu ochi de muritor. Nu i zărisem nicio¬dată frumuseţea palidă, fantomatică. Cum puteau oare muri¬torii a căror privire aluneca peste el să creadă că e om? Şi mâinile ― ca ale sfinţilor de ipsos înviaţi în grotele făcătoare de minuni. Ce chip despuiat de orice simţire, ce ochi, nu fer¬estre ale sufletului, ci bijuterii de hix ce captează lumina.
― Louis, am spus, s a întâmplat ce era mai rău. Hoţul de Trupuri a făcut schimbul. Dar mi a furat trupul şi nu intenţionează să mi l dea înapoi.
Nimic nu părea să se clintească în el în timp ce vorbeam. Arăta atât de fără viaţă şi de ameninţător, încât am izbucnit într un şuvoi de vorbe franţuzeşti, punând la bătaie fiecare imagine, fiecare amănunt pe care reuşeam să mi l amintesc, în speranţa că l voi sili să mă recunoască. Am pomenit de ultima noastră discuţie purtată chiar în această casă, de scurta întâlnire din catedrală. I am amintit cum mă avertizase să nu vorbesc cu Hoţul de Trupuri. I am mărturisit că găsisem oferta acestuia imposibil de refuzat, că mă dusesem în nord să mă întâlnesc cu el şi să i accept propunerea.
Nimic viu nu răzbătea însă pe chipul nemilos, aşa că, brusc, am tăcut. Mojo încerca să se ridice, scoţând din când în când câte un geamăt. Mi am petrecut braţul drept în jurul gâtului lui, m am aplecat deasupra lui, încercând să mi ţin răsuflarea şi spunându i cu voce liniştitoare că acum totul era în regulă, că eram salvaţi. N avea să ni se mai întâmple nimic rău.
Louis şi a plimbat privirea de la mine la animal, apoi înapoi la mine. Treptat, expresia i s a mai înmuiat. M a apu¬cat de mână şi m a ridicat ― aproape fără ajutorul şi fără aprobarea mea ― în şezut.
― Eşti tu cu adevărat, a şoptit grav şi rece.
― Ai al naibii de multă dreptate, sunt chiar eu. Şi aproape că m ai omorât, îţi dai seama? De câte ori ai să mai încerci chestia asta înainte ca toate ceasurile de pe pământ să bată sfârşitul? Am nevoie de ajutorul tău, fir ar să fie! Şi, din nou, încerci să mă omori! Vrei acum, te rog, să tragi obloanele care mai atârnă la ferestrele astea blestemate şi să faci focul în căminul ăla mizerabil?
M am lăsat din nou să cad în fotoliul de catifea roşie, încă făcând eforturi ca să respir, când un fel de lipăit mi a atras atenţia. M am uitat în sus. Louis nu se mişcase. Se uita fix la mine, ca şi cum aş fi fost un monstru. În schimb, Mojo devora cu răbdare voma pe care o împrăştiasem pe covor.
Am dat drumul unui hohot amuzat, care părea să semene perfect cu unul isteric.
― Te rog, Louis, focul. Fă focul, am zis. Sunt gata să îngheţ în trupul ăsta muritor! Mişcă te!
― Dumnezeule, a şoptit el. Ce ai mai făcut iar!




Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Re: Anne Rice- Cronicile Vampirilor 4: Povestea hoţului de trupuri

Mesaj  Continut sponsorizat Astazi la 10:47 pm


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 1 din 2 1, 2  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum