La Vita È Bella ( L'originale )
Daca iubesti viata, si viata te va iubi pe tine. – Arthur Rubinstein

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Pagina 2 din 3 Inapoi  1, 2, 3  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:14 pm

Khayman

LUCRURILE se petrecură exact aşa cum prevăzuse. Regina îl izbi imediat pe cel care se repezi primul să dea în Lestat. Lestat ieşise pe uşa din spate împreună cu Louis şi încercaseră să alerge la maşina neagră Porsche când se năpustiseră pe ei asasinii. Conjuraţii încercau să-i prindă într-un cerc, dar, imediat ce unul scoase coasa, se consumă în flăcări. Mulţimea intră în panică, tinerii îngroziţi o luară la fugă în toate direcţiile. Un alt agresor nemuritor luă foc. Apoi un al treilea.
Khayman se lipi cu spatele de perete, în vreme ce muritorii, în panică, fugeau pe lângă el. Văzu o băutoare de sânge blondă, înaltă, elegantă, făcându-şi loc neobser¬vată prin mulţime şi strecurându-se la volanul maşinii lui Lestat, strigându-i apoi pe Louis şi pe Lestat să urce. Era Gabrielle, mama demonului. Şi, conform logicii sale, focul nu o atinse. Nu se putea detecta nici o fărâmă de frică în ochii ei reci, albaştri, în vreme ce, cu gesturi pre¬cise, făcea manevrele pentru a pleca.
În vremea asta Lestat se învârtea de colo-colo într-o adevărată criză de furie. Înnebunit că i se fură posibilita¬tea de a se război, se urcă, în cele din urmă, în maşină, la insistenţele celorlalţi doi.
În vreme ce maşina se strecura cu dibăcie printre tine¬rii care o înconjurau, băutorii de sânge izbucneau în flăcări ca nişte torţe aprinse în toate direcţiile. Din trupu¬rile lor se ridicau, într-o tăcere oribilă, blesteme, urlete, întrebări finale.
Khayman îşi acoperi faţa. Maşina ajunsese la jumăta¬tea drumului spre porţile de ieşire, când mulţimea o sili să se oprească. Urlau alarmele; cineva dădea ordine; mulţi tineri zăceau pe jos cu membrele fracturate. Muritorii urlau de durere şi panică.
Găseşte-l pe Armand, se gândi Khayman. Dar la ce bun? îi vedea cum ard cu toţii în orice direcţie s-ar fi uitat, cu flăcări portocalii şi albastre, care deveneau subit albe când pârjolul era la culme, ca apoi să se vadă pe asfalt resturi arse de stofă. Cum ar fi putut să se interpună între flăcări şi Armand? Cum ar fi putut să-l salveze pe novi¬cele Daniel?
Se uită înspre colinele din zare, la silueta minusculă care lucea pe cerul întunecat, nevăzută de cei care urlau şi fugeau, şi cereau ajutor în jurul lui.
În clipa aceea simţi şi el văpaia; îl atinse, ca la Atena. O simţi jucându-i-se pe faţă, îi făcu ochii să lăcrimeze. Fără să clipească, continuă să fixeze sursa aceea minus¬culă de la distanţă. Şi, fără să ştie de ce, se hotărî să nu răspundă loviturii, mai degrabă să constate ce efect avea asupra lui. Toate fibrele corpului îi spuneau să dea o replică. Dar el rămase nemişcat, golit de orice gând, simţindu-şi doar sudoarea şiroind. Văpaia îl înconjură, îl îmbrăţişa. Apoi se îndepărtă, lăsându-l în pace, înfrigurat şi mai rănit în suflet decât oricând. Rosti în şoaptă o rugăciune: Fie ca gemenele să te distrugă.



Daniel

FOC! Daniel recunoscu izul de materie grasă arzând şi, în acelaşi moment, avu imaginea flăcărilor care se ridi¬cau ici şi colo prin mulţime. Gloata nu mai reprezenta o protecţie acum. Flăcările păreau să vină de la mici explo¬zii, iar adolescenţii, înnebuniţi, alergau să scape de ele, doar ca să se izbească unii de alţii în panică.
Zgomotul. Daniel îl percepu din nou. Se mişca pe deasupra lor. Armand îl trase înapoi spre zidul clădirii. N-avea rost să mai înainteze. Nu mai puteau ajunge la Lestat.
Şi nu exista nici un fel de adăpost. Trăgându-l pe Daniel după el, Armand se retrase din nou în sala de concerte. La intrare trecu pe lângă ei o pereche de vampiri îngroziţi care puţin după aceea explodară.
Oripilat, Daniel rămase cu ochii la cele două schelete care sclipeau în flăcările galbene-albăstrui, topindu-se. În spatele lor, în sala goală, o altă siluetă fu lovită în plină goană de aceleaşi flăcări cumplite. Răsucindu-se, învârtin-du-se, se prăbuşi pe ciment, iar din hainele care nu mai conţineau nimic se ridică fum. Pe ciment se formă o mică băltoacă de materie grasă, care se uscă aproape instantaneu, în vreme ce Daniel privea încă.
Ieşiră iarăşi afară, o luară la fugă printre muritori, de data asta îndreptându-se spre porţile de ieşire din parcare, la zeci de metri distanţă.
Brusc, Daniel avu impresia că zboară, atât de repede se mişcau. Lumea nu mai era decât un amestec ciudat de culori. Până şi ţipetele înspăimântate ale muritorilor se contopeau într-un soi de zgomot estompat, elastic. Se opriră brusc în dreptul porţilor chiar în clipa în care maşina lui Lestat reuşea să iasă din parcare şi trecea pe lângă ei, intrând pe bulevard. În câteva secunde dispăruse ca un glonţ, gonind către autostrada din sudul oraşului.
Armand nu făcu nici o încercare de a o urmări; parcă nici n-o văzuse. Rămase nemişcat lângă unul din stâlpii porţilor, uitându-se spre orizontul îndepărtat, peste cape¬tele oamenilor, peste conturul rotund al acoperişului clădirii. Sunetul acela oribil, telepatic, era asurzitor acum. Acoperea toate celelalte zgomote ale lumii; înghiţea orice senzaţie.
Fără să vrea, Daniel îşi puse mâinile la urechi şi simţi că îi tremurau genunchii. Îl simţi pe Armand foarte aproape. Dar nu mai vedea nimic. Îşi dădu seama că, dacă era să se întâmple, acum se va întâmpla, dar tot nu-i era frică; tot nu reuşea să creadă că putea pieri. Mirarea, nelămurirea îl paralizau.
Treptat zgomotul se diminua. Încă paralizat, simţi că-i revine vederea; văzu cum se apropia o enormă maşină roşie cu pompieri, care strigau la el să se dea la o parte din poartă. Sirena maşinii îi parveni ca de pe altă lume, ca un ac care-i străpungea tâmplele.
Armand îl împinse blând din drum. Oameni înnebuniţi de spaimă treceau ca vântul pe lângă ei. Simţi cum cade. Dar Armand îl prinse. Înghesuiţi între muritori, trecură de grilaj, strecurându-se printre' cei strânşi să privească scena din parcare.
Sute de oameni fugeau încă. Sirenele, semănând notele lor discordante, le acopereau ţipetele. Un şir întreg de cisterne de pompieri intrară mugind pe porţile parcării, făcându-şi loc prin mulţimea ce se dispersa. Dar lui îi parveneau difuz, neclar, toate zgomotele astea, în continuare acoperite de zgomotul supranatural care se îndepărta. Armand se agăţă de grilaj, cu ochii închişi, cu fruntea lipită de metalul rece. Grilajul vibra de parcă era singurul care mai percepea acelaşi zgomot.
Brusc încetă.
Pogorî o linişte îngheţată. Liniştea de după bombar¬dament, liniştea vidului. Deşi nebunia din jur continua, pe ei nu-i mai afecta.
Se regăseau singuri, oamenii din jur se dispersau, ple¬cau. Dar prin aer încă răsunau ţipetele supranaturale, zgomotul asemănător arderii unor fâşii de poleială; încă mai erau distruşi unii, dar unde?
Se lipi de Armand; traversară bulevardul. Fără grabă, îşi continuară drumul pe caldarâmul desfundat al unei străzi laterale întunecate, pe lângă case cu faţade cândva decorate cu stuc, pe lângă magazine amărâte de pe la colţuri, pe lângă firme de neon care de-abia se mai ţineau la locul lor.
Mergeau şi tot mergeau. Noaptea devenea din ce în ce mai rece şi mai calmă în jurul lor. Din depărtare se mai auzeau vag sirenele, parcă sunau a înmormântare.
Intrând pe un mare bulevard, inundat de o lumină crudă, văzură venind un troleibuz enorm în care sclipeau lumini verzui. Parcă era o fantomă apărând din neant şi apropiindu-se de ei în tăcere. Doar câţiva pasageri scrutau întunericul de după ferestrele murdare. Şoferul părea să doarmă.
Armand ridică plictisit ochii spre troleibuz, de parcă voia să-l privească cum trece. Spre uimirea lui Daniel, se opri lângă ei.
Urcară împreună, trecând, fără să se oprească, pe lângă automatul de bilete, apoi se prăbuşiră unul lângă altul pe o banchetă lată, de piele. Şoferul nici măcar nu întoarse capul. Lipit cu spatele de fereastră, Armand părea absor¬bit de contemplarea podelei acoperită cu linoleum negru. Avea părul în dezordine şi un obraz mânjit de funingine. Buza de jos îi atârna puţin. Pierdut în gândurile lui, părea prea puţin preocupat de aspectul exterior.
Daniel îi studie pe muritorii lipsiţi de strălucire din jur: o femeie ridată ca o prună uscată, cu o gură ca deschizătura unei puşculiţe, care-l privi furioasă; un beţiv care sforăia cu capul în piept; o adolescentă cu un cap mic, păr lăţos şi riduri la colţurile gurii, care ţinea pe genunchi un copil uriaş, a cărui piele semăna cu o gumă de mestecat. Ce naiba era cu ei, parcă erau toţi monştri. Şi bărbatul mort de pe bancheta din fund? Cu ochii căscaţi şi saliva uscată pe bărbie. Nimeni nu-şi dădea seama că era mort? O băltoacă de urină se usca sub el, emanând un miros infect.
Şi propriile mâini ale lui Daniel păreau moarte, aveau o culoare cadaverică. Semănând la rândul lui cu un cadavru cu o singură mână, şoferul răsucea volanul. Era o halucinaţie? Troleibuzul spre infern?
Nu. Doar un troleibuz ca miile de troleibuze în care se suise în viaţa lui, în care călătoreau la orele târzii din noapte doar cei mai nenorociţi, cei mai deprimaţi dintre cetăţeni. Se apucă, prosteşte, să zâmbească. Era pe punc¬tul de-a se pune chiar pe râs, gândindu-se la cadavrul din fundul troleibuzului, la cei care călătoreau fără să ştie de mort, la felul în care arătau cu toţii din cauza luminii, dar îl cuprinse din nou un soi de groază.
Tăcerea îl neliniştea. Legănatul uşor al troleibuzului îl neliniştea; parada caselor întunecate din dosul ferestrelor îl speria; faţa nemişcată şi privirea goală a lui Armand îl scotea din minţi.
― Crezi că se mai întoarce după noi? întrebă el. Nu mai suporta starea asta.
― A ştiut tot timpul unde ne aflăm, răspunse Armand cu un glas scăzut, păstrându-şi aceeaşi privire lipsită de expresie, dar ne-a ocolit.



Khayman

SE DUSESE pe înălţimile acoperite de iarbă ale colinei care domina oceanul rece.
De-aici avea o vedere panoramică: moartea încă mai secera vieţi în depărtare, în luminile din vale, încă se mai auzeau vaierele subţiri ca un abur ale sufletelor suprana¬turale, întreţesute printre vocile mai joase, mai pline, ale oamenilor din oraş.
Demonii se luaseră după maşina lui Lestat, făcând-o să basculeze peste marginea autostrăzii. Lestat ieşise din epavă în perfectă stare, arzând de nerăbdare să se bată; dar focul îi lovise din nou pe cei ce-l înconjuraseră, distrugându-i sau punându-i pe fugă.
Rămas în cele din urmă singur cu Gabrielle şi cu Louis, acceptase să se retragă, nefiindu-i deloc clar ce sau cine îl protejase.
Fără ca cei trei să ştie, regina continua să-i fugărească pe duşmani.
Peste acoperişuri trecea raza ucigătoare, distrugându-i pe cei ce fugiseră, pe cei ce încercau să se ascundă, pe cei ce rămăseseră disperaţi, nelămuriţi, pe lângă prietenii căzuţi.
Atmosfera nopţii putea de la carnea arsă a acestor fantome gemânde, care nu lăsau nici o altă urmă în afara hainelor pârlite. Jos, acolo, în lumina proiectoarelor parcării, oamenii legii căutau în zadar corpurile victime¬lor; pompierii cercetau în van pe peste tot să dea de cei ce aveau nevoie de ajutor. Tinerii muritori urlau de ţi se făcea milă.
Rănile uşoare erau tratate pe loc; cei isterizaţi pri¬meau un calmant şi erau expediaţi de acolo cu blândeţe. Câtă eficienţă în timpurile acestea de belşug. Furtunuri imense curăţau asfaltul de zdrenţele arse care aparţinu¬seră celor incendiaţi.
Făpturi minuscule acolo, jos, protestau şi jurau că fuseseră martorii acestor sacrificii. Dar nu rămăseseră nici un fel de probe. Mama îşi distrusese complet victimele.
Acum se îndepărta de sala de concerte să scotocească prin colţurile cele mai ascunse ale oraşului. Raza ucigătoare trecea colţurile, intra pe ferestre şi pe uşi. Câte o flacără izbucnea ici şi colo, parcă se aprindea un chibrit; apoi nu se mai vedea nimic.
Noaptea se liniştea. Restaurantele şi magazinele îşi închideau uşile, ultimele clipiri de lumină lăsau loc întu¬nericului din ce în ce mai dens. Pe şosele circulaţia se rărea.
Pe vârstnicul care voise doar să o vadă la faţă îl distru¬sese pe o străduţă din North Beech; îl arsese lent, lăsându-l să se târâie pe trotuar. Oasele lui se transformaseră în cenuşă, creierul păruse o masă de cărbuni încinşi în ultimele momente. Un altul fu izbit pe un acoperiş plat, înalt; acela căzu ca o stea peste oraş. Hainele lui, transfor¬mate în subţiri foiţe negre, îşi luară zborul când combustia se termină.
Lestat înainta spre sud, spre refugiul lui din Valea Cârmei. Jubilând, plin de dragoste pentru Louis şi Gabrielle, vorbea fără încetare de vremurile de demult, de visele lui cele mai noi, complet inconştient de măcelul din jur.
― Unde eşti, Maharet? şopti Khayman.
Noaptea nu-i aduse nici un răspuns. Dacă Mael era pe-aproape, dacă-i auzise chemarea, nu-i dădu nici un semn. Bietul, disperatul de Mael, care ieşise în goană din sală în clipa în care fusese atacată Jessica. Mael care fusese poate distrus, de asemenea. Mael care privea nepu¬tincios ambulanţa care se îndepărta cu Jesse.
Khayman nu dădea de el.
Scrută dealurile presărate de lumini, văile adânci din care capta bătăile inimilor ca un fel de tunet făcut din şoapte.
"De ce a trebuit să fiu eu martorul acestor lucruri? se-ntrebă el. De ce m-au adus visurile până aici?"
Stătea, ascultând zgomotele pământene.
Radiourile pălăvrăgeau despre cultul satanei, despre revolte şi incendii accidentale, despre un fenomen de halucinaţie colectivă. Se lamentau cu privire la actele de vandalism ale hoardelor de tineri isterizaţi. Deşi nu prea întins geografic, acesta era un foarte mare oraş. Opinia publică digerase deja evenimentul şi nu se mai ocupa de el. Mii de cetăţeni nici nu băgaseră ceva de seamă. Alţii încercau, cu seriozitate, fără grabă, să îşi recapituleze amintirile despre lucrurile incredibile pe care le văzuseră. Vampirul Lestat nu era decât un cântăreţ de rock ca oricare altul, iar concertul dat de el fusese scena unor reacţii isterice complet previzibile, deşi incontrolabile.
Poate că şi asta făcea parte din planul reginei, să stea cu delicateţe în calea visurilor de viitor ale lui Lestat. Să-i distrugă complet pe conjuraţi, înainte ca pânza de presu¬puneri umane să se sfâsie cu desăvârşire. In cazul acesta, pe protagonist avea oare să-l pedepsească mai târziu?
Nici un răspuns nu-i parveni lui Khayman.
Continuă să măture cu privirea peisajul adormit. Ceaţa dinspre ocean avansase, se fixa în straturi late, roşietice în jurul colinelor. O dulceaţă feerică se degaja din întregul peisaj în această primă oră de după miezul nopţii.
Se concentra, dorind, precum vagabondul ka al morţi¬lor egipteni, să îşi părăsească corpul şi să cutreiere cu spi¬ritul în jur, pentru a-i repera pe cei pe care Mama îi cruţase, pentru a li se alătura.
― Armand, spuse el cu glas tare.
Apoi luminile oraşului se stinseră. Simţi căldura şi lumina unui alt loc, iar Armand era acolo, în faţa lui.
El şi novicele Daniel ajunseseră nestingheriţi în vila unde aveau să doarmă sub podeaua pivniţei, în deplină siguranţă. Tânărul Daniel dansa ameţit prin somptuoasele camere ale vilei, cu mintea la cânteceie lui Lestat. Armand stătea cu ochii fixaţi în noapte, cu faţa lui de adolescent la fel de impasibilă ca şi înainte. Îl percepu pe Khayman! îl văzu stând nemişcat pe colina îndepărtată de lângă şosea, dar îl simţi totuşi suficient de aproape, la o întindere de mână. În tăcere, invizibili, se studiară unul pe celălalt.
Khayman era copleşit de sentimentul de singurătate; dar ochii lui Armand rămaseră fără nici o expresie ― nu i se citea pe faţă nici emoţie, nici încredere, nici salut de bun venit.
Khayman îşi continuă cercetarea, concentrându-şi şi mai tare puterile, ridicându-se şi mai sus, atât de departe de corpul său, că nici nu-l mai putea localiza. O luă spre nord de data asta, strigându-i pe nume pe Santino, pe Pandora.
Îi văzu pe amândoi într-o câmpie acoperită de zăpadă şi gheaţă, două siluete negre pe nesfârşita întindere albă. Pandora avea hainele sfâsiate de vânt şi ochii plini de lacrimi de sânge, căutând contururile imprecise ale citade¬lei lui Marius. Era fericită că Santino era cu ea, acest neverosimil explorator îmbrăcat în haine de catifea neagră. Noaptea aceea lungă, fără odihnă, în care parcursese aproape un cerc întreg în jurul globului, o sleise pe Pandora, care era pe punctul de a se prăbuşi. Toate crea¬turile au nevoie de somn; de vise. Dacă nu reuşea să se culce undeva în curând, într-un loc întunecos, n-avea să mai fie în stare să facă vocile să tacă, să estompeze imagi¬nile invadatoare, să ţină în frâu nebunia. Nu voia să mai zboare, iar Santino nici nu era în stare să o facă, aşa că mergeau cot la cot.
Santino se lipea de ea, conştient doar de imensa forţă a tovarăşei de drum, cu inima îndoliată de ţipetele celor pe care-i ucisese regina. Simţind privirea lui Khayman, îşi trase gluga pelerinei negre şi mai mult peste faţă. Pandora nici nu-l băgă în seamă.
Khayman se îndepărtă. Îl cuprinse o vagă durere văzându-i cum se ating; îl durea că alţii erau împreună.
În vila de pe deal Daniel tăie gâtul unui şobolan care se zbătea încă, lăsând sângele să curgă într-un pahar de cristal. "Şiretlicul lui Lestat", spuse el, studiind paharul în lumină.
Armand şedea lângă şemineu, privind rubiniul sângelui din paharul pe care Daniel îl ducea drăgăstos la buze.
Departe în noapte Khayman îşi continuă plimbarea, rătăcind iarăşi pe sus, departe de oraş, ca un satelit pe orbită.
Mael, răspunde-mi. Lasă-mă să aflu unde eşti.
Ori îl lovise şi pe el raza ucigătoare a Mamei? Sau poate bocea atât de îndurerat pierderea Jessicăi de nu mai auzea nimic şi pe nimeni? Biata Jesse, orbită de atâtea miracole, doborâtă de un tânăr vampir într-o clipă, înainte ca oricine să fi putut interveni.
Copilul lui Maharet, copilul meu!
Khayman era îngrozit de ce-ar putea vedea, de ceea ce nu-ndrăznea să-ncerce să schimbe. Dar poate, pur şi sim¬plu, druidul îşi făurise o armură puternică acum şi nu-i mai putea capta gândul; druidul se ascundea, împreună cu fiinţa pe care o avea în sarcină, de toţi ochii şi de toate minţile. Ori asta, ori regina reuşise să îşi realizeze planul si nu mai era nimica de făcut.




Jesse

LINIŞTE pe-aici. Era întinsă pe un pat care era şi tare, şi moale, iar corpul şi-l simţea fără vlagă, de parcă aparţinea unei păpuşi de cârpă. Era în stare să ridice mâna, dar îi cădea apoi singură, iar de văzut nu vedea încă decât foarte vag, fantomatic, lucruri care puteau foarte bine să nu fie decât o iluzie.
De pildă, lămpile aprinse din jur; opaiţe străvechi de argilă în formă de peşti, pline de ulei. Elerăspândeau în cameră un parfum persistent. Era cumva vorba de un salon de pompe funebre?
Iarăşi o cuprinse frica de a fi moartă, de a fi prizoniera corpului, dar deconectată de el. Percepu un sunet curios; ce putea fi oare? Foarfeci tăind ceva. I se aranja părul. Senzaţia i se propagă de la pielea capului până în intes¬tine.
I se smulgea un fir rebel de păr de pe faţă; fire de-ace-lea fără rost pe care femeile le urăsc din toată inima. Era dichisită pentru înmormântare, probabil. Altfel, de ce s-ar ocupa cineva cu atâta grijă de toaleta ei, de manechiură? Cineva tocmai îi ridicase mâna şi-i examinase unghiile.
Apoi durerea reveni, ca un curent electric propulsat în josul coloanei, şi ţipă. Ţipă tare de tot, în camera asta pe care n-o părăsise decât de câteva ore, în acelaşi pat, susţi¬nut de lanţuri care scârţâiau.
Auzi lângă ea un suspin. Încercă să vadă de la cine venea, dar iarăşi percepu numai lămpile. Apoi observă o formă indistinctă lângă fereastră. Era Miriam.
― Unde e? întrebă el.
Era surprins, încerca la rândul lui să perceapă fantoma. Nu mai avusese loc scena asta?
― De ce nu pot să deschid ochii? întrebă ea.
El putea să se uite cât voia, n-avea cum să o vadă pe Miriam.
― Ai ochii deschişi, îi răspunse el.
Cât de aspră şi-n acelaşi timp tandră îi era vocea!
― Nu pot da mai mult decât atât, dar atunci trebuie să merg până la capăt. Noi nu suntem tămăduitori, ci ucigaşi. Ar fi cazul să-mi spui care îţi este decizia. Nu e nimeni pe-aici să mă ajute.
Nu ştiu ce doresc. Tot ce ştiu e că nu vreau să mor! Că nu vreau să încetez să trăiesc.
Ce laşitate din partea noastră! gândi ea. Ce de minciu¬ni! O fatală tristeţe o însoţise de când se ştia până în seara asta, totuşi nutrise veşnic această speranţă secretă! Că o să fie şi ea acceptată, nu numai să vadă şi să priceapă...
Ar fi vrut să se explice, să formuleze dorinţa asta în cuvinte alese cu grijă, dar o cuprinse iar durerea. Un fier încins o atinse parcă în spate, durerea răspândindu-se apoi în picioare. Apoi, senzaţia binecuvântată de paralizie. Camera, pe care n-o vedea, parcă devenise şi mai întune¬cată, iar flacăra lămpilor oscila. Afară, pădurea era numai murmur. Pădurea se agita în întuneric. Strânsoarea mâinii lui Mael slăbea, dar nu pentru că el i-ar fi dat drumul, ci pentru că ea nu şi-o mai simţea.
― Jesse!
O scutura cu ambele mâini, iar durerea era ca o suită de fulgere străpungând noaptea. Ţipă printre dinţii încleştaţi. De la fereastră, cu ochii ficşi, fără să scoată un sunet, Miriam privea scena.
― Mael, fă-o! îi ceru Jesse.
Se ridică în şezut printr-un efort teribil. Durerea nu mai avea nici formă, nici limite; nici măcar ţipătul nu mai putea fi articulat. Atunci deschise şi ochii, îi deschise cu adevărat. În lumina aceea înceţoşată, desluşi expresia rece, nemiloasă, a lui Miriam. Întrevăzu şi silueta uriaşă a lui Mael, aplecat deasupra ei. Se-ntoarse spre uşa deschisă. Sosea Maharet.
Mael nu ştia, nu-şi dădea seama, până ce nu-i citi ei gândul. Cu paşi uşori, neauziţi, Maharet urca scările, rochia ei unduioasă scotea un sunet foşnitor, ca de frunze uscate răscolite de vânt; era pe coridor.
Ah, după toţi aceşti ani, aceşti ani nesfârşit de lungi! Printre lacrimi, Jesse observă la lumina lămpilor înainta¬rea lui Maharet, îi văzu sclipirea feţei, părul care parcă iradia lumină arzătoare. Maharet îi făcu semn lui Mael să le lase singure.
Apoi se apropie de pat. Ridică braţele, cu palmele deschise, într-un gest de invitaţie; ridică braţele, de parcă urma să ia în braţe un copil.
― Da, fă-o, spuse Jesse.
― Atunci, iubita mea, ia-ţi adio de la Miriam pe veci.


ÎN VREMURI străvechi, în oraşul Cartagina exista o datină cumplită. Populaţia îşi oferea copiii, în semn de sacrificiu, zeului Baal, a cărui statuie uriaşă era turnată în bronz. Trupuşoarele lor erau depuse pe braţele întinse în faţă ale zeului, apoi declanşarea unui arc le făcea să se îndoaie, iar copiii cădeau în cuptorul veşnic aprins din pântecul zeului.
După distrugerea Cartaginei numai romanii mai cre¬deau în vechea poveste, dar, pe măsură ce secolele se scurgeau, oamenii nu mai credeau în ea. Era prea groaz¬nic, după toate aparenţele, să arzi astfel nişte copii. Dar când apăruseră arheologii, cu lopeţile lor si începuseră săpăturile, ei aduseseră la suprafaţă nenumărate oase mici ale victimelor. Fuseseră descoperite necropole întregi pline doar de oase de copil.
Lumea întreagă aflase că vechea legendă nu minţea; că bărbaţii şi femeile din Cartagina realmente îşi sacrifica¬seră copiii pentru acest zeu şi asistaseră supuşi la dispa¬riţia progeniturilor lor prin foc. Pentru ei era o religie.
Acum, când Maharet o ridică, când îi simţi buzele pe gât, Jesse se gândi la vechea legendă. Braţele întinse ale lui Maharet erau asemenea braţelor de metal ale zeului Baal, şi-n clipa aceea cumplită Jesse avu viziuni atroce.
Nu propria moarte şi-o vedea, ci pe a celorlalţi ― su¬fletele nemuritorilor pârjoliţi, ridicându-se dincolo de groază şi durere fizică, deasupra corpurilor lor supranatu¬rale consumate de foc. Le auzi ţipetele; le auzi apelurile; le întrezări chipurile în clipa în care părăseau pământul, păstrând încă pecetea umanităţii în tranziţia lor luminoasă, lipsită de substanţă; le percepu suferinţa trecerii spre necunoscut; auzi primele intonaţii ale cântecului în care avea să li se unească vocile.
Apoi imaginea se şterse încetişor, pieri cu totul, ca o muzică pe jumătate auzită, pe jumătate amintită. Ea însăşi se apropia de moarte; i se dusese orice senzaţie din trup, orice durere, orice simţ al permanenţei sau al frământării sufleteşti.
Se afla în poiană, la asfinţit, privind-o pe mama întinsă pe catafalc.
"Din carne, toată înţelepciunea izvorăşte din carne, îi spuse Maharet. Fereşte-te de ce n-are trup. Fereşte-te de zei, de idei, fereşte-te de diavol."
Apoi simţi gustul sângelui; îi pătrunse prin toate fibrele corpului; avea din nou braţe şi picioare pe măsură ce el se răspândea, electrizându-i membrele, dându-i sen¬zaţia că-i arde pielea, setea tot mai mare făcând-o să se zvârcolească, iar infuzia de sânge căutând parcă să-i anco¬reze sufletul în substanţă pentru vecie.
Erau îmbrăţişate, ea şi Maharet, iar pielea extrem de tare a lui Maharet devenise moale, caldă, erau unite ca într-un singur trup, acoperite de sudoare, cu părul amestecat, Jesse având faţa îngropată în gâtul lui Maharet, înfruptându-se din sursa magică, cutremurată val după val de extaz.
Brusc, Maharet se desprinse şi o culcă cu capul pe pernă. Îi acoperi ochii cu o mână şi, într-o clipită, Jesse simţi din nou tăietura ca de lamă pe pielea gâtului; din nou i se sorbea tot sângele, din nou era golită. Ca un şuie¬rat de vânt simţi cum e secătuită, devorată; cum devine o coajă goală!
― Bea din nou, iubito.
Deschise încet ochii; văzu gâtul şi sânii albi; se întinse şi atinse gâtul, de data asta rupse ea însăşi carnea, pătrunse pielea. În clipa în care simţi pe limbă prima picătură de sânge, se prăbuşi peste Maharet. Supusă, docilă, Maharet se lăsă dominată; sânii ei peste ai lui Maharet; buzele ei, imensă ventuză, lipite lângă faţa lui Maharet, iar ea sugea, sugea cu aviditate. Acum eşti a mea, acum îmi aparţii în întregime. Toate imaginile, vocile, viziunile, toate dispărute acum.
Rămaseră îmbrăţişate în somn, în somnolenţă mai degrabă. Parcă plăcerea nu-şi pierduse încă strălucirea; a respira însemna a trăi din nou; a te răsuci pe cearşafurile mătăsoase sau lângă pielea mătăsoasă a lui Maharet însemna a lua totul de la capăt.
În cameră se simţea o briză parfumată. Din pădure parcă se auzi un mare oftat colectiv. Nu mai exista nici Miriam, nici alte fantome din tărâmul umbrelor, prinse între viaţă şi moarte. Îşi găsise locul; locul ei pentru eternitate.
Când închise ochii, văzu creatura din junglă oprindu-se brusc şi privind-o. Creatura roşcată le văzu pe ea şi pe Maharet îmbrăţişate; le văzu părul roşu amestecat pe perne; două femei cu păr roşu. Îşi reluă mersul, înaintând spre ele.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:15 pm

Khayman

CE RAI valea Carmel! Micul grup din casă, Lestat, Louis, Gabrielle, era fericit, ce mare bucurie să fie împreună! Lestat se dezbrăcase de hainele acelea murdare şi era din nou în plină splendoare într-un strălu¬citor "costum de vampir". Îşi pusese până şi capa neagră de velur, neglijent ridicată pe un umăr. Ceilalţi erau de asemenea, cât se poate de bucuroşi, Gabrielle, de pildă, îşi tot despletea coada, puţin absentă, vorbind cu multă pasiune şi uşurinţă. Louis, cel atât de uman, tăcea, deşi era şi el surescitat de prezenţa celorlalţi doi, parcă se minuna de fiecare gest, de fiecare vorbă din partea lor.
În alte condiţii, cât de emoţionat ar fi fost Khayman să fie martorul unei asemenea fericiri. Ar fi dorit, cu sigu¬ranţă, să le atingă mâinile, să li se uite drept în ochi, să le spună cine era şi ce văzuse, ar fi dorit doar să se afle prin¬tre ei.
Dar ea era pe-aproape. Iar noaptea nu se terminase încă.
Cerul pălea, o vagă boare caldă traversa câmpia, anunţând sosirea dimineaţii. În lumina din ce în ce mai clară, natura se trezea. Copacii tremurau, frunzele se îndreptau cu lentoare în sus.
Khayman se afla sub un măr, observând schimbarea culorilor cerului, ascultând zgomotele dimineţii. Ea era pe-aici, era absolut sigur.
Se ascundea, folosindu-şi toată iscusinţa, toată forţa. Dar pe Khayman nu-l putea păcăli. El stătea la pândă, aştepta ascultând cum râd şi vorbesc cei din micul grup.
Lestat şi maică-sa apărură în prag şi se îmbrăţişară, despărţindu-se. Cu paşi iuţi Gabrielle avansă în lumina dimineţii, în aceiaşi pantaloni kaki plini de praf, cu părul blond dat pe spate, imagine vie a rătăcitorului fără griji. Brunetul acela frumos, Louis, o urma.
Khayman îi privi traversând peluza, femeia înaintând spre câmpia deschisă din faţa pădurii, unde avea să caute culcuş direct în pământ, bărbatul intrând într-o mică clădire exterioară, răcoroasă, cufundată în întuneric. Cât de rafinat părea acesta, chiar strecurându-se sub scândurile podelei, chiar lungindu-se ca un mort în mormânt; îşi aranja mădularele într-un anume fel, se lăsa brusc cuprins de beznă.
Dar femeia: cu ce uimitoare forţă îşi pregătea culcuşul secret adânc sub pământ, frunzele reaşternându-se deasu¬pra ei de parcă nici n-ar fi trecut pe-acolo. Pământul o acoperea peste braţele întinse, peste capul plecat. Şi-i apăreau aproape imediat în vis gemenele, erau acolo ima¬ginile unei jungle şi ale unui râu care n-aveau cum să ţină de propriile ei amintiri.
Până acum e bine. Khayman n-ar fi vrut să-i vadă distruşi, arşi. Ostenit, se rezemă de trunchiul mărului şi se lăsă învăluit de parfumul acrişor al fructelor.
Ea de ce venise oare aici? Şi unde se ascundea? Când renunţa să îşi voaleze mintea, percepea imediat radiaţia surdă venind de la ea, undele care semănau cu cele de la vreo maşină modernă, bîzîitul acela permanent şi forţa mortală ce se ghicea dincolo de el.
În fine, ieşi din casă şi Lestat, grăbindu-se spre cul¬cuşul pe care şi-l aranjase sub pâlcul de salcâmi de lângă deal. Coborî printr-o trapă secretă, pe nişte trepte de argilă, până într-o încăpere umedă.
Deci erau cu toţii în pace, aveau linişte până seara, când el o să le aducă veştile cele neplăcute.
Soarele se ridică la orizont; apărură primele raze oblice, cele care-i tulburau întotdeauna lui Khayman vederea. Şi-o concentră totuşi asupra nuanţelor dulci ale grădinii care căpăta tot mai multă viaţă, în vreme ce tot restul lumii se estompa. Închise ochii o clipă, dându-şi seama că ar trebui să intre în casă, să caute un loc umbros şi răcoros unde să nu-l poată deranja vreun muritor.
Când soarele va apune, o să-i aştepte până se vor trezi. O să le povestească tot ce ştie; o să le spună despre cei¬lalţi. Cu o bruscă durere în inimă, ca un pumnal, se gândi la Mael, la Jesse, pe care nu-i mai percepea, de parcă i-ar fi înghiţit pământul.
Se gândi la Maharet şi-i dădură lacrimile. Dar o luă acum spre casă. Simţea deja razele soarelui încălzindu-i spatele; avea mădularele grele. În seara următoare, orice s-ar întâmpla, n-avea să fie iarăşi singur. Avea să fie cu Lestat şi cu ai lui; iar dacă nu-l primeau, se va duce să-l caute pe Armand. Sau o va lua spre nord, după Marius.
Mai întâi, auzi zgomotul ― un tunet, un început de furtună. Se-ntoarse, protejîndu-şi ochii de soare. O imensă coloană de ţărână se ridică la marginea pădurii. Salcâmii se clătinau de parcă îi dobora furtuna, le pocneau ramurile, rădăcinile le erau dezgropate din sol, trunchiu¬rile cădeau unele peste altele.
Învăluită în haine neagre umflate de vânt, regina se ridică într-o viteză ameţitoare, ţinând în braţe trupul moale al lui Lestat, şi o luă spre apus, întorcând spatele răsăritului de soare.
Khayman scoase un vaier prelung înainte de a se putea controla. Vaierul lui cutreieră valea întreagă, străpungând tăcerea. Deci venise să îşi caute iubitul.
Ah, bietul iubit, bietul prinţ frumos ca-n poveşti, cu părul de aur...
Dar nu mai era vreme de gânduri sau de vreo acţiune, sau de o dorinţă a inimii sale; se întoarse spre adăpostul reprezentat de casă; razele soarelui tiveau norii şi orizon¬tul parcă era focul infernului.


DANIEL se agită în somn. Parcă voia să-mpingă som¬nul de pe el ca pe o cuvertură prea groasă. Văzu sclipirea din ochii lui Armand şi-l auzi murmurând: "L-a luat."


JESSE scoase un geamăt. Imponderabilă, plutea prin¬tre tenebrele sidefii. Văzu cele două siluete ridicându-se ca într-un dans, Mama şi Fiul. Ca sfinţii ridicându-se la ceruri pe tavanul pictat al unei biserici. Buzele ei formară cuvântul "Mama".


ÎN culcuşul săpat în gheaţă, la mare adâncime, Pandora si Santino dormeau îmbrăţişaţi. Pandora auzi zgomotul. Auzi şi vaierul lui Khayman. II văzu pe Lestat, cu ochii închişi şi cu capul dat pe spate, ridicându-se îmbrăţişat de Akasha. Îi văzu acesteia ochii de cărbune fixîndu-l pe Lestat în somn. Pandorei i se opri o clipă inima în loc, de groază.


MARIUS închise ochii. Nu-i mai putea ţine deschişi. Deasupra urlau lupii; vântul smulgea acoperişul de metal al clădirii. Razele soarelui se strecurau totuşi prin vifor¬niţă, aprinzând parcă zăpada viscolită de vânt, iar el le simţea căldura pătrunzând strat după strat gheaţa şi moleşindu-l.
Îl văzu pe Lestat adormit, purtat în braţe de ea; o văzu ridicându-se în aer. "Păzeşte-te de ea, Lestat, şopti înainte de a-şi pierde cunoştinţa. Primejdie."


KHAYMAN se întinse pe podeaua răcoroasă acope¬rită de covoare şi-şi ascunse capul sub un braţ. Imediat începu să viseze, un vis minunat: se făcea că era o seară minunată de vară, cu cerul mai luminos decât toate lumi¬nile oraşului şi că erau cu toţii împreună, el şi nemuritorii aceştia cărora le aflase numele şi pe care acum îi iubea din toată inima.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:16 pm

PARTEA A TREIA

CUM A FOST INTRU ÎNCEPUT,
AŞA ESTE ACUM Şl AŞA VA
FI ÎN VECII VECILOR..
Ascunde-mă
de mine însumi
Umple cu o privire
aceste găuri
căci ochii mei
m-au părăsit.
Ascunde-mă
cu trup şi suflet
căci de nimic nu-s bun,
cadavru viu,
de-atâţ amar de vreme.
Fii aripă,
mă ocroteşte
de pofta de a fi
un peşte prins în nadă.
Cum îmi orbeşte
licoarea asta
fierbinte fiinţa!
Şi inima
să mi-o ascunzi,
să nu cumva
să mă înfrupt
din ea odată.

STAN RICE
"Cannibal"
Some Lamb (1915)



1
LESTAT:
ÎN BRAŢELE ZEIŢEI

N-AŞ putea spune când m-am trezit, când mi-am venit prima oară în fire.
Mi-amintesc doar că ştiam că eram de mult împreună, eu şi ea, că mă hrănisem cu sângele ei cu o uitare de sine de animal, că Enkyl fusese distrus şi că ea singură deţinea puterea originară; şi că mă lăsa să văd şi să înţeleg lucruri care mă făceau să plâng în hohote, ca un copil.
Cu două sute de ani în urmă, când mă adăpasem din ea, sângele mă pătrunsese tăcut, o linişte mohorâtă. De data asta, mă îmbăta cu un flux ameţitor de imagini ― îmi răscolise până şi mintea, nu numai trupul; aflam despre toate evenimentele recente; eram prezent ta pieirea celor¬lalţi în flăcări, unul după altul.
Şi-apoi, erau vocile: se ridicau şi coborau, în aparenţă fără scop, ca murmurul unui cor într-o peşteră.
S-ar părea că avusesem şi un moment fulgerător de luciditate în care făcusem legătura între toate: concertul, casa din Valea Carmel, faţa ei radioasă lângă mine. Îmi dădeam seama că acum eram cu ea undeva în întuneric şi-n ninsoare. Eu o trezisem. Sau, mai degrabă, îi oferisem un motiv să se ridice din somn, după cum îmi spusese.
Motivul să se ridice şi să se uite peste umăr la tronul pe care şezuse, să facă primii paşi nesiguri care o îndepărtau de el.
Ai idee ce-a putut să însemne pentru mine să ridic mâna şi s-o văd mişcându-se în lumină? Ai idee ce-a-nsemnat să-mi aud brusc vocea prinzând ecou în camera aceea de marmură?
Dansasem oare de-adevăratelea împreună prin pădu¬rea întunecoasă, ninsă sau doar ne îmbrăţişasem la nesfârşit?
Se întâmplaseră lucruri teribile. Prin lumea întreagă, adevărate orori. Execuţia celor ce n-ar fi trebuit nicicând să fie aduşi pe lume. Celor din sămânţa blestemată. Masa¬crul de la concert nu fusese decât finalul.
Dar eu mă aflam în braţele ei, în întunericul acela îngheţat plin de mirosurile familiare ale iernii. Sângele ei îmi stătea la dispoziţie şi mă încătuşa ca pe un sclav. Când întrerupea transfuzia un pic, intram în chinurile agoniei. Trebuia să-mi clarific gândurile, să aflu dacă Marius era sau nu în viaţă, dacă Gabrielle, Louis, Armand fuseseră sau nu cruţaţi. Trebuia să mă regăsesc, cumva, chiar pe mine.
Dar vocile, fluxul enorm de voci! Muritorii de pe-aproape şi de departe. Distanţa n-avea nici o impor¬tanţă. Nu conta decât intensitatea. Auzul meu era acum cam de un milion de ori mai fin decât pe vremea când mă opream în mijlocul drumului şi-i ascultam pe cei ghemuiţi în camerele lor, în întuneric, vorbind între ei, gândindu-se la câte ceva, rugându-se, oricât de îndelung aveam chef şi oricât de amănunţit voiam.
Brusc se oprea orice contact cu exteriorul când îmi vorbea ea:
― Ti-am mai spus, Gabrielle şi Louis sunt în perfectă siguranţă. Cum îţi închipui că le-aş face rău celor dragi ţie? Acum uită-te în ochii mei şi ascultă ce spun. Am lăsat în viaţă mult mai mulţi decât e nevoie. Am făcut-o atât pentru tine cât şi pentru mine, căci vreau să-mi văd imagi¬nea reflectată în ochi de nemuritor şi să-mi aud copiii vorbindu-mi. I-am ales pe cei pe care-i iubeşti tu, pe cei pe care-ai vrea să-i revezi. Nu-ţi puteam răpi această mângâiere. Dar acum eşti cu mine şi trebuie să vezi şi să înţelegi ce ţi se va dezvălui. Trebuie să faci dovadă de un curaj egal cu al meu.
Nu puteam să mai suport toate imaginile pe care mi le comunica ― micuţa Baby Jenks, în ultimele ei momente oribile; clipa morţii fusese pentru ea doar un moment de disperare, un film proiectat de creierul ei muribund? Nu puteam să mai suport. Şi Laurent, camaradul meu de odi¬nioară, consumat de flăcări pe pavaj; sau, pe partea cealaltă a globului, la Neapole, Felix, pe care-l cunoscu¬sem încă de pe vremea Teatrului Vampirilor, în flăcări, mânat spre mare prin străzile vechi ale oraşului. Şi atâţia alţii, prin lumea întreagă; i-am plâns pe toţi; am plâns pen¬tru tot ce s-a-ntâmplat. Suferinţă absurdă.
― Ce viaţă nenorocită, am zis în lacrimi, gândindu-mă la Baby Jenks.
― De aceea ţi-am arătat toate astea, a răspuns ea. De aceea le-am pus capăt vieţii. Copiii întunericului nu mai există. De-acum o să fim înconjuraţi doar de îngeri.
― Dar ceilalţi? am întrebat. Ce s-a ntâmplat cu Armand?
Iarăşi auzeam vocile, bîzîitul acela care putea să se amplifice, devenind un zgomot asurzitor.
― Vino acum, prinţul meu, mi-a şoptit ea. Tăcere. A întins mâinile şi mi-a atins faţa. Ochii ei negri au devenit parcă şi mai mari, faţa albă căpătând brusc supleţe şi moli¬ciune. Dacă ţii cu tot dinadinsul, am să-ţi arăt ce s-a întâmplat cu cei care sunt încă în viaţă, cei ale căror nume vor deveni la fel de legendare ca al tău şi al meu.
Legendare?
A întors încetişor capul; când închidea ochii parcă se petrecea un miracol, căci viaţa îi dispărea complet de pe trăsături. Un lucru perfect, dar mort, gene fine, brune,, curbate elegant. I-am privit gâtul; artera albastră de sub piele era aproape invizibilă, brusc însă am văzut-o atât de bine de parcă voia cu tot dinadinsul să o văd. Dorinţa pe care-o resimţeam era insuportabilă. Zeiţa, a mea! Am luat-o în braţe brutal, cu o forţă care ar fi făcut praf orice muritoare. Pielea îngheţată părea impenetrabilă, dar dinţii mei au străpuns-o şi-ntr-o clipă izvorul fierbinte clocotea din nou în mine cu furie.
Beznă. O pivniţă cu pereţi de cărămidă. Un coşciug de stejar fin lustruit. Închizători de aur. Momentul magic: închizătorile se deschideau ca împinse de un arc invizibil. Capacul se ridica, dând la iveală căptuşeala de satin. Se simţea un uşor parfum oriental. Pe perna albă de satin, capul lui Armand, chipul lui serafic înconjurat de bogatul său păr castaniu; îşi ţinea capul aplecat într-o parte şi-n ochi n-avea nici o expresie, de parcă fiecare trezire era o veşnic nouă uimire. L-am văzut ridicându-se din coşciug cu gesturi lente, elegante; gesturile comune nouă, căci suntem singurii care ne ridicăm cu regularitate din coşciu-guri. L-am văzut închizând capacul, traversând podeaua umedă de cărămidă, ducându-se spre alt coşciug. Pe acesta l-a deschis cu respect, de parcă era un cufăr plin cu rare bogăţii. Înăuntru era un tânăr care dormea; părea mort, dar visa. Visa o junglă pe unde umbla o femeie cu păr roşu, o femeie pe care nu o vedeam foarte clar. Apoi o scenă cât se poate de bizară, ceva ce întrezărisem şi eu la un moment dat, dar oare unde? Două femei îngenun¬cheate lângă un catafalc. Adică, eu credeam că-i un cata¬falc...
Am simţit-o încordându-se. Ca o statuie a Sfintei Fecioare, gata să mă strivească, şi-a schimbat uşor poziţia. Am leşinat; mi s-a părut că o aud rostind un nume. Dar un nou şuvoi de sânge m-a făcut să mă cutremur de plăcere; nu mai exista nici pământ, nici gravitaţie, nimic.
Iarăşi pivniţa cu pereţi de cărămidă. Peste trupul tânărului s-a aşternut o umbră. Intrase în pivniţă încă cineva, care a pus o mână pe umărul lui Armand. Armand îl cunoştea. Se numea Mael. Vino.
Unde-i duce oare?
Asfinţit violet în pădurea de sequoia. Gabrielle umbla cu mersul ei obişnuit, nepăsător şi regulat, care parcă nu cunoştea obstacole, cu ochii ca două cioburi de sticlă, cu o faţă impasibilă care nu reflecta nimic din jur, iar Louis înainta alături, încercând să ţină cu graţie pasul cu ea. Louis era emoţionant de civilizat pentru pădurea asta sălbatică, nu era locul lui acolo, cu graţia lui, cu silueta lui rafinată. Renunţase la costumul de vampir cu o seară mai înainte; cu toate astea, părea mai domn în hainele uzate, poate un domn cam scăpătat. Total din altă lume decât a ei, dar ea ştie asta oare? Avea oare de gând să-i poarte de grijă? Doar că amândurora le e frică, frică pentru mine!
Cerul minuscul de deasupra lucea ca porţelanul; copa¬cii parcă atrăgeau lumina care le curgea apoi pe trunchiu¬rile masive până aproape de rădăcini. Se auzea cum curge un pârâu undeva în umbră. Apoi l-am şi văzut. Gabrielle a intrat în apă fără să îşi scoată cizmele de piele maro. Unde se duceau oare? Cine era cel de-al treilea personaj, care a intrat în câmpul meu de vedere doar când Gabrielle a întors capul spre el? Doamne, ce chip, câtă seninătate! Era un individ foarte vârstnic şi foarte puternic, dar îi lăsa pe ceilalţi doi, cu mult mai tineri, să treacă înaintea lui. Printre copaci am văzut o poiană, apoi o casă. Pe o verandă înaltă îi aştepta o femeie cu părul roşu; femeia pe care o văzusem în junglă? Alt chip străvechi, o mască impenetrabilă, ca şi chipul celui din pădure care tocmai ridicase ochii spre ea, ca şi chipul reginei mele.
Cu-atât mai bine dacă se adună. Am oftat de plăcere, simţind cum îmi pătrunde sângele în tot corpul. O să fie cu atât mai simplu. Dar cine erau ei, aceste fiinţe cu chipuri la fel de curate ca al ei?
Altă imagine. De data aceasta, vocile ne asaltau ca nişte colaci de fum, erau numai murmure, numai plânsete. O clipă am dorit să le ascult, să desprind din corul acela monstruos o voce, un cântec venind de la un muritor. Ima-ginaţi-vă, vocile veneau din toate direcţiile, de dincolo de munţii Indiei, de pe străzile Alexandriei, din tot felul de cătune de-aproape şi de departe.
Dar mă lua cu asalt o altă imagine. Marius. Marius urca dintr-un puţ de gheaţă spartă, stropită cu sânge, ajutat de Pandora şi de Santino. Tocmai reuşiseră să ajungă la nivelul subsolului cu podeaua spartă. Sângele uscat formase o crustă care-i acoperea lui Marius jumătate din faţă; părea furios, amar, avea ochii fără luciu, părul lui lung şi blond era împâslit de sânge. Urca şchiopătând nişte scări în spirală, urmat de Pandora şi de Santino. Parcă urcau printr-o ţeavă de canalizare. Când Pandora a încercat să-l ajute, a respins-o fără mena¬jamente.
Vânt. Frig muşcător. Casa lui Marius era vraişte, de parcă ar fi fost despicată în bucăţi de un cutremur. Panouri întregi de sticlă fuseseră transformate în primej¬dioase bucăţi tăioase; peştii exotici, de o rară frumuseţe, zăceau îngheţaţi pe fundul nisipos al unui mare acvariu distrus. Era zăpadă pe mobile, pe biblioteci, pe statui şi pe rafturile pline de discuri şi benzi. Păsările muriseră în colivii. Plantele verzi erau acoperite de chiciură. Marius se uita la peştii de pe fundul acvariului plin de gheaţă. Se uita la algele moarte, care zăceau printre bucăţile de sticlă.
Chiar în puţinul timp de când îl priveam, rănile i se vindecau deja. Vânătăile păreau să i se topească de pe faţă. Chipul îşi recăpăta trăsăturile normale. Piciorul i se vindeca. Acum putea să se sprijine aproape total pe el. Furios, continua să fixeze peştii albaştri cu dungi argintii. Apoi şi-a îndreptat privirea spre cer, încercând să pătrundă dincolo de viforul care ştergea lumina stelelor. Şi-a scuturat crustele de sânge din păr şi de pe obraji.
Mii de pagini fuseseră luate pe sus de vânt ― pagini de pergament vechi, hârtii vechi, fragile. Ningea cu fulgi mari acum direct în salonul distrus. Marius şi-a luat un vătrai de aramă drept baston şi a privit prin peretele găurit la cuşca în care urlau lupii înfometaţi. Nu mai mâncaseră de când el, stăpânul lor, fusese îngropat sub gheţuri. Ah, cunoşteam bine urletul lupilor. L-am auzit pe Santino vorbindu-i lui Marius, încercând să-i spună că erau obli¬gaţi să se grăbească, erau aşteptaţi, îi aştepta o femeie în pădurea de sequoia, o femeie de vârsta Mamei, reuniunea nu putea să înceapă până nu soseau şi ei. Prin mine a tre¬cut un fior de alarmă. Ce-nsemna reuniunea asta? Marius a înţeles, dar nu a răspuns. Îi asculta pe lupi. Pe lupi....
Zăpadă, lupi. Eu visam lupi. M-am simţit purtat în altă epocă, înapoi, prin propria mea minte, în visurile şi amintirile mele. Haita de lupi alerga pe zăpada proaspăt aşternută.
M-am văzut tânăr, când mă luptasem cu ei ― era haita de lupi care, în toiul iernii, începuse să atace satul tatălui meu, cu două sute de ani în urmă. Mă revedeam, un muri¬tor ca oricare altul, atât de aproape de moarte de-i simţeam mirosul. Dar îi doborâsem pe toţi, unul după altul. Ah, ce vigoare tinerească, ce brutalitate, ce voluptate pură izvorând dintr-o viaţă netulburată de gânduri, irezistibilă! Sau, cel puţin, aşa părea acum. Căci în momentul acela experienţa fusese teribilă, nu-i aşa? Valea îngheţată, calul şi cîinii mei sfâsiaţi. Acum nu puteam face nimic altceva decât să-mi amintesc, şi ah, să revăd zăpada acoperind munţii, munţii mei, pământul tatălui meu.
Am deschis ochii. Mi-a dat drumul şi m-a împins niţel mai încolo. Pentru prima oară am înţeles unde ne aflam. Nu în vreo noapte abstractă, ci chiar într-un loc real, un loc care-mi aparţinuse cu adevărat chiar mie.
― Da, mi-a şoptit ea, uită-te bine în jur.
Am recunoscut imediat mirosul aerului iarna, iar pe măsură ce mi se limpezea privirea am început să disting zidurile dărăpănate şi turnul.
― Asta-i casa tatălui meu, am şoptit. Castelul unde m-am născut.
Tăcere. Albeaţa zăpezii pe vechile pardoseli. Încăpe¬rea în care ne găseam fusese holul cel mare de la intrare. Doamne, să-l văd ajuns o ruină; să ştiu că era aşa de pustiu de atâta vreme. Vechile pietre păreau moi ca de argilă; uite, aici fusese masa, masa cea mare şi lungă, făcută pe vremea cruciadelor; aici fusese gura şemineului, acolo uşa din fată.
Ninsoarea se oprise. M-am uitat în sus şi am văzut ste¬lele. Turnul îşi păstra forma rotundă, înălţându-se la vreo cincizeci de metri deasupra acoperişului spart, deşi tot restul era un soi de coajă despicată. Casa tatălui meu...
Cu pas uşor, s-a îndepărtat de mine, traversând pode¬lele pe care sclipea zăpada, şi a început să se învârtească lent, într-un cerc, cu capul dat pe spate, de parcă dansa.
Îmi vorbise deja mai devreme de bucuria de a se mişca, de a atinge lucrurile, de a trece de pe tărâmul visu¬rilor în lumea reală. Mie mi se tăia respiraţia privind-o. Avea pe ea haine care nu denotau vreo epocă anume, o pelerină neagră de mătase, o rochie cu falduri mătăsoase, care i se umfla uşor în jurul corpului ei subţire când se mişca. De la începuturile istoriei femeile purtaseră astfel de veşminte şi le mai poartă şi-n ziua de azi în sălile de bal din lumea întreagă. Am vrut să o iau din nou în braţe, dar nu m-a lăsat, cu un gest blând. Ce a spus? Poţi să-ţi imaginezi? Când mi-am dat seama că el nu mă mai putea ţine acolo? Că eu mă ridicasem de pe tron şi că el nici nu se clintise! Că nu avea nici cea mai mică reacţie?
S-a întors spre mine iarăşi; mi-a zâmbit; lumina palidă a stelelor îi desena conturul încântător al feţei, pomeţii înalţi, dulcea curbă a bărbiei. Cât de vie părea, total vie!
Apoi brusc a dispărut!
― Akasha!
― Vino după mine, mi-a spus.
Dar unde se afla? Apoi am văzut-o departe, departe de mine, la capătul celălalt al holului. O figurină la intra¬rea în turn. Aproape că nu-i mai distingeam trăsăturile acum, dar vedeam în spatele ei dreptunghiul întunecos al uşii.
Am început să merg spre ea.
― Nu, mi-a spus ea, e momentul să-ncepi să foloseşti puterea pe care ţi-am dat-o. Hai!
Nu m-am mişcat. Aveam mintea limpede. Aveam pri¬virea clară. Şi-nţelegeam ce-mi cerea. Dar mi-era frică. Dintotdeauna îmi plăcuse să alerg, să sar, să fac scamatorii. Viteza de deplasare supranaturală, care-i lăsa cu gura căscată pe muritori, nu-mi era necunoscută. Dar ea îmi cerea să fac un alt fel de exerciţiu. Trebuia să părăsesc lo¬cul unde mă aflam şi să mă poziţionez instantaneu lângă ea, la o viteză pe care eu însumi nu o puteam urmări. Tre¬buia să te abandonezi total ordinului dat pentru a încerca o realizare de genul acesta.
― Da, abandonează-te, mi-a spus cu blândeţe. Hai.
O clipă am rămas încordat doar privind-o, privindu-i mâna albă pe cadrul dărâmat al uşii. Apoi am luat hotărîrea să mă aflu lângă ea. Parcă m-a luat pe sus un uragan, zgomotos, necruţător. Şi acolo eram! Am simţit cum tremur din cap până-n picioare. Îmi ardeau uşor obrajii, dar ce conta asta! M-am uitat în ochii ei şi am zâmbit.
Era frumoasă, nespus de frumoasă. O zeiţă cu părul lung şi negru, împletit în atâtea codiţe. N-am putut să mă stăpânesc, am luat-o în braţe şi am sărutat-o; i-am sărutat buzele reci, le-am simţit cedând o clipă impetuozităţii mele.
Apoi mi-am dat seama de sacrilegiul pe care-l făceam. Ca atunci când o sărutasem acolo, în criptă. Mi-a venit să-i cer iertare, dar, de fapt, aveam ochii tot pe gâtul ei, mi-era din nou poftă să beau. Mă chinuia ideea că aş putea să beau din sângele ei şi că ea era cine era; că ar fi putut să mă distrugă într-o clipită, fără să facă altceva decât să-mi dorească dispariţia. Aşa făcuse cu ceilalţi. Primejdia mă aţâţa şi mai tare. I-am cuprins braţele cu mâinile, i-am simţit carnea ceva mai maleabilă. Am sărutat-o iarăşi şi iarăşi. Îi simţeam pe buze gustul sângelui.
S-a tras înapoi şi mi-a pus un deget pe buze. Apoi m-a luat de mână şi am trecut de uşa turnului. Ne luminau ste¬lele prin acoperişul spart la cincizeci de metri deasupra, prin podeaua parţial distrusă a unei camere din vârful lui.
― Vezi? m-a întrebat. Acolo sus e încă o cameră. Treptele nu mai există. E imposibil de urcat. Dar nu pen¬tru noi, scumpul meu prinţ.
Uşurel a început să se ridice în aer. Fără să îşi ia ochii de la mine, a luat-o în sus, iar mătasea rochiei s-a învolburat în jurul ei. Am privit înmărmurit cum se ridică din ce în ce mai sus, în vreme ce pelerina era parcă doar agitată de o briză. A trecut prin gaura din tavan şi s-a oprit pe margine.
Cincizeci de metri! Mie nu-mi era cu putinţă să fac aşa ceva...
― Vino la mine, prinţul meu, mi-a spus cu o voce languroasă, purtată prin spaţiul gol, ca un ecou. Fă din nou cum ţi-am explicat. Lansează-te şi nu te uita în jos, cum zic adesea muritorii.
Apoi şi-a înăbuşit râsul.
Să presupunem că mă ridicam cam o cincime din drum în sus ― o săritură impresionantă, cam cât o clădire de vreo patru etaje, lucru care-mi stătea în putinţă, dar mai încolo? Până şi gândul mă ameţea. Imposibil. Eram complet dezorientat. De fapt, cum ajunseserăm aici? Se-nvârtea totul cu mine. I-am văzut din nou silueta, prin vis, iar vocile mă invadau. Nu voiam să stric momentul acesta. Voiam ca timpul să se înlănţuiască într-un şir de momente coerente. Voiam să înţeleg ce se întâmplă, aşa cum făceam întotdeauna.
― Lestat, m-a chemat ea în şoaptă. Acum.
Câtă tandreţe în micul gest cu care mă îndemna să mă grăbesc!
Am făcut ca prima dată; m-am uitat la ea şi m-am hotărât să mă găsesc instantaneu lângă ea.
Am simţit iarăşi uraganul, aerul arzându-mă; am întins braţele în sus să înving rezistenţa aerului. Cred c-am obser¬vat gaura din bârnele podelei când am trecut prin ea. Apoi am rămas pe loc, tulburat, îngrozit c-aş putea să cad.
Se auzea un râs, chiar al meu. Dar cred că mai degrabă mă cuprinsese un val de nebunie, căci în realitate plângeam.
― Cum e cu putinţă? am întrebat-o. Trebuie să aflu cum de am reuşit.
― Dar cunoşti răspunsul, mi-a spus. Fluidul care te animează are cu mult mai multă forţă acum decât înainte.
El te pune în mişcare, cum o făcea înainte. Între a face un pas sau a te avânta în aer e numai o chestiune de gradaţie.
― Vreau să mai încerc o dată, i-am spus. A râs uşurel, cu toată spontaneitatea.
― Uită-te în jur, în camera aceasta, a spus. Ţi-o aminteşti?
Am încuviinţat din cap.
― Când eram adolescent veneam aicea tot timpul, i-am răspuns.
M-am îndepărtat de ea. Am văzut o grămadă de mobile deteriorate ― băncile grele, taburetele care umpluseră cândva camerele castelului, lucruri venind din epoca medievală, nefinisate, solide, aproape indestructi¬bile, ca şi copacii care cad în pădure şi rămân intacţi cu secolele, devenind poduri peste pâraie, cu trunchiurile acoperite de muşchi. Deci obiectele astea nu putreziseră. Ca şi cuferele vechi, ca şi armurile. Ah, da, vechile armuri, fantome ale trecutului glorios. Prin praful gros se întrezărea ceva colorat. Tapiserii care, în schimb, erau făcute praf.
Probabil că în timpul revoluţiei lucrurile acestea fuse¬seră înghesuite aici la păstrare, iar apoi scările căzuseră.
M-am dus la o ferestruică şi m-am uitat afară. Undeva jos, în depărtare, ca într-o nişă săpată în munte, se zăreau ici şi colo luminile electrice ale unui orăşel. Pe drumul îngust înainta o maşină. Ah, lumea modernă era atât de aproape, şi totuşi atât de departe. Castelul nu mai era decât fantoma castelului de altădată.
― De ce m-ai adus aici? am întrebat-o. Mă doare în suflet să văd totul în ruină, să văd tot ce se-ntâmplă, de alt¬fel.
― Uită-te la armurile acelea, mi-a răspuns. Vezi ce-i pe jos, lângă ele? Ţi-aduci aminte ce arme ai luat cu tine când ai plecat să ucizi lupii?
― Da, mi-aduc aminte.
― Uită-te din nou. Eu o să-ţi ofer alte arme, infinit mai puternice, de care să te serveşti ca să ucizi în numele meu.
― Să ucid?
M-am uitat din nou la armele ascunse. Păreau rugi¬nite, isprăvite, în afară de spada veche, care fusese a tatălui meu, care-o primise de la tatăl lui, care la rândul lui o avusese de la tatăl lui, şi tot aşa înapoi, până pe vre¬mea Sfântului Ludovic. Spada seniorului pe care eu, cel de al şaptelea fiu, o folosisem în dimineaţa aceea când pleca¬sem, ca orice prinţ din evul mediu, să ucid lupii.
― Şi pe cine să ucid?
S-a apropiat de mine. Ce dulceaţă izvora acum de pe chipul ei, câtă inocenţă îi strălucea pe faţă! Şi-a apropiat sprâncenele; o clipă, între ele s-a format o cută verticală. Apoi toată pielea a redevenit la fel de netedă ca mai înainte.
― Mi-ar fi făcut plăcere să mi te supui fără să pui întrebări, a rostit blând. Apoi ar fi urmat şi înţelegerea planului. Dar tu nu eşti în stare de asta.
― Cam aşa ceva, am mărturisit. Nu prea am fost niciodată în stare să mă supun, în orice caz nu multă vreme.
― Eşti neînfricat, a spus apoi, zâmbind.
Cu un gest graţios, a întins mâna într-o parte: imediat i-a apărut în mână spada. Eu nu simţisem nimic mai mult decât un mic suflu de aer, spada parcă se deplasase sin¬gură. Am rămas cu ochii la ea, la minerul încrustat cu pie¬tre preţioase, la garda din bronz masiv care, normal, avea forma unei cruci. Încă mai atârna de ea cureaua, cureaua de piele tare şi fire de oţel împletite, pe care eu o cumpărasem, cândva, într-o vară de demult.
Era o armă monstruoasă, făcută să dea lovituri, să sfâsie, să străpungă. Mi-am amintit ce grea era, cum mă durea braţul când dădusem în lupi cu ea în stânga şi-n dreapta. În bătălii, cavalerii ţineau adesea astfel de spade cu ambele mâini.
Dar ce ştiam eu despre asemenea bătălii? Eu nu fuse¬sem cavaler. Străpunsesem animale cu spada asta. Acesta fusese unicul moment de glorie din viaţa mea de muritor, şi ce obţinusem de pe urma lui? Admiraţia unei creaturi damnate, a unui băutor de sânge, care a hotărât să mă transforme în moştenitorul lui.
Mi-a pus spada în mână.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:17 pm

― Acum n-o să ţi se mai pară grea, prinţul meu, mi-a spus ea. Acum eşti nemuritor. Cu adevărat nemuritor. În tine clocoteşte sângele meu. Şi vei folosi noile tale arme pentru mine, la fel cum ai folosit cândva spada aceasta!
M-a trecut un cumplit fior când am atins spada; parcă păstra în ea o memorie latentă a faptelor cărora le fusese martoră; am revăzut într-o străfulgerare haita de lupi; m-am revăzut în picioare, în întunericul pădurii îngheţate, gata să-i ucid.
Apoi m-am revăzut la un an după aceea la Paris, mort, nemuritor; un monstru, graţie lupilor. "Ucigaşul de Lupi", aşa-mi zisese vampirul. Mă alesese din mulţime pentru că-i distrusesem pe nenorociţii aceia de lupi! Şi-mi făcusem din blana lor o mantie, pe care-o purtam plin de mândrie pe străzile ninse ale Parisului.
Cum de mai resimţeam încă atâta amărăciune? Mi-ar fi convenit să fiu mort şi îngropat în cimitirul satului? M-am uitat iar pe fereastră la coasta ninsă a dealului. Nu se repeta oare acum aceeaşi istorie? Eram iarăşi iubit pentru vitejia mea de pe vremea când eram un tânăr muri¬tor fără griji. Şi iar am întrebat-o:
― Pe cine să ucid?
N-am primit răspuns.
Mi-a revenit în minte fetiţa aceea, Baby Jenks, neno¬rocita aceea mică, şi toţi ceilalţi băutori de sânge distruşi. Îmi dorisem să mă războiesc cu ei, să le declar micul meu război. Iar ei erau cu toţii morţi. Toţi cei care răspunse-seră la provocarea mea ― dispăruţi. Am văzut adăpostul din Istanbul arzând; am văzut un vampir vârstnic pe care ea îl urmărise şi-l distrusese lent; un altul care se apărase şi o blestemase. Iar m-am apucat să plâng.
― Aşa e, ţi-am furat spectatorii, mi-a spus. Am dat foc arenei în care te pregăteai să străluceşti. Ţi-am răpit războiul! Dar nu înţelegi? Îţi ofer în schimb ceva cu mult mai de preţ decât ai visat vreodată. Îţi pun lumea întreagă la picioare, prinţul meu.
― Cum aşa?
― Nu te mai smiorcăi pentru soarta lui Baby Jenks sau pentru soarta ta. Gândeşte-te la muritorii care merită să fie plânşi. Gândeşte-te la cei care au suferit secole întregi ― victime ale foametei şi ale lipsurilor, victimele violenţei fără de sfârşit. Victimele nedreptăţilor neînce¬tate, a bătăliilor neîncetate. Cum de-ţi vine să plângi pen¬tru o specie de monştri care, fără să se ghideze după vreun principiu, fără nici o motivaţie, a sacrificat pe toţi oamenii care i-au ieşit în cale?
― Ştiu. Înţeleg...
― Oare? Sau, poate, în faţa acestei realităţi te dai la o parte, doar ca să continui jocurile tale simbolice? Sim¬bolul răului ― sub forma unui cântăreţ de muzică rock. Asta nu înseamnă nimic, scumpul meu prinţ, absolut nimic.
― De ce nu m-ai ucis şi pe mine o dată cu ceilalţi? am replicat agresiv, dar simţindu-mă cumplit de nenoro¬cit.
Am apucat spada de mâner cu mâna dreaptă. Mi-am închipuit că încă mai avea sânge de lup pe lamă. Am scos-o din teaca de piele. Aha, chiar aşa era.
― Nici eu nu sunt mai bun decât ei, am zis. De ce unii dintre noi să fie cruţaţi?
Brusc, m-a oprit frica. O teribilă frică, pentru Gabrielle, Louis, Armand. Pentru Marius. Chiar şi pentru Pandora sau pentru Mael. Frică pentru mine însumi. Nu există creatură pe lume să nu se bată pentru viaţă, chiar dacă viaţa lui n-are nici o justificare. Iar eu voiam să trăiesc; asta voisem întotdeauna.
― Aş vrea să te fac să mă iubeşti, mi-a şoptit ea tan¬dru. Ce voce minunată! Semăna un pic cu a lui Armand; o voce care parcă te mângâia cu cuvintele rostite. Parcă te vrăjea. Aşa că am răbdare cu tine, a continuat. Şi-a pus mâinile pe braţele mele, a ridicat ochii spre ai mei. Doresc să înţelegi şi să devii instrumentul meu. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu ceilalţi dacă sunt înţelepţi. Nu-ţi dai încă seama. Venirea ta şi trezirea mea nu sunt doar nişte întâmplări, era fatal să se întâmple aşa. Acum se pot reali¬za toate speranţele milenare. Uită-te la orăşelul acela, colo jos, priveşte castelul acesta dărăpănat. Ar putea fi socotit un nou Betleem, scumpul meu prinţ, iubitul meu salvator. Împreună vom realiza toate visele cele mai vechi ale omenirii.
― Dar cum va fi cu putinţă? am întrebat-o.
Oare îşi dădea seama ce frică îmi era? Că vorbele ei îmi transformau frica în teroare? De bună seamă.
― Tu eşti atât de viteaz, alesul meu, mi-a spus. Mi-ai fost destinat, asta e sigur. Nimic nu te înfrânge. Ţi-e frică, dar, de fapt, nu-ţi e. Timp de un secol te-am urmărit sufe¬rind, devenind din ce în ce mai slab, înfundându-te sub pământ ca să dormi, apoi te-am văzut ridicându-te, ima¬gine vie a propriei mele învieri.
Şi-a plecat capul de parcă voia să asculte ceva venind de departe. Se ridicau vocile. Şi eu le-am auzit, poate prin intermediul ei. Am auzit un mare zgomot de fond. Apoi, enervat, le-am blocat.
― Cât eşti de puternic! mi-a repetat. Nu te pot copleşi nici vocile, dar nu lăsa neexploatat acest dar; e la fel de important ca toate celelalte pe care le ai. Vocile îţi închină rugăciuni, implorându-te la fel cum de-o veşnicie m-au implorat şi pe mine.
Am înţeles ce voia să zică. Dar n-aveam chef să le aud rugile; ce-aş fi putut face eu pentru ei? Ce-aveau rugile lor de-a face cu monstrul care eram?
― Timp de secole vocile mi-au fost singura mângâiere, a continuat ea. Le ascultam cu orele, cu săptămânile, cu anii. În primele perioade, mi se părea că vocile ţesuseră în jurul meu un fel de linţoliu care mă transforma într-o mumie înfăşurată şi îngropată. Apoi am învăţat s-ascult cu mai multă atenţie. Am învăţat să selec¬tez câte o voce din mulţime, ca şi cum aş fi ales un fir dintr-o puzderie. Ascultam deci numai câte o voce, aflam astfel ce victorii şi ce nenorociri erau rezervate câte unui singur suflet.
Am continuat să o privesc în tăcere.
― Apoi, pe măsură ce anii treceau, am dobândit o şi mai mare putere ― aceea de a mă ridica din trupul meu, invizibilă, şi de a mă strecura în cel al persoanei a cărei voce o ascultam, de a privi lumea prin ochii acelui muri¬tor. Mă plimbam ba în corpul unuia, ba al altuia. Mă plimbam şi la soare, şi în întuneric; sufeream; muream de foame; cunoşteam durerea fizică. Uneori mă strecuram în corpuri de nemuritori, ca în cel al lui Baby Jenks, de pildă. Adesea plecam cu Marius. Egoistul, vanitosul de Marius, care confundă pofta cu respectul, care nu încetează să se lase încântat de invenţiile decadente ale unui secol la fel de egoist ca el însuşi. Ah, te rog, nu începe să-l plângi. Eu l-am iubit. Şi-l mai iubesc încă; s-a îngrijit de mine ca nimeni altul. A fost cel care mi-a păstrat fiinţa. Preţ de o clipă i s-a auzit amărăciune în glas. Cel mai adesea am preferat să intru în corpuri de oameni sărmani şi necăjiţi. Năzuiam să cunosc viaţa lor dură.
S-a oprit; avea ochii înrouraţi; a ridicat din sprâncene şi-n ochi i-au apărut lacrimi. Cunoşteam oarecum şi eu puterea aceasta de care vorbea. Atât de mult aş fi vrut să o consolez, dar când am întins braţele să o cuprind, mi-a făcut semn să stau cuminte.
― Ajungeam să uit cine sunt, unde mă aflu, a conti¬nuat. Eram fiinţa aceea, aleasă după voce. Uneori asta dura ani de zile. Apoi reveneam la oroarea realităţii: nu eram decât o creatură nemişcată, fără rost pe lume, condamnată să rămân veşnic pe tron, într-un sanctuar aurit! Poţi să-ţi închipui ce cumplit e să pricepi dintr-o dată aşa ceva? Că tot ce ai văzut, tot ce ai auzit nu era decât iluzie, decât contemplarea vieţii altuia? Mă întor¬ceam în propriul meu trup. Redeveneam ceea ce ai în faţă. Un idol cu suflet şi minte.
Am încuviinţat din cap. Cu un secol în urmă, când o văzusem pentru prima oară, îmi imaginasem exact această nespusă suferinţă îngropată în ea. Îmi imaginasem toată acea neputinţă. Şi nu greşisem.
― Ştiam că el te reţine acolo, i-am spus.
Mă refeream la Enkil. Enkil, acum dispărut şi el, prăbuşit. Un idol spart. Îmi aminteam momentul petrecut în criptă, când sorbisem din sângele ei, iar el venise, gata să mă distrugă, să îşi pretindă soţia. Oare ştiuse ce face? Sau îsi pierduse minţile încă de pe atunci?
Doar un zâmbet drept răspuns. Şi privirea pierdută în zare, în întuneric. Începuse iar să ningă, fulgii dansau miraculos, parcă prindeau în ei lumina stelelor şi a lunii şi o împrăştiau prin lumea întreagă.
― Tot ce s-a-ntâmplat a fost scris să se întâmple aşa, a spus în cele din urmă. Şi creşterea puterilor mele în toţi anii aceia, şi faptul că, în cele din urmă, am devenit atât de puternică, încât... Încât nimeni nu mă poate egala. S-a oprit. Parcă timp de o clipă n-a mai fost atât de sigură. Apoi şi-a recâştigat încrederea. Până la urmă, n-a fost decât un instrument, iubitul meu rege, tovarăşul meu de sufe¬rinţă. Da, îşi pierduse mintea. Iar de distrus, de fapt nu l-am distrus. Ceea ce mai rămăsese din el am luat în mine. Câteodată şi mie mi se întâmpla să fiu la fel de golită ca el, la fel de tăcută, la fel de incapabilă de a visa măcar. Dar pentru el nu mai exista posibilitate de reînviere. Nici cea mai mică imagine nu-i mai pătrundea în creier. Nu mai era de nici un folos. A murit ca un zeu, căci m-a făcut pe mine şi mai puternică. Totul a fost scris, prinţul meu a-dorat. Totul, de la prima până la ultima clipă.
― Dar cum? De cine?
― De cine? a spus ea, zâmbind. Tot nu înţelegi? Nu trebuie să mai cauţi cauza lucrurilor. Eu sunt împlinirea celor scrise şi din momentul acesta voi fi şi cauza lor. Nu mai există nimic şi nimeni care să-mi stea în cale, a mai spus, asprindu-i-se o clipă chipul. A continuat apoi, după o mică ezitare: Vechile blesteme nu au nici un sens. In izolarea în care mă aflam, am dobândit forţe pe care nimeni de pe lume nu le mai atinge, nici o forţă a naturii nu mă poate distruge. Până şi cei din prima generaţie sunt incapabili să o facă, chiar dacă uneltesc împotriva mea. Era scris să treacă toate mileniile acestea şi-apoi să apari tu.
― Dar cu ce am schimbat eu starea de lucruri?
S-a apropiat un pas. M-a cuprins cu un braţ, care în clipa aceea părea moale, deşi era tare ca piatra. Semănăm cu două fiinţe obişnuite, lipite una de alta, iar ea mi se părea atât de neînchipuit de frumoasă, atât de pură şi de detaşată de lume. Iarăşi m-a trecut un fior de dorinţă. Să mă aplec, să o sărut pe gât, să-i sorb sângele, ca şi cum aş iubi mii de femei muritoare deodată, iar ea era zeiţa, era cea care poseda puteri nemăsurate. Dorinţa urca în mine, mă ardea.
Iarăşi mi-a pus un deget pe buze, ca şi cum mi-ar fi spus să stau cuminte.
― Îţi aminteşti anii copilăriei aici? m-a întrebat. Adu-ţi aminte când îţi rugai părinţii să te trimită la şcoala de la mănăstire. Îţi aminteşti ce te învăţau călugării? Rugăciuni, imnuri... ore întregi le petreceai în bibliotecă, ore întregi în capelă, rugându-te de unul singur.
― Sigur, mi-amintesc foarte bine.
Iar îmi dădeau lacrimile. Vedeam atât de bine totul, biblioteca monahală, pe călugării care mă învăţau şi care credeau că o să fiu preot. Mi-am revăzut şi celula rece, cu patul de scânduri; şi biserica, şi grădina învăluită în umbre roşietice; Doamne, n-aveam deloc chef să-mi amintesc de anii aceia! Dar sunt unele lucruri care nu se uită niciodată.
― Ţi-aminteşti de dimineaţa când ai intrat în capelă, a continuat ea, şi ai îngenuncheat pe pardoseala de mar¬mură, ai întins braţele în forma crucii şi l-ai rugat pe Dumnezeu să te facă bun?
― Da, bun...
Acum amărăciunea se auzea în glasul meu.
― I-ai promis să suferi martiriul dacă-i necesar; orice chinuri, nu conta, doar să fii bun.
― Da, îmi amintesc.
Parcă vedeam statuile sfinţilor, parcă auzeam imnurile care-mi rupeau inima. Mi-aminteam de dimineaţa când veniseră după mine fraţii mei să mă ia acasă, când îi ruga¬sem în genunchi să mă lase să rămân.
― Iar mai târziu, când îţi pierduseşi inocenţa, când ai pornit la drum spre Paris, acelaşi lucru doreai; până şi când dansai, şi cântai pentru publicul din teatrul de pe bulevard, tot să fii bun îţi doreai.
― Aşa e, am spus după o mică ezitare. Era un lucru bun să le ofer puţină plăcere, o vreme chiar numai asta am făcut.
― Da, plăcere, a şoptit ea.
― Nu am fost niciodată în stare să-i explic prietenu¬lui meu, Nicolas, ştii... ce important era să crezi în conceptul de bine, chiar dacă e inventat de noi. De fapt, nu-l inventăm noi. El există, nu-i aşa?
― Ah, da, există, a spus ea. El există prin voinţa noastră.
Câtă tristeţe! Nici nu mai puteam vorbi. Mă uitam cum cădea zăpada. Am luat-o de mână şi i-am simţit buzele pe obraz.
― Tu pentru mine ai venit pe lume, prinţul meu, mi-a spus. Ai fost pus la încercare, te-ai perfecţionat. În primii ani, când ai intrat în camera mamei tale şi ai luat-o cu tine în lumea morţilor vieţuitori, n-ai făcut decât o repetiţie generală pentru spectacolul trezirii mele la viaţă. Eu sunt adevărata Mamă pentru tine, Mama care nu te va abandona niciodată, eu sunt cea care a murit şi a reînviat. Toate religiile de pe lume, iubitul meu prinţ, povestesc despre tine şi despre mine.
― Cum aşa? am întrebat-o. Cum ar putea să fie aşa?
― Doar ştii cum. Ştii!
Mi-a luat apoi spada din mână şi i-a examinat cureaua veche, făcând-o să-i lunece peste palma mâinii drepte. Apoi a aruncat-o pe grămada de lucruri ruginite ― ulti¬mele rămăşiţe ale vieţii mele de muritor. Toată grămada a început să lunece pe podeaua plină de zăpadă de parcă ar fi fost suflată de vânt, până a dispărut.
― Renunţă la vechile iluzii, mi-a spus. Uită toate inhibiţiile. Nu folosesc mai mult decât toată grămada aceasta de arme vechi. Împreună vom transforma în reali¬tate miturile omenirii. M-a trecut un fior de frig, un fior întunecat de neîncredere, o tulburare; dar, cu frumuseţea ei, a triumfat din nou asupra mea. Doreai să fii un sfânt când ai îngenuncheat în capela aceea, mi-a mai zis. Acum ai să fii un Dumnezeu alături de mine.
Aveam pe buze vorbe de protest; eram înspăimântat; mă cuprindeau tot felul de presimţiri negre. Ce voia să zică cu vorbele astea?
Brusc, i-am simţit braţele cuprinzându-mă şi ne-am ridicat din turn prin acoperişul spart. Vântul era atât de aspru, că îmi rănea pleoapele. M-am întors spre ea, am apucat-o pe după talie şi mi-am sprijinit fruntea de umărul ei.
I-am auzit vocea dulce şoptindu-mi la ureche să dorm. Aveau să treacă multe ore până să apună soarele în locul spre care ne îndreptam, acolo unde aveam să primesc prima lecţie.
Lecţie. Pe neaşteptate iar plângeam, lipindu-mă de ea, plângeam pentru că mă simţeam pierdut, iar ea era singu¬ra de care puteam să mă lipesc. Aşteptam terorizat să aflu ce voia de la mine.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:18 pm

2
MARIUS: REUNIUNEA

SE regăsiră la marginea pădurii de sequoia, cu hai¬nele făcute zdrenţe, cu ochii înroşiţi de vânt. Pandora era la dreapta, Santino la stânga lui Marius. Din casă, tra-versând peluza cu paşi mari, se îndrepta spre ei Mael.
Fără o vorbă, îl îmbrăţişa pe Marius.
― Ah, prietene, spuse acesta cu o voce obosită. Total epuizat, se uita peste umărul lui Mael la
ferestrele luminate ale casei. Ghicea, dincolo de structura vizibilă cu acoperişul ei ascuţit, o imensă locuinţă ascunsă în inima muntelui.
Şi ce-l aştepta în interiorul ei, ce-i aştepta pe ei toţi? De-ar fi fost măcar în stare să se concentreze, de-ar fi putut măcar să se simtă câtuşi de puţin cel dinainte...
― Sunt epuizat... Îi spuse lui Mael. Călătoria asta mi-a făcut rău. Dă-mi voie să mai rămân puţin aici. Pe urmă vin şi eu.
Marius nu avea nimic împotriva puterii de a se depla¬sa prin zbor, cum ştia că avea Pandora, dar, invariabil, îl obosea. În noaptea aceasta, mai mult decât în oricare alta, fusese pus la încercare serios; avea acum nevoie să simtă pământul sub picioare, să tragă pe nări mirosul pădurii, să cerceteze de la distanţă casa aceasta, bucurându-se de un moment de linişte. Avea părul zburlit de vânt şi încă pătat de sânge. Costumul simplu de stofă gri, pe care-l îmbrăcase la plecarea din adăpostul distrus, nu prea îl proteja de frig. Îşi adună în jurul trupului faldurile man¬tiei grele de stofă neagră, nu pentru că ar fi fost rece noaptea aici, ci pentru că el era încă îngheţat şi pătruns de vânt.
Mael dădu semne că nu prea-i convenea această ezi¬tare, dar o acceptă. Se uită cu suspiciune la Pandora, în care n-avusese niciodată încredere, şi-l trată de-a dreptul cu ostilitate pe Santino, care îşi scutura frumoasele lui haine negre şi-şi pieptăna părul negru rotunjit cu grijă. O clipă li se întâlniră ochii; ai lui Santino erau plini de ură, aşa că Mael întoarse capul spre casă.
Marius încă mai asculta, cufundat în gânduri. Simţea cum i se închid şi cele din urmă răni; era aproape uimit că era din nou întreg. La fel cum muritorii află an după an că îmbătrânesc şi devin din ce în ce mai slabi, nemuritorii tre¬buie să înveţe că ei sunt din ce în ce mai puternici, depăşind orice imaginaţie. În momentul de faţă asta îl exaspera.
Nu trecuse decât maximum o oră de când fusese ajutat de Santino şi Pandora să iasă din puţul de gheaţă, iar acum parcă nici n-ar fi trecut prin aşa ceva, parcă n-ar fi fost strivit şi neajutorat timp de zece zile şi zece nopţi, doar din când în când în compania visului cu gemenele. Oricum, nimic nu mai putea să fie ca înainte.
Gemenele. Femeia roşcată era în casă, în aşteptare. Santino îl prevenise. Şi Mael era la curent. Dar cine era ea? Şi de ce oare nu avea nici o dorinţă să afle? De ce era ora asta cea mai neagră din toată viaţa lui? Avea corpul perfect vindecat, asta nu prezenta nici o îndoială; dar rănile din suflet cum aveau să se mai vindece vreodată?
Armand, prezent în casa asta ciudată la poalele mun¬telui? Armand, după atâta vreme? Santino îi vorbise şi despre Armand, şi despre ceilalţi ― Louis şi Gabrielle ― care fuseseră cruţaţi.
Mael îl studia.
― Amadeo al tău te-aşteaptă, îi spuse el respectuos, fără cea mai mică urmă de cinism sau de nerăbdare.
Din nenumăratele amintiri ale lui Marius, pe care le purta cu el de-o veşnicie, ţâşni la suprafaţă un moment de mult neglijat, cu o precizie de necrezut. Mael îi făcuse o vizită în palatul lui din Veneţia, în acei ani fericiţi ai seco¬lului al cincisprezecelea, când Marius şi Armand cunoscu¬seră atâta fericire; cu acea ocazie Mael îl remarcase pe adolescentul muritor care lucra împreună cu ceilalţi uce¬nici la o frescă pe care Marius o lăsase de curând pe mâinile lor mai puţin experimentate. Ciudat ce vie îi apărea scena, simţea până şi mirosul de tempera, de lumânare, pe deasupra izului pătrunzător ― deloc neplăcut, acum în amintire ― al Veneţiei vremurilor ace¬lora, izul de putregai, de ape stătute în canale.
― L-ai ales deci pe acela? îl întrebase fără ocoliş Mael.
― Când va veni vremea, răspunsese el evaziv, când va veni vremea.
Nu trecuse nici un an după asta şi greşeala era făcută.
― Vino în braţele mele, copile, nu mai pot să trăiesc fără tine.
Marius fixa în continuare casa. Lumea mea se cutre¬mură, iar eu nu mă gândesc decât la el, la iubitul meu Ama¬deo, la Armand. Emoţiile prin care trecea îi părură brusc la fel de dulci-amărui ca muzica, parcă toate melodiile ultimelor secole erau orchestrate într-un unic amestec, unde notele tragice ale lui Brahms se găseau alături de cele ale lui Şostakovici, pe care îl îndrăgise în ultima vreme.
Dar nu era momentul să se lase copleşit de ideea acestei reîntâlniri. Nu era vreme să savureze această plăcere, să se bucure şi să-i spună lui Armand lucrurile pe care-ar fi ţinut atât de mult să i le spună.
Amărăciunea nu însemna nimic în comparaţie cu ce simţea el acum. Mai bine aş fi făcut să-i distrug şi pe Mamă, şi pe Tată. Mai bine aş fi adus pieirea noastră, a tuturor.
― Slavă Domnului că n-ai făcut-o, îi spuse Mael.
― Şi pentru care motiv? întrebă Marius. Spune-mi, pentru care?
Pandora se cutremură. Braţul ei îi cuprinse talia. Se-ntoarse brusc spre ea; ar fi vrut să o lovească, să o împingă. Dar ceea ce văzu îl opri. Era cu ochii în altă parte; şi purta pe faţă o expresie atât de absentă, atât de abătută, că brusc îşi dădu seama şi mai acut de propria oboseală. Ar fi vrut să plângă. Dintotdeauna fusese esenţial pentru propria lui supravieţuire să ştie că Pandora o ducea bine. Nu avea nevoie să fie pe lângă ea ― era chiar mai bine să fie la distanţă ― dar avea nevoie să ştie că ea este pe undeva, că îşi continuă existenţa şi că într-o zi s-ar putea reîntâlni. Ceea ce vedea acum ― ceea ce văzuse deja mai devreme ― îl umplea de îngrijorare. Dacă el simţea amărăciune, Pandora simţea disperare.
― Hai, îl îndemnă Santino, suntem aşteptaţi.
Totul cu un glas de curtean politicos.
― Ştiu, spuse Marius.
― Ah, ce mai trio formăm! şopti brusc Pandora.
Era extenuată, fragilă, moartă de somn, dornică să viseze, dar nu-şi slăbi strânsoarea braţului în jurul taliei lui Marius.
― Pot să merg şi neajutat, mulţumesc, îi spuse el cu o răutate care nu-i stătea în caracter, tocmai ei, celei pe care o iubea mai presus de orice.
― Atunci, dă-i drumul, îi răspunse ea.
Timp de o clipă avu impresia că-i lângă el vechea. Pandora, iute la mânie, plină de umor. Ea îl împinse uşor înainte, apoi o luă singură spre casă.
Ce acru putea să fie! Numai acreală în toate gândurile. N-avea cum să le fie de vreun folos celorlaţi nemuritori. Totuşi, porni, între Mael şi Santino, în lumina ce venea de la ferestrele casei. Pădurea de sequoia rămase în beznă; nu se mişca nici o frunză. Aerul era însă dulce pe-aici, călduţ, plin de arome proaspete, nu înţepa ca cel rece din nord.
Armand. Iar îi venea să plângă.
Apoi văzu femeia apărând în uşă. O nimfă cu bucle roşcate, care concentrau parcă toată lumina din hol. Era la fel de străveche ca şi Akasha, cu siguranţă. Sprâncenele şi gura nu mai aveau culoare, pierzându-se în luminiscenţa întregului chip. Iar ochii... nu erau în realitate ochii ei. Fuseseră luaţi de la o victimă, de la un muritor, nu-i mai serveau aproape la nimic. Nu-l vedea foarte bine, deşi se uita la el. Era una din gemenele din vis, cea căreia i se scoseseră ochii, asta era. Şi avea dureri chiar în clipa asta, în ochii aceia însuşiţi.
Pandora se opri unde începeau treptele.
Marius trecu pe lângă ea şi urcă pe verandă. Se opri lângă femeia cu păr roşu, minunându-se de înălţimea ei ― era cât el de înaltă ― şi de regularitatea feţei ei, atât de asemănătoare cu o mască perfectă. Purta o rochie fluidă de stofă fină, cu guler înalt şi mâneci lungi, brodate. Rochia era strânsă sub sâni, apoi cădea în falduri până jos şi-i venea de minune. Îi punea perfect în valoare faţa radioasă şi detaşată de tot ce se găsea în jur, parcă era o mască luminată pe dinăuntru, încadrată de aurul roşu al părului ei bogat.
Ea îi dădu să înţeleagă în tăcere, dacă simţea nevoia să ştie, că exact aşa stăteau lucrurile.
Dar încă şi mai uimitoare decât această frumuseţe fizică cu diversele ei atribute, pe care o poseda de mai bine de şase mii de ani, era vigoarea ei incredibilă. Părea să fie nemaipomenit de flexibilă şi înspăimântător de pri¬mejdioasă. Ea era oare veritabila nemuritoare? Cea care nu se-ngropase niciodată să doarmă, care nu se cufundase niciodată în tăcere, care nu fusese niciodată atinsă de ne¬bunie? Cea care cutreierase tot pământul cu paşi măsuraţi şi cu mintea întreagă în decursul tuturor mileniilor de când se născuse?
Forţa ei incomensurabilă se întrezărea ca o incandescenţă; dar, în acelaşi timp, îşi dădu seama că nu ţinea la forma¬lităţi şi că avea o receptivitate pe care numai o inteligenţă superioară o putea emana.
Cum putea oare să-i interpreteze expresia? Cum să ştie ce simţea ea cu adevărat?
Din toată fiinţa ei emana o feminitate fără seamăn, cu nimic mai puţin misterioasă decât toate celelalte atribute ale ei, o dulce vulnerabilitate care era caracteristică doar femeilor, deşi din când în când se mai întâlnea şi la câte un bărbat foarte tânăr. În vise, faţa ei iradiase această trăsătură mai mult decât orice; acum era mai invizibilă, dar nu mai puţin reală. În altă ocazie s-ar fi lăsat cucerit; acum luă doar notă de acest farmec deosebit al persoanei ei, cum băgă în seamă unghiile aurii, extrem de fine, sau bijuteriile care îi împodobeau degetele.
― Toţii anii aceia ai ştiut de mine, îi spuse el cu politeţe, vorbindu-i în latină. Ai ştiut că eram păstrătorul Mamei şi al Tatei. De ce nu m-ai căutat? De ce nu mi-ai spus cine eşti?
Ea rămase pe gânduri un lung moment înainte de a răspunde, cu privirea mutându-i-se de la el la ceilalţi care apăruseră în spatele lui.
Santino se simţea îngrozit în prezenţa acestei femei, deşi o cunoştea foarte bine. Şi lui Mael îi era frică de ea, deşi poate mai puţin. De fapt, se părea că Mael în acelaşi timp o iubeşte şi că-i e cumva îndatorat. În ce o privea pe Pandora, ea era doar neliniştită. Se trase mai aproape de Marius, parcă pentru a demonstra că e de partea lui, orice s-ar întâmpla.
― Da, ştiam de existenţa ta, spuse brusc femeia.
Vorbea engleza zilelor noastre. Dar, fără urmă de îndoială, era vocea femeii din vis, sora cea oarbă care-o strigase pe nume pe cealaltă, pe muta Mekare, în momen¬tul în care şi una, şi alta fuseseră închise în câte un sarco¬fag de piatră de către mulţimea furioasă.
Vocile nu ni se schimbă deloc, se gândi Marius. Vocea era foartă tânără, foarte melodioasă. Exprima o reţinere plină de blândeţe când vorbi din nou.
― Dacă aş fi venit, poate aş fi distrus cripta. I-aş fi îngropat poate pe amândoi în fundul oceanului. Sau, poate, chiar i-aş fi distrus, stârpind astfel tot neamul nostru. Nu doream asta. Aşa că n-am mai făcut nimic. Ce ai fi vrut să fac? Nu te puteam elibera de povară. Nu puteam să te ajut. Aşa că n-am mai făcut nimic.
Era un răspuns mai bun decât se aşteptase. Nu era imposibil să-i placă fiinţa asta. Pe de altă parte, era doar începutul. Iar răspunsul pe care i-l dăduse nu conţinea întregul adevăr.
― Nu? îl întrebă ea. Se încruntă o clipă şi, o dată cu ridurile, apăru ceva ce fusese cândva omenesc. Care-i adevărul? întrebă ea. Adevărul e că nu-ţi eram datoare cu nimic, în nici un caz să mă fac cunoscută ţie, iar tu ai impertinenţa de a sugera că ar fi trebuit să-mi dau pe faţă existenţa? Am cunoscut câteva mii ca tine, am ştiut când au fost creaţi, am ştiut când au pierit. Ce legătură am eu cu tine? Ne reunim acum pentru că suntem obligaţi. Suntem în primejdie. Toate fiinţele de pe pământ sunt în primejdie! Când totul se va sfârşi, poate că ne vom iubi şi ne vom respecta. Dar poate că nu. Sau poate că vom fi cu toţii distruşi.
― Poate, spuse el cu glas scăzut.
Nu se putea abţine să nu zâmbească. Ea avea dreptate.îi admira stilul franc de a se exprima.
Observase adesea că toţi nemuritorii erau iremediabil marcaţi de epoca în care se născuseră. Aşa se petreceau lucrurile şi cu această nemuritoare străveche, ale cărei cuvinte erau de o simplitate barbară sub tonul blând.
― Nu mă simt în apele mele, spuse el cu un pic de ezitare. De data asta, supravieţuirea m-a costat ceva mai mult. De bună seamă că trupul s-a vindecat, cunoaştem cu toţii miracolul acesta, spuse, ceva mai sarcastic. Dar îmi scapă ceva din interpretarea prezentului. Simt o amărăciune cumplită, sunt în...
Se opri.
― ... bezna cea mai cumplită, completă ea.
― Exact. Niciodată nu mi s-a părut existenţa atât de lipsită de sens, adăugă el. Nu mă gândesc neapărat la noi. Mă gândesc ― pentru a folosi cuvintele tale ― la toate fiinţele de pe pământ. Nu-i aşa că-i un fel de glumă proastă? Să ai o conştiinţă, nu ţi se pare o glumă proastă?
― Nu, îi răspunse ea. Nu-i aşa.
― Nu sunt de acord cu tine. Vrei să mă tratezi cu con¬descendenţă? Să-mi povesteşti câte mii de ani ai trăit înainte ca eu să apar pe lume? Să te lauzi cu ceea ce tu ştii, şi eu nu?
Iar îşi aminti de gheaţa care-l strivise, de durerea care-i cuprinsese toate mădularele. Îşi aminti de glasurile ne¬muritorilor care-i răspunseseră la apel, de cei care porniseră spre el să-l salveze şi fuseseră distruşi unul după altul de Akasha. Îi auzise în ultimele lor clipe, chiar dacă nu-i văzuse! Şi când adormise ce însemnase somnul? Visul despre gemene.
Ea întinse brusc mâinile şi i-o luă pe-a lui cu blândeţe. Parcă-i era strânsă într-o menghine; el însuşi dăduse această impresie altora, mai tineri, în decursul anilor, dar i se părea ciudat să-i vină rândul să simtă o astfel de putere copleşitoare.
― Marius, avem nevoie de tine acum, îi spuse ea cu căldură, îar ochii îi sclipiră o clipă în lumina galbenă care venea pe uşa din spatele ei şi de la ferestrele din stânga şi din dreapta.
― Pentru numele lui Dumnezeu, de ce?
― Nu glumi, îi răspunse ea. Intră. Trebuie să discutăm cât mai avem timp.
― Despre ce să discutăm? insistă el. Despre faptul că Mama ne-a lăsat în viaţă? Eu cunosc deja răspunsul şi mă face să râd. E limpede că pe tine nu te poate distruge, iar noi... noi suntem cruţaţi pentru că aşa vrea Lestat. Sper că-ţi dai seama, nu-i aşa? Am fost cel care s-a ocupat de ea de două mii de ani încoace, care a protejat-o, care a idolatrizat-o, iar acum m-a lăsat în viaţă doar pentru că e îndrăgostită de un novice care n-are decât două sute de ani, doar pentru că-l adoră pe Lestat.
― Nu fi chiar aşa de sigur! spuse brusc Santino.
― Nu, spuse femeia. Nu e singurul motiv. Dar tre¬buie să luăm în consideraţie multe lucruri...
― Sunt convins că ai dreptate, spuse el. Dar nu mai am inimă pentru nimic. Mi s-au dus toate iluziile, cum să spun, şi nici măcar nu ştiam că-s doar iluzii. Eram sigur că am dobândit înţelepciunea! Era sursa mea principală de mândrie. Eram de partea eternităţii. Când am văzut-o în criptă, am crezut că toate speranţele şi toate visurile mele s-au realizat! Ea era vie sub aparenţa aceea de statuie. Vie, tot timpul cât eu am jucat rolul de servitor, de sclav, de veşnic gardian al mormântului!
La ce bun să se explice? Zâmbetul ei crud, vorbele bat¬jocoritoare, gheaţa acoperindu-l. Întunericul îngheţat de după aceea, gemenele. Da, vai, gemenele. Asta reprezenta miezul problemei, la fel ca şi toate celelalte lucruri, şi-şi dădu brusc seama de vraja pe care o resimţise visând. Ar fi trebuit să îşi pună întrebarea asta mai de mult. O privi, iar visele parcă prinseră viaţă în jurul ei, parcă o smulseră din prezent pentru a o plasa în epoca aceea atât de îndepărtată. Revăzu razele soarelui, corpul întins al mamei, gemenele aplecându-se deasupra moartei. Câte întrebări...
― Dar ce au de-a face visele astea cu catastrofa care se produce? întrebă el brusc.
Nu se putuse sustrage în nici un fel viselor acelora fără de sfârşit.
Femeia se uită îndelung la el înainte de a-i răspunde.
― O să povestesc despre toate astea, în măsura în care cunosc răspunsurile. Dar, mai întâi, calmează-te. Te comporţi de parcă ai avea iarăşi nerăbdarea tinereţii, ce blestem pe capul tău.
El se puse pe râs.
― N-am fost niciodată tânăr. Ce vrei să zici?
― Te înfurii, o iei razna. Iar eu n-am cum se te consolez.
― Dar, dacă ai putea, ai face-o?
― Da.
Continuă să râdă încetişor.
Doar că ea, cu o graţie de nedescris, îşi deschise braţele spre el. Gestul îl uimi, nu pentru că ar fi fost extraordinar, ci pentru că o văzuse atât de des în vis îmbrăţişîndu-şi în felul acesta sora geamănă.
― Mă numesc Maharet, spuse ea. Poţi să-mi spui pe nume şi să renunţi la orice neîncredere. Intră, te rog, în casa mea.
Se înclină spre el, îi luă faţa în mâini şi-l sărută pe obraji. Părul ei bogat îi atinse pielea, iar senzaţia îl tulbură. Şi parfumul care i se degaja din haine îl tulbură. Era un parfum oriental, care-i amintea de tămâie, iar asta îl ducea cu gândul la criptă.
― Maharet, rosti el furios. Dacă era atâta nevoie de mine, de ce n-ai venit să mă scoţi din puţul acela de gheaţă? Doar pe tine nu te putea opri.
― Dar am venit, Marius, spuse ea. De aceea eşti acum printre noi. Îi dădu drumul şi îşi lăsă mâinile în jos, prinzând cu graţie rochia. Crezi că n-am avut nimic de făcut de-atâtea nopţi de când tot neamul nostru ne e distrus? în lumea întreagă, a dat şi-n stânga, şi-n dreapta în toţi cei la care ţinusem, pe care-i cunoscusem. Nu puteam fi peste tot pentru a-i proteja pe toţi. Strigătele lor îmi parveneau din toate colţurile pământului. Pe dea¬supra, am şi eu o obligaţie personală, o durere a mea...
Se opri brusc.
Faţa i se coloră uşor, ca a unei muritoare; îi reapărură micile riduri normale care dau expresie oricărui om cu trup fierbinte. Era îndurerată atât fizic cât şi psihic, i se împăienjeneau ochii de lacrimi sângerii. Ce lucru uimitor, fragilitatea acestor ochi într-un trup indestructibil! Sufe¬rinţa pe care o emana, lui îi era insuportabilă ― era ca vi¬sele pe care le avusese. Iarăşi îi trecură prin faţa ochilor tot felul de imagini, foarte vii, dar complet diferite. Apoi brusc îşi dădu seama de ceva.
― Nu-i aşa că nu tu ne-ai trimis visele? şopti el. Că nu tu eşti la originea lor? Nu-i răspunse. Dar, pe toţi sfinţii, unde ţi-e sora? Ce înseamnă toate astea?
Ea avu un moment de teamă, de parcă ar fi lovit-o drept în inimă. Încercă să îşi ascundă de el gândurile, dar el fu pătruns de durerea ei nestinsă. Continuă să-l fixeze în tăcere, îi cerceta cu privirea faţa, tot corpul, de parcă voia să-l facă să înţeleagă că înfăptuise o indiscreţie de neiertat.
Percepu în acelaşi timp teama pe care o emanau Mael şi Santino, care nu îndrăzneau să scoată nici o vorbă. Pandora se lipi şi mai tare de el şi-i strânse uşor mâna, pre-venindu-l parcă de o primejdie.
De ce se exprimase cu atâta brutalitate, cu atâta impe¬tuozitate? Obligaţia mea, propria mea durere... Fir-ar să fie!
O privi cum închide ochii, cum şi-i apasă cu degetele, de parcă voia să blocheze durerea pe care o simţea în ei şi nu putea.
― Maharet, spuse el cu un suspin dulce, cinstit. Suntem în plin război, iar noi stăm pe câmpul de bătaie şi ne adresăm cuvinte grele. Recunosc că eu sunt cel care greşeşte. Vreau numai să înţeleg.
Ridică privirea spre el, cu capul tot înclinat, cu o mână încă la ochi. Privirea era arzătoare, aproape răutăcioasă. Totuşi, el se pomeni uitându-se cu atenţie la curbura fină a degetelor ei, la unghiile lucioase, la inelele cu rubine şi smaralde care sclipeau în lumină.
Îi veni în cap o idee la fel de stupidă pe cât de îngrozi¬toare că, dacă nu isprăvea cu prostiile, n-o să mai apuce vreodată să-l revadă pe Armand. Ar putea, în definitiv, să-l alunge, poate, şi mai rău... Şi dorea atât de tare, înainte ca totul să se sfârşească, să-l revadă pe Armand.
― Intră acum, Marius, vorbi ea brusc, cu o voce poli¬ticoasă, iertătoare. Intră cu mine şi fii alături de copilul tău, apoi ne vom aduna şi cu ceilalţi, care-şi pun aceleaşi întrebări. Atunci vom începe.
― Da, copilul meu... murmură el.
Dorul după Armand îl străbătea iar ca o melodie, ca frazele pentru vioară ale lui Bartok, răsunând într-o încăpere bine ascunsă, departe, unde-ar fi avut toată eter¬nitatea pentru a le asculta. Totuşi, o ura, îi ura pe toţi, se ura până şi pe sine. Cealaltă soră, unde era cealaltă? O imagine de junglă sufocantă. De liane rupte, de arbuşti călcaţi în picioare. Încercă în zadar să se stăpânească. Veninul îl sugruma.
De câte ori nu observase la muritori această respingere morbidă a vieţii. De câte ori nu-i auzise, până şi pe cei mai înţelepţi, spunând că "viaţa nu merită trăită", fără să-i poată pricepe vreodată. Acum îi înţelegea.
Ca prin vis, îşi dădu seama că ea se întorsese spre cei¬lalţi, că-i poftea în casă pe Santino şi pe Pandora. O văzu, ca prin ceaţă, conducându-i. Avea părul foarte lung, îi cădea până la talie într-o masă de bucle roşii mătăsoase. Simţi dorinţa de a-l atinge, de a verifica dacă erau pe atât de moi pe cât păreau. Ce fantastic să te laşi subjugat de un asemenea amănunt, acum, de ceva impersonal, care să te facă să te simţi din nou bine. De parcă nu s-ar fi petrecut nimic, de parcă lumea îşi continua cursul şi cripta era din nou în siguranţă, centru al lumii sale. Ce nefericire, creie¬rul acesta uman care capta totul şi nimic. Când Armand era atât de aproape... aşteptându-l...
Ea îi conduse printr-o serie de camere spaţioase, fără prea multe mobile. Deşi era totul deschis, casa avea aerul unei citadele; bârnele tavanelor erau imense; şemineurile, în care ardeau focuri, păreau a fi doar enorme vetre de piatră.
Semăna grozav cu saloanele din vechea Europă, când drumurile romane picaseră în ruină, iar limba latină fusese uitată, când se ridicaseră din nou triburile război¬nice. Celţii triumfaseră în cele din urmă. Ei fuseseră cei care cuceriseră Europa, castelele ei feudale erau, de fapt, tabere celtice; până şi în statele moderne continuau să existe mai degrabă superstiţiile celtice decât raţiunea romană.
Arhitectura casei trimitea şi mai în trecut. Oamenii trăi¬seră în oraşe de felul acesta pe vremea în care scrisul nu fusese inventat; când pereţii erau din bârne şi din pământ lipit, când erai înconjurat de ţesături făcute de mână ori de obiecte de metal bătut.
Găsea că era un loc plăcut; ah, stupidul ăsta de creier, ce-i ardea lui acuma dacă era plăcut sau nu? Casele nemuritorilor îl intrigaseră din totdeauna. Iar aceasta era o construcţie demnă de studiu cu amănuntul, care cerea mult timp ca să o cunoşti.
Trecură de o uşă de oţel şi intrară în măruntaiele muntelui. Îl izbi mirosul de pământ reavăn. Totuşi, înain¬tau pe culoare noi, cu pereţii îmbrăcaţi în plăci de cositor. Auzea zgomotele generatoarelor, ale calculatoarelor, ale tuturor maşinăriilor electrice, care-i dădeau întotdeauna o senzaţie de siguranţă în casa lui.
Urcară o scară pe urmele lui Maharet, o scară care părea interminabilă, ducând din ce în ce mai sus. Acum pereţii erau tăiaţi chiar în munte, lăsând să se vadă vinişoarele colorate ale argilei şi ale rocilor dure. Ici şi colo prinseseră rădăcină ferigi minuscule, dar lumina de unde venea oare? De la o lucarnă de deasupra. Ca o mică poartă a raiului. Se uită în sus, recunoscător, la palida lumină albăstruie.
În cele din urmă, ajunseră pe un palier larg şi intrară într-o cameră mică şi întunecoasă. La capătul ei era o uşă deschisă spre o cameră mult mai mare unde aşteptau cei¬lalţi; dar Marius nu percepu pentru moment decât flăcările strălucitoare ale focului de la distanţă şi asta îl făcu să îşi ferească ochii.
În camera asta mică era cineva care îl aştepta, cineva a cărui prezenţă n-o putuse detecta decât ca orice om. Cineva care se afla acum în spatele lui. În vreme ce Maharet îi conducea pe Pandora, pe Santino şi pe Mael în camera cea mare, înţelese ce-avea să se întâmple. Ca să îşi facă curaj, trase aer în piept şi închise ochii.
Ce derizorie îi părea acum toată amărăciunea pe care o simţise; se gândea la cel care n-avusese parte decât de o neîntreruptă suferinţă de atâtea secole, a cărui tinereţe, cu toate nevoile ei, devenise într-adevăr eternă; la cel pe care nu-l putuse nici salva, nici perfecţiona. De câte ori, de-a lungul anilor, nu visase la această reîntâlnire, fără să aibă curajul să o provoace; iar acum, când lumea era un câmp de bătălie, când în jur nu era decât distrugere, când totul era răsturnat, erau în fine pe punctul de a se revedea.
― Dragostea mea, şopti el. Se simţi brusc extrem de obosit, ca puţin mai în urmă, după zborul peste pustiul de gheaţă, pe deasupra norilor indiferenţi. Nicicând nu-i ieşi¬seră pe gură vorbe mai pornite din inimă. Frumosul meu Amadeo, mai adăugă.
Întinzând braţele, îi simţi atingerea mâinii.
Încă mai era moale carnea asta supranaturală, moale de parcă aparţinea unui muritor, răcoroasă, atât de plăcută. Nu se mai putu stăpâni. Plângea. Deschise ochii, să-i întrezărească silueta de adolescent. Ah, această expre¬sie, atât de plină de dragoste, atât de supusă. Apoi îl luă în braţe.
Cu secole în urmă, într-un palat din Veneţia, încer¬case să exprime în culori nemuritoare calitatea acestei iubiri. Şi ce concluzie trăsese? Că niciunde pe lume nu mai putea întâlni acelaşi mister într-o fiinţă, acelaşi devo¬tament şi acelaşi abandon; că în acest copil de rând, în acest copil profund rănit, găsise un amestec de tristeţe şi de graţie naturală mai impresionant decât orice pe lume. Acest copil îl înţelesese. Şi îl iubise mai mult decât oricine vreodată.
Printre lacrimi văzu că nu era admonestat pentru teri¬bila experienţă pe care i-o impusese. Văzu aceleaşi trăsături pe care le pictase, poate uşor schimbate de ceea ce numim în mod naiv înţelepciune; văzu aceeaşi dragoste pe care contase atât de mult în nopţile lui de disperare.
De-ar avea măcar timp, timp să stea de vorbă pe-nde-lete, nopţi şi nopţi la rând, în vreun loc cald, liniştit, prin¬tre arborii aceia gigantici de sequoia! Dar ceilalţi îi aşteptau; aşa că momentele acestea deveneau cu atât mai preţioase, cu atât mai pline de tristeţe.
Întări strânsoarea braţelor în jurul lui Armand. Îi sărută buzele, şuviţele lungi de păr în dezordine. Îi mângâie umerii. Îi examină mâna mică, fină, pe care-o ţinea într-a lui. Fiece amănunt pe care încercase să-l păstreze pe veci, pe pânză; fiece amănunt păstrat prin moarte.
― Ne aşteaptă, nu-i aşa? şopti el. Nu ne lasă la dispo¬ziţie decât câteva minute.
Fără să stea pe gânduri, Armand aprobă din cap. Cu o voce joasă, aproape inaudibilă, spuse:

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:19 pm

― Ne e de ajuns. Am fost întotdeauna convins că ne vom revedea. Ah, amintirile pe care le trezea vocea aceasta! Palatul cu tavanele în chesoane, paturile acope¬rite cu catifea roşie. Silueta acestui băiat care se grăbea pe scările de marmură, cu obrajii îmbujoraţi de vântul rece al Adriaticii, cu ochii lui negri plini de foc. Până şi în clipele cele mai negre, continuă vocea, am ştiut că ne vom reve¬dea înainte de-a fi liber să pier.
― Liber să pieri? reacţionă Marius. Suntem cu toţii liberi să pierim oricând, nu-i aşa? Ceea ce ne trebuie acum este curajul de-a o face, dacă e într-adevăr ceea ce trebuie făcut.
Armand păru să cadă o clipă pe gânduri. Distanţarea ce apăru pe faţa lui îl întristă iarăşi pe Marius.
― Da, acesta-i adevărul, spuse el.
― Te iubesc, şopti brusc Marius, exact ca un muritor purtat de pasiune. Te-am iubit din totdeauna. Cât aş vrea să cred în orice altceva decât în dragoste în momentul acesta; dar nu pot.
Un mic zgomot îi întrerupse. Maharet se apropiase de uşă.
Marius îşi petrecu braţul pe după umerii lui Armand. Câteva secunde încă pluti între ei doar linişte şi înţelegere. Apoi o urmară pe Maharet în camera uriaşă din vârful muntelui.


ERA toată din sticlă, în afara peretelui din spatele lui şi a burlanului de fier care cobora din tavan până deasupra şemineului unde ardea focul. Nu erau alte lumini în cameră în afara flăcărilor, de jur împrejur se vedeau vârfu-rile uriaşilor arbori de sequoia, iar dincolo de ele, cerul de deasupra Pacificului, plin de norişori vaporoşi şi de stele timide.
Ce splendid amurg! Deşi diferit de cel din golful Napoli sau de cel ce putea fi văzut de pe coasta Annapur-nei, sau de pe vreun vas lăsat în voia curenţilor în mijlocul mării întunecate. Prin simpla sa imensitate cerul era superb, şi-şi dădu seama că nici cu o jumătate de oră în urmă fusese acolo sus, înaintând prin beznă, vizibil doar tovarăşilor de călătorie şi stelelor. Îi reveni bucuria, ca în clipa în care-i privise părul lui Maharet.
Nici o tristeţe nu-l mai bântuia, ca în clipa în care şi-l imaginase pe Armand lângă el; era o bucurie pură, imper¬sonală şi transcendentă. Un motiv de a rămâne în viaţă.
Îi trecu prin minte că n-avea talent pentru amărăciune sau regret, că nu era dotat pentru aşa ceva şi că, dacă voia să îşi recâştige demnitatea, ar face mai bine să fie sobru.
Un mic râs vesel îi întâmpină, un semn amical, poate puţin exaltat, râsul unui novice care nu prea ţinea cont de convenienţe. Răspunse printr-un zâmbet, aruncându-i o privire celui amuzat, Daniel. Daniel, ziaristul fără nume din Interviu cu un vampir. Brusc, îşi dădu seama că acest tânăr zănatec era copilul lui Armand, singurul pe care îl crease vreodată. Un bun început pe drumul iadului pen¬tru novicele acesta, pentru fiinţa aceasta exuberantă, într-o veşnică beţie, înzestrată cu puterile sângelui lui Armand.
Îi trecu rapid în revistă şi pe ceilalţi adunaţi în jurul mesei ovale.
La dreapta, ţinându-se deoparte, era Gabrielle, cu părul ei blond împletit într-o unică coadă pe spate, cu ochii plini de o îngrijorare pe care nu şi-o ascundea; lângă ea, Louis, dezarmat şi pasiv ca întotdeauna, studiindu-l pe Marius în tăcere, cu un soi de interes ştiinţific sau cu ado¬raţie, sau cu amândouă. Alături era iubita lui, Pandora, cu părul castaniu lăsat pe umeri şi încă strălucind de parti¬cule de gheaţă topită. În fine, Santino, aşezat la dreapta ei, din nou calm, impecabil în hainele lui negre de catifea curăţate de noroi.
La stânga lui era Khayman, alt străbun, cu o faţă şi mai netedă decât a lui Maharet, care-şi comunică în mod spon¬tan numele în tăcere si care îţi dădea fiori. Marius îşi dădu seama că nu era în stare să îşi dezlipească ochii de la el. Faţa Mamei şi a Tatei nu avuseseră niciodată un aseme¬nea efect asupra lui, deşi aveau aceiaşi ochi negri şi păr ca abanosul. Probabil că ceea ce schimba totul era zâmbetul. Expresia deschisă, prietenoasă era prezentă, în ciuda efor¬turilor veacurilor de a i-o şterge de pe faţă. Fiinţa asta părea ori un sfânt, ori un mistic, deşi în realitate era un ucigaş feroce. Recentele festinuri cu sânge uman îi dădeau pielii un aspect ceva mai moale şi obrajilor o uşoară îmbujorare.
Mael, neglijent, cu părul vâlvoi ca de obicei, luase loc la stânga lui Khayman. După el venea o altă fiinţă străveche, Eric, care, după aprecierea lui Marius, avea cel puţin vreo trei mii de ani de existenţă, emaciat, în apa¬renţă foarte fragil, care n-avusese mai mult de treizeci de ani la moarte. Îl privea pe Marius cu nişte ochi mari căprui, blânzi, dus pe gânduri. Hainele lui, făcute pe măsură, erau perfect asemănătoare celor purtate de orice om de afaceri din zilele noastre.
Dar cealaltă fiinţă? Era la dreapta lui Maharet, care se aşezase la celălalt capăt al mesei, faţă în faţă cu Marius. De data asta, fu realmente zguduit. Prima idee care-i tre¬cu prin cap fu că-i cealaltă soră, atât de tare semănau, cu ochii verzi şi părul roşu ca arama.
Dar fiinţa aceasta trăise până ieri, de asta era sigur. Nu-şi putea explica de ce era atât de puternică şi atât de albă, şi îngheţată. La fel de inexplicabile erau şi felul în care-l pătrundea cu privirea şi nemaipomenita forţă tele¬patică cu care-i transmitea o cascadă de imagini întune¬cate, dar extrem de bine conturate, pe care parcă nu le putea controla. În clipa aceasta avea în minte, redându-l cu o inimaginabilă perfecţiune a detaliului, tabloul pe care-l pictase, avându-l ca model pe Amadeo, înconjurat de îngerii cu aripi negre, rugându-se îngenuncheat. Pe Marius îl trecu un fior rece.
― Tabloul meu. În pivniţele Ordinului Talamasca? şopti el. Se puse pe râs, insolent, plin de venin. Deci este acolo!
Fiinţa se sperie; nu avusese intenţia să îşi dezvăluie gândurile. Tulburată, dornică să protezeje Ordinul, se reînchise în sine. Parcă trupul i se micşorase la jumătate, doar că puterea i se dubla. Un monstru. Un monstru cu ochi verzi şi cu oase delicate! Ieri fusese creată, chiar ieri, după cum ghicise; avea ţesuturi vii în ea. Brusc, înţelese totul. Purta numele de Jesse şi era opera lui Maharet. Ca muritoare, era o reală descendentă a lui Maharet; iar acum devenise fiica acestei mame cu o existenţă milenară. Revelaţia îl stupefie, dar îl şi înspăimântă într-o oarecare măsură. Sângele ce curgea acum prin venele acestei novice avea puteri inimaginabile până şi pentru Marius. Ea nu resimţea în nici un fel nevoia de a bea, de pildă, deşi nici nu murise încă de-a binelea.
Dar era momentul să-nceteze cu studiul nemilos al celor din jur. În definitiv, numai pe el îl mai aşteptau. Totuşi, nu fu în stare să nu se-ntrebe ce deveniseră urmaşii lui muritori, unde erau, pentru numele lui Dumnezeu, copiii nepoţilor şi ai nepoatelor pe care-i iubise din toată inima pe când era în viaţă. E adevărat că şi el urmărise timp de câteva sute de ani evoluţia familiei, apoi le pierduse urma, nu mai fusese capabil să recu¬noască nici Roma. Lăsase totul în întuneric, ca Roma însăşi care intrase în obscuritate. Era însă convins că şi-n ziua de azi călcau pe pământ oameni care purtau sângele familiei în vine.
Rămase în continuare cu ochii la novicea roşcată. Ce fantastic semăna cu străbuna ei! înaltă, cu o osatură fra¬gilă, de o severă frumuseţe. E aici un secret enorm, ceva ce are de-a face cu genealogia, cu familia... Purta haine moi, de culoare închisă, ca şi străbuna ei; avea mâini imaculate, nu era nici machiată, nici parfumată.
Fiecare în felul lui era magnific. Înaltul Santino, robust, elegant în hainele lui negre de prelat, cu ochi negri sclipitori, cu o gură senzuală. Chiar şi Mael, care părea neîngrijit, avea o prezenţă feroce, impunătoare, stând cu ochii numai la fiinţa aceea străveche, în privirea lui amestecându-se iubirea si ura. Armand, cu fata lui de înger, mai frumos decât orice posibilă descriere. Până şi tânărul Daniel, absolut încântător cu părul lui blond cenuşiu şi ochii violeţi.
Oare nimeni care primea nemurirea nu era urât? Sau tocmai această calitate de damnat transforma în fru¬museţe tot ce era sacrificat în flăcările iadului? Gabrielle, de pildă, fusese cu siguranţă o frumuseţe pe când era în viaţă, de la ea îi venea lui Lestat neînfricarea, deşi ea n-avea impetuozitatea lui. Sau Louis, cu siguranţă că Louis fusese ales pentru figura lui de o rară delicateţe, pentru adâncimea ochilor lui verzi. Fusese ales din cauza atitudi¬nii melancolice pe care o păstra până şi acum. Parcă era un muritor pierdut printre ei, faţa lui moale, plină de culoare, exprima o mie de simţăminte; trupul întreg părea în mod ciudat lipsit de apărare, iar ochii i se plimbau de colo-colo curioşi şi trişti. Până şi Khayman, care inspira atâta groază, avea un chip şi un corp perfect.
În ce o privea pe Pandora, o revăzu vie, muritoare, când se uită la ea, văzu femeia inocentă, pasionată, care-i apăruse în cale cu atâtea secole înainte, într-o noapte neagră ca cerneala, în Antiohia, implorându-l să o facă nemuritoare. Nici pe departe ce era acuma, o fiinţă melancolică, absentă, nemişcată în mantia ei cu aspect biblic, cu privirea pierdută în zare, spre galaxiile estom¬pate de norii groşi ce se vedeau prin pereţii de sticlă. Chiar Eric, cu pielea albită, sidefată de miile de ani de existenţă, totuşi păstrând, ca şi Maharet, un aer de mare umanitate, cu atât mai atrăgător, cu cât se amestecau în aspectul lui calităţile şi graţia unei fiinţe androgine.
Adevărul e că, de când exista el, Marius nu mai văzuse o adunare de acest fel ― o reuniune de nemuritori de tot felul de vârste, de la cei de-abia creaţi la cei mai străvechi; fiecare dotat cu puteri incomensurabile şi având slăbiciu¬nile lui, puternic până şi tânărul copil, parcă veşnic în delir, creat cu măiestrie de Armand, care nu-şi oferise nicicând altcuiva sângele virginal. Marius avea toate moti¬vele să se îndoiască că o astfel de "familie" se mai reunise vreodată.
Dar el? Care era locul lui în tabloul acesta, el care se considerase dintotdeauna cel mai vârstnic în cadrul uni¬versului său bine controlat, în care cei mai vechi fuseseră doar idoli tăcuţi? Sângele închegat îi fusese curăţat de vânt de pe părul lung până la umeri şi de pe faţă. Mantia lungă era încă umedă de la zăpezile prin care trecuse. Pe măsură ce se apropia de masă, aşteptând cam pe picior de război să fie poftit de Maharet să se aşeze, îşi imagină totuşi că şi el arăta la fel de monstruos ca şi ceilalţi, cu ochii lui albaştri şi reci mocnind de mânia care-l ardea pe dinăun¬tru. '
― Te rog, îi spuse ea cu o voce plină de graţie şi-i făcu semn să se aşeze pe scaunul de lemn din faţa lui, evi¬dent un loc de onoare, în celălalt capăt, dacă acceptai că locul ocupat de ea era capul mesei.
Era confortabil scaunul acela, nu semăna cu majorita¬tea mobilelor moderne. Spătarul rotunjit i se păru perfect pentru spatele lui, îşi putea sprijini braţele, şi acesta era un lucru bun. Armand luă loc lângă el, pe scaunul liber de la dreapta.
Maharet se aşeză fără nici un zgomot. Îşi puse mâinile, cu degetele împreunate, pe masa lustruită. Îşi aplecă frun¬tea, de parcă încerca să îşi adune gândurile înainte de-a începe.
― Noi cei de-aici suntem toţi care am mai rămas? întrebă Marius. În afară de regină şi de prinţul insolent, şi de...
Se opri.
Un val de nelinişte se răspândi în tăcere printre cei¬lalţi. Unde era sora mută? Care era misterul?
― Da, spuse, Maharet, în afară de regină, de prinţ şi de sora mea. Da, numai noi am mai rămas. Numai noi mai contăm, în orice caz. Făcu o pauză, să permită vorbelor ei să îşi facă bine efectul. Privi cu blândeţe întreaga reu¬niune. Poate pe undeva departe, continuă ea, mai sunt alţii ― dintre cei foarte vechi, care au preferat să nu se amestece. Sau dintre cei pe care îi mai urmăreşte încă şi care sunt condamnaţi. Dar în sensul puterii de decizie, de influenţă asupra destinului neamului nostru, de dorinţă de a acţiona, nu mai suntem decât noi.
― Ce-i cu fiul meu? întrebă Gabrielle. Avea vocea plină de enervare, de emoţie, într-un mod subtil cei pre¬zenţi nu o interesau. Ar putea vreunul dintre voi să-mi spună ce a făcut cu el şi unde se află? îşi plimbă privirea de la Maharet la Marius, fără frică, dar disperată. Voi aveţi, cu siguranţă, suficientă putere ca să ştiţi unde e.
Asemănarea dintre ea şi Lestat îl impresiona pe Marius. De la ea moştenea Lestat acea splendidă forţă, nu era nici o îndoială. Dar ea poseda un calm rece pe care Lestat n-avea cum să-l înţeleagă vreodată.
― Este cu ea, cum ţi-am mai spus, îi răspunse Khayman cu o voce adâncă, fără grabă. Dar dincolo de asta, ea nu ne permite să mai vedem.
Era evident că Gabrielle nu credea. Singura ei dorinţă era să plece, să-i părăsească, să rămână singură. Pe ceilalţi, nimic nu i-ar fi smuls de la masa aceea. Dar ea nu se simţea angajată cu nimic faţă de ceilalţi, era limpede.
― Permite-mi să-ţi explic un lucru, spuse Maharet, căci este de cea mai mare importanţă. Mama este extrem de abilă în privinţa ascunderii gândurilor sale, de bună seamă. Pe deasupra, noi, cei din timpurile foarte vechi, n-am putut niciodată comunica telepatic nici cu Mama, nici cu Tata şi nici între noi. Suntem, pur şi simplu, prea aproape de sursa care ne-a transformat în ce suntem azi. Suntem incapabili să vedem sau să auzim ce gândesc cei apropiaţi, exact cum se întâmplă în cazul vostru între novice şi iniţiator. Doar că, pe măsură ce-a trecut timpul şi au apărut tot mai mulţi băutori de sânge, ei şi-au dez¬voltat puterea de comunicare telepatică între ei, cum fie¬care dintre noi comunică dintotdeauna cu muritorii.
― Deci Akasha nu te-ar putea găsi nici pe tine, spuse Marius, nici pe Khayman... dacă n-am fi noi prezenţi.
― Exact. Ea trebuie să scormonească în minţile celorlalţi ca să ne vadă. Iar noi suntem obligaţi să facem acelaşi lucru ca să o vedem pe ea. Fireşte, percepem un zgomot anume din când în când, când se apropie vreunul dintre cei foarte puternici, un sunet care are de a face cu prezenţa unei enorme energii şi cu o respiraţie şi un anume sânge.
― Aha, acesta era zgomotul, murmură încet Daniel. Sunetul acela îngrozitor şi neîntrerupt.
― Dar nu ne putem ascunde nicăieri de ea? întrebă Eric. Noi, cei pe care ea îi poate auzi şi vedea?
Era o voce foarte tânără, desigur, şi un accent neprecis, dar pronunţat, fiecare vorbă fiind rostită cu grijă, cu o intonaţie superbă.
― Ştii bine că nu, răspunse Maharet, arătând că-şi pierde un pic răbdarea. Pierdem timpul vorbind de ascuns. Sunteţi aici pentru că ori n-a putut, ori nu a vrut să vă distrugă. Asta-i tot. Trebuie să continuăm.
― Sau pentru că n-a terminat încă... zise Eric dezgustat. N-a decis încă în mintea ei infernală cine tre¬buie să moară şi cine trebuie să rămână în viaţă!
― După părerea mea, suntem în siguranţă aici, spuse Khayman. După câte ştiu, regina a avut deja ocazia să-l distrugă pe fiecare dintre cei prezenţi.
Dar tocmai asta era problema lui Eric, îşi dădu seama Marius. Nu era deloc clar dacă Mama încercase deja să-l distrugă şi pe el care, după toate aparenţele, se deplasa întotdeauna în compania lui Maharet. Eric n-o slăbea din priviri pe Maharet.
Schimbară un semn, dar nu telepatic. Apoi Marius pricepu că Maharet îl crease pe Eric şi că nici unul dintre ei nu ştia dacă Mama l-ar putea distruge sau nu, căci deve¬nise el însuşi foarte puternic. Maharet îi cerea în tăcere să rămână calm.
― Dar pe Lestat, pe el îl percepi, nu? întrebă Gabrielle. Nu ai putea descoperi unde se află amândoi, citindu-i lui mintea?
― Nici măcar eu nu pot cuprinde o distanţă foarte mare, răspunse Maharet. Dacă ar mai exista alţi băutori de sânge care să capteze gândurile lui Lestat şi să servească de intermediari, atunci aş putea să-l găsesc instantaneu. Dar am impresia că nu mai există nimeni. Pe de altă parte, Lestat a ştiut întotdeauna la perfecţie cum să nu-şi demaşte prezenţa; pentru el e o chestie naturală. Aşa se întâmplă cu toţi cei foarte puternici, foarte independenţi şi combativi. Oriunde s-ar afla, în mod instinctiv se rupe total de ceilalţi.
― L-a luat cu ea, spuse Khayman. Întinse o mână peste masă şi şi-o puse peste a lui Gabrielle. O să ne dezvăluie chiar ea totul când o să fie pregătită. Iar dacă între timp îi vine ideea să-i facă vreun rău lui Lestat, nu ne este nici unuia cu putinţă să o împiedicăm.
Pe Marius aproape că-l pufni râsul. În aparenţă, cei străvechi aveau impresia că adevărul gol-goluţ aducea cuiva vreo mângâiere; ce curioasă combinaţie de vitalitate şi de pasivitate în ei! Aşa se petreceau oare lucrurile la începuturile istoriei? Când oamenii simţeau că se declanşează un eveniment inevitabil, stăteau cu mâinile în sân şocaţi şi-şi acceptau soarta? Tare mai era greu de priceput.
― Lui Lestat Mama nu-i va face nici un rău, afirmă el, atât pentru urechile lui Gabrielle, cât şi pentru restul asistenţei. Îl iubeşte cu o dragoste care, la urma urmei, seamănă cu orice dragoste. N-o să-i facă nici un rău, pen¬tru că asta ar face-o chiar pe ea să sufere. Ca şi noi, pot să pun pariu, îi cunoşte toate şmecheriile. Deci n-o să reuşească să o scoată din fire, chiar de va fi atât de nebun încât să încerce.
Gabrielle aprobă din cap cu un zâmbet trist. După părerea ei Lestat era în stare să scoată din fire pe oricine dacă avea ocazia şi timpul necesar; dar îşi păstră părerea pentru ea.
Nu era nici consolată, nici resemnată. Se sprijini de spătarul scaunului de lemn şi-şi fixă privirea în depărtare, de parcă ei nici nu mai existau. Nu se simţea în nici un fel obligată faţă de acest grup; nu se simţea obligată faţă de nimeni, în afară de Lestat.
― Foarte bine, spuse ea rece. Răspundeţi-mi atunci la întrebarea crucială: dacă eu reuşesc să distrug furia asta care mi-a răpit fiul, suntem distruşi cu toţii?
― Cum naiba-ţi închipui că ai putea să o distrugi? întrebă uimit Daniel.
Eric surâse batjocoritor.
Ea îi aruncă o privire dispreţuitoare lui Daniel. Pe Eric îl ignoră. De la Maharet aştepta răspunsul.
― Ei bine? E adevărată sau nu credinţa cea veche? Dacă o distrug pe vipera asta, ca să vorbesc ca în popor, vă distrug pe toţi?
Toţi cei de faţă scoaseră câte un râset timid. Marius scutură din cap. Dar Maharet îi răspunse cu un surâs bine¬voitor:
― Da. În trecut au fost unii care au şi încercat. Tot felul de nebuni care nu credeau că-i adevărat. Spiritul care o animă pe ea se află şi în noi. Distrugi gazda, distrugi şi puterea. Cei tineri pier primii; cei bătrâni se veştejesc încet; probabil că cei mai vârstnici sfârşesc ulti¬mii. Dar ea este regina damnaţilor, iar cei damnaţi nu pot exista fără ea. Enkil era doar consortul ei; de aceea nu mai contează acum că l-a distrus şi că l-a golit complet de sânge.
― Regina damnaţilor, şopti Marius cu glas tare. Fusese în glasul lui Maharet o anumită inflexiune când
spusese asta, de parcă aceste vorbe ar fi deschis răni dure¬roase, groaznice, pe care nici mileniile nu le tămăduiseră. Fără leac, aşa cum nu era leac contra viselor. Din nou, avu impresia că fiinţele acestea antice posedau un simţ al dreptăţii şi o rigoare rară, căci pentru ei limbajul, ca şi gândurile guvernate de el, probabil că nu fusese niciodată complicat în mod inutil.
― Gabrielle, reluă Khayman, pronunţându-i numele la perfecţie, nu putem să-l ajutăm pe Lestat. Trebuie să folosim timpul pe care-l mai avem pentru a face un plan. Se întoarse spre Maharet. Visele, Maharet. De ce suntem asaltaţi în prezent de visele acestea? Asta ne interesează pe toţi.
Brusc se făcu tăcere. Toţi cei prezenţi le avuseseră într-o formă sau alta. Gabrielle si Louis fuseseră cel maipuţin vizitaţi de ele, atât de puţin, încât Gabrielle nici nu le dăduse vreo atenţie până în seara aceasta, iar Louis, speriat de Lestat, şi le scosese din minte cu desăvârşire. Până şi Pandora, care mărturisea că personal nu le avu¬sese, îl avertizase pe Marius de ceee ce aflase de la Azim. Santino le considera transe de care nu putea scăpa.
Marius află acum că, pentru cei mai recenţi, Jesse şi Daniel, ele reprezentaseră un fel de maledicţie, care-i chi-nuise cu cruzime la fel ca şi pe el.
Dar Maharet tot nu răspundea.Durerea din ochi i se accentuase. Marius i-o percepea ca pe o vibraţie fără sunet. Simţea spasmele din nervii minusculi ai ochilor.
Se aplecă uşor în faţă, încrucişîndu-şi mâinile pe masă.
― Maharet, spuse el. Sora ta este cea care ne trimite visele, nu-i aşa? Nici un răspuns. Unde se află Mekare?
Iarăşi linişte.
Simţea durerea pe care-o emana. Şi-i părea rău, îi părea enorm de rău că încă o dată fusese atât de brutal. Dar, dacă urma să fie util în vreun fel reuniunii, era dator să împingă lucrurile spre o concluzie. Îi reveni în minte Akasha în criptă, fără să ştie de ce. Se gândi la zâmbetulde pe buzele ei. Se gândi şi la Lestat ― cu disperare, dar cu dorinţa de a-l proteja. Însă Lestat nu mai era acum decât un simbol: îl simboliza pe el. Îi simboliza pe ei toţi.
Maharet se uită la el într-un mod foarte ciudat, de parcă reprezenta un mister pentru ea. Se uită apoi şi la ceilalţi. In sfârşit, se hotărî să vorbească:
― Aţi văzut în vis cum am fost despărţite, spuse ea încetişor. Cu toţii aţi visat asta. Aţi văzut cum ne-a încon¬jurat mulţimea şi pe mine, şi pe sora mea, cum ne-au despărţit cu forţa, cum ne-au pus în sarcofage de piatră, Mekare nefiind în stare să-mi spună o vorbă, pentru că i se tăiase limba, eu fără să o pot vedea pentru ultima oară, pentru că mi se scoseseră ochii.
Eu însă am văzut scena în minţile brutelor care ne chi¬nuiau. Am înţeles că eram duse fiecare pe malul unei mări. Mekare ― la apus, eu ― la răsărit.
Am rătăcit pe ape, pe pluta de smoală şi buşteni, vie în sarcofagul de piatră, timp de zece nopţi. În cele din urmă, când pluta s-a scufundat şi apa a forţat capacul să se deschidă, am fost liberă. Oarbă, torturată de sete, am înotat până la mal şi am furat, de la primul muritor de care-am dat, perechea de ochi ca să văd, sângele ca să mă hrănesc.
Dar cu Mekare ce s-a-ntâmplat? A fost aruncată în oceanul de la apus, ale cărui ape mergeau până la capătul lumii.
Am încercat să o caut din prima noapte; am căutat-o prin toată Europa, toată Asia, prin junglele de la sud şi prin ţinuturile îngheţate ale nordului. Secol după secol am tot căutat-o, apoi, când pământenii au descoperit Lumea Nouă, am plecat în căutarea ei şi-acolo.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:19 pm

N-am regăsit-o niciodată. N-am dat niciodată de-un muritor sau de un nemuritor care să fi dat de ea sau care să-i fi auzit numele. Apoi, în acest secol, în anii de după cel de-al doilea mare război, un arheolog singuratic a dat, în junglele de sus, din munţii din Peru, de o mărturie indiscutabilă a existenţei surorii mele: pe pereţii unei peşteri nu prea adânci, a descoperit desene făcute de ea, siluete rudimentare, colorate cu pigmenţi naturali care povesteau viaţa noastră şi suferinţele prin care am trecut şi pe care acum le cunoaşteţi cu toţii.
Dar trecuseră şase mii de ani de când fuseseră scrijelite pe piatră. Or despărţirea noastră avusese loc acum şase mii de ani. Nu s-a mai descoperit nici un alt semn despre existenţa ei.
Eu totuşi n-am abandonat speranţa de a-mi regăsi sora. Am ştiut tot timpul acesta, aşa cum ştiu numai gemenii, că e încă în viaţă, că nu sunt singură pe lume.
Acum, de zece nopţi încoace, am, pentru prima dată, o dovadă că sora mea nu m-a părăsit. Dovadă conţinută chiar în vise.
Visele nu sunt altceva decât gândurile lui Mekare, ima¬gini pe care le vede ea, mânia şi durerea pe care le resimte ea.
Tăcere. Toţii ochii erau fixaţi pe ea. Marius însuşi era uluit. Nu îndrăznea nici el să vorbească din nou, lucrurile stăteau mai rău decât îşi imaginase, iar implicaţiile erau acum cu totul clare.
Visele veneau de la cineva care supravieţuise peste milenii, dar nu-şi păstrase conştiinţa de sine; era foarte posibil ca viziunile să îşi aibă originea într-un spirit rătăcit, într-o minte animalică, în care amintirile nu fac decât să provoace o acţiune pe care animalul nici n-o înţelege, nici nu o cântăreşte. Asta putea explica de ce visele erau atât de clare, de ce se repetau la nesfârşit.
Forma pe care o întrevăzuse câte o clipă făcându-şi drum printr-o junglă nu era altcineva decât însăşi Mekare.
― Da, spuse imediat Maharet. "Prin junglă. Umblă", şopti ea. Astea au fost chiar vorbele arheologului în clipa morţii, mîzgălite de el pe o bucată de hârtie lăsată pentru mine. "Prin junglă. Umblă." Dar în care?
Louis fuse cel care rupse tăcerea.
― Atunci, visele poate că nu transmit un mesaj intenţionat, spuse el cu un uşor accent franţuzesc. Poate că nu reprezintă decât prea plinul unui suflet torturat.
― Nu. Eu cred că reprezintă un mesaj, spuse Khayman. Reprezintă un avertisment. Ne sunt destinate tuturor, dar nu numai nouă, ci şi Mamei.
― Cum poţi să spui aşa ceva? îl întrebă Gabrielle. Habar n-avem dacă mai are vreo urmă de raţiune, dacă ştie măcar de existenţa noastră.
― Nu cunoaşteţi întreaga poveste. Eu, da. O să v-o spună Maharet.
O privi pe Maharet.
― Eu am văzut-o, spuse Jesse cu timiditate, uitându-se tot la Maharet. A traversat un râu mare, se apropie; am văzut-o! De fapt, nu mă exprim corect. Am văzut drumul, de parcă eu aş fi fost aceea care mergea.
― Aha, exact ca şi mine, interveni Marius. Ca şi cum aş fi privit prin ochii ei!
― Când mă uitam în jos, vedeam pletele roşii, vedeam cum avansam cu fiecare pas prin junglă, zise Jesse.
― Probabil că ne comunică ceva prin aceste vise, spuse Mael, pierzându-şi răbdarea. Altfel, de ce-ar fi atât de puternică transmisia? Gândurile noastre personale nu poartă în ele atâta forţă. Dar ea a ridicat vocea; ea vrea ca cineva sau ceva să afle ce gândeşte...
― Sau are o obsesie care-i inspiră toate acţiunile... completă Marius. Are un ţel anume. Făcu o pauză. Vrea să se reîntâlnească cu tine, sora ei! Ce altceva ar putea să vrea?
― Nu-i asta, spuse Khayman. Nu acesta îi e scopul. Iar o privi pe Maharet. Are de împlinit o prorocire făcută Mamei. Asta anunţă visele.
Maharet îl studie o clipă în tăcere. Dădea impresia că nu mai suportă discuţia asta despre sora ei; încercă totuşi să îşi adune toate forţele pentru chinul care o aştepta.
― Noi eram acolo când a început totul, mai spuse Khayman. Am fost primii copii creaţi de Mamă, iar visele acestea povestesc lucrurile care s-au petrecut la început.
― Atunci, trebuie să ne spuneţi şi nouă... să ne spuneţi totul, interveni Marius cât putu de blând.
― Ai dreptate, suspină Maharet. Aşa voi face. Se uită pe rând la toţi cei din jur, întârziind cu privirea la Jesse. Vă datorez întreaga poveste, spuse ea, ca să puteţi înţelege ceea ce n-o să putem evita, poate. Vedeţi voi, nu-i doar povestea felului în care a început totul. S-ar putea să fie şi a felului în care se sfârşeşte. Oftă brusc, de parcă perspec¬tiva de a povesti o îndurera peste măsură. Lumea noastră n-a cunoscut nicicând o astfel de tulburare, spuse ea, pri-vindu-l pe Marius. Cântecele lui Lestat, trezirea Mamei, moarte. Se uită un moment în jos, adunându-şi parcă puterile înainte de acest efort. Apoi îi aruncă o privire lui Khayman şi alta lui Jesse, erau cei pe care-i iubea cel mai mult. N-am mai spus-o niciodată, zise, cerându-le parcă să fie indulgenţi. Pentru mine, toată povestea timpurilor pe când eram în viaţă s-a distilat acum într-un mit pur. Vremea pe când mai vedeam soarele. În mitologia aceasta îşi află rădăcinile toate adevărurile pe care le cunosc. Dacă ne întoarcem în trecut, s-ar putea să găsim în el viitorul şi mijlocul de a-l influenţa. Singurul lucru pe care îl mai putem face este măcar să căutăm să înţelegem. Se lăsă o tăcere profundă. Toţi aşteptau plini de respect să înceapă. La început, spuse ea, noi eram vrăjitoare, sora mea şi cu mine. Comunicam cu spiritele, iar ele ne iubeau. Asta până când regina şi-a trimis soldaţii în ţinuturile noastre.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:20 pm

3
LESTAT: REGINA GERURILOR

MI-A dat drumul. Instantaneu, am început să cad; vântul îmi urla în urechi. Mai grav era că nu mai vedeam nimic! Apoi am auzit-o spunându-mi: Ridică-te!
Am trecut printr-un delicios moment de neputinţă totală. Picam ca un bolovan spre pământ şi nimic nu putea să pună capăt căderii; apoi m-am uitat în sus, deşi mă usturau ochii, la norii care se închideau deasupra mea, mi-am adus aminte de turn şi de cum te simţi când urci. M-am hotărât brusc. Urcă! Şi căderea s-a oprit imediat.
Parcă mă prinsese un curent de aer ascendent. Într-o singură clipă am străbătut câteva sute de metri şi m-am pomenit deasupra norilor; nu mai erau decât un soi de pânză albă de lumină pe care de-abia o mai zăream. M-am hotărât să mă las în voia curenţilor. În definitiv, n-aveam de ce să mă duc în vreo direcţie anume în momentul acela. Poate că, dacă nu mă mai temeam de usturime, puteam să deschid bine ochii şi să privesc în jur, în ciuda vântului.
Am auzit-o rîzând pe undeva pe-aproape ― în capul meu ori pe deasupra lui, habar n-aveam unde. Hai, prinţul meu, vino mai sus.
M-am răsucit şi am pornit iar ca o săgeată în sus până ce am zărit-o îndreptându-se spre mine, cu hainele umflate în jur, cu codiţele ei grele uşor zburlite de vânt.
M-a prins şi m-a sărutat. Am încercat să mă îndrept, ţinându-mă de ea, să mă uit în jos şi să-ncerc realmente să văd ceva printre nori. Munţi plini de zăpadă, magnifici în lumina lunii, cu coastele albăstrui dispărând în văile adânci acoperite de zăpadă.
― E rândul tău să mă porţi, mi-a şoptit ea la ureche. Du-mă spre nord-vest.
― Nici nu ştiu unde e.
― Ba da, ştii. Ştie corpul tău. Ştie mintea. Nu le pune nici o întrebare. Dă doar ordinul că aceasta-i direcţia pe care o vrei. Cunoşti acum principiul: când ridicai puşca la ochi, priveai lupul care fugea, nu stăteai să calculezi distanţa sau viteza glonţului; trăgeai, iar lupul cădea mort.
M-am ridicat, cu o uşurinţă incredibilă, apoi mi-am dat seama că se lăsase grea, ţinându-se de braţul meu. Se uita fix la mine, mă obliga să o port. I-am zâmbit. Cred că am şi râs, tare. Apoi am luat-o pe sus în amândouă braţele şi-am sărutat-o şi eu, continuând ascensiunea fără nici o întrerupere. Către nord-vest. Asta însemna la dreapta, iar la dreapta şi ceva mai sus. Într-adevăr, mintea mea ştia; cunoştea terenul peste care plutisem. Am făcut cu măiestrie o cotitură, apoi alta; mă răsuceam, ţinând-o strâns în braţe, infiorat de plăcerea de a-i simţi greutatea corpului, pre¬siunea sinilor pe pieptul meu, buzele, din nou delicat lipite de-ale mele.
S-a apropiat de urechea mea.
― Auzi? m-a întrebat.
Am ascultat cu atenţie; vântul părea să acopere orice alt zgomot, dar totuşi dinspre pământ parcă urca un cor indistinct, voci umane, care la unison, care izolate; voci care se rugau, rostind cuvinte într-o limbă asiatică. Veneau de foarte departe, apoi de extrem de aproape. Două sunete foarte distincte. Mai întâi, era vorba de o lungă procesiune de credincioşi care şerpuia peste trecătorile din munţi şi peste stâncile ascuţite, cântând monoton, ca să se ţină treji în timp ce înaintau cu greu, în ciuda oboselii şi a frigului. Al doilea zgomot venea de la un alt fel de cor uman şi emana dintr-o clădire, era un imn de extaz care se ridica peste muzica tobelor şi a cinelelor.
I-am lipit obrazul de al meu şi m-am aplecat să văd ceva în jos, dar norii formau acum o masă solidă, albă. Totuşi, vedeam, prin intermediul minţilor adoratorilor de jos, o imagine strălucitoare a unei curţi interioare şi a unui templu cu arcade de marmură, cu enorme încăperi pictate. Procesiunea urca spre acest templu.
― Aş vrea să văd despre ce e vorba! i-am spus.
Nu mi-a răspuns, dar nici nu m-a oprit când am luat-o în jos, planând prin aer, ca o pasăre, până în inima norilor. Se făcuse iar uşoară, de parcă nu mai purtam nimic în braţe.
Pe măsură ce ieşeam din marea aceea lăptoasă, am văzut templul strălucind jos, parcă era o machetă de argilă, cu zidurile lui care ocoleau ici şi colo formele acci¬dentate ale terenului. Din rugurile enorme se ridica un oribil miros de trupuri arse. Spre acest ciorchine de aco¬perişuri şi de turnuri se îndreptau bărbaţii şi femeile din procesiune, riscând să alunece pe potecile strâmte şi să îşi găsească moartea.
― Spune-mi cine-i înăuntru, prinţul meu, mi-a zis ea. Spune-mi cine este zeul din templul acesta.
Vreau să văd! Vreau să mă apropii Aceeaşi veche şme¬cherie, dar imediat am început să cad. Am scos un ţipăt teribil, iar ea m-a prins.
― Fii mai atent, prinţul meu, mi-a zis, ajutându-mă să mă redresez.
Am fost convins că-mi crapă inima.
― Nu poţi să ieşi din corp ca să vezi cu ochii tăi ce se-ntâmplă înăuntrul templului şi, în acelaşi timp, să zbori. Priveşte scena prin ochii muritorilor, cum ai făcut înainte.
Tot mai tremuram, ţinându-mă strâns de ea.
― Iar îţi dau drumul dacă nu te calmezi, mi-a zis blând. Comandă-i inimii să-ţi respecte voinţa.
Am oftat profund. Brusc, m-a durut tot trupul, de la forţa constantă a vântului. Iar ochii, ah, mă ardeau atât de tare, că nu mai vedeam nimic. Dar mi-am dat silinţa să uit tot ce nu-mi convenea; să ignor orice durere, de parcă n-ar fi existat. Am apucat-o bine în braţe şi am început iar coborîşul, fiind atent să fie lent; apoi am căutat imaginile din minţile muritorilor de jos şi am reuşit să văd ceea ce vedeau ei.
Pereţi auriţi, ici şi colo arcade dantelate, toate suprafeţele ornamentate bogat; ardea tămâie în cupe, mirosul ei se amesteca cu mirosul de sânge proaspăt. Din când în când, îl zăream neclar şi pe el, pe "zeul templului".
― E un vampir, am şoptit. Un diavol băutor de sânge. Îi atrage la templu, apoi îi măcelăreşte cum îi convine. Totul aicea miroase a moarte.
― Adevăratul măcel de-abia începe, a şoptit ea, sărutându-mă din nou pe faţă cu dragoste. Acum fă să ajungem chiar în curtea templului, atât de fulgerător, încât să nu ne vadă nimeni, chiar lângă rugul funerar.
Aş pune mâna în foc că ordinul a fost respectat chiar înainte ca eu să mă hotărăsc; nu făcusem decât să iau în consideraţie ideea emisă de ea! Mă şi găseam lângă un zid aspru de pământ, cu pietre sub picioare, tremuram din toate încheieturile, eram complet ameţit, iar măruntaiele mi se zvârcoleau de durere. In plus, aveam senzaţia că corpul meu voia să continue drumul în jos, să treacă direct prin stâncile masive.
Sprijinindu-mă de zid, înainte de-a vedea orice, am auzit din nou scandarea ritmică. Întâi, am simţit mirosul focului, al corpurilor arse, abia pe urmă am văzut şi flăcările.
― Dragul meu prinţ, ai fost cât se poate de neîndemânatic, mi-a susurat blând la ureche. Cât pe-aici să ne izbim de zid.
― Nu prea ştiu exact cum s-a întâmplat.
― Vezi, aici e cheia, mi-a spus apoi. Cuvântul "exact". Spiritul tău te ascultă cu iuţeală şi pe de-a-ntregul. Stai şi te gândeşte. Când cobori, nu ţi se astupă nici urechile, nici ochii; doar că totul se întâmplă mult mai repede decât îţi poţi da seama. Ai idee care sunt mişcările exacte când pocneşti din degete? Nu, habar n-ai. Dar o faci exact. Până şi un biet copil muritor o poate face.
Aşa era. Mi-era foarte clar principiul, aşa cum îmi fusese şi exemplul cu puşca şi cu ţinta.
― E doar o chestiune de gradaţie, am răspuns.
― Şi de uitare de sine. Uitare de sine fără nici o frică. Am încuviinţat din cap. Adevărul e că aş fi preferat să cad pe un pat moale şi să dorm. Am clipit din ochi, văzând flăcările acelea teribile, văzând corpurile carbonizându-se în mijlocul lor. Unul dintre ei nici nu era mort, ridica o mână cu degetele încordate. Acum murise. Vai de el.
Mâna ei rece mi-a atins obrazul. Apoi mi-a atins buzele şi mi-a netezit părul încîlcit.
― Tu n-ai avut niciodată un profesor, nu-i aşa? m-a întrebat. Magnus te-a lăsat orfan chiar din prima noapte. Tatăl şi fraţii tăi nu mureau de deşteptăciune. Cât despre maică-ta, ea nu-şi putea suferi copiii.
― Mi-am fost singur profesor, dintotdeauna, am spus pe un ton sobru. Şi trebuie să mărturisesc că mi-am fost şi elevul favorit. A râs. Poate că a existat tot timpul o complicitate între profesor şi elev. Altfel, ai dreptate, n-am avut pe nimeni.
Îmi zâmbea. Flăcările i se reflectau în ochi. Figura îi era luminoasă şi înfiorător de frumoasă.
― Lasă-te în voia mea, mi-a spus apoi, şi eu am să te învăţ lucruri pe care nici nu le-ai visat. Nu ai cunoscut, de pildă, lupta. Adevărata luptă. N-ai simţit niciodată îndem¬nul pur al unei cauze drepte.
N-am răspuns. Eram încă ameţit, nu doar de lunga călătorie prin aer, dar şi de vorbele ei mângâietoare, de adâncimea de nepătruns a ochilor ei negri. Ai fi zis că cea mai mare parte din frumuseţe îi izvora din expresia de blândeţe, din seninătatea ei, din felul în care-şi controla fixitatea privirii chiar şi atunci când restul feţei, strălucitor de albă, se topea într-un zâmbet sau o încruntătură subtilă. Îmi dădeam seama că, dacă mă lăsam în voia simţurilor, aveam să mă simt terorizat până la urmă. Cred că şi ea îşi dădea seama de asta. M-a luat iarăşi în braţe.
― Bea, iubitul meu, mi-a şoptit. O să ai nevoie de puteri serioase pentru ceea ce vreau să faci pentru mine.
Nu ştiu cât timp a trecut. Când s-a îndepărtat de mine, o clipă am rămas buimac, apoi limpezimea a devenit covârşitoare, ca de obicei. Muzica monotonă din templu tuna prin pereţi.
"Azim! Azim! Azim!"
În vreme ce mă făcea să o urmez, nu mi-am mai simţit deloc corpul, parcă aveam în locul lui doar o imagine pe care o păstram despre mine. Mi-am pipăit faţa, mi-am simţit oasele de sub piele, de parcă voiam să simt dacă mai rămăsese ceva solid din mine; dar pielea asta, senzaţia pe care mi-o procura pipăitul, erau cu totul noi. Doamne, oare ce mai rămăsese din mine?
Uşile de lemn s-au deschis ca prin minune în faţa noastră. Am parcurs în tăcere un lung coridor format de coloane svelte de marmură şi de arcade dantelate, care nu reprezenta decât intrarea ce ducea spre o imensă sală cen¬trală, încăperea era plină până la refuz de adoratori frene¬tici care, fără să ne vadă, fără să ne simtă măcar prezenţa, psalmodiau în continuare numele, dansau şi săreau în sus, în speranţa de a-l vedea măcar o clipă pe singurul, pe unicul lor zeu.
― Rămâi lângă mine, Lestat, mi-a şoptit ea cu o voce care m-a atins ca o panglică de catifea în vacarmul din jur.
Mulţimea s-a despărţit, cu violenţă, cădeau trupuri în stânga şi-n dreapta. Într-o clipă psalmodierea a fost înlo¬cuită cu urlete; încăperea a devenit un haos, în timp ce s-a deschis o potecă pentru noi până în centru. Tobele şi cine-lele au amuţit; ne înconjurau doar gemete şi scâncete plângăreţe.
Apoi s-a făcut auzit un murmur admirativ general în clipa în care Akasha a păşit în faţă şi şi-a scos voalul negru.
La câţiva paşi mai încolo, în centrul pardoselii orna¬mentate stătea zeul sângelui, Azim, în odăjdii încărcate de pietre preţioase şi cu un turban negru de mătase în jurul capului. Era desfigurat de furie, privindu-ne pe Akasha şi pe mine.
Din mulţime se auzeau acum rugăciuni; o voce ascuţită a început să fredoneze un imn în cinstea "mamei eterne".
― Linişte! a poruncit Azim.
Nu cunoşteam limba, dar am înţeles cuvântul rostit.
Până şi-n voce i se auzea sângele băut; îl vedeam umflându-i venele. În viaţa mea nu mai văzusem un vam¬pir atât de îmbibat de sânge de om; era cam de vârsta lui Marius, dar avea pielea de culoarea unui bronz auriu. Îi era acoperită de o pojghiţă de sudoare de sânge, chiar şi pe dosul mâinilor mari şi pufoase.
― Îndrăzneşti să vii în templul meu! a zis în aceeaşi limbă pe care n-o cunoşteam, dar sensul vorbelor îmi parvenea perfect telepatic.
― Ţi-a sunat ceasul din urmă! i-a spus ea cu o voce încă şi mai catifelată decât înainte. I-ai înşelat pe aceşti inocenţi neajutoraţi; le-ai distrus viaţa, te-ai îndopat cu sângele lor ca o lipitoare.
Din mulţime s-au auzit ţipete, urlete, implorând milă. Din nou, Azim le-a spus să facă linişte.
― Ce drept ai tu să-mi condamni cultul, a strigat el, îndreptând un deget spre noi, tu care-ai stat nemişcată pe tronul tău de la începutul lumii!
― Lumea n-a început cu tine, frumosul meu bleste¬mat, i-a răspuns Akasha. Când ai apărut tu pe lume, eu eram deja străveche. Acum m-am ridicat şi am de gând să domnesc aşa cum mi-a fost destinul. Tu vei pieri, drept lecţie pentru poporul tău. Vei fi primul meu mare martir. A sosit clipa morţii!
El a încercat să se repeadă la ea. Eu am vrut să mă pun între ei, dar totul s-a petrecut cu o repeziciune teri¬bilă, încât nu s-a mai văzut nimic. Ea a găsit mijlocul de a-l împinge înapoi în aşa fel, încât el a alunecat pe pardoseală şi aproape că s-a răsturnat, apoi a reuşit să se echilibreze, în vreme ce i se rostogoleau ochii în cap.
Din gât i-a ieşit un soi de gîlgâială. Ardea. Hainele îi luaseră foc; se ridica fum din el, un fum cenuşiu, subţire, ondulând prin aerul greu, iar mulţimea urla şi se tânguia, retrăgându-se spre pereţi. El se tot răsucea din cauza focu¬lui care îl consuma; apoi, brusc, cu privirea fixă, s-a ridicat şi s-a repezit iar cu mâinile întinse spre ea.
Am avut impresia că o s-o prindă, înainte ca ea să se hotărască să reacţioneze. Am încercat să intervin, păşind în faţa ei, dar, cu un gest mic al mâinii drepte, m-a împins printre muritorii din spate. Erau cu toţii pe jumătate goi şi se zbăteau nu cumva să-i ating în vreme ce mă echili¬bram.
M-am răsucit şi l-am văzut la nici un metru de ea, rânjind, încercând să o atingă peste cercul de forţă de netrecut care o înconjura.
― Pieri, blestematule! a strigat ea. (Eu mi-am astu¬pat urechile.) Du-te în abisurile pierzaniei. Le-am creat special pentru tine.
Lui Azim i-a explodat capul. Din craniul spart au ţâşnit flăcări galbene şi fum. Ochii erau acum doar nişte cărbuni. Ca fulgerat, tot corpul a izbucnit în flăcări; totuşi, căzând, a păstrat o formă umană, cu un pumn îndreptat spre ea, cu picioarele îndoite, de parcă ar fi intenţionat să sară din nou. Apoi întreaga formă a dispărut într-o imensă pală de foc portocalie.
Întreaga mulţime a fost cuprinsă de panică, la fel cum se întâmplase cu mulţimea de spectatori de la concertul de rock în clipa în care izbucniseră primele incendii, iar Gabrielle, Louis şi cu mine reuşisem să plecăm.
Totuşi, isteria de aici părea să atingă un paroxism mai primejdios. Oamenii se striveau de sveltele coloane de marmură, încercând să se retragă din încăpere spre uşi.
Akasha a făcut un cerc complet, rochia rotindu-i-se în jur, ca un fulger negru şi alb de mătase, iar de jur împrejur muritorii erau parcă apucaţi de mâini invizibile şi aruncaţi pe jos. Trupurile se zvârcoleau în convulsii. Femeile, pri¬vind victimele atinse, se văicăreau şi-şi smulgeau părul de disperare.
Mie mi-a trebuit un moment ca să mă dumiresc, ca să-mi dau seama că nu erau ucişi decât bărbaţii. Dar nu prin foc. Le erau atacate în mod invizibil organele vitale. Le ţâşnea sângele prin ochi şi prin urechi şi mureau. Câteva femei, înnebunite, s-au repezit la ea, dar au murit instantaneu în acelaşi fel. Bărbaţii care o atacau erau pe dată învinşi.
Apoi, direct în cap, i-am auzit vocea:
Ucide-i, Lestat. Omoară bărbaţii până la ultimul.
Eram paralizat. M-am postat lângă ea, nu cumva să o atingă cineva. Dar, oricum, nu ar fi reuşit. Spectacolul depăşea orice coşmar, orice situaţie abominabilă la care luasem parte vreodată în existenţa mea blestemată.
Deodată mi-a apărut drept în faţă, m-a luat de mâini. Vocea ei glacială, moale ca zăpada, devenise un sunet covârşitor care mi s-a înfipt drept în creier.
Prinţul meu iubit, dragostea mea. Vei face asta pentru mine. Ucide-i pe bărbaţi, astfel încât legenda despre pedeapsa primită de ei să depăşească legenda templului. Ei sunt adepţii zeului sângelui. Femeile n-au nici o vină. Pedepseşte-i pe bărbaţi în numele meu.
― Pentru numele lui Dumnezeu, te implor, nu mă pune să fac asta, am şoptit eu. Nu sunt decât nişte bieţi muritori!
Mulţimea îşi pierduse curajul. Cei care ajunseseră să iasă în curtea din spate erau prinşi în cursă. De jur împre¬jur zăceau morţii şi cei care-i jeleau, iar dinspre mulţimea îngrămădită în afara porţilor, care nu ştia nimic despre cele întâmplate, se ridica un vaier implorator.
― Lasă-i să plece, Akasha, te rog, i-am mai spus.
Oare mă mai rugasem în viaţa mea de cineva ca acuma? Ce-aveau de-a face cu noi fiinţele astea nenorocite?
S-a apropiat şi mai mult de mine. Nu mai vedeam nimic, în afară de ochii ei de cărbune.
― Dragostea mea, acesta e un război sfânt. Nu mai e vorba de vânătoarea de muritori pe care ai practicat-o noapte de noapte pentru a te hrăni cu sângele lor, pentru a supravieţui. Acum ucizi în numele meu şî pentru cauza mea sfântă şi îţi ofer cea mai mare libertate acordată vreo¬dată vreunei fiinţe: dreptul de a-ţi extermina fraţii muritori. Foloseşte-ţi puterile covârşitoare pe care ţi le-am oferit. Alege-ţi victimele una câte una, ucide-le ori cu unda de forţă invizibilă, ori direct cu mâinile.
Mi se învârtea capul. Aveam eu oare astfel de puteri? Puteam să-i fac să cadă instantaneu morţi? M-am uitat în jur, în încăperea plină de fum, unde tămâia continua să ardă, iar corpurile se îngrămădeau unele peste altele, unde femeile şi bărbaţii se ţineau strânşi unul lângă altul terorizaţi sau se strecurau în patru labe în vreun colţ, crezându-se la adăpost.
― Pentru ei nu mai există viaţă acum, nu pot servi decât de exemplu, a continuat ea. Împlineşte-mi porunca.
Mi-a apărut în faţă o vedenie, căci nu se putea ca ima¬ginea aceea să pornească din inima sau din mintea mea. Am văzut ridicându-se în faţa mea un trup emaciat, am strâns din dinţi, uitându-mă la el, mi-am concentrat toată cruzimea într-o rază ca de laser şi am văzut apoi cum trupul acela se ridică şi se rostogoleşte pe spate, în vreme ce pe gură îi ţâşnea sângele. Fără viaţă, golit, s-a prăbuşit pe podea. Eu simţisem doar un fel de spasm, altfel nu făcusem mai mult efort decât dacă aş fi strigat ceva în gura mare, să se audă la distanţă.
Aşa. Ucide-i. Loveşte organele vitale; rupe-le în bucăţi; fă să curgă sângele. Ştii bine că ţi-ai dorit dintotdeauna să poţi face aşa ceva. Să ucizi de parcă n-ar fi nimic, să distrugi fără scrupule sau regrete!
Era adevărat, foarte adevărat; dar era şi interzis, inter¬zis ca nimic altceva pe faţa pământului...
Dragostea mea, e la fel de banal că foamea; la fel de comun ca scurgerea timpului. Acum, ai puterea şi autorita¬tea mea. Tu şi cu mine vom pune capăt acestui univers prin ceea ce vom face acum.
Un bărbat tânăr a încercat să mă atace, înnebunit, cu mâinile întinse spre gâtul meu. Ucide-l! M-a blestemat când a fost atins de forţa mea invizibilă, iar eu am simţit spasmul acela adânc în gât şi în pântec, apoi o presiune în tâmple. Am simţit raza ucigătoare atingându-l, pornind din mine, am simţit totul de parcă i-aş fi spart capul cu degetele, de parcă i-aş fi strâns creierul în pumn. Ar fi fost oribil de văzut; n-aveam nici o nevoie. Mi-era de ajuns să-i văd sângele ţâşnind pe gură şi pe urechi şi curgându-i pe pieptul gol.
Câtă dreptate avea ea! Dintotdeauna îmi dorisem să fac aşa ceva! Cât de intens visasem la aşa ceva pe când eram muritor! Simpla fericire de a-i ucide, de a-i vedea pierind, orice nume ar fi purtat, cu numele generic de "duşman", de a-i distruge pe toţi cei care meritau să piară, pe cei care erau destinaţi morţii încă de la naştere, de a-i ucide cu violenţă, cu toţi muşchii încordaţi, cu maxilarele strânse, cu toată ura şi forţa mea supranaturală topite în aceeaşi rază.
Fugeau ca potârnichile în toate direcţiile, dar asta mă stârnea şi mai tare. Îi aduceam înapoi, forţa mea îi izbea de pereţi. Ţinteam drept în piept cu această limbă invizi¬bilă şi auzeam cum le crăpa inima. Mă răsuceam în toate direcţiile şi trimiteam raza cu atenţie, dar instantaneu, când spre unul, când spre celălalt sau spre altul care se strecura pe uşă, sau care o luase pe coridor, sau care desprinsese un lampion din lanţuri şi îl arunca spre mine.
I~am urmărit până în camerele din spate ale templu¬lui, cu o uşurinţă care mă îmbăta, peste grămezile de aur şi argint, făcându-i să cadă pe spate, de parcă-i împingeam cu degete nevăzute, apoi apăsând pe vreo arteră cu ace¬leaşi degete nevăzute, până ce ţâşnea sângele prin carnea sfâsiată.
Femeile formaseră un grup aparte care se văicărea; unele fugeau de colo până colo. Am auzit cum se rupeau oasele când călcam peste trupuri. Apoi mi-am dat seama că şi ea îi omora; că făceam amândoi acelaşi lucru; că acum încăperea era presărată de corpuri mutilate şi de morţi. Totul era învăluit într-o duhoare teribilă de sânge; vântul rece de afară nu reuşea să o alunge; atmosfera era plină de scâncete şi murmure de disperare.
Un bărbat uriaş s-a repezit la mine, cu ochii ieşiţi din orbite, cu o sabie curbată în mână. Furios, i-am smuls-o din mână şi i-am trecut-o peste gât. A pătruns prin os, rupându-se, iar capul tăiat şi sabia ruptă mi-au căzut la picioare.
Am împins corpul cu piciorul. Am trecut în curte şi i-am privit pe cei care se îndepărtau îngroziţi de mine. Nu mai posedam nici raţiune, nici conştiinţă. Jocul de-a uci¬sul mă prinsese ca pe un copil fără minte, mă distra să-i încolţesc pe unde se ascundeau, să dau la o parte femeile după care se ascundeau sau care se chinuiau din toate pu¬terile să-i apere, mă distra să trimit raza mortală exact unde trebuia, să-mi trimit puterile spre acel punct vulne¬rabil până nu se mai mişcau.
Porţile de la intrare! Ea mă chema acolo. Bărbaţii din curte erau morţi; femeile îşi smulgeau părul din cap, suspinând. Am traversat curtea templului, păşind peste morţi şi bocitoare. Mulţimea de la poartă era îngenun¬cheată în zăpadă, neavând idee despre ce se petrecuse înăuntru; cu toţii implorau să fie lăsaţi să intre.
Dă-ne voie să intrăm în sanctuar; dă-ne voie să te contemplăm, Doamne, şi să-ţi potolim setea.
La vederea Akashei strigătele s-au amplificat. Când lacătele de la poartă au sărit sparte şi porţile s-au deschis, au întins mâinile să-i atingă veşmintele. Prin trecătoare vântul urla cumplit, iar clopotul din turnul templului bătea cu un sunet grav şi cavernos.
Din nou m-am apucat să-i distrug, atacându-le creie¬rul, inima, arterele. Braţele lor descărnate se agitau în zăpadă. Până şi vântul duhnea a sânge. Vocea Akashei se ridica deasupra urletelor, indicându-le femeilor să se îndepărteze, ca să nu păţească nimic.
În cele din urmă, ucideam atât de fulgerător, că nici nu mai înregistram vreo imagine. Bărbaţii, bărbaţii trebuia să piară. Mă grăbeam să îndeplinesc întocmai ordinul, să nu mai rămână în viaţă nimeni dintre cei de sex masculin care încă se mai mişcau, mai respirau, mai gemeau.
Ca un înger al morţii, am coborât pe poteca un¬duioasă, cu o sabie invizibilă. În cele din urmă, până jos în vale, îngenuncheaseră cu toţii şi-şi aşteptau moartea. Cu o pasivitate inimaginabilă!
Deodată, deşi n-o vedeam deloc în apropiere, i-am simţit îmbrăţişarea. I-am auzit vocea în urechi.
Bravo, prinţul meu.
Nu mă mai puteam opri. Sabia aceea nevăzută îmi devenise o a treia mână. Nu o mai puteam reţine, nu o mai puteam aduce la ordine. Eram parcă pe punctul de a trage o gură de aer şi dacă n-o făceam simţeam că mor. Dar ea m-a imobilizat şi brusc m-a cuprins un mare calm, de parcă mi-ar fi injectat un narcotic în vene. Până la urmă, am reuşit să mă liniştesc, iar puterea a revenit în mine şi s-a potolit.
Încetişor, m-am întors. M-am uitat la culmile ninse, la cerul complet negru, la şirul de corpuri care zăceau pe cărarea ce ducea la porţile templului. Femeile se ţineau unele lângă altele şi plângeau, necrezându-şi ochilor, sau scoteau gemete sfâşietoare. De jur împrejur, mirosea a moarte, cum nu mai simţisem niciodată; mi-am privit hainele stropite ici-colo de resturi de carne de om. Mi-am privit mâinile. Mâinile îmi erau perfect albe şi curate. Doamne sfinte, nu eu am făcut asta! Nu. Eu n-am făcut nimic. Am mâinile curate!
Numai că o făcusem. Ce devenisem oare de putusem să fac aşa ceva? De-mi plăcuse chiar, mai presus de orice raţiune, cum le-a plăcut din totdeauna bărbaţilor să omoare în focul războaielor care nu ţin cont de nici o morală...

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:21 pm

Se lăsase un fel de tăcere.
Dacă femeile încă mai plângeau, eu nu le-am mai auzit. N-am mai auzit nici vântul. M-am pus în mişcare, deşi nu ştiam de ce. M-am prăbuşit în genunchi şi l-am apu¬cat pe cel din urmă bărbat ucis, aruncat în zăpadă, mi-am vârât mâinile în smgele din jurul gurii lui şi m-am mânjit pe faţă şi pe mâini.
Nicicând, de două sute de ani încoace, nu ucisesem vreun om fără să-i gust sângele, fără să i-l sorb o dată cu viaţa. Era ceva monstruos. Dar aici, în aceste câteva momente infernale, muriseră mai mulţi oameni decât toţi cei trimişi de mine la groapă înainte să le bată ceasul. Masacrul fusese înfăptuit cu uşurinţa cu care gândeşti sau respiri. Aşa ceva era de neiertat! Aşa ceva n-avea cum să îşi găsească vreo justificare!
Mă uitam la zăpadă printre degetele pline de sânge, plângeam şi nu puteam să sufăr că plâng. Apoi, încetul cu încetul, mi-am dat seama că ceva se întâmplase cu femeile. Se-ntâmpla ceva în jurul meu, iar eu percepeam cu o extremă acuitate schimbarea, de parcă s-ar fi încălzit brusc aerul şi s-ar fi calmat vântul, lăsând în pace coasta muntelui.
Apoi schimbarea a pătruns şi în mine, mi-a atenuat chinul, mi-a calmat chiar şi bătăile inimii.
Până şi plânsetele se potoliseră. Într-adevăr, acum femeile se deplasau câte două-trei pe potecă, de parcă erau vrăjite, păşind peste trupurile morţilor. Parcă se auzea muzică, parcă răsăriseră brusc tot felul de flori de primăvară de toate culorile, parcă se-ncărcase atmosfera de toate parfumurile.
Totuşi, toate ororile acestea avuseseră loc. Ca prin vis, femeile mă depăşeau, care în zdrenţe, care în haine scumpe, care înfăşurate în largi pelerine. M-am scuturat. Trebuia să-mi limpezesc mintea. Nu era momentul să fiu dezorientat. Puterea pe care o folosisem, toate cadavrele din jur nu aparţineau vreunui vis, şi nu puteam, era imposibil, să cedez sentimentului acestuia de bunăstare şi pace.
― Akasha! am şoptit.
Apoi, ridicând ochii, nu pentru că aşa mi-ar fi venit, ci pentru că m-am simţit împins să o fac, am văzut-o în picioare pe un promontoriu din depărtare, iar femeile, tinere, bătrâne, unele chiar extrem de slăbite de frig sau de foame, purtate de celelalte, se îndreptau spre ea.
Tăcerea cea mai profundă domnea pe tot muntele.
Fără să scoată nici o vorbă, a început să se adreseze celor adunate în faţa ei. Părea că le vorbeşte chiar pe limba lor sau că foloseşte un mijloc de comunicare dincolo de orice limbaj specific. N-aş fi putut spune.
Ca prin vis, am văzut-o întinzând braţele spre ele. Părul ei negru i se revărsa pe umerii albi, iar faldurile rochiei simple pe care o purta de-abia se mişcau în boarea de vânt. Mi-am dat seama că în viaţa mea nu avusesem în faţa ochilor ceva atât de splendid ca ea şi că frumuseţea nu-i venea numai din suma atributelor fizice, ci şi din seninătatea ei dumnezeiască, pe care o simţeam până în fundul sufletului. Am fost cuprins de cel mai pur extaz în timp ce vorbea.
Nu vă fie frică, le spunea. Domnia sângeroasă a zeului vostru s-a sfârşit, puteţi acum să căutaţi adevărul.
Din piepturile credincioaselor s-a ridicat un imn. Unele se prosternau cu fruntea în zăpadă, în faţa ei. Iar ea dădea impresia că-i face plăcere să le vadă astfel sau măcar că le permite să o facă.
Trebuie să vă întoarceţi acum în satele voastre, le-a spus. Trebuie să le spuneţi tuturor celor care ştiau de existenţa zeului sângelui că el nu mai există. Regina Ceru¬rilor l-a distrus. Regina îi va distruge pe toţi bărbaţii care vor continua să creadă în el. Regina Cerurilor va aduce domnia păcii pe pământ. Pentru bărbaţii care v-au asuprit nu va mai exista decât moarte, dar va trebui să-mi aştep¬taţi semnalul.
Imediat ce s-a întrerupt, imnurile au început din nou. Regina Cerurilor, Zeiţa, Mama Binefăcătoare ― vechile litanii care răsunau în lumea întreagă într-o mie de limbi îşi găsiseră o nouă formă.
M-am cutremurat. M-am forţat să mă scutur din sta¬rea asta de vrajă! Era doar o manifestare a puterii pe care o avea, la fel ca şi masacrul ― era un fenomen definit şi măsurabil. Rămâneam totuşi sub vraja imaginii ei şi a imnurilor. Şi păstram sentimentul învăluitor că totul era bine, că era cum trebuia să fie. Că suntem cu toţii în sigu¬ranţă.
Undeva, în vreun colţ însorit al amintirilor mele, exis¬ta o zi, ca multe altele dinaintea ei, o zi de mai, când împreună cu tot satul sărbătorisem ziua Fecioarei, înco-ronând-o cu flori parfumate şi cântându-i cele mai minu¬nate imnuri. Ah, ce moment desăvârşit fusese acela, când coroana de crini albi fusese depusă pe capul Fecioarei, peste voaluri. Plecasem acasă în seara aceea, repetând în minte imnurile. Într-o veche carte de rugăciuni găsisem o imagine a Fecioarei care mă umpluse de încântare şi de o fervoare religioasă asemănătoare celei pe care o simţeam acum.
De undeva şi mai departe, din ascunzişurile cele mai întunecate ale sufletului meu, în care soarele nu pătrun¬sese niciodată, mi-a venit încredinţarea că, dacă mă lăsam subjugat de ea şi de spusele ei, atunci crimele înfăptuite cu câteva momente mai înainte, măcelărirea fiinţelor acelora fragile şi nevinovate, aveau să îşi găsească până şi ele o justificare.
Ucizi acum în numele meu şi pentru cauza mea. Îţi ofer cea mai mare libertate acordată vreodată vreunei fiinţe: dreptul de a-ţi extermina fraţii muritori
― Plecaţi, a spus ea, de data asta cu voce tare. Părăsiţi acest templu pentru totdeauna. Abandonaţi-i pe cei morţi, lăsaţi-i în zăpadă şi-n vânt. Anunţaţi peste tot că a început o eră nouă, o eră a păcii, în care cei care glori¬fică moartea şi războiul îşi vor găsi justa răsplată. Mă voi arăta din nou vouă. Vă voi arăta calea. Aşteptaţi-mă. Vă voi spune ce-i de făcut. Acum păstraţi-vă încrederea în mine şi în cele văzute. Povestiţi în jurul vostru ce-aţi văzut, propagaţi credinţa. Iar bărbaţii să ştie ce îi aşteaptă. Aşteptaţi-mi semnulr
Ca un singur om s-au pus toate în mişcare să-i asculte porunca; au început să coboare poteca în goană spre cele din depărtare, care fugiseră de la scena masacrului. Strigătele lor răsunau acum, subţiri şi pline de extaz, prin tot deşertul înzăpezit.
Vântul mugea prin vale, smulgând veşmintele de pe morţi; sus, pe deal, clopotul templului bătea ca pentru înmormântare. Începuse iar să ningă, întâi cu fulgi rari, apoi cu fulgi din ce în ce mai mari, acoperind picioarele, braţele, chipurile, feţele cu ochii încă deschişi.
Sentimentul de bunăstare se dizolvase, iar aspectele brutale ale realităţii erau din nou prezente. Aceste femei, această apariţie... Şi cadavrele din zăpadă, semnele limpezi ale demonstraţiei unei puteri ucigătoare, covârşitoare.
Apoi un zgomot uşor a rupt tăcerea. În templu se ciocneau lucrurile, cădeau, se spărgeau.
M-am întors spre ea. Imobilă pe promontoriu, cu mantia desfăşurată pe umeri, cu pielea mai albă decât fulgii de zăpadă, fixa templul. Am înţeles în aceeaşi clipă ce se întâmpla în interior.
Se spărgeau amforele cu ulei, cădeau candelele. Luau foc tapiseriile. Fumul s-a ridicat, în cele din urmă, în colaci negri, groşi, din turnul clopotniţei, din zidurile din spate.
Turnul clopotniţei s-a clătinat; un zgomot ca de tunet s-a propagat din pisc în pisc până în depărtare; apoi s-au desprins pietrele şi turnul s-a prăbuşit; clopotul s-a rosto¬golit o dată cu pietrele, dispărând în fundul prăpăstiilor de gheaţă cu un ultim zgomot.
Templul era în flăcări.
Am rămas cu privirea la el, cu ochii lăcrimând de la fumul plin de cenuşă şi de funingine, bătut de vânt pe potecă.
Îmi dădeam vag seama că, în ciuda zăpezii, nu mi-era frig. Că nu eram deloc obosit după tot efortul cerut de măcel. Că într-adevăr pielea îmi era mult mai albă decât înainte. Şi că plămânii mi se umpleau atât de uşor cu aer, încât nici nu-mi mai auzeam respiraţia. Până şi inima îmi bătea într-un ritm mai dulce, mai regulat. Doar sufletul îmi era rănit şi îndurerat.
Pentru prima dată în viaţa mea, de muritor şi de nemuritor, mi s-a făcut frică de moarte. Mi s-a făcut frică să nu mă distrugă şi pe mine, cu bune motive, căci nu mă vedeam în stare să repet ceea ce făcusem. Nu puteam accepta să mă înscriu în planurile ei. Mă rugam cerurilor să nu mă înduplece, să am forţa să refuz.
I-am simţit mâinile pe umeri.
― Întoarce-te şi priveşte-mă, Lestat, mi-a spus.
Am făcut ce mi-a spus. Iarăşi am rămas cu ochii pier¬duţi la frumuseţea ei de nedescris.
Şi sunt a ta, iubitul meu. Tu eşti singurul, adevăratul meu soţ, arma mea perfectă. Tu ştii asta, nu-i aşa?
Iarăşi m-am forţat să mă scutur de vrajă. Unde naiba ai dispărut, Lestat? Ai de gârid să dai înapoi şi să nu spui ce ai pe inimă?
― Akasha, ajută-mă, am şoptit. Explică-mi. De ce ai vrut să înfăptuiesc toate crimele astea? Ce vrei să spui cu pedepsirea tuturor bărbaţilor? Cu sosirea erei păcii pe pământ?
Cât de idioate sunau vorbele mele. Uitându-mă în ochii ei, până şi eu credeam că-i zeiţă. Aveam impresia că mă goleşte de orice convingere, de parcă mi-ar fi sorbit sângele.
Brusc, am început să mă cutremur de groază. Să mă cutremur. Pentru prima dată îmi dădeam seama ce voia să zică acest cuvânt. Am încercat să continuu, dar mă bîlbîiam. Am reuşit totuşi să mă exprim:
― În numele cărei morale se va înfăptui acest măcel?
― În numele moralei mele! mi-a răspuns, cu un zâmbet plin de vrajă. Eu sunt raţiunea, justificarea, legea. Avea o voce glacială, de furie, dar expresia feţei îi era la fel de dulce şi de impenetrabilă. Acum ascultă-mă, scumpul meu. Am pentru tine cea mai profundă dragoste. Tu eşti cel care m-a readus la viaţă după un lung somn, pentru a-mi înfăptui destinul. Doar te privesc şi simt o imensă bucurie, ador luminile albastre ale ochilor tăi, îţi iubesc sunetul vocii. Dacă ai dispărea, aş suferi mai mult decât ţi-ai putea imagina. Dar, pe toate stelele cerului, tre¬buie să-mi juri credinţă. Sau vei avea soarta lui Iuda faţă de Hristos, vei fi doar arma care declanşează istoria. Am să te distrug, la fel cum Hristos l-a distrus pe Iuda când n-a mai fost de nici o utilitate.
M-a cuprins o furie neagră. Nu m-am putut stăpâni. Trecerea de la frică la furie a fost instantanee. Fierbeam de mânie.
― Cum de îndrăzneşti să faci aceste lucruri? am explodat. De ce le umpli capul de minciuni acestor bieţi muritori?
A rămas cu ochii la mine fără nici o vorbă. Am crezut că o să mă lovească; faţa îi devenise neclintitită, ca de sta¬tuie, din nou; iar eu m-am gândit: a sosit clipa. O să pier exact ca Azim. N-am să-i pot salva nici pe Gabrielle, nici pe Louis. N-o să-l pot salva pe Armand. Şi n-am să mă apăr, la ce bun. N-am să schiţez nici o mişcare de apărare. O să mă cufund în mine, poate, dacă am să simt nevoia să mă apăr de durere. Am să-mi inventez şi eu o ultimă iluzie, ca Baby Jenks, şi-am să mă agăţ de ea până ce n-am să mai fiu Lestat.
Nu s-a mişcat din loc. Focurile de pe culme se poto¬leau. Zăpada cădea din ce în ce mai deasă, iar ea părea un fel de fantomă rămasă acolo, în mijlocul ninsorii, la fel de albă ca zăpada.
― Chiar că nu ţi-e frică de nimic, după câte văd, a spus.
― De tine mi-e frică, i-am răspuns.
― A, nu, nu cred deloc.
Am dat din cap.
― Ba da. Îţi mai spun ceva: că unul ca mine există pe faţa pământului e un lucru abominabil. E o oroare. Nu-s decât un ucigaş blestemat, un criminal contra omenirii! Dar, cel puţin, eu ştiu exact ce sunt! Nu pretind în nici un fel c-aş fi altceva! Tu le-ai spus bieţilor ignoranţi de-aici că eşti Regina Cerurilor! Cum vei justifica numele acesta, cum vei justifica toată confuzia pe care o seamănă el în spiritele astea simple şi inocente?
― Ce aroganţă! a rostit încet. Ce incredibilă aro¬ganţă! Cu toate acestea, eu continuu să te iubesc. Îţi iubesc curajul, chiar nesăbuinţa, care a fost dintotdeauna trăsătura care te-a salvat. Până şi prostia ţi-o ador. Nu-nţelegi? Nu mai există acum vreo promisiune pe care să n-o pot ţine! Voi rescrie miturile omenirii! Eu sunt Regina Cerurilor! împărăţia cerurilor va domni, în cele din urmă, pe pământ. Sunt tot ceea ce proclam că sunt!
― Ah, Dumnezeule, am rostit în şoaptă.
― Nu mai pronunţa cuvinte fără sens. Cuvinte care n-au avut niciodată vreun înţeles pentru cineva! Ai în faţa ta singura zeiţă pe care ai să o cunoşti vreodată. Iar tu eşti unicul zeu pe care-l vor cunoaşte aceşti oameni vreodată! Ar fi timpul să-ncepi să gândeşti ca un zeu, minunatul meu soţ. Să treci dincolo de ambiţiile tale egoiste. Nu îţi dai seama ce s-a petrecut aici?
Am clătinat din cap.
― Nu, nu mai ştiu nimic, simt că înnebunesc.
A râs din toată inima. Şi-a dat capul pe spate şi a râs.
― Întruchipăm amândoi tot ce au visat ei vreodată, Lestat. Nu-i putem dezamăgi. Dacă o facem, trădăm chiar adevărul pământului acestuia de sub picioarele noastre.
S-a îndepărtat de mine. S-a urcat din nou pe promon¬toriul acoperit de zăpadă, unde stătuse mai înainte. Se uita în jos, în vale, la poteca ce şerpuia pe stâncile goale de sub noi, la pelerinii care luaseră acum drumul invers, pre¬veniţi fiind de femei.
Am auzit ecoul ţipetelor lovindu-se de peretele stâncos. Am auzit cum mureau bărbaţii acolo jos, loviţi de raza nevăzută pe care-o emitea ea, de puterea ei magică şi lejeră. Femeile, cu minţile pierdute, bîlbîiau despre minunăţiile pe care le văzuseră. Apoi s-a stârnit un vânt care parcă a măturat totul; vântul cel indiferent. I-am zărit o clipă faţa strălucitoare, se îndrepta spre mine. Din nou am fost convins că, de data asta, aveam să mor, că moar¬tea îmi era pe-aproape, că eram iar în pădure, printre lupi, şi că nu găseam nici un ascunziş. Apoi mi s-au închis ochii.


CÂND m-am trezit, eram într-o căsuţă. Nu ştiam prea bine cum ajunsesem acolo, nici cât timp trecuse de la măcelul de pe munte. Eram asaltat de voci, din când în când aveam câte un vis, un coşmar de-acuma familiar. Vedeam în vis două femei cu părul roşu. Ele îngenuncheau lângă un catafalc pe care era întins un corp, urma să împlinească un ritual de o importanţă capitală. Eu mă luptam să pricep conţinutul visului, căci aveam impresia că totul depindea de el; în nici un caz, nu trebuia să-l uit din nou.
Dar acum totul a dispărut. Tumultul vocilor şi imagi¬nile nepoftite. Prezentul nu mai lăsa loc la nimic.
Locul unde eram întins era întunecos şi murdar, plin de mirosuri urâte. De jur împrejurul nostru muritorii locuiau în căsuţe de o mizerie de nedescris, copiii urlau de foame, iar în aer plutea mirosul focurilor aprinse şi al grăsimii râncede.
Regiunea era în plin război, un război adevărat. Nu debandada de pe munte, ci un război clasic din secolul al douăzecilea. Din minţile celor implicaţi am prins imagi¬nile unei veşnice bătălii sângeroase, unde abundau primej¬diile de tot felul ― autobuze în flăcări, în care oamenii prinşi înăuntru băteau în geamurile blocate, camioane care explodau, copii şi femei fugind din calea mitraliere¬lor.
Zăceam pe podeaua asta de parcă m-ar fi aruncat cineva acolo, iar Akasha stătea în uşă, cu mantia bine înfăşurată în jurul corpului, acoperind-o până la ochi, şi scruta întunericul.
Când m-am ridicat şi m-am apropiat de ea, am văzut un drum noroios, plin de băltoace, alte case mici, unele cu acoperişuri de tablă, altele acoperite doar cu jurnale.
Sprijiniţi de zidurile murdare, dormeau câţiva bărbaţi care parcă erau înfăşuraţi din cap până în picioare în giul-giuri. Dar nu erau morţi, iar şobolanii de care încercau să se ferească ştiau asta. Şobolanii trăgeau de giulgiurile ace¬lea, iar bărbaţii se mişcau şi tresăreau în somn.
Era o noapte caldă, care accentua mirosurile din jur ― urină, excremente, voma copiilor muribunzi. Simţeam în nări până şi izul foamei lor, auzindu-i cum plâng spasmodic. Simţeam duhoarea ca de mare stătută care se degaja din şanţuri şi cloace.
Nu era un sat; era o adunătură de cocioabe şi o mare a disperării. Printre căsuţe zăceau cadavre; bolile bântuiau peste tot. În ţipetele pruncilor, cei bătrâni şi cei bolnavi zăceau fără glas în întuneric, nu mai visau nimic ori poate îşi visau doar moartea, transformarea în nimic.
Pe drumeag înainta un copil care de-abia învăţase să meargă, avea burta umflată, ţipa şi-şi freca cu pumnul un ochi umflat.
Nu ne vedea prin întuneric. Mergea de la o uşă la alta, plângând, iar pielea arămie lucea la lumina focurilor de sub cratiţe.
― Unde suntem? am întrebat-o.
Spre mirarea mea, s-a întors spre mine şi m-a mângâiat pe păr. M-a cuprins un sentiment de mare uşurare. Dar suferinţele neînchipuite din locul acesta erau prea mari ca uşurarea mea să conteze în vreun fel. Deci nu mă distru¬sese; mă adusese doar în iad. Dar în ce scop? în jur nu simţeam decât suferinţă şi disperare. Cum ar fi putut fi schimbată soarta nenorociţilor acestora?
― Bietul meu războinic, a spus ea cu ochii plini de la¬crimi de sânge. Nu-ţi dai seama unde ne aflăm? N-am răspuns. Vorbea încetişor, aproape de ureche. Să-ţi recit lista de nume? m-a întrebat. La Calcutta, dacă vrei, sau în Etiopia; sau pe străzile din Bombay; sufletele astea neno¬rocite pot fi la fel de bine ţărani din Sri Lanka sau din Pakistan; sau din Nicaragua, sau din El Salvador. Nici nu contează unde ne aflăm; ceea ce contează este cât de mare este mizeria şi că de jur împrejurul strălucitoarelor voastre oaze apusene, ea există. Că acoperă trei pătrimi din glob! Deschide ochii, dragul meu. Ascultă-le rugăciu¬nile; ascultă tăcerea celor ce-au învăţat să nu se mai roage pentru nimic. Căci numai de nimic au avut parte întot¬deauna, oricare ar fi numele naţiei lor, al oraşului sau al tribului lor.
Am ieşit împreună pe strada aceea noroioasă, trecând pe lângă grămezile de gunoi şi băltoacele infecte, pe lângă cîinii hămesiţi şi şobolanii care ne fugeau printre picioare. Am ajuns la ruinele unui vechi palat. Printre pietre se strecurau şopârle. Nori de insecte infestau locul. Strânşi unii lângă alţii, lângă un şanţ, dormeau pe jos şiruri de cerşetori. Mai încolo, în mlaştini, putrezeau cadavre um¬flate, uitate de cei vii.
Departe, pe o şosea, treceau camioane, trimiţând unde de zgomot, ca nişte tunete, în căldura aceea sufocantă. Toată mizeria din jur mă pătrundea ca un gaz asfixiant. Aici era panta cea mai abruptă a Grădinii Sălbatice a lumii, în care floarea speranţei nu răsărea niciodată. Aici era cloaca universală.
― Dar ce putem noi să facem? am mai şoptit eu. De ce am venit aici?
Din nou m-am simţit copleşit de frumuseţea ei, de imensa suferinţă care i se citea pe faţă şi care mă făcea să plâng.
― Putem reforma lumea, aşa cum ţi-am mai spus, a răspuns. Putem transforma miturile în realitate; în curând va veni vremea când timpurile acestea, în care oamenii au cunoscut o asemenea degradare, vor intra chiar ele în mitologie. Noi o să ne ocupăm de asta, iubirea mea.
― Dar ei singuri trebuie să găsească soluţiile. Nu e numai o obligaţie, e chiar dreptul lor. Cum am putea noi să le fim de folos cu ceva? Nu pricepi că orice intervenţie de-a noastră poate duce la catastrofă?
― O să facem în aşa fel, încât să nu ducă, a spus calmă. Văd că nu înţelegi nici pe departe... Nu-ţi dai seama ce puteri posedăm. Nimic nu ne stă în cale. De data asta însă, va trebui să ai grijă. Nu eşti pregătit pentru ceea ce urmează, şi nu vreau să te împing iarăşi eu. Când vei ucide din nou în numele meu, va trebui să o faci punându-ţi întreaga credinţă şi încredere în mine. Poţi să fii sigur de dragostea mea şi convins că ştiu că nici o inimă nu poate fi educată într-o singură noapte. Dar, te rog, învaţă din ceea ce vezi şi auzi.
S-a întors iar pe stradă. Preţ de o clipă mi-a părut o simplă siluetă fragilă ce se mişca prin întuneric. Apoi, brusc, am auzit cum se agitau fiinţele din cocioabele din jur, am văzut femeile şi copiii ieşind afară. Toate formele adormite din jurul meu au început să se mişte. M-am retras mai mult în beznă.
Tremuram. Voiam cu disperare să fac ceva, să o rog să aibă răbdare!
M-a cuprins din nou sentimentul acela de pace, vraja unei perfecte fericiri, iar călătoream înapoi prin timp, iar mă aflam în bisericuţa copilăriei mele, în Franţa, în clipa când începea corul să cânte. Printre lacrimi, am văzut alta¬rul strălucitor. Am văzut icoana Fecioarei, un pătrat auriu deasupra florilor; am auzit un Ave Maria şoptit ca în vis. I-am auzit pe preoţii de la Notre Dame din Paris cântând "Salve Regina".
Vocea ei îmi parvenea la fel de clară şi de impunătoare ca înainte, de parcă mi se înşuruba drept în creier. Desigur că şi asupra muritorilor avea acelaşi efect de infinită intensitate. Mesajul în sine nu era exprimat în cuvinte, dar esenţa lui era aceeaşi: o nouă eră era pe punctul de a se naşte, o lume nouă în care cei asupriţi şi cei răniţi aveau să cunoască, în cele din urmă, pacea şi dreptatea. Femeile şi copiii erau îndemnaţi să se răscoale şi să-i ucidă pe bărbaţii din sat. Toţi bărbaţii trebuia să fie ucişi, doar unul dintr-o sută lăsat în viaţă, toţi copiii de sex masculin trebuia să piară, doar unul dintr-o sută să trăiască. Pacea pe pământ urma să se instaureze imediat după ce se împlinea porunca; nu avea să mai fie nici un război, iar bogăţia şi îndestularea aveau să domnească în tot locul.
Nu mă mai puteam mişca, nici nu-mi puteam exprima groaza. Cuprins de panică, am auzit ţipetele isterice ale femeilor. În jurul meu cerşetorii adormiţi se ridicau din învelitorile lor, doar pentru a se trezi împinşi la zid, ucişi la fel ca cei din templul lui Azim.
Pe drum se auzeau doar urlete. Vedeam ca prin vis oameni alergând în toate direcţiile. Ieşeau de prin case doar ca să cadă în noroi. În depărtare, pe şosea, camioa¬nele luau foc, roţile scrîşneau pe măsură ce şoferii pier¬deau controlul volanului. Maşinile se ciocneau unele de altele. Explodau rezervoarele de benzină; noaptea era ilu¬minată de o mie de flăcări. Alergând din cocioabă în cocioabă, femeile îi înconjurau pe bărbaţi şi dădeau în ei cu ce nimereau. Mai cunoscuse oare vreodată satul acesta de cocioabe atâta vitalitate ca acum, când servea la aduce¬rea morţii?
Iar ea, Regina Cerurilor, se ridicase şi plutea în aer, deasupra acoperişurilor de tablă, o simplă siluetă fragilă, delicată, dând impresia că arde pe fondul norilor negri, de parcă era o văpaie albă.
Am închis ochii şi m-am lipit de zid, zgâriind cu unghiile piatra sfărâmicioasă. Când te gândeşti că amândoi eram tari ca piatra. Dar nu eram făcuţi din piatră. Nu, nicicând. Şi nu ne era defel aici locul! N-aveam nici un drept.
Chiar în timp ce plângeam, eram în continuare sub vraja ei; aveam senzaţia că somnolam înconjurat de flori, că mă legăna o muzică lină, într-un ritm vrăjit. Un aer călduţ îmi pătrundea în plămâni; sub tălpi simţeam vechea pardoseală de piatră.
Cu perfecţiunea unei halucinaţii, vedeam întinzându-mi-se la picioare coline verzi unduioase ― un peisaj în care războiul şi privaţiunile nu mai existau, în care femeile se deplasau libere şi fără frică, femei care chiar provocate nu aveau să facă uz de violenţa caracteristică oricărui bărbat, împotriva voinţei mele, am întârziat în lumea aceasta ilu¬zorie, refuzând să aud cum cădeau cadavrele în noroi, cum atmosfera se umplea de blestemele şi de ţipetele celor ucişi.
Fulgerări de imagini îmi desenau în faţa ochilor transformarea oraşelor, îmi apăreau străzi pe care oamenii circulau fără frica de a fi prădaţi sau atacaţi; străzi pe unde lumea se mişca fără grabă, fără disperare. Casele nu mai erau închise ca nişte fortăreţe, grădinile nu mai aveau nevoie de ziduri.
― Ah, Marius, ajutor, am şoptit, văzând în continuare imagini halucinante, poteci însorite străjuite de copaci pe o parte şi pe alta, câmpuri verzi nesfârşite. Te implor, ajută-mă.
Apoi m-a cutremurat o altă viziune, spulberând vraja celei dintâi. Vedeam tot câmpuri, dar nu mai era soare; acesta era un loc real, undeva în lume ― iar eu priveam prin ochii cuiva care mergea drept înainte, cu o viteză incredibilă. Cine era persoana aceasta? Care era desti¬naţia acestei fiinţe? Viziunea asta îmi era trimisă de cineva; era extrem de puternică, imposibil de ignorat. Cu ce scop?
Viziunea s-a evaporat la fel de iute pe cât venise.
Eram înapoi printre arcadele palatului dărâmat, prin¬tre cadavrele împrăştiate peste tot; mă uitam pe poarta deschisă la siluetele care fugeau; auzeam ţipete ascuţite, încărcate de bucurie şi de triumf.
Ieşi de-acolo, războinicul meu, ieşi la vedere. Vino lângă mine.
Era în faţa mea, îmi întindea braţele. Doamne, ce îşi imaginau oamenii aceştia că aveau în faţa ochilor? O clipă am rămas nemişcat, apoi am pornit spre ea, ca în transă, ascultător, sub privirea plină de adoraţie a femeilor, care au căzut în genunchi în faţa noastră când ne-am atins. I-am simţit mâna strângându-mi-o tare pe a mea; mi-am simit inima galopând. Akasha, totul e minciună, o îngrozi¬toare minciună. Aici, răul lăsat în voia lui va da roade timp de secole.
Brusc, lumea s-a răsturnat. Nu mai aveam picioarele pe pământ. Mă luase în braţe şi pluteam pe deasupra aco¬perişurilor de tablă, iar femeile de sub noi ne salutau, flu¬turau din mâini, îşi prosternau frunţile în noroi.
"Priviţi miracolul, priviţi Maica, Maica şi Îngerul ei..."
Apoi, într-o secundă, satul a rămas în urmă, ca un mic punct luminos sub noi, toată mizeria de-acolo transfor¬mată în petice de imagine, iar noi călătoream din nou purtaţi de vânt.
M-am uitat înapoi, încercând în zadar să localizez satul ― o întindere de mlaştini întunecoase, în apropiere luminile unui oraş, o şosea ca o panglică subţire pe care încă mai ardeau camioanele răsturnate. Dar ea avea drep¬tate, într-adevăr, locul nu conta.
Orice urma să se întâmple era de-acum început, iar eu nu ştiam cum ar fi fost cu putinţă să-i pun capăt.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:22 pm

4
POVESTEA GEMENELOR.
PARTEA ÎNTÂI

TOŢI ochii rămaseră aţintiţi asupra lui Maharet când se opri. Apoi începu din nou să vorbească, cu vorbe în aparenţă spontane, deşi veneau cu greu şi erau pro¬nunţate cu grijă. Nu dădea impresia că ar fi tristă, ci doar că voia să aleagă cu grijă ceea ce avea să ne spună.
― Deci, când spun că sora mea şi cu mine eram vrăji¬toare, vreau să zic că moştenisem de la mama ― aşa cum ea moştenise de la mama ei ― darul de-a intra în contact cu duhurile şi de-a le face să ne împlinească porunca în tot felul de lucruri, mici şi mari. Noi le simţeam pre¬zenţa ― duhurile sunt, în general, invizibile ochilor oame¬nilor ― iar ele se simţeau atrase de noi.
În poporul nostru, persoanele cu un dar ca acel pe care-l aveam noi erau foarte respectate şi căutate pentru sfaturi, pentru a face minuni şi a citi viitorul, câteodată chiar pentru a convinge fantoma vreunui mort să caute odihna.
Ceea ce vreau să spun e că eram considerate făcătoare de bine, că aveam locul nostru în cadrul societăţii.
Vrăjitoare au existat dintotdeauna, după câte ştiu eu, Există şi-n ziua de azi, deşi nu-şi mai înţeleg darul şi nu ştiu cum să îşi foloseasă puterile. Mai există aşa-zişii clarvăzători sau medii, sau canalizatori. Sau chiar detectivi psihici. E acelaşi lucru. Sunt oameni care, din motive pe care probabil nu le vom înţelege niciodată, atrag spre ei duhurile. Ele îi găsesc irezistibili; ca să le atragă atenţia, duhurile folosesc o mie de stratageme.
Cât priveşte duhurile, sunt convinsă că sunteţi cu toţii curioşi să ştiţi cât mai multe despre natura şi proprietăţile lor, că nici unul dintre voi n-a crezut povestea din cartea lui Lestat, despre cum ar fi fost creaţi Mama şi Tatăl neamului nostru. Cred că nici măcar Marius n-a crezut povestea aceea când i-a fost povestită sau când i-a transmis-o lui Lestat.
Marius încuviinţă din cap. Avea deja mai multe întrebări de pus. Dar Maharet îi făcu semn să aibă răbdare.
― Încă puţină răbdare, spuse ea. Vă voi spune tot ce ştiam noi despre duhuri pe vremea aceea, ceea ce coincide cu ce ştiu şi azi. Înţelegeţi, desigur, că alţii folosesc, poate, alte denumiri pentru aceste entităţi. Sau că există şi alte definiţii, mai poetice sau mai ştiinţifice.
Duhurile ne vorbeau doar prin telepatie; cum ziceam, erau invizibile, dar li se simţea prezenţa. De asemenea, aveau personalităţi distincte, iar în familia noastră, în care darul de a fi vrăjitoare se moştenea, li se dăduseră diverse nume de la o generaţie la alta.
Le clasificam, cum face orice vraci, în duhuri bune şi duhuri rele; dar nu există nici o dovadă că ele însele cunoşteau noţiunile de bine şi de rău. Duhurile rele erau cele ostile pe faţă speţei umane, cele cărora le plăceau să facă mici răutăţi, de pildă, să arunce pietre sau să stârnească vântul, în fine, mici lucruri supărătoare. Cele care intră în oameni sunt adesea cele rele; în aceeaşi cate¬gorie sunt clasate şi cele care bântuie casele şi sunt cunoscute sub numele de strigoi.
Duhurile bune erau capabile de iubire şi căutau ca la rândul lor să fie iubite. Foarte rar se apucau din proprie iniţiativă să facă vreo răutate. Ele răspundeau la întrebările despre viitor; ne povesteau ce se întâmpla prin alte regiuni îndepărtate; iar pentru vrăjitoare foarte puternice, cum eram noi, pentru cei pe care duhurile îi iubeau cu adevărat, erau în stare să facă lucrul cel mai obositor din tot arsenalul lor: să aducă ploaia.
Dar, după cum vedeţi din ceea ce vă spun, eticheta de bun sau rău nu era decât un mijloc de clasificare. Duhurile bune puteau să fie utile pentru lucruri practice; cele rele erau primejdioase şi enervante. Dacă le dădeai atenţie, dacă le încurajai să îţi dea târcoale, te jucai cu focul, căci foarte iute se dovedea că n-ai cum să le stăpâneşti.
Existau, de asemenea, multe dovezi că cele pe care le numeam rele ne invidiau că avem o componentă fizică şi una spirituală ― că ne bucuram de plăcerile şi forţele tru¬pului, dar şi de o minte, şi de un suflet. E foarte posibil ca această dualitate a fiinţei umane să le intrige şi să le fasci¬neze pe toate. Aici e sursa atracţiei pe care o prezentăm pentru ele: cele rele se enervează din cauza asta; se pare că şi ele ar vrea să cunoască plăcerile simţurilor. Dar nu au cum. Cele bune nu manifestă o astfel de nemulţumire.
Deci, în privinţa originii acestor duhuri, singurul lucru pe care ni l-au spus vreodată a fost că ele există dintot-deauna. Ba chiar se lăudau că ele au văzut cum s-a transformat maimuţa în om. Dar noi nu înţelegeam la ce se refereau. Ne ziceam că se joacă sau că spun minciuni, în ziua de azi însă, conform studiilor despre evoluţia omului, mi se pare evident că fuseseră într-adevăr marto¬rele acestor procese. În privinţa naturii lor ― adică cum erau făcute şi de cine ― ei bine, la întrebările acestea n-au răspuns niciodată. Cred că nu înţelegeau întrebarea. Păreau insultate, uneori chiar speriate, sau considerau că voiam să ne amuzăm întrebând aşa ceva.
Bănuiesc că într-o bună zi, se va cunoaşte natura duhurilor în mod ştiinţific. Cred că-i vorba de un echili¬bru foarte complicat între materie şi energie, cum e cazul cu tot ce există în universul nostru şi că, de fapt, nu sunt cu nimic mai magice decât electricitatea sau undele radio, decât cuarcii sau atomii, sau vocile la telefon ― lucruri care păreau supranaturale cu două sute de ani în urmă. De fapt, poezia ştiinţei moderne m-a ajutat mult mai mult decât orice unealtă filozofică să înţeleg duhurile în retrospectivă. Deşi în exprimare păstrez vechea termino¬logie din instinct.
Mekare pretindea că ea le vedea din când în când şi că erau ca nişte mici sâmburi de materie, în jurul cărora se învârtea o enormă masă de energie, pe care o compara cu o vijelie cu fulgere şi vânt mare. Mai spunea că şi în mare există fiinţe la fel de ciudat alcătuite şi insecte care se aseamănă cu duhurile. Le vedea componenta materială exclusiv noaptea, iar imaginea nu dura mai mult de o secundă şi asta de obicei doar dacă duhul respectiv era stăpânit de mânie.
― Aveau mărimi impresionante, spuse ea; asta spu¬neau şi ele, de fapt. Ne spuneau că nu ne putem imagina cât de mari pot să fie, dar noi ştiam că le place să se laude. Eram tot timpul obligate să extragem din spusele lor doar ceea ce părea să aibă sens.
E cert că folosesc o enormă energie pentru a influenţa lumea fizică. Altfel, cum ar putea să pună în mişcare tot felul de obiecte, în cazul strigoilor? Sau să aducă unii lângă alţii norii cu încărcături diferite pentru a face să izbucnească ploaia? Dar, în realitate, cu toată energia cheltuită, nu realizează mare lucru. Asta permite, de altfel, dintotdeauna, să le ţii sub control. Ele nu pot face decât asta sau asta, nimic mai mult, iar o vrăjitoare bună e cea care e în stare să priceapă perfect aceste lucruri.
Oricare le-ar fi structura, ele n-au în aparenţă nici o nevoie biologică de satisfăcut. Ele nu ştiu ce e vârsta sau schimbarea. Aici e cheia purtărilor lor copilăreşti sau capricioase. Acţiunea nu constituie o nevoie pentru ele. Rătăcesc fără noţiunea de timp, neavând nici un motiv raţional de a fi preocupate de aşa ceva, iar când acţionează în vreun fel, fac orice le dictează fantezia. Desigur că văd lumea noastră; fac parte din ea; dar, cum le apare lor, n-avem cum să ştim.
Nu ştiu nici de ce simt o atracţie, un interes deosebit pentru vrăjitoare. Dar aici e miezul problemei: imediat ce reperează una, i se arată, i se fac cunoscute şi sunt extrem de flatate dacă sunt băgate în seamă; fac ce li se cere, ca să capete şi mai multă atenţie, sau, în unele cazuri, ca să fie iubite.
Pe măsură ce relaţia aceasta evoluează, în schimbul dragostei ei, vrăjitoarea le cere să se concentreze asupra unor sarcini specifice. La sfârşit sunt epuizate de oboseală, dar sunt încântate că oamenii sunt atât de impresionaţi.
Imaginaţi-vă acuma cât de tare se amuză să asculte rugăciunile oamenilor şi să-ncerce să le răspundă, să dea târcoale altarelor şi să declanşeze tunete după ce-a fost adus un sacrificiu. Când un clarvăzător solicită spiritul unui strămoş mort pentru a le vorbi urmaşilor, duhurile sunt încântate să se apuce să flecărească, pretinzând că ar fi chiar strămoşul respectiv, deşi, de bună seamă, n-au nimic de-a face cu el; ele extrag telepatic tot felul de informaţii din minţile urmaşilor, păcălindu-i în felul acesta şi mai tare.
De sigur că sunteţi cu toţii la curent cu astfel de comportamente. Nu s-a schimbat nimic o dată cu scurge¬rea secolelor. Ce-i diferit e atitudinea fiinţelor umane faţă de duhuri; diferenţa este capitală.
Când, în zilele noastre, un spirit bântuie printr-o casă şi emite preziceri prin gura vreunui copil de cinci ani, în afară de cei care-au auzit sau au văzut ceva direct, nimeni nu crede mare lucru. Asta nu devine baza unei mari religii.
E ca şi cum specia umană a devenit imună la astfel de lucruri; a atins un stadiu superior al evoluţiei în care bufoneriile unui duh nu pot să o mai afecteze. Deşi reli¬giile continuă să existe, mai cu seamă cele implantate încă din noaptea neagră a omenirii, ele îşi pierd influenţa asupra celor educaţi cu o viteză din ce în ce mai mare.
Dar voi continua mai târziu pe tema aceasta. Acum aş vrea să revin asupra caracteristicilor unei vrăjitoare, asu¬pra acestui dar care a marcat viaţa surorii mele şi a mea.
La noi în familie era un dar moştenit. Poate că ţinea de trăsăturile fizice, căci se transmitea din generaţie în generaţie pe linie feminină şi, de fiecare dată, avea de a face cu o femeie cu ochii verzi şi părul roşu. După cum ştiţi cu toţii ― sau după cum aţi aflat într-un fel sau altul de când aţi intrat în casa aceasta ― Jesse, copilul meu, era efectiv vrăjitoare. Şi-a folosit darul în cadrul Ordinului Talamasca, pentru a le aduce pace celor care erau chinuiţi de duhuri sau de fantome.
Fantomele sunt şi ele duhuri. Dar, fără nici o îndoială, ele sunt duhurile celor care au avut o formă umană, care au trăit pe pământ. În vreme ce duhurile de care vorbeam eu nu sunt aşa ceva. Oricum, nimeni nu poate fi foarte sigur de acest lucru. O fantomă foarte veche, legată de pământ, poate să uite total c-a fost vreodată în viaţă; e foarte posibil ca duhurile foarte malefice să fie fantome; asta ar explica de ce sunt atât de invidioase pe noi pentru plăcerile trupeşti şi de ce, atunci când intră într-un muritor, îl fac să spună numai obscenităţi. Pentru ele trupul e un lucru respingător şi ar vrea să-i facă pe oameni să creadă că voluptatea e primejdioasă şi nesănătoasă.
Dar adevărul e că, dat fiind că duhurile spun minciuni când n-au chef să-ţi spună ceva, nu există nici un mijloc de a şti exact ce le apucă de fac un lucru sau altul. Poate că obsesia lor în privinţa erotismului vine din minţile bărbaţilor şi femeilor care veşnic s-au simţit vinovaţi pentru plăcerile fizice.
Să revin la ce spuneam, la noi în familie darul a trecut mai mult de la o femeie la alta. În alte familii trece şi la femei, şi la bărbaţi. Sau poate să apară direct la o singură persoană, din motive greu de priceput.
Întâmplător, familia noastră era o foarte veche familie de vrăjitoare. De vreo cincizeci de generaţii avusesem vrăjitoare printre noi, de pe vremea denumită Timpul Dinaintea Lunii. Adică familia pretindea să fi existat din cele mai vechi timpuri, de pe vremea copilăriei pământu-lui, când luna nu se arătase încă pe cerul nopţilor.
Legendele poporului nostru conţineau informaţii despre apariţia Lunii şi despre inundaţiile, furtunile şi cutremurele care au însoţit-o. Nu pot să vă spun dacă poveştile acestea erau adevărate. Noi mai credeam, de asemenea, că stelele noastre sacre erau Pleiadele, sau Cele Şapte Surori, şi că de la ele ne venea binecuvântarea, dar de ce credeam asta, eu una nu am ştiut niciodată sau poate n-am ţinut minte.
Vă vorbesc acum despre credinţe foarte vechi, care erau deja foarte vechi înainte de naşterea mea. Cei care comunică cu duhurile devin, pe bună dreptate, destul de sceptici.
Cu toate acestea, nici în ziua de azi ştiinţa n-a ajuns să infirme sau să confirme poveştile despre Timpul Dinain¬tea Lunii. Apariţia Lunii şi forţa ei de atracţie au devenit argumente teoretice pentru a explica deplasarea calotelor polare şi manifestarea ultimelor glaciaţiuni. Poate că era un sâmbure de adevăr în poveştile acelea, poate că într-o zi totul va fi clarificat.
În orice caz, aveam o lungă descendenţă. Mama noastră avusese puteri enorme, iar duhurile îi spuneau multe secrete, citindu-le oamenilor minţile după obiceiul lor. Ea reuşea foarte bine să calmeze duhurile celor morţi.
Cât despre Mekare şi despre mine, se părea că la noi puterile mamei se dublaseră, aşa cum se-ntâmplă adesea cu gemenii. Adică fiecare dintre noi avea de două ori puterile mamei. Împreună, aveam puteri incalculabile. Vorbeam cu duhurile încă din leagăn. Ne înconjurau când ne jucam. Ca gemene am inventat un limbaj secret al nostru, pe care nici mama nu-l înţelegea. Dar duhurile îl cunoşteau. Ele înţelegeau orice le-am fi spus; erau chiar în stare să ne răspundă în limbajul nostru secret.
Vă rog să înţelegeţi că nu vă povestesc amănuntele acestea drept laudă. Ar fi absurd. Vi le spun ca să vedeţi ce însemnam una pentru alta şi ce eram pentru poporul nostru înainte ca soldaţii lui Enkyl şi ai Akashei să pătrundă pe teritoriul nostru. Vreau să puteţi înţelege cum s-a produs oroarea asta, ce a condus la apariţia bău¬torilor de sânge!
Eram o familie numeroasă. Locuisem în peşterile de pe Muntele Carmel de când ne ştiam. Poporul nostru îşi construise dintotdeauna locuinţele în valea de la poalele muntelui. Erau crescători de capre şi de oi. Din când în când, plecau la vânătoare; cultivau şi câteva plante, ca să fabrice diverse halucinogene pe care le luam pentru a cădea în transă (făcea parte din religia noastră), sau bere. Grâul sălbatic care creştea din belşug pe atunci era retezat din rădăcină.
Satul nostru era făcut din căsuţe rotunde cu acope¬rişuri de paie şi pereţi de chirpici, dar mai erau şi alte sate care deveniseră un fel de orăşele şi încă altele în care se intra în case prin acoperişuri.
Poporul nostru fabrica o olărie tipică, pe care o vindea pe pieţele de la Ierihon. De acolo vânzătorii se întorceau cu lapislazuli, cu fildeş, tămâie şi oglinzi întunecate de obsidian şi cu tot felul de alte obiecte fine. Desigur, cunoşteam şi alte oraşe mari în afară de Ierihon, oraşe acum complet îngropate sub pământ, care, poate, nu vor fi nicicând descoperite.
Eram, în general, oameni simpli. Ştiam ce-i scrierea ― adică cunoşteam conceptul ei. Dar nici nu ne trecea prin cap să folosim un astfel de mijloc de comunicare, căci cuvintele aveau puteri ascunse şi nu aveam curajul să le scriem ― nici numele, nici blestemele, nici adevărurile pe care le cunoşteam. Dacă o persoană era în posesia numelui tău, putea să cheme duhurile şi să facă farmece. Sau putea să iasă din corpul său în cursul unei transe şi să vină după tine. Cine ştie ce puteri îi puneai la îndemână dacă îţi scria numele pe o piatră sau pe un papirus? Chiar şi pentru cei care nu se temeau de nimic era, în orice caz, o practică neplăcută.
În oraşele mari scrierea era folosită mai cu seamă pen¬tru ţinutul socotelilor, dar noi puteam face toate socote¬lile direct în minte.
De fapt, toate cunoştinţele pe care le avea poporul nostru erau păstrate în memorie; preoţii care aduceau sacrificii zeităţii-taur a poporului nostru ― în care noi două nu credeam ― aşa procedau pentru transmiterea învăţămintelor pe cale orală tinerilor novici. Poveştile de familie se păstrau după aceeaşi metodă.
Aveam totuşi obiceiul de a desena, desenele noastre acopereau toţi pereţii altarelor ridicate în cinstea zeului-taur din sat.
În familia mea, care-şi ducea existenţa în peşterile Muntelui Carmel din timpurile cele mai vechi, exista obi¬ceiul de a acoperi cu desene grotele secrete, unde nu intram decât noi. Acolo ne păstram noi arhivele, în stilul nostru. Dar prudenţa era obligatorie. Eu, de pildă, n-am desenat niciodată o imagine a mea, n-am făcut-o decât după ce am trecut prin întâmplările catastrofale care au făcut din noi ceea ce suntem azi cu toţii.
Dar să mă întorc la poporul nostru, noi eram oameni paşnici; eram în majoritate păstori, cu câţiva meseriaşi şi câţiva negustori, cam asta-i tot. Când armatele din Ierihon mergeau la război, uneori tinerii noştri se înrolau şi ei ca voluntari, dar asta pentru că aşa le plăcea. Voiau să treacă prin aventuri, să fie soldaţi şi să cunoască gloria. Alţii ple¬cau la oraş să vadă pieţele cele mai mari, să cunoască splendoarea curţilor regeşti, a templelor. Alţii au ajuns până în porturile Mediteranei, să vadă de aproape flota comercială. Dar în cea mai mare parte din timp, viaţa îşi continua cursul neschimbat în satele noastre, la fel cum se întâmplase secol după secol. Ierihonul reprezenta pentru noi o protecţie, aproape fără să vrea, prin faptul că era magnetul care-i atrăgea pe duşmani.
Niciodată, realmente niciodată, nu am fost vânători de capete pentru a ne hrăni cu carne de om! Nu aveam astfel de obiceiuri! Nici nu pot să vă explic ce abominabil ni s-ar fi părut să consumăm carnea unui duşman. Eram totuşi antropofagi, dar mâncatul cărnii de om avea pentru noi o anumită semnificaţie, căci noi consumam corpurile morţi¬lor noştri.
Maharet făcu o pauză, ca şi cum ar fi vrut ca semnifi¬caţia cuvintelor ei să ne fie foarte clară.
Marius revăzu în minte scena în care cele două femei îngenuncheau înaintea festinului funerar. Simţi din nou liniştea ce se lăsase, pacea caracteristică fierbintelui miez al zilei, solemnitatea momentului. Încercă să se scuture de această imagine şi să o privească pe Maharet.
― Cum să vă explic mai bine, continuă Maharet, noi consideram că spiritul părăseşte corpul la moarte; dar, în acelaşi timp, consideram că ceea ce rămâne de pe urma oricărei fiinţe conţine un nucleu de forţă chiar după ce nu mai e în viaţă. De exemplu, lucrurile pe care le posedă cineva păstrează o părticică din viaţa lui; la fel şi corpul, şi oasele. Aşa că, atunci când consumam carnea morţilor noştri, această forţă reziduală nu se pierdea.
Adevăratul motiv al acestei tradiţii era marele nostru respect pentru cei morţi. După părerea noastră, aceasta era singura modalitate de a trata ce rămânea din cei pe care-i iubisem. Îi integram în corpul nostru pe cei care ne dăduseră viaţă, integram trupul care ne dăduse trup. Astfel se încheia un ciclu. Rămăşiţele sacre ale celor iubiţi erau salvate de la oroarea putrezirii în pământ sau a devorării de către animalele sălbatice, sau a arderii, ca orice combustibil sau gunoi.
Era în toată tradiţia aceasta o logică imuabilă, dacă staţi să vă gândiţi. Lucrul cel mai important este să înţelegeţi că tradiţia era adânc înfiptă în obiceiurile noastre ca popor. Sarcina sacră a fiecărui copil era aceea de a consuma resturile părinţilor lui, sarcina sacră a tribu¬lui era aceea de a-i păstra în felul acesta pe cei morţi.
Orice bărbat, femeie sau copil care-şi pierdea viaţa în satul nostru era consumat de familia lui. Orice bărbat, femeie sau copil dintre cei în viaţă mâncase din carnea celor morţi.
Din nou Maharet făcu o pauză şi îşi plimbă ochii pe deasupra grupului care-o asculta înainte de a continua.
― Era o vreme în care nu au fost războaie mari. Ierihonul trăia în pace cu toţi vecinii din timpurile cele mai vechi de care ne-aduceam noi aminte. Ninive cunoştea, de asemenea, pacea.
Dar undeva mai la sud, în Valea Nilului, popoarele de sălbatici de acolo se războiau tot timpul, se luptau mai cu seamă cu triburile din junglele mai sudice, ca să îşi împrospăteze astfel cu carne proaspătă oalele şi grătarele. Aceştia nu se mulţumeau doar să îşi mănânce respectuos morţii, ca şi noi, ei devorau şi carnea duşmanilor şi se mândreau cu asta. Considerau că astfel toată forţa duşma¬nilor le revenea lor. În plus, prinseseră gust pentru carnea de om.
Noi îi dispreţuiam pentru ce făceau, din motivele pe tare vi le-am explicat. Cum era oare cu putinţă ca cineva să vrea să consume carnea unui duşman? Dar poate că diferenţa crucială dintre noi şi locuitorii războinici de pe malul Nilului nu era consumul cărnii duşmanilor, ci fap¬tul că lor le plăcea războiul, iar noi eram paşnici. Noi nu aveam nici un fel de duşmani.
Dar, cam pe vremea când eu şi cu sora mea ajunsesem de vreo şaisprezece ani, s-au petrecut mari schimbări în Valea Nilului. Sau, cel puţin, aşa ni s-a spus.
Regina locurilor acelora murise în vârstă, fără să lase o fiică în urmă care să continue dinastia. La multe popoare vechi sângele regal se transmitea numai prin femei. De vreme ce bărbaţii nu pot fi niciodată siguri cine e tatăl copilului lor, dreptul la tron era transmis de la regină la infanta regală, şi aşa mai departe. Asta e cauza pentru care în epocile mai recente faraonii egipteni se căsătoreau cu surorile lor. În felul acesta, îşi asigurau dreptul la tron.
Aşa s-ar fi întâmplat şi cu tânărul rege Enkyl dacă ar fi avut o soră, dar n-avea. Nu exista în familie nici măcar o verişoară sau vreo mătuşă pe care să o facă regină. Dar el era tânăr şi puternic, şi decis să guverneze în ţara lui. În cele din urmă, s-a hotărât să ia drept soţie o femeie din alt neam, din oraşul Uruk, din Valea Tigrului şi a Eufratului.
Aleasa era Akasha, o frumoasă prinţesă cu sânge nobil, credincioasă marii zeiţe Inanna, care putea aduce poporului lui Enkyl înţelepciunea poporului ei. Cel puţin, acestea erau zvonurile care circulau în pieţele din Ierihon şi Ninive, asta ne-a ajuns nouă la urechi prin intermediul negustorilor din caravanele cu care făceam negoţ.
Deci poporul de pe Nil practica deja agricultura, dar avea tendinţa să neglijeze ocupaţia aceasta în favoarea vânătorii de oameni, a războaielor care le procurau carnea de om. Frumoasa Akasha a fost îngrozită de aceste practici şi a hotărât pe loc să pornească o adevărată cam¬panie pentru a pune capăt acestui obicei barbar, aşa cum s-ar simţi obligat să facă oricine are o educaţie mai înaltă.
Probabil că tot ea le-a adus şi scrierea, căci oamenii din Uruk o cunoşteau deja ― erau cei mai vestiţi păstrători de arhive ― dar, cum scrierea era privită cu ochi răi de noi, nu sunt foarte sigură că-i adevărat. Poate că egiptenii aveau deja scrierea lor.
Nu vă puteţi imagina cât de mult timp e necesar pen¬tru ca astfel de inovaţii să schimbe tradiţiile, cultura unui popor. Uneori trec secole întregi în care se păstrează scrise listele de impozite, înainte ca primul vers să fie scris pe o tăbliţă. Un trib e în stare să cultive timp de două sute de ani ardei iuţi şi ierburi pentru mirodenii înainte de a-i veni ideea să cultive grâu sau porumb. După cum ştiţi, indienii din America de Sud făceau jucării care aveau roţi când au fost cuceriţi de europeni; făceau şi bijuterii din metale. Dar nu foloseau în viaţa de zi cu zi nici un fel de roţi, iar metalul nu era niciodată folosit pentru arme. Aşa că europenii i-au înfrânt aproape imediat.
În orice caz, nu ştiu exact ce cunoştinţe noi a adus cu ea Akasha de la Uruk. Ştiu că ai noştri au auzit nume¬roase zvonuri despre interzicerea oricărui consum de carne de om în toată valea Nilului, despre pedepsirea cu moartea a celor care nu se supuneau. Triburile care de generaţii întregi practicaseră canibalismul erau furioase că nu mai au voie să se bucure de acest obicei; dar şi mai mare era furia poporului întreg că nu mai avea voie să consume morţii. Să nu mai vânezi omul era un lucru, dar să fii obligat să-i îngropi pe moşii tăi în pământ era teribil pentru ei, cum ar fi fost şi pentru noi.
Pentru a face respectat decretul Akashei, regele a dat ordin ca trupurile morţilor să fie tratate cu tot felul de ali¬fii şi înfăşurate în pânză. Nu numai că nu mai aveau voie să consume carnea mamei sau a tatălui, dar trebuia, cu mare cheltuială, să le înfăşoare corpul în fâsii de pânză de in, ca apoi să-l expună intact, pentru a fi văzut de toţi, şi să-l depună în mormânt în incantaţiile preoţilor, împreună cu ofrandele potrivite.
Înfăşurarea cadavrului trebuia făcută cât mai rapid, ca nimeni să nu aibă acces la carnea mortului.
Pentru a-i convinge şi mai mult să respecte noul ritual, Akasha şi Enkyl au răspândit convingerea că duhu¬rile celor morţi profitau cu mult mai mult în noua împărăţie în care plecau dacă corpurile lor erau păstrate înfăşurate pe pământ. Cu alte cuvinte, se spunea oameni¬lor: "Părinţii voştri nu-s deloc lăsaţi în părăsire; dimpo¬trivă, sunt cu mult mai bine păstraţi."
Nouă ni s-a părut totul foarte amuzant când am auzit de asta: auzi, să înfăşuri morţii şi să-i instalezi în camere mortuare mobilate, sub sau la suprafaţa deşertului. Găseam amuzantă şi ideea că duhurilor morţilor le-ar fi de vreun folos perfecta menţinere a trupului lor pe pământ. Căci, după cum ştie oricine care a comunicat vreodată cu duhurile, e mult mai bine pentru ele să îşi uite trupul; doar când renunţă cu totul la imaginea lor pământeană se pot ridica pe planul superior.
Dar acum, în Egipt, în mormintele celor foarte bogaţi sau foarte religioşi se găseau mumiile acestea, care putre¬zeau încetul cu încetul.
Dacă ne-ar fi spus cineva că îmbălsămarea avea să devină obiceiul cel mai tipic al culturii lor, că egiptenii aveau să continue- aşa timp de patru mii de ani, că va deveni un mare şi durabil mister pentru întreaga omenire şi că în secolul al douăzecilea copiii aveau să meargă la muzeu să vadă mumiile, n-am fi crezut nici în ruptul capu¬lui.
Oricum, ce ne păsa nouă de toate astea. Noi eram departe de Valea Nilului. Nici măcar nu ne imaginam cum arătau egiptenii. Ştiam doar că religia lor provenea din Africa şi că se prosternau în faţa zeului Osiris, a zeu¬lui soarelui, Ra, şi că aveau zei printre animale. Dar nu-i înţelegeam în nici un fel pe oamenii aceştia. Nu înţele¬geam alternanţa dintre inundaţii şi deşert din ţara lor. Când ne pica în mână câte un obiect fin făcut de ei, percepeam câte ceva despre personalitatea lor, dar ne rămâneau străini. Şi ne părea rău pentru ei că n-aveau voie să consume morţii.
Când puneam duhurilor întrebări despre ei, duhurile păreau la fel de amuzate de egipteni. Spuneau că aceştia aveau voci frumoase şi că foloseau cuvinte frumoase, şi că era plăcut să le vizitezi templele şi sanctuarele; le plăcea limba egipteană. Apoi păreau să piardă interesul pentru întrebare şi se eschivau, cum făceau adesea.
Cele spuse ne fascinau, dar nu ne surprindeau. Ştiam bine că şi cuvintele noastre le plăceau, că şi imnurile, şi cântecele noastre le făceau plăcere. Era clar deci că se amuzau să facă pe zeii în faţa egiptenilor. Pentru duhuri asta era distracţia favorită tot timpul.
Cu trecerea anilor, am auzit spunându-se că Enkyl, pentru a unifica regatul şi a pune capăt practicilor antro¬pofage, crease o mare armată şi cucerea ţară după ţară la nord şi la sud. Lansase şi vapoare pe mare. Vechea şme¬cherie: le găseai alor tăi un inamic în vecini, ca să-i împie¬dici să se războiască între ei acasă.
Dar, iarăşi, ce-aveam noi de-a face cu toate astea? Ţara noastră cunoştea seninătatea şi frumuseţea, aveam grădini pline de fructe şi câmpii pe care creştea din belşug grâul sălbatic, pe care oricine îl putea recolta direct cu coasa. Aveam o ţară cu iarbă verde şi cu brize răcoroase. Nu posedam nimic care să aţîţe vreun cuceritor. Sau, cel puţin, aşa credeam noi.
Sora mea şi cu mine ne duceam viaţa liniştite pe coastele line ale Muntelui Carmel, comunicam adesea prin telepatie cu mama sau între noi, sau vorbeam alegând anume cuvinte secrete, cu ajutorul cărora ne înţelegeam perfect, în rest învăţam de la mama tot ce ştia ea despre duhuri şi despre inimile oamenilor.
Beam poţiunile magice pe care le prepara ea din plan¬tele pe care le cultivam pe munte şi, intrând în transă sau în stare de vis, călătoream în trecut şi vorbeam cu străbu¬nele noastre ― mari vrăjitoare, cărora le cunoşteam numele. Pe scurt, atrăgeam spre noi câtva timp duhurile acestor străbune, ca să ne transmită câte ceva din cunoştinţele lor. De asemenea, călătoream în afara corpu¬lui nostru departe în spaţiu.
Mi-ar trebui câteva ore bune ca să vă povestesc ce vedeam în timpul transelor; o dată, de pildă, împreună cu Mekare, ne-am plimbat, ţinându-ne de mână, pe străzile din Ninive, căscând gura la minuni pe care nici nu ni le imaginasem vreodată; dar asta n-are acum importanţă.
Ţin doar să vă spun ce însemna pentru noi compania duhurilor, armonia în care trăiam cu tot ce vieţuia în jur şi cu toate duhurile; cum, câteodată, dragostea pe care o aveau duhurile pentru noi era la fel de palpabilă ca cea descrisă de misticii creştini pentru Dumnezeu sau sfinţi.
Trăiam fericite împreună, sora mea, eu şi mama. Peşterile strămoşilor noştri erau călduroase şi uscate; aveam toate lucrurile de care aveam nevoie ― rochii fru¬moase şi bijuterii, şi piepteni minunaţi de fildeş, şi san¬dale de piele ― pe care ni le aduceau oamenii în dar, căci nu ne plătea nimeni pentru ce făceam.
În fiecare zi de la Dumnezeu veneau să ne consulte, iar noi puneam duhurilor întrebările lor. Astfel, încercam să aflăm ce le rezerva viitorul, căci duhurile pot să ştie parţial asta, în măsura în care anumite evenimente par a fi ineluctabile.
Cu puterea noastră telepatică le citeam minţile şi le ofeream sfaturile cele mai înţelepte pe care le puteam da. Din când în când, ni se aduceau şi posedaţi, aşa că făceam exorcisme pentru a-i scăpa de demonul sau de spiritul rău care intrase în ei, căci la asta se rezuma totul. Când o casă era bântuită de stafii, ne duceam acolo şi-i porunceam duhului rău să plece.
Cei care o cereau căpătau şi poţiunea magică. Cădeau apoi în transă sau adormeau şi aveau vise complicate, pline de imagini, pe care noi încercam apoi să le inter¬pretăm sau să le explicăm.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:23 pm

Pentru astfel de servicii nu aveam nevoie neapărat de duhuri, deşi uneori le ceream sfatul. Ne foloseam pro¬priile puteri de înţelegere şi de discernământ şi adesea foloseam informaţiile pe care ni le dădeau chiar cei interesaţi.
Minunea cea mai mare pe care o realizam ― care ne cerea toate forţele şi care n-avea rezultate garantate ― era aducerea ploii.
Procedam în două feluri de bază: declanşam ori "ploicică", fenomen simbolic, mai degrabă demonstrativ, al forţelor noastre, care aducea poporului o mare senzaţie de calm, de siguranţă, ori declanşam "ploaia cea mare", care era necesară culturilor, iar aceasta necesita eforturi enorme, fără garanţia succesului.
În ambele cazuri, făceam apel la duhuri, cărora tre¬buia să le facem multe complimente, să le chemăm pe nume, să le cerem să se adune şi să îşi unească forţele la porunca noastră. "Ploicica" era adesea realizată cu ajuto¬rul celor mai familiare dintre duhuri, cele care ţineau la Mekare şi la mine în mod special şi care o iubiseră pe mama foarte mult, ca şi pe toate străbunele noastre, şi pe care ne puteam bizui oricând pentru sarcini grele, căci ne iubeau.
Dar pentru «ploaia cea mare» aveam nevoie de multe duhuri şi, deoarece nu se înţelegeau întotdeauna bine între ele şi nu aveau chef să coopereze, trebuia să utilizăm toate mijloacele de seducţie pentru a le convinge să vină. Trebuia să cântăm, să dansăm. Munceam ore întregi la aşa ceva, şi treptat duhurile se lăsau atrase, se adunau, se lăsau subjugate de idee şi, în cele din urmă, se puneau pe treabă.
Mekare şi cu mine am reuşit să aducem "ploaia cea mare" doar de trei ori. Dar ce minunat era să vezi norii adunându-se deasupra văii, să vezi pânzele orbitoare de apă căzând ca nişte imense perdele. Tot poporul ieşea în ploaie, iar pământul parcă se umfla, se deschidea, ca să ne mulţumească.
"Ploicica" ne reuşea mai des; o făceam pentru alţii sau doar de plăcerea noastră.
Renumele ne-a venit din realizarea "ploii celei mari", eram cunoscute până în depărtări. Fusesem dintotdeauna cunoscute drept vrăjitoarele de pe munte; acum însă veneau să ne consulte şi oameni din regiuni mult mai nor¬dice, din ţinuturi cărora nici nu le cunoşteam numele.
Oamenii îşi aşteptau rândul în sat înainte să vină la noi să bea poţiunea şi să le fie descifrate visele. Îşi aşteptau rândul şi pentru a ne cere sfaturi, alteori doar pentru a ne cunoaşte. Fireşte, în sat li se dădea de băut şi de mâncare, în schimbul cărora sătenii acceptau câte un dar, astfel toată lumea profita de pe urma acestei situaţii sau, cel puţin, aşa se părea. În definitiv, ceea ce făceam noi nu se deosebeşte prea mult de ceea ce fac în ziua de azi doctorii în psihologie; studiam imaginile, le interpretam, căutam să extragem câte ceva adevărat din subconştientul lor; iar minunile cu "ploicica" sau cu "ploaia cea mare" serveau doar pentru a le da încredere în noi celor care ne consultau.
Într-o zi, cam cu jumătate de an înainte de a muri mama, ne-a sosit o scrisoare. O adusese un mesager din partea regelui şi a reginei din Kemet, adică Egipt, căci aşa îşi numeau pe atunci egiptenii ţara. Era scrisă pe o tăbliţă de argilă, cum se foloseau şi la Ierihon, şi Ninive, erau desenate pe ea figurine şi semne care mai târziu au fost numite cuneiforme.
Nu am putut să o citim, bineînţeles; de fapt, ni s-a părut chiar un lucru înspăimântător, ne-am gândit că ar putea fi vreun blestem. Nici n-am vrut să o atingem, dar eram obligate s-o facem dacă voiam să-nţelegem mesajul.
Mesagerul ne-a spus că suveranii lui, Akasha şi Enkyl, auziseră de puterile noastre şi ar fi onoraţi să le vizităm curtea; trimiseseră o escortă numeroasă pentru noi să ne însoţească până în regatul Kemet şi ne promiteau daruri mari la plecare.
Toate trei am fost foarte neîncrezătoare în spusele acestui mesager. El ne spunea cât ştia, dar ne era limpede că lui nu i se spusese totul.
Atunci, mama a luat tăbliţa în mâini. A perceput ime¬diat ceva ce emana din ea şi a avut intuiţia unei mari nenorociri. Mai întâi n-a vrut să ne spună ce-i apăruse; apoi, luându-ne deoparte, ne-a spus că regele şi regina erau primejdioşi, sângeroşi şi intoleranţi în privinţa cre¬dinţelor celorlalţi. Şi că, orice ar fi zis scrisoarea, de la ei nu ne puteam aştepta decât la o enormă nenorocire.
Apoi Mekare şi cu mine am luat şi noi scrisoarea în mână şi am presimţit tot nenorociri. Era însă ceva tainic în asta, un amestec tulbure, în care răul şi îndrăzneala se îmbinau cu ceea ce părea să fie binele. Pe scurt, nu era un simplu complot menit să ne captureze şi să ne fure pute¬rile; era o acţiune inspirată de o reală curiozitate şi de respect.
În cele din urmă, le-am întrebat pe duhuri ― pe cele două la care ţineam noi cel mai mult. Au venit şi ne-au citit scrisoarea, pentru ele era extrem de uşor. Ne-au spus că mesagerul ne spusese adevărul. Dar că şi ele pre-simţeau o mare nenorocire care ni se putea întâmpla dacă ne duceam la curtea regelui şi reginei Kemetului.
"De ce?" le-am mai întrebat noi.
"Pentru că regele şi regina o să vă pună întrebări, ne-au răspuns ele, iar dacă voi veţi răspunde cinstit, cum vă e obiceiul, se vor mânia la culme şi vă vor aduce piei-rea."
Fireşte, nu ne-am fi dus în Egipt, oricum. Nu ne-am fi părăsit muntele nostru. Acum ştiam sigur că nu trebuia să o facem. I-am răspuns mesagerului, cu tot respectul cuve¬nit, că nu puteam să ne părăsim ţara în care ne-am născut, că nici o vrăjitoare din neamul nostru nu plecase de-aici vreodată, şi l-am rugat aşa să le spună şi regelui, şi reginei.
Deci, mesagerul a plecat, iar noi ne-am reluat viaţa normală de zi cu zi.
Peste câteva nopţi ne-a vizitat un spirit rău, unul pe care-l numeam Amel. Era un spirit uriaş, extrem de puternic, plin de ranchiună, care, pentru a ne atrage atenţia, se apucase să danseze în poiana din faţa peşterii noastre şi să se laude că în curând n-ar fi imposibil să avem nevoie de el.
Eram de mult obişnuite cu linguşirile duhurilor rele; iar ele se înfuriau văzând că tot nu le vorbim, cum ar fi făcut orice alte vrăjitoare sau vraci. Noi ştiam însă că entităţile acestea nu erau demne de încredere şi nici controlabile, aşa că nu făcusem niciodată vreo tentativă de a le cere ceva şi eram convinse că nici n-o să o facem vreodată.
Acest Amel, mai cu seamă, era înnebunit de faptul că-l neglijam, cum zicea el. Declara tot timpul că el era "Amel cel puternic", "Amel invincibilul", şi că noi ar tre¬bui să-i arătăm ceva respect. Căci s-ar putea să avem mare nevoie de el în viitor. Mai multă nevoie decât ne-am putea imagina, căci mari nenorociri aveau să se abată asupra capetelor noastre.
În momentul acela a ieşit afară şi mama şi l-a întrebat ce nenorociri vedea el la orizont.
Am fost amândouă foarte contrariate, căci ne interzi¬sese dintotdeauna să vorbim cu duhurile rele; iar ea, dacă li se adresa, era doar pentru a le blestema sau pentru a le alunga, sau pentru a le încurca cu ghicitori şi întrebări viclene, încât se înfuriau de propria stupiditate şi renunţau.
Amel cel teribil, cel rău, cel atotputernic, oricare ar fi numele pe care şi-l lua, iar de lăudat se lăuda la nesfârşit, ne-a zis numai că ne aşteptau mari nenorociri şi că, dacă am fi deştepte, am face bine să-i arătăm ceva mai multă consideraţie. Apoi s-a pus pe laude, făcând pe grozavul cu toate răutăţile pe care le înfăptuise la porunca vracilor de la Ninive. Cum ştia el să-i chinuie pe oameni, cum îi înne¬bunea, cum îi înţepa de parcă ar fi fost un nor de tăuni. S-a lăudat şi că le poate suge sângele; că-i plăcea gustul sângelui şi că, dacă vrem, poate să o facă şi la porunca noastră.
Mama i-a râs în nas. "Ce te tot lauzi cu aşa ceva? Eşti doar un spirit, n-ai trup, nu poţi să simţi nici un gust!" i-a zis ea. Iar asta era exact genul de observaţie care întot¬deauna le înfuria la culme pe duhuri, căci ne invidiau pen¬tru trupul nostru, cum v-am mai spus.
Ca să îşi demonstreze puterea, Amel s-a repezit asu¬pra mamei ca o pală de vânt; pe loc duhurile bune i-au luat apărarea şi-n poiană s-a produs o vânzoleală de nedescris, dar, când totul s-a potolit şi Amel a fost alungat de duhurile care ne păzeau, am văzut pe mâna mamei urme de înţepături. Amel reuşise deci să-i sugă nişte sânge, exact cum se lăudase, ca şi cum un roi întreg de tăuni ar fi chinuit-o cu înţepăturile.
Mama a rămas cu ochii la împunsăturile acelea ca de ac; duhurile care o protejau s-au înfuriat că fusese tratată fără respect, dar ea le-a poruncit să stea cuminţi. În tăcere, se concentra asupra acestei probleme, cum de putea spiritul acela să simtă gustul sângelui pe care-l sup-sese.
Atunci a intervenit Mekare, care ne-a explicat ce vedea ea, că în centrul imensului lor corp invizibil aceste duhuri posedau un sâmbure microscopic de materie şi că prin el puteau eventual să simtă gustul sângelui. Imagi-naţi-vă, ne-a spus Mekare, fitilul unei lămpi, un mic fila¬ment în mijlocul flăcării. Fitilul acesta ar putea absorbi sângele. Tot astfel, spiritul respectiv, care pare o imensă flacără, are în centru fitilul acela mic.
Mama s-a arătat neîncrezătoare, dar toată povestea asta nu i-a plăcut. Păstrându-şi simţul ironiei, ne-a spus că lumea prezenta destule mistere şi fără duhurile rele care au prins gustul sângelui. "Dispari de-aici, Amel", a mai zis ea, blestemându-l, zicându-i că-i un spirit banal, lipsit de orice importanţă, că nu conta, că n-avea de ce să fie recu¬noscut de nimeni şi că ar face mai bine să plece. Pe scurt, i-a zis aceleaşi lucruri pe care le zicea şi altora când voia să fie lăsată în pace de duhuri cicălitoare şi nesuferite ― cam aceleaşi lucruri pe care, uşor modificate, le spun şi preoţii exorcişti acum, de fiecare dată când vor să vindece vreun copil posedat.
Ceea ce o îngrijorase pe mama, în afara giumbuşlucu¬rilor lui Amel, era faptul că ne prevestea nenorociri. Pre¬sentimentul pe care-l avusese la atingerea tăbliţei de argilă devenea tot mai puternic. Dar tot nu a căutat spriji¬nul duhurilor bune. Poate că ştia ea că era mai bine să nu le solicite. Oricum, n-am cum să ştiu ce a gândit atunci. În orice caz, mama ştia că se pregătea ceva şi, după toate aparenţele, se simţea incapabilă să împiedice declanşarea evenimentelor. Probabil că simţea că uneori, voind să te fereşti de o catastrofă, de-abia o provoci.
Oricum, la câteva zile după asta s-a îmbolnăvit, a slăbit înfiorător şi, până la urmă, nici n-a mai putut vorbi.
Câteva luni întregi a rămas culcată, paralizată, pe jumătate adormită. Stăteam lângă ea zi şi noapte şi-i cântam, îi aduceam flori, încercam să-i citim gândurile. Duhurile erau într-o teribilă stare de agitaţie, pentru că ţineau mult la ea. Făceau să sufle vântul pe toată coasta muntelui şi rupeau frunzele din copaci.
De altfel, tot satul era profund mâhnit. Apoi, într-o dimineaţă, gândurile mamei au căpătat cât de cât formă din nou, doar că erau imagini incoerente. Vedeam câte un câmp însorit, flori, lucruri pe care le cunoscusem în copilărie, în fine, doar pete de culoare şi nimic mai mult.
Ştiam bine că mama era pe moarte, duhurile o ştiau şi ele. Făceam tot ce puteam să le calmăm, dar unele dintre ele fuseseră cuprinse de mânie. La moarte, fantoma ei avea să se ridice, să traverseze tărâmul lor, apoi aveau să o piardă pentru totdeauna, iar asta le înnebunea de durere.
Până la urmă, s-a stins, cum era natural şi inevitabil, iar noi am ieşit din grota noastră pentru a anunţa satului întreg că mama plecase dintre noi spre tărâmuri mai înalte. Toţi copacii de pe munte au fost cuprinşi de vântul stârnit de duhuri; în aer pluteau numai frunze verzi smulse de ele de pe ramuri. Noi plângeam; pentru prima oară în viaţă mi s-a părut că aud şi eu duhurile ― am auzit cum plângeau şi se văicăreau în vânt.
Sătenii au venit imediat să facă ce cerea ritualul.
Mai întâi, mama a fost întinsă pe un fel de catafalc de piatră, după obicei, ca toată lumea să poată veni să-i aducă omagiul. Era îmbrăcată în rochia ei albă din pânză topită, de Egipt, la care ţinuse cel mai mult când era în viaţă, şi împodobită cu bijuteriile ei cele mai scumpe, aduse de la Ninive, plus inelele şi colierul de os printre care erau şi relicve din strămoşii noştri şi care în curând avea să ne revină.
După vreo zece ore, după ce sute de persoane din satul nostru şi din satele învecinate defilaseră prin faţa corpului ei, am început prepararea corpului pentru ospăţul funerar. Oricărui alt sătean i-ar fi făcut onoarea asta preoţii. Dar noi două eram vrăjitoare, cum fusese şi mama, aşa că numai noi două o puteam atinge. Astfel, fără nimeni altcineva, la lumina lămpilor cu gaz, i-am scos rochia şi i-am acoperit tot corpul cu flori proaspete şi cu frunze. I-am desfăcut craniul cu grijă, în aşa fel încât să rămână întreg la nivelul frunţii, am ridicat atent calota şi am extras creierul, pe care, împreună cu ochii, l-am depus pe un platou aparte. Apoi, printr-o incizie practicată cu la fel de multă grijă, i-am extras din piept inima, pe care, de asemenea, am depus-o pe un platou. Amândouă platourile au fost acoperite cu câte un capac de argilă pentru a le proteja.
Apoi sătenii au construit din cărămizi o vatră în jurul corpului mamei şi a platourilor, depuse direct pe catafalcul de piatră, au aprins focul dedesubtul pietrei şi a început coptul corpului.
Acesta a durat toată noaptea. Duhurile se potoliseră căci sufletul mamei părăsise corpul. Corpul nu cred că le interesa; pentru ele, ce făceam noi acum nu avea nici un interes, dar pentru noi conta enorm.
Din cauză că mama fusese vrăjitoare şi că asta eram şi noi, numai noi puteam să-i consumăm carnea. Nouă ne revenea în întregime, eram singurele în drept să o facem, după tradiţie. Sătenii nu ne puteau ajuta, cum ar fi făcut în orice alt caz în care de pe urma defunctului ar fi rămas doar doi copii care să împlinească această obligaţie. Oricât ar fi durat, trebuia să consumăm numai noi două tot corpul, dar sătenii aveau să rămână de veghe împreună cu noi până la sfârşit.
Pe măsură ce se apropia dimineaţa şi corpul mamei se cocea în cuptor, noi deliberam cum să procedăm în pri¬vinţa creierului şi a inimii. Trebuia să le repartizăm între noi şi ne puneam întrebarea care era cea mai bună soluţie, căci eram profund superstiţioase cu privire la aceste organe şi la proprietăţile fiecăruia.
Pentru multe popoare din epoca aceea inima conta cel mai mult. La egipteni, de pildă, locul conştiinţei era în inimă. Aşa credeau şi consătenii noştri; dar noi, ca vrăji¬toare, consideram că în creier rezidă spiritul uman, adică acea parte din om care se aseamănă cu ce era în duhurile din aer. Credinţa noastră cu privire la importanţa creieru¬lui venea şi din faptul că ochii erau în legătură cu el, căci ei erau organul vederii. Vederea era, de fapt, ce făceam noi, vrăjitoarele: vedeam în inimile oamenilor, vedeam în viitor, vedeam în trecut. De altfel, pe limba noastră, ceea ce eram noi se numea văzător; asta însemna cuvântul vrăjitoare.
Dar toate acestea ţineau de ritual, căci noi ştiam foarte bine că spiritul mamei părăsise deja corpul. Tre¬buia să consumăm aceste organe din respect pentru ea, ca să nu le lăsăm să putrezească. Deci nu ne-a fost greu să ajungem la un acord: Mekare urma să mănânce creierul şi ochii, iar eu ― inima.
Mekare era, dintre noi două, cea mai puternică ― se şi născuse prima şi era cea care lua conducerea în tot felul de acţiuni; cea care vorbea întotdeauna prima. Îşi asu¬mase rolul de soră mai mare, cum se întâmplă, fără excepţie, la toţi gemenii. Ni s-a părut deci firesc ca ea să ia ochii şi creierul, iar eu, dintotdeauna mai liniştită, mai înceată, să iau organul asociat cel mai adesea cu simţămintele profunde, cu dragostea ― inima.
Eram mulţumite de alegerea făcută, aşa că, deşi cerul era din ce în ce mai luminos, ne-am culcat câteva ore, obosite cum eram de veghe şi de postul impus înainte de ospăţ.
La un moment dat, chiar înainte de venirea dimineţii, ne-au trezit duhurile. Iar stârniseră vântul. Eu am ieşit din grotă; focul ardea încă la cuptor. Sătenii care vegheaseră împreună cu noi adormiseră şi ei. Supărată pe duhuri, le-am spus să facă linişte. Unul dintre ele, cel pe care-l iubeam cel mai mult, mi-a spus că pe munte se adunaseră străini, foarte mulţi străini care erau impresionaţi de puterile noastre şi foarte curioşi ― primejdios de curioşi ― în privinţa festinului ceremonial.
"Oamenii aceştia vor ceva de la tine şi de la Mekare, mi-a comunicat el. N-au venit cu intenţii bune."
I-am răspuns că veşnic veneau străini pe la noi; că nu era nimic special, că trebuia să se potolească şi să ne lase să facem ce aveam de făcut. Dar, oricum, m-am dus la unul dintre săteni şi i-am povestit ce aflasem, rugându-l să spună satului întreg să fie gata în caz de primejdie, să aducă arme cu ei când aveau să se adune pentru ospăţ.
Nu era o cerere foarte ciudată. Oriunde se duceau, oamenii îşi luau armele cu ei. Cei care fuseseră soldaţi sau care-şi permiteau luxul de a avea o spadă o purtau întot¬deauna; cei care aveau cuţite le aveau întotdeauna înfipte la brâu.
În general, asta nu mă preocupa; în definitiv, străini de la mari depărtări ajungeau tot timpul până în ţinuturile noastre; era cât se poate de natural să vină pentru acest eveniment special ― moartea unei vrăjitoare.
Dar ştiţi urmarea. Aţi văzut-o în vise. Aţi văzut cum s-au adunat în poiană sătenii când soarele era aproape la zenit. Poate aţi văzut cum au desfăcut cărămizile cuptoru¬lui răcorit sau aţi văzut direct trupul mamei, copt, înne¬grit, dar liniştit ca în somn, pe piatra fierbinte. Aţi observat florile şi frunzele ofilite care o acopereau, pla¬tourile cu inima, creierul şi ochii.
Ne-aţi văzut pe noi două îngenuncheate de-o parte şi de alta a corpului mamei. Şi aţi auzit când a început muzica.
Ceea ce nu puteaţi vedea, dar cunoaşteţi acum, e că de mii de ani poporul nostru se aduna la astfel de ospeţe. De mii de ani trăisem în valea aceea şi pe coastele muntelui unde iarba creştea înaltă şi copacii dădeau roade bogate. Erau ţinuturile noastre, era tradiţia noastră, era rândul nostru.
Era momentul nostru sacru.
Pe când Mekare şi cu mine eram îngenuncheate una în faţa celeilalte, îmbrăcate în rochiile noastre cele mai fru¬moase şi purtând bijuteriile care-i aparţinuseră mamei, nu gândeam deloc la prevestirile sumbre ale duhurilor, nici la profunda tulburare a mamei când atinsese scrisoarea de la regele şi regina din Kemet. Noi vedeam în faţa noastră o viaţă liniştită, plină de speranţe, de fericire, printre cei din neamul nostru.
Nu ştiu cât am rămas aşa îngenuncheate; cât timp ne-a trebuit să ne pregătim sufletele pentru momentul suprem. Mi-amintesc doar că, parcă la unison, am ridicat platou¬rile cu organele mamei şi că muzicanţii au atacat litania tradiţională. Aerul, deja plin de cântecul păsărelelor, a răsunat de melodia flautului şi de bătăile tobelor, în vreme ce în jur toată lumea îşi ţinea parcă respiraţia.
Acela a fost momentul în care s-a abătut nenorocirea peste noi; a venit atât de brusc, cu tropotele de picioare şi cu ţipetele războinice ale soldaţilor egipteni care s-au năpustit asupra noastră, că nici n-am înţeles pe loc ce se-ntâmplă. Ne-am aruncat amândouă peste corpul mamei, să-l protejăm de profanare, dar ei ne-au smuls de-acolo, platourile s-au răsturnat în ţărână, catafalcul de piatră a fost răsturnat.
Mekare a scos un urlet de-a dreptul inuman. Şi eu am ţipat, am ţipat oribil când am văzut corpul mamei răstur¬nat în cenuşă.
N-am auzit decât înjurături: eram cu toţii trataţi drept mâncători de oameni, drept canibali, sălbatici care nu meritau altă soartă decât să fie trecuţi prin sabie.
Nouă nu ne-a făcut nimeni nici un rău. Deşi ne zbăteam şi urlam, am fost legate şi lăsate deoparte, incapabile să facem ceva pentru ai noştri care erau măcelăriţi în faţa noastră. Soldaţii au călcat în picioare corpul mamei; au călcat în picioare şi inima, şi creierul, şi ochii. Le-au făcut una cu pământul, în vreme ce alţii făceau bucăţi bărbaţii, femeile şi copiii din satul nostru.
Apoi, prin corul de ţipete, printre urletele înfiorătoare ale celor ce piereau cu sutele pe coasta mun¬telui, am auzit-o pe Mekare invocând duhurile pentru răzbunare, chemându-le să-i pedepsească pe soldaţi pen¬tru ce făcuseră.
Dar ce conta pentru astfel de oameni ploaia sau vântul? Copacii au început să se îndoaie, pământul întreg parcă se cutremura; frunzele au umplut iar atmosfera, cum se întâmplase şi cu o seară mai înainte. Pe coastă au început să se rostogolească bolovani, s-a ridicat un nor de praf. Egiptenii n-au avut decât un moment de ezitare, căci Enkyl, regele lor, i-a încurajat el însuşi, spunându-le că acestea erau doar manifestări banale de vrăjitorie şi că demonii pe care-i invocam nu erau în stare de nimic mai mult.
Ce spunea el era perfect adevărat; aşa că masacrul a continuat. Eram amândouă pregătite să murim. Dar nu ne-au ucis. Nu aveau intenţia să o facă, aşa că ne-au târât după ei, lăsând în urmă satul incendiat, câmpurile de grâu sălbatic în flăcări, corpurile sătenilor abandonate în ţărână, să fie mâncate de animalele sălbatice şi să putre¬zească în pământ, fără să aibă parte de ritualurile tradiţio¬nale.
Maharet se opri. Îşi coborî capul şi şi-l sprijini câteva secunde pe mâinile împreunate ca pentru o rugăciune, cu degetele atingându-se. Când reluă povestirea vocea i se asprise uşor, era mai joasă, dar continuă în acelaşi ritm.
― Ce-i, în definitiv, o comunitate mică, făcută din câteva sate? Ce însemnătate are un popor mic sau o viaţă?
Mii de astfel de popoare sunt îngropate sub pământ. Aşa a fost şi cu poporul nostru.
Tot ce ştiusem, tot ce fusesem, fusese pustiit într-o singură oră. O armată bine antrenată n-avusese nevoie de mai mult ca să-i măcelărească pe păstorii noştri, pe femei şi pe cei tineri şi neajutoraţi. Satele noastre fuseseră rase de pe suprafaţa pământului; tot ce putuse să ardă fusese ars.
Pe munte şi în satul de la poalele lui, n-am mai simţit decât prezenţa fantomelor celor ucişi; o mare de fantome, unele atât de agitate şi de tulburate din cauza violenţei, că nici nu voiau să se desprindă de pământ de groază şi de durere, altele ridicându-se din trupuri ca să nu mai sufere.
Iar duhurile ce puteau face?
Au însoţit cortegiul nostru până în Egipt, atacându-i în toate felurile pe purtătorii litierei în care eram legate noi două, strânse una lângă alta şi plângând tot timpul.
Seara, când cortegiul se oprea, stârneau un vânt care lua pe sus corturile şi le împrăştia. Dar regele continua să-i încurajeze pe soldaţi, zicându-le că n-au de ce să se teamă. Regele le dădea încredere, spunându-le că zeii egipteni erau mai puternici decât demonii stârniţi de vrăji¬toare. Dându-şi seama că duhurile nu erau în stare de mai mult, soldaţii i se supuneau.
În fiecare seară, regele ordona să fim aduse în faţa lui. Ne vorbea pe limba noastră, destul de comună în vremea aceea, vorbită de la Tigru şi Eufrat până pe coastele Mun¬telui Cârmei. "Sunteţi vrăjitoare vestite, ne spunea el cu o voce blândă şi exasperant de sinceră. Pentru asta v-am lăsat în viaţă, deşi sunteţi mâncătoare de carne de om, ca tot poporul vostru, deşi v-am surprins asupra faptului când v-am atacat. V-am cruţat ca să profit de înţelepciu¬nea voastră; eu şi regina mea dorim să învăţăm cât mai multe de la voi. Spuneţi ce doriţi ca să vă treacă durerea şi fac totul. Acum sunteţi sub protecţia mea; eu vă sunt suve¬ranul."
Plângând, refuzând să-l privim în ochi, nerăspunzând, rămâneam în faţa lui până ce se plictisea de noi şi ne trimi¬tea să dormim în litiera aceea mică ― un soi de cutie de lemn cu mici ferestruici ― cum dormisem şi până atunci.
O dată singure, ne reluam conversaţiile fără să rostim vreo vorbă sau în limba noastră codificată, cu cuvinte prescurtate şi cu gesturi pe care numai noi două le înţele¬geam. Ne-am adus aminte ce-i anunţaseră mamei duhu¬rile şi cum căzuse ea la pat după primirea scrisorii de la regele din Kemet şi cum nu se mai înzdrăvenise după aceea. Dar tot nu ne era frică.
Eram, de fapt, prea îndurerate ca să ne temem. Parcă murisem şi noi o dată cu ceilalţi pe care-i văzuserăm masacraţi, o dată cu mama, al cărei trup suferise acel teri¬bil sacrilegiu. Nu ne puteam închipui ceva mai rău. Eram împreună, singurul lucru mai rău putea fi să fim despărţite.
În timpul acestei lungi călătorii spre Egipt am avut parte de o mângâiere pe care n-aveam să o uităm. Inten¬dentul regelui, Khayman, veghea asupra noastră cu multă milă, făcea tot ce putea, în secret, să ne uşureze sufe¬rinţele.
Maharet se opri şi se uită spre Khayman, care-şi ţinea mâinile încrucişate pe masă şi privea în jos. Părea să fie cufundat în amintirile despre care povestea Maharet. Acceptă omagiul lui Maharet, dar nu păru mai consolat. În cele din urmă, ridică spre ea ochii în semn de recu¬noştinţă amestecată cu curiozitate. Dar nu puse nici o întrebare. Îşi plimbă privirea peste ceilalţi, conştient de atenţia pe care i-o dădeau cu toţii, trecu peste privirea cu care-l fixa Armand, apoi peste cea a lui Gabrielle, dar, din nou, nu spuse nimic.
Maharet reluă povestirea.
― Khayman ne-a slăbit legăturile de câte ori s-a pre¬zentat ocazia, ne-a dat voie seara să facem câţiva paşi, ne-a adus carne şi apă. S-a purtat cu o deosebită delicateţe, căci nu ne vorbea când făcea ceva pentru noi, nu căuta recunoştinţa noastră. Făcea totul dintr-o inimă bună. Pur şi simplu, nu suporta să-i vadă pe alţii suferind.
Cred că vreo zece zile a durat călătoria noastră până în regatul Kemet. Poate o fi fost mai mult; poate, mai puţin. La un moment dat, în timpul călătoriei, duhurile s-au săturat să repete aceleaşi mici răutăţi, iar noi, fără chef de viaţă, mâhnite cum eram, nu le-am mai invocat. Nici între noi nu mai vorbeam, doar schimbam câte-o privire din când în când.
În fine, am ajuns într-un ţinut cum nu mai văzusem niciodată.
Trecând de dunele arzătoare ale deşertului, am ajuns pe pământurile fertile care se-ntindeau de-a lungul Nilului, un pământ negru care dăduse numele de Kemet regatului; apoi am traversat fluviul pe plute, la fel ca toată armata, pentru a intra într-un oraş imens în care clădirile erau de cărămidă roşie, cu acoperişuri de paie, şi-n care se găseau temple mari şi palate din aceleaşi materiale, dar care erau de o mare frumuseţe.
Era cu mult înaintea epocii arhitecturii din piatră, înaintea apariţiei templelor faraonilor, care au făcut renu-mele Egiptului până în ziua de azi.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:23 pm

Se vedea deja gustul pe care-l aveau pentru ornamen¬taţie, pentru monumental. Folosiseră cărămizi de lut nearse, trestii şi împletituri pentru a ridica pereţii aceia înalţi, pe care apoi îi văruiau şi îi împodobeau cu desene splendide.
Palatul, unde am fost duse ca prizoniere ale regelui, era străjuit de coloane mari, construite din enorme liane din junglă, uscate, legate la un loc şi lipite cu noroi din râu; în curtea închisă fusese făcut un eleşteu în care plu¬teau flori de lotus şi care era înconjurat de copaci în floare.
Nu mai cunoscusem oameni atât de bogaţi ca egiptenii aceştia, plini de bijuterii, cu părul împletit în zeci de codiţe, cu ochii machiaţi. De altfel, machiajul ochilor ne cam tulbura. Găseam că le înăspreşte privirea şi că îi dă o adâncime care nu corespundea întotdeauna realităţii. În mod instinctiv, ne displăcea acest artificiu.
Tot fastul acesta nu făcea decât să ne accentueze suferinţa. Uram tot ce vedeam în jur. Din partea oameni¬lor, deşi nu le înţelegeam limba ciudată, nu percepeam decât ură şi frică. Se părea că părul nostru roşu îi uimea peste măsură, iar faptul că eram gemene le producea o frică teribilă.
Cândva existase la ei obiceiul de a omorî gemenii; dacă uneori se năşteau copii cu păr roşu, aceştia erau, fără excepţie, sacrificaţi zeilor. Se considera că asta aduce noroc.
Percepeam lucrurile acestea prin telepatie; din închisoare aşteptam mohorâte să ni se hotărască soarta.
Ca şi mai înainte, singura noastră mângâiere era atenţia pe care ne-o dădea Khayman. Khayman, intenden¬tul regelui, veghea să ne bucurăm de unele înlesniri în închisoare. Ne aducea schimburi curate, fructe, bere. Ne-a adus până şi piepteni pentru a ne pieptăna şi rochii curate; a început apoi să ne vorbească şi ne-a povestit că regina era blândă şi bună, că n-aveam de ce să ne fie frică.
Noi ne dădeam seama că spunea adevărul, nu era nici o îndoială; dar simţeam totuşi că ceva nu era în regulă, ca în urmă cu multe luni din vorbele mesagerului regelui. Chinurile noastre nu erau decât la început.
Ne temeam, de asemenea, că ne-au părăsit duhurile; că poate nu voiseră să vină în sprijinul nostru, pe terito¬riul acesta. Dar nu le-am invocat; dacă le-am fi chemat şi ele n-ar fi răspuns... ei bine, asta ne-ar fi fost imposibil de suportat.
Apoi a venit seara, iar regina a trimis după noi; am fost duse la curte.
Am fost copleşite, deşi dispreţuiam genul acesta de spectacol, de tabloul pe care-l prezentau Akasha şi Enkyl pe tron. Regina era şi pe atunci ca şi acum ― o femeie superbă, cu umerii drepţi şi braţele pline, cu' o faţă aproape prea perfectă ca să exprime inteligenţă, era o fiinţă seducătoare, cu o voce cristalină. Pe rege îl vedeam acum ca suveran, nu ca soldat. Avea părul împletit în codiţe şi purta fustanela tradiţională şi toate bijuteriile rituale. Ochii lui negri exprimau la fel de multă sinceri¬tate ca şi înainte, dar nu ne-a trebuit mai mult de-un moment ca să ne dăm seama că Akasha era cea care stăpânea acest regat, ea şi numai ea. Ea era aceea care avea şi darul de a vorbi celorlaţi, măiestria comunicării.
De la primele vorbe ne-a declarat că poporul nostru căpătase ce merita pentru barbaria lui; că oamenii fuse¬seră trataţi cu milostivenie, căci după toate regulile, nişte mâncători de carne de om ar fi trebuit să sufere o moarte lentă. Ne-a mai declarat că mila care ne fusese arătată nouă se datora faptului că eram vestite vrăjitoare, de la care egiptenii aveau ceva de învăţat; că voiau să cunoască tot ce ştim despre tărâmurile invizibile.
Pe dată, de parcă ce spusese nu avea nici o însemnătate, a început să ne pună întrebări. Cine erau demonii pe care-i invocam? De ce unii erau buni cu toate că erau demoni? Nu erau mai degrabă zei? Cum făceam să aducem ploaia?
Eram mult prea îngrozite de cinismul ei ca să-i dăm vreun răspuns. Simţindu-ne complet jignite de asprimea comportamentului ei, i-am întors spatele şi ne-am refu¬giat una în braţele celeilalte, plângând.
În plus, din discursul ei emana încă ceva, ceva ce venea de la viteza cu care vorbea, din dezinvoltura întrebărilor, din accentul pus pe vreo silabă sau alta: ne era clar că regina minţea, poate chiar fără să îşi dea seama.
Interpretarea profundă a minciunii ei, pe care-am făcut-o închizând ochii, ne-a revelat adevărul, pe care ea cu siguranţă, l-ar fi negat.
Poporul nostru pierise pentru că voise să ne aducă pe noi la curte! îşi trimisese regele şi soldaţii să poarte acest război sfânt doar pentru că-i refuzasem invitaţia dinainte, doar pentru că voia să ne aibă la dispoziţia ei. Asta din pură curiozitate.
Asta văzuse mama când pipăise tăbliţa trimisă de rege şi regină. Poate că, în felul lor, duhurile tot asta presimţi-seră. Noi însă de-abia acum înţelegeam câtă monstruozi¬tate se ascundea în dosul curiozităţii ei.
Poporul nostru fusese distrus pentru că noi atrăsesem atenţia acestei regine, la fel cum atrăgeam atenţia duhuri¬lor; noi eram la originea nenorocirii care se abătuse asu¬pra poporului nostru.
De ce oare nu ne luaseră soldaţii doar pe noi, ne chinuiam noi să înţelegem, de ce nu fuseseră lăsaţi în pace ceilalţi? De ce se puseseră să distrugă tot poporul?
Tocmai asta era oroarea: un văl de moralitate fusese aruncat peste intenţiile reginei, un văl prin care nici ea, nici ceilalţi nu mai vedeau nimic.
Ea se convinsese că poporul nostru merita extermina¬rea, da, asta era, pentru că eram sălbatici, deşi nu făceam parte din poporul egiptean, iar teritoriile noastre se aflau la mare distanţă. Şi, desigur, îi convenea să ne arate nouă milă după aceea, noi aveam să fim cruţate şi aduse în faţa ei, ca să îşi satisfacă ea curiozitatea. Şi, de bună seamă, până ajungeam la curte trebuia să ne simţim recu¬noscătoare şi gata să-i răspundem la întrebări.
În spatele acestei viclenii, am distins mintea capabilă să construiască asemenea contradicţii.
Regina nu avea o etică veritabilă, faptele ei nu se spri¬jineau pe adevărate valori morale. Făcea parte dintre acei oameni care bănuiesc că nimic din tot ce se poate cunoaşte pe lume nu are logică, nu e raţional. Dar nu era în stare să trăiască cu ideea asta. Aşa că, zi după zi, îşi construia sisteme etice proprii şi încerca cu disperare să creadă în ele, dar nu serveau decât să-i acopere mobilul acţiunilor. Dacă lupta contra canibalilor, de pildă, n-o făcea decât pentru că simţea un profund dezgust faţă de astfel de practici, nu pentru altceva. Poporul ei din Uruk nu mâncase niciodată carne de om; aşa că nu tolera în jurul ei ceva ce-i producea scârbă, nimic mai mult. În fundul sufletului purta o neagră disperare. De aici izvora nevoia ei permanentă de a descoperi semnificaţii, căci pentru ea nu existau.
Vreau să înţelegeţi, nu superficialitate vedeam la femeia aceasta. Era mai degrabă o convingere puerilă că dacă încerca, putea să facă lumina să strălucească, putea să schimbe lumea cum îi convenea ei; de unde şi totala ei lipsă de interes pentru durerea altora. Ştia că alţii sufe¬reau, dar n-avea timp de pierdut cu asemenea lucruri.
În cele din urmă, incapabile să mai suportăm această duplicitate evidentă, ne-am întors iar spre ea să o stu¬diem, căci era clar că trebuia să ne confruntăm cu ea. Nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, dar avea puteri absolute în ţara aceasta pe care o uluise cu cunoştinţele ei aduse de la Uruk. Şi era parcă prea seducătoare ca să fie cu adevărat frumoasă, era prea încântătoare ca să aibă măreţie şi mister; vocea ei avea încă accente copilăreşti, care-i făcea automat pe toţi să o trateze cu tandreţe şi care dădeau oricărei fraze de-a ei o muzicalitate discretă. Un timbru care pe noi ne exaspera.
Fără să ne lase o clipă, îşi continua ancheta. Cum făceam noi minuni? Cum de citeam în inimile oamenilor? De unde provenea darul nostru de magiciene, de ce pre¬tindeam că vorbim cu fiinţe invizibile? Am putea să le vorbim şi zeilor ei în acelaşi fel? Am fi în stare să o instruim pentru a înţelege mai bine ceea ce era divin? Era gata să ne ierte barbaria dacă ne arătam recunoscătoare; dacă îngenuncheam la aceleaşi altare ca ea şi dacă le comunicam atât zeilor cât şi ei înseşi tot ce ştiam.
Era atât de ambalată de întrebările pe care le punea, că orice om normal s-ar fi pus pe râs.
Numai că pe Mekare a scos-o total din fire. Ea, care vorbea întotdeauna cea dintâi, a luat şi de data asta prima cuvântul.
"Încetează cu întrebările, i-a spus reginei. Vorbeşti prostii. Nu aveţi zei în ţara asta, căci zeii nu există. Singu¬rele manifestări invizibile din lume sunt duhurile, iar ele sunt cele care se amuză cu voi, cum se amuză cu toate popoarele, prin gura preoţilor şi prin religiile inventate de fiecare. Ra, Osiris, nu sunt decât nume inventate de voi pentru a flata şi a încânta duhurile, iar când le convine situaţia, vă fac şi ele câte un mic semn, doar ca să fie şi mai adulate."
La aceste vorbe, îngroziţi, nici regele, nici regina nu şi-au mai luat ochii de la Mekare. Dar ea a continuat:
"Duhurile există cu adevărat, dar sunt puerile şi capricioase. De asemenea, sunt primejdioase. Se minunează în faţa fiinţelor umane şi ne invidiază că posedăm atât trup, cât şi spirit, de aceea sunt atrase de noi şi gata să ne îndeplinească dorinţele. Vrăjitoarele ca noi au ştiut dintotdeauna cum să le ia; dar e nevoie de o mare măiestrie şi de puteri imense, pe care noi le avem, iar voi nu. Sunteţi proşti, iar ce aţi făcut ca să ne capturaţi e o faptă rea. Trăiţi în minciună! Dar noi nu vă vom spune min¬ciuni."
Apoi, plângând, înecându-se de mânie, Mekare a acu¬zat-o pe regină, în faţa întregii curţi, de duplicitate, de crimă împotriva poporului nostru paşnic, doar cu scopul de a ne captura pe noi. Poporul nostru, a spus ea întregii curţi, de o mie de ani încoace nu mai vânase oameni pen¬tru hrană; iar ceea ce fusese călcat în picioare cu ocazia capturării noastre nu era decât un ospăţ funerar ritual; tot răul acela se făcuse doar pentru ca regina din Kemet să se distreze punând întrebări vrăjitoarelor, pe care să le aibă la dispoziţie ca să facă minuni pentru ea.
Toată curtea a răsunat de urlete. Nimeni nu mai fusese vreodată martor la atâta lipsă de respect, la atâta blasfemie, şi aşa mai departe. Nobilii bătrâni egipteni, care încă mai erau iritaţi de interdicţia privind canibalismul ritual, au fost scârbiţi auzind de profanarea festinului nostru funerar. Alţii, care se temeau de răzbunarea ceru¬lui căci nu consumaseră resturile părinţilor lor, au amuţit de frică.
În general, nimeni nu mai ştia ce să creadă. Numai regele şi regina rămăseseră ciudat de tăcuţi.
Akasha nu ne-a răspuns în nici un fel, dar era limpede că era ceva în explicaţia dată care i se păruse adevărat şi care-i retrezise în modul cel mai sincer curiozitatea. Duhuri care pretind că sunt zei? Duhuri care invidiază car¬nea? Acuzaţia de a ne fi sacrificat inutil poporul, nici n-o luase în seamă. Parcă nici nu era vorba de ea. Ea era fasci¬nată de problema spirituală, până şi legătura dintre carnal şi spiritual era dată uitării.
Îmi permit să insist asupra acestui punct. O fascina problema spirituală ― ideea abstractă, am putea spune.
Această idee abstractă însemna totul. Nu cred că a crezut în caracterul pueril şi capricios al duhurilor. Dar, oricum ar fi stat lucrurile, ea avea intenţia să afle totul; şi să se folosească de noi pentru asta. Cât priveşte pieirea poporu¬lui nostru, puţin îi păsa!
Între timp marele preot al templului lui Ra cerea să fim executate. Acelaşi lucru era cerut şi de marele preot al templului lui Osiris. Noi reprezentam răul; noi eram vrăjitoare; toţi cei cu părul roşu trebuia arşi pe rug, cum se făcuse dintotdeauna în regatul Kemet. Pe dată toată asistenţa s-a pus să repete cele spuse de ei. Trebuia să fim arse. Se părea că, în câteva clipe, o adevărată răscoală avea să se declanşeze în palat.
Dar regele le-a ordonat tuturor să facă linişte. Noi am fost duse din nou în temniţă, sub pază grea.
Incapabilă să îşi stăpânească furia, Mekare mergea de colo până colo prin celulă, în vreme ce eu o rugam să nu mai scoată nici o vorbă. I-am reamintit de prorocirea duhurilor: dacă ne vom duce în Egipt, regele şi regina ne vor pune întrebări, şi dacă vom răspunde cinstit, cum ne era obiceiul, se vor mânia pe noi şi ne vor condamna la moarte.
De-acum însă parcă vorbeam de una singură. Mekare nu mă mai asculta. Îşi continua paşii cu furie, dându-şi cu pumnul în piept din când în când. Îi simţeam tot chinul prin care trecea.
"Blestemaţi, zicea. Răi." Apoi iar păşea de colo-colo şi repeta vorbele acestea.
Mi-am dat seama că-şi amintea de avertismentul lui Amel, spiritul cel rău. De altfel, ştiam că Amel e pe-aproape; îl auzeam; îl simţeam.
Am intuit că Mekare era tentată să facă apel la el; dar am ştiut că nu trebuia să o facă. Cum puteau să-i afecteze pe egipteni chinurile idioate pe care ştia el să le pro¬voace? Qţi muritori puteau să resimtă deodată înţepătu¬rile lui? Nu contau mai mult decât furtunile sau pietrele rostogolite de celelate duhuri, pe care le demonstrasem deja. Dar Amel ne-a auzit gândurile şi a început să se agite.
"Stai cuminte, diavole, i-a spus Mekare. Aşteaptă semnul meu!" Pentru prima oară o auzeam vorbind cu un spirit rău, pentru prima oară am simţit că tremur de groază.
Nu-mi mai amintesc când am adormit amândouă. Mi-amintesc doar că puţin după miezul nopţii ne-a trezit Khayman.
La început am crezut că-i vorba de vreo poznă de-a lui Amel şi am sărit ca arsă. Dar Khayman mi-a făcut semn să tac. Era într-o stare de nedescris. Nu purta decât o cămaşă de noapte şi sandale şi avea părul în dezordine. Parcă plânsese, căci avea ochii roşii.
S-a aşezat lângă mine. "Spune-mi te rog, e-adevărat ce-aţi spus despre duhuri?" Nu m-am ostenit să-i spun că Mekare făcuse această afirmaţie. Se întâmpla tot timpul ca oamenii să ne confunde sau să considere că formam o sin¬gură persoană. I-am spus doar că da, că era adevărat.
I-am explicat că aceste entităţi invizibile existaseră dintotdeauna; că ele însele ne povestiseră că nu există nici un fel de zei şi zeiţe pe care să-i cunoască. Se lăudaseră adesea cu şmecheriile pe care le făceau în Sumer sau la Ierihon, sau la Ninive în marile temple. Din când în când veneau şi ne povesteau că erau zeul cutare sau cutare. Dar noi le cunoşteam personalităţile şi când le strigam pe numele vechi, renunţau la amuzament şi răspundeau imediat.
Nu i-am spus însă şi că-mi părea rău că Mekare le dezvăluise aceste lucruri. La ce le mai puteau servi acum?
Stătea lângă mine şi mă asculta de parcă toată viaţa i se spuseseră numai minciuni şi acum vedea, în fine, adevărul. Fusese adânc mişcat când văzuse vântul stârnit de duhuri pe munte şi ploaia de frunze care căzuse pe umerii soldaţilor; îi îngheţase sufletul. Întotdeauna credinţa se naşte astfel, e produsă de acest amestec de adevăr şi de manifestări fizice.
Apoi am perceput că avea pe suflet sau în minte, cum vreţi să-i spuneţi, o greutate şi mai mare. "Dar masacrarea poporului tău, n-ai să-mi spui că n-a fost un război sfânt, ci doar o acţiune egoistă?"
"Ba da, i-am răspuns eu. N-a fost decât o simplă acţiune egoistă, nu pot spune altceva." I-am povestit de tăbliţa pe care o primisem prin mesager, de avertismen¬tele pe care le primisem de la duhuri, de teama care o cuprinsese pe mama, de boala ei şi de propria mea putere de a-i citi gândurile reginei, de adevărul pe care ea însăşi n-avea cum să-l accepte.
Cu mult înainte ca eu să-mi termin povestirea l-am văzut din nou abătut. Ştia că nu mint, propriile lui obser¬vaţii confirmau spusele mele. Fusese alături de rege în nenumărate campanii în străinătate. I se părea absolut normal ca o armată să prade. Văzuse măceluri şi oraşe arse; îi văzuse pe învinşi luaţi în captivitate ca sclavi şi pe învingători întorcându-se în patrie încărcaţi de trofee şi de bogăţii. Deşi el însuşi nu era soldat, înţelegea lucrurile acestea.
În satul nostru nu exista nimic de preţ care să merite deplasarea, nu fusese vorba nici de teritorii pe care regele să vrea să le anexeze. Da, era limpede, expediţia aceea avusese drept unic scop capturarea noastră, cum ştiam. Această minciună, impostura unui război sfânt contra canibalilor, nu-i plăcea nici lui în nici un fel. Tristeţea pe care o simţea era parcă şi mai copleşitoare. El se trăgea dintr-o familie veche; consumase carnea străbunilor lui, iar acum se găsea în postura de a participa la represiuni împotriva celor pe care-i iubise şi-i cunoscuse. Mumifica¬rea îl dezgusta şi, mai cu seamă, îi era greu să accepte ce¬remonia care o acompania, superstiţiile. Câtă bogăţie pleca în mormânt o dată cu mumiile; câtă atenţie se dădea acestor cadavre, doar ca populaţia să nu se simtă vinovată că abandonase vechea tradiţie.
Toate gândurile acestea îl epuizaseră, căci totul era nou pentru el. Ceea ce-l obseda, la urma urmelor, erau asasinatele la care fusese martor, execuţiile, masacrele. Dacă reginei puţin îi păsa, el unul nu putea să uite. Acest om îşi pierdea echilibrul din cauza aceasta, putea înnebuni de-a dreptul.
În cele din urmă, a plecat. Înainte de-a mă părăsi, mi-a promis că o să facă tot ce poate ca să fim eliberate. Nu avea nici un plan deocamdată, dar avea să încerce. Din nou m-a rugat să nu-mi fie teamă. În momentul acela mi s-a umplut inima de dragoste pentru el. Era la fel de fru¬mos ca şi acum, doar pielea îi era mai închisă la culoare şi era mai zvelt, buclele îi fuseseră îndreptate şi împletite în codiţe până la umeri şi avea aerul de curtean, aerul unuia obişnuit să comande şi care e stimat şi iubit de suverani.
În dimineaţa următoare regina a trimis iar după noi. De data aceasta, am fost duse în secret în camera ei, unde se găseau deja regele şi Khayman.
Era o încăpere al cărei lux depăşea până şi marea sală a palatului; era plină de lucruri splendide, o canapea sculptată în formă de leoparzi, un pat cu baldachin de mătase fină, oglinzi lustruite care păreau perfecte... Iar regina, întruchipând tentaţiile cele mai senzuale, era gătită cu cele mai frumoase bijuterii, parfumată, era făcută de natură la fel de splendidă ca lucrurile din jurul ei.
A început din nou cu întrebările.
Noi două, cu mâinile legate, eram obligate să ascultăm aceleaşi prostii.
Mekare i-a vorbit din nou reginei despre duhuri; i-a explicat că duhurile au existat dintotdeauna; i-a povestit cum se laudă că-şi râd de preoţii de prin toate ţinuturile. I-a mai spus şi ce-i comunicaseră duhurile, că apreciau cântecele şi imnurile egiptenilor. Că totul nu era decât o joacă pentru ele, nimic mai mult.
"Deci duhurile acestea! Ele sunt chiar zeii, atuncea, asta vrei să spui! a rostit plină de fervoare Akasha. Iar voi le vorbiţi? Aş vrea să văd cum faceţi! Faceţi-o chiar acum, în faţa mea."
"Dar ele nu-s zei, am insistat la rândul meu. Asta încercăm să-ţi spunem. Şi nu-i detestă pe cei care se hrănesc cu carne de om, cum spui că-i detestă zeii tăi. Lor nu le pasă de lucrurile acestea, nu le-au dat niciodată vreo atenţie." Mă sileam să-i explic diferenţa; să o fac să înţe¬leagă că ele n-aveau nici un cod moral, că în privinţa asta ne erau inferioare. În acelaşi timp, ştiam că nu putea să-nţeleagă ce-i spuneam.
Percepeam bătălia care se dădea în sinea ei, între sluji¬toarea zeiţei Inanna, care se crezuse binecuvântată, şi fiinţa din adâncul sufletului ei care, la urma urmelor, nu credea în nimic. Avea un suflet ca un deşert îngheţat, cre¬dinţa religioasă nu era pentru ea decât o flăcăruie pe care se vedea obligată să o înteţească tot timpul, ca să încălzească locul acela rece ca gheaţa.
"Tot ce spuneţi e minciună! a hotărât ea, în sfârşit. Sunteţi încarnarea răului!" A ordonat să fim executate. În ziua următoare aveam să fim arse de vii pe rug, împreună, ca să vedem fiecare cum suferă cealaltă. De ce-şi bătuse oare capul cu noi?
În clipa aceea regele s-a hotărât să intervină. I-a spus că a văzut cu ochii lui ce putere au duhurile, ca şi Khayman. Că ar fi poate în stare de cine ştie ce răutăţi dacă ne-ar trata în felul acela. N-ar fi mai bine să ne dea drumul?
Dar în privirea reginei era o sclipire urâtă de cruzime. Puţin îi păsa de vorbele regelui; voia să ne ia viaţa. Iar noi ce puteam face? S-ar fi zis că era furioasă pe noi că nu for¬mulasem adevărurile acelea într-o formă care să-i fie pe plac sau care să-i servească la ceva. Doamne, era un supli¬ciu să ai de-a face cu ea! Deşi avea o minte absolut comună şi raţiona, şi avea aceleaşi sentimente ca atâţia alţi muritori, ca şi în ziua de azi.
Atunci Mekare a prins momentul şi a făcut ceea ce eu n-aş fi avut curajul să fac. A invocat duhurile ― le-a stri¬gat pe toate pe nume, dar atât de repede, încât regina să nu reţină nici unul. A strigat la ele să vină şi să-i împlinească porunca, să arate cât erau de nemulţumite de ceea ce se întâmplă cu muritoarele pe care ele pretindeau că le iubesc, cu Mekare si Maharet.
Era un risc. Dacă nu se producea nimic, dacă ne aban¬donaseră, cum mă temeam eu, putea să-l cheme pe Amel, pe care-l ştiam prin apropiere, pândind, aşteptând. Ori¬cum, era unica noastră şansă.
Într-o clipă s-a stârnit vântul. Urla prin curte şi fluiera pe coridoarele palatului. S-au rupt draperiile, s-au trântit uşile, s-au spart vazele fragile. Regina era terorizată simţind cum o învăluia. Prin aer au început să zboare diverse obiecte mici. Duhurile au măturat, de pildă, bibe-lourile de pe masa ei de toaletă şi le-au aruncat spre ea; Regele era lângă ea, încercând să o apere; cât despre Khayman, acesta îngheţase de groază.
În acelaşi timp, noi ştiam că duhurile nu pot face mai mult decât asta, că nu puteau să o ţină aşa la nesfârşit. Dar înainte ca demonstraţia să se oprească, Khayman i-a implorat pe rege şi pe regină să retragă ordinul de exe¬cuţie. Aceştia l-au retras pe loc.
Imediat Mekare a poruncit cu mare pompă duhurilor să se potolească, ştiind, de altfel, că îşi consumaseră toate forţele. S-a lăsat tăcerea, iar sclavii îngroziţi s-au repezit să culeagă de pe jos obiectele împrăştiate.
Regina era impresionată la culme. Regele încerca să-i explice că el mai văzuse spectacolul acesta şi că nu i se întâmplase nimic rău; dar în inima reginei ceva foarte pro¬fund fusese atins. Nu avusese niciodată ocazia să asiste la vreo manifestare supranaturală, iar acum rămăsese mută de uimire. Pentru prima dată, în sufletul acela îngheţat se aprinsese o scânteie adevărată. Atât de imens şi de bine înrădăcinat fusese scepticismul ei secret, încât miracolul a-cesta minuscul fusese pentru ea o revelaţie enormă, de parcă şi-ar fi văzut zeii cu ochii ei.
I-a îndepărtat pe rege şi pe Khayman. Voia să vor¬bească de una singură cu noi. De fapt, ne-a implorat, cu lacrimi în ochi, să vorbim din nou cu duhurile, ca să le audă şi ea.
A fost un moment extraordinar, căci în clipa aceea am simţit, ca în clipa în care atinsesem tăbliţa de argilă, un amestec de bine şi de rău care părea mai primejdios decât răul însuşi.
Fireşte, i-am explicat noi, nu le puteam face pe duhuri să vorbească în aşa fel, ca să înţeleagă şi ea. Mai bine să ne dea nişte întrebări la care i-ar putea răspunde. Imediat i-a dat drumul.
Erau aceleaşi întrebări pe care le pun dintotdeauna toţi oamenii vracilor, vrăjitoarelor şi sfinţilor. "Unde este colierul pe care l-am pierdut când eram copil? Ce-a vrut să-mi spună mama în noaptea când a murit şi când nu mai putea vorbi? De ce nu mă poate suferi sora mea? O să ajungă la maturitate băiatul meu? O să fie curajos şi puternic?"
Cum ne luptam pentru viaţa noastră, ne-am păstrat calmul şi le-am pus duhurilor aceste întrebări, flatându-le şi îndemnându-le să ne dea atenţie, şi am obţinut răspun¬suri care au zdruncinat-o pe Akasha. Duhurile cunoşteau numele surorii ei, ca şi pe al fiului ei. În faţa acestor rea¬lizări simple părea gata să îşi piardă minţile.
Atunci, Amel, spiritul cel rău, s-a manifestat şi el ― gelos pe tot ce se întâmpla fără participarea lui ― şi i-a aruncat în poală Akashei colierul de care vorbise, un colier pierdut la Uruk. Pentru ea asta a fost ultima lovi¬tură. Parcă fusese lovită de trăsnet. S-a pus pe plâns, cu colierul acela în mână. Apoi ne-a rugat să punem duhuri¬lor câteva întrebări mai serioase, ale căror răspunsuri erau foarte importante pentru ea.
Da, i-au răspuns ele, zeii sunt o invenţie a poporului ei, numele folosite în rugăciuni nu contează. Duhurilor le plăceau, pur şi simplu, muzica şi ritmul limbajului, cum s-ar spune, forma cuvintelor. Existau şi duhuri rele cărora le plăcea să le facă rău oamenilor, de ce nu? Existau şi duhuri bune care ţineau la oameni. Aveau să-i vorbească Akashei dacă noi părăseam regatul? Nu, nicicând. Uite, acuma vorbeau, iar ea nu le auzea, ce puteau ele să facă? Dar, desigur, şi-n regatul acesta existau vrăjitoare care le auzeau, aveau să le transmită acelora să vină imediat la curte şi să se pună la dispoziţia ei, dacă aceasta îi era dorinţa.
Pe măsură ce şedinţa continua, o schimbare profundă se petrecea cu Akasha. Trecuse de la bucurie la suspiciune, apoi la nefericire. Duhurile nu-i comunicau nimic altceva decât ceea ce îi spusesem deja noi.
"Ce credeţi despre viaţa de după moarte?" a mai întrebat. Când duhurile i-au răspuns că sufletele morţilor ori rătăcesc de colo-colo în jurul pământului, tulburate şi în suferinţă, ori se îndepărtează şi nu se mai întorc nicio¬dată, s-a arătat cumplit de dezamăgită. I s-a întunecat pri¬virea. Nu mai avea chef să pună nici o întrebare. Când le-a întrebat ce se întâmpla cu cei ce duseseră o viaţă crimi¬nală, spre deosebire de cei care avuseseră o viaţă bună, duhurile n-au răspuns. Nu înţelegeau noţiunile.
Totuşi, nu se potolea. Noi am simţit că duhurile se cam plictisiseră şi începeau să se joace cu ea de-acuma; răspunsurile lor începuseră să fie din ce în ce mai absurde.
"Care-i voinţa zeilor?" a întrebat ea. "Să cântaţi fără încetare, au răspuns duhurile. Asta ne place cel mai mult."
Deodată, Amel cel rău, mândru de ce făcuse mai înainte cu colierul, i-a aruncat la picioare un alt colier, plin de giuvaeruri. De data aceasta, Akasha s-a tras înapoi îngrozită.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:24 pm

Noi ne-am dat seama imediat de ce. Aparţinuse mamei ei şi fusese îngropat o dată cu ea la Uruk; iar Amel, fiind doar duh, nu putuse să îşi imagineze cât de bizar şi de lipsit de gust putea să pară acest gest de a i-l aduce. Nici acum nu-şi dădea seama. El văzuse în mintea Akashei colierul acesta când vorbise de celălalt. Pe acesta de ce nu-l dorea? Nu-i mai plăceau colierele?
Mekare i-a explicat lui Amel că nu-i făcuse plăcere. Era un miracol de prost gust. N-ar face el mai bine să aştepte poruncile ei, căci ea înţelegea ce-i plăcea reginei, iar el nu.
Dar era prea târziu. Cu regina se petrecuse ceva irevo¬cabil. Fusese de două ori martora puterilor duhurilor, auzise şi adevăruri, şi prostii care însă nu se puteau compara cu frumuseţea mitologiei despre zeii ei, în care se forţase dintotdeauna să creadă. Duhurile îi distrugeau credinţa aceasta fragilă. Cum avea ea să mai scape de scepticismul negru din sufletul ei dacă aceste demonstraţii continuau?
S-a aplecat şi a cules de jos colierul de pietre preţioase scos din mormântul mamei ei. "Cum a fost luat colierul de unde era?" a întrebat ea. Dar se vedea că întreabă doar de formă. Ştia dinainte că va obţine acelaşi gen de răspuns de care avusese parte de la sosirea noastră. Era înspăimântată.
Cu toate acestea, eu m-am apucat să-i explic; m-a ascultat până la capăt. I-am explicat cum duhurile ne citeau gândurile. Ele erau enorme şi puternice. Nici nu ne puteam imagina cât erau de mari şi cât de iute se puteau deplasa ― cu viteza gândului. Când Akasha formulase un gând despre colierul acela, spiritul îl şi văzuse; instanta¬neu, pornise să-l caute, gândindu-se că, dacă i-a făcut plăcere să capete unul, o să-i facă plăcere şi al doilea. Că-l descoperise în mormântul mamei ei şi că i-l adusese pătrunzând acolo, poate, printr-o mică deschizătură, căci e absurd să-ţi imaginezi că ar fi putut trece prin piatră. Ar fi ridicol.
Tot explicându-i toate acestea, mi-am dat seama eu însămi care era, de fapt, adevărul. Colierul fusese furat de pe corpul mamei Akashei, poate chiar de către tatăl ei. Nu ajunsese niciodată să fie îngropat o dată cu corpul mamei. De aceea îl găsise Amel. Poate că fusese furat chiar de un preot. Sau, cel puţin, aşa i se păruse Akashei, care ţinea acum colierul în mână. Simţea numai ură pentru spiritul acesta care o făcuse să afle un lucru atât de oribil.
Pe scurt, toate iluziile acestei femei se prăbuşiseră; îi rămânea doar adevărul steril pe care-l bănuise dintotdeauna. Pusese întrebări puterilor supranaturale, o iniţiativă nu prea înţeleaptă, iar ele îi dăduseră răspunsuri pe care nu le putea accepta, dar pe care nici nu le putea respinge.
"Unde sunt sufletele morţilor?" a mai şoptit ea, pri¬vind în continuare colierul.
Cât puteam de blând, i-am răspuns că duhurile n-aveau răspuns la asta.
Groază. Oroare. Apoi creierul i s-a pus în mişcare, cum o făcuse întotdeauna, construind o măreaţă teorie care să poată explica tot ce o făcuse să sufere, care să îmbine tot ce i se arătase. Acel loc secret şi obscur din sufletul ei devenea din ce în ce mai mare; ameninţa să o consume pe dinăuntru. Ea nu putea permite să i se întâmple aşa ceva; trebuia să îşi continue viaţa. Doar era regina Kemetului.
Pe de altă parte, era furioasă împotriva părinţilor şi a profesorilor ei, a preoţilor şi a preoteselor care o înconju¬raseră din copilărie, împotriva zeilor pe care-i adorase şi împotriva tuturor celor care o încurajaseră, care-i explica¬seră că viaţa e frumoasă.
Se lăsase liniştea; pe chipul ei era ceva nou ― frica şi admiraţia dispăruseră; în locul lor, apăruse o răceală, un soi de dezamăgire, de răutate chiar.
Apoi, cu colierul mamei ei în mână, s-a ridicat şi ne-a declarat că tot ce i-am spus nu erau decât minciuni. Cei cu care vorbeam noi nu erau decât demoni, demoni care încercau să o pervertească, atât pe ea cât şi pe zeii care îi protejaseră dintotdeauna poporul. Cu cât vorbea, cu atât credea mai tare în ce spunea, cu atât era mai pătrunsă de eleganţa credinţelor ei şi se lăsa în voia acestei logici. Până la urmă, a izbucnit în plâns şi a început să ne acuze, triumfând asupra obscurităţii din sufletul ei, de care îi era atât de teamă. Şi-a evocat zeii; a evocat limbajul ei sfânt.
Din nou a privit colierul, iar Amel, spiritul cel rău, furios la culme că nu o mulţumise aducându-i cadoul acesta, ne-a spus să-i comunicăm că, dacă face ceva împo¬triva noastră, o să o bombardeze cu toate obiectele ― bijuterie, cupă de vin, oglindă, pieptene ― pe care le-ar cere cuiva, le-ar imagina, cărora le-ar simţi lipsa sau de care şi-ar mai aminti vreodată.
M-ar fi bufnit râsul de n-am fi fost într-o primejdie atât de mare; pentru un spirit părea o soluţie minunată, dar pentru o fiinţă umană era absolut ridicol. Totuşi, nimănui nu i-ar plăcea să i se întâmple aşa ceva.
Mekare i-a comunicat Akashei întocmai ce spusese Amel.
"Cel care a adus colierul spune că poate să te bombar¬deze cu tot felul de obiecte care să trezească amintiri dureroase, i-a spus ea. Şi te asigur că nici o vrăjitoare de pe lume n-o să te poată scăpa de el dacă se pune pe rele."
"Unde se află el acum? a urlat Akasha. Vreau să-l văd şi eu pe demonul cu care aţi vorbit!"
La vorbele acestea, Amel, plin de furie şi de vanitate, şi-a concentrat toate puterile şi s-a năpustit asupra Akashei, urlând: "Eu sunt Amel, cel rău, cel care înţeapă!" şi a produs un vârtej de vânt în jurul ei, exact cum făcuse cu mama, doar că de zece ori mai puternic. În viaţa mea nu mai văzusem atâta furie. Până şi camera tremura parcă din cauză că acest imens spirit se comprimase şi se mişca într-un spaţiu atât de mic. Auzeam cum se crăpau cărămi¬zile pereţilor. Pe toată faţa Akashei, ca şi pe braţe, au apărut mici muşcături, în care se vedeau picături roşii de sânge.
Ţipa neputincioasă. Amel, în schimb, era absolut încântat să pună în practică talentele lui extraordinare. Mekare şi cu mine eram îngrozite.
Mekare a strigat la el să înceteze. Dar, de data asta, l-a lăudat cât putea, i-a mulţumit, i-a spus că într-adevăr se dovedea a fi cel mai puternic dintre toate duhurile, dar că acum era cazul să o asculte şi să îşi arate şi înţelepciunea, nu numai puterea; de asemenea, că o să-i ceară chiar ea să intervină din nou, când va veni momentul.
Între timp, regele revenise să o apere pe Akasha, la fel ca şi Khayman, la fel ca şi gărzile. Dar când gărzile au ridi¬cat săbiile să ne omoare, ea le-a poruncit să ne lase în pace. Mekare şi cu mine nu mai ziceam nimic, doar o pri¬veam, ameninţând-o în gând cu puterea acestui spirit, căci doar aceasta ne mai rămăsese. Răutăciosul de Amel plana deasupra noastră, umplând atmosfera de sunetele cele mai sinistre, marele râs cavernos al duhurilor, care părea să răsune până la capătul lumii.
Din nou singure în celula noastră, nu încetam să chib¬zuim ce să facem şi cum să întoarcem în favoarea noastră avantajul dobândit de intervenţia lui Amel.
Cât despre Amel, nu ne mai lăsa în pace. Zguduia celula, făcea zgomot, făcea să tremure rogojinile de pe jos, ne punea hainele în dezordine, ne învolbura părul, ce mai, ne enerva cum putea. Dar ce m-a înfricoşat au fost lucrurile cu care se lăuda. Că-i făcea mare plăcere să sugă sânge; că asta îl umplea şi-l lenevea, dar că avea un gust minunat; că atunci când oamenii sacrificau victime pe altare, îi plăcea să vină şi să lingă tot sângele. În definitiv, pentru el se făcea sacrificiul, nu-i aşa? Şi iar râdea.
Celelalte duhuri erau complet scandalizate. Amândouă am simţit-o. Dar erau printre ele şi câteva un pic geloase pe Amel şi care se întrebau ce gust avea sângele, de ce îi plăcea lui aşa de mult.
În fine, Amel şi-a dat pe faţă şi cele mai profunde impulsuri: ura aceea enormă resimţită de multe duhuri contra trupului oamenilor, sentimentul că nici n-ar trebui să existăm pe lume, căci eram o adevărată aberaţie a natu¬rii, tocmai pentru că posedam în acelaşi timp şi un corp, şi un suflet. Amel o ţinea una şi bună că fusese o epocă în care nu erau pe lume decât munţi şi oceane, şi păduri, fără fiinţe ca noi. Insista că era un adevărat blestem pentru noi să posedăm un suflet într-un corp supus morţii.
Mai auzisem acest gen de declaraţii din partea duhuri¬lor rele; dar nu mă lăsasem impresionată niciodată. Acum, pentru prima oară, întinsă în celulă, dădeam un pic crezare celor spuse de el, amintindu-mi cum fusese trecut prin sabie tot poporul nostru. Am căzut şi eu pe gânduri, la fel ca atâţia alţii, cu privire la acest suflet nemu¬ritor al nostru, care însă nu se bucura de un corp la fel de nemuritor.
Ca să reiau vorbele tale din seara asta, Marius, viaţa mi se părea fn momentul acela o farsă sinistră. Tot universul meu era în întuneric, înecat în suferinţă. Ceea ce eram nu mai avea nici o importanţă; nimic din ce mă înconjura nu-mi dădea chef de viaţă.
Mekare a început din nou să-i vorbească lui Amel, spunându-i că ei îi convenea să fie ceea ce era decât să fie ca el ― un veşnic rătăcitor fără nimic important de făcut. Asta l-a făcut pe Amel să turbeze. O să-i arate el ce poate să facă!
"Doar când ţi-oi porunci eu, Amel! a adăugat ea. Fii sigur că o să aleg momentul. Atunci toţi oamenii vor şti ce poţi face." Din nou spiritul acesta plin de sine şi pueril s-a calmat şi a ieşit să se lăţească pe tot cerul nopţii.
Am rămas închise trei zile şi trei nopţi. Gărzile nici nu se uitau la noi, nici nu se apropiau măcar. Nici sclavii. De fapt, am fi rămas complet flămânde dacă nu s-ar fi îngrijit de noi Khayman, intendentul regelui, care ne-a adus de mâncare cu mâna Iui.
Tot el ne-a povestit ceea ce ştiam deja de la duhuri. Curtea era divizată în jurul unei mari controverse. Preoţii ne doreau moartea. Dar regina era împotriva execuţiei, de frică să nu devină prada duhurilor care aşteptau doar porunca noastră şi să nu mai fie nicicum în stare să scape de ele. Regele era intrigat de cele întâmplate; el considera că se puteau învăţa încă multe alte lucruri cu ajutorul nostru; era, de asemenea, curios cu privire Ia puterea duhurilor şi la utilizările ce-ar putea fi imaginate. Dar regina se temea; regina văzuse destul.
În cele din urmă, am fost aduse din nou în faţa curţii întregi, în marele atrium al palatului.
Era ora prânzului în regatul Kemet, iar regele şi regina ofereau ofrandele rituale în cinstea zeului Ra, iar noi am fost silite să asistăm la această ceremonie care pentru noi n-avea nici o semnificaţie. Ne era teamă ca nu cumva să fie ultimele noastre ore de viaţă. Atunci m-am lăsat pradă amintirilor, visând la munţii şi la peşterile noastre, la copiii pe care-am fi putut să-i avem ― fiice şi fii frumoşi, dintre care unii ar fi moştenit darul nostru de clarvăzătoare, visând la viaţa care ni se fura, la exterminarea neamului nostru, care în curând poate avea să fie totală. Am mulţumit puterilor ce existau că încă mai vedeam cerul albastru deasupra capului, că Mekare şi cu mine eram încă în viaţă.
În cele din urmă, a vorbit regele. În tot ce spunea se citea o mare tristeţe şi o imensă silă. Pe cât era de tânăr, pe-atât părea de bătrân în clipele acelea. Darul nostru era foarte mare, ne-a spus, dar noi îl folosisem în scopuri rele, era limpede, nu putusem să facem pe nimeni să profite de el. Ne-a acuzat de minciună, de practici demoniace şi de magie neagră. A adăugat că ar fi trebuit să ne condamne la moarte pe rug ca să fie pe placul poporului, dar că el şi regina prinseseră milă de noi; mai cu seamă regina ple-dase să fim graţiate.
Era o minciună odioasă, doar privindu-i chipul, ne-am dat seama că reuşise să se convingă ea însăşi de asta. Regele, în mod evident, o credea. În definitiv, ce conta? Ne întrebam ce formă va avea această graţiere, încercând să le citim în suflet.
Regina a vorbit la rândul ei, cu cuvinte pline de milă, că, graţie puterii noastre de necontestat, reuşise să capete înapoi două coliere la care ţinea mai mult decât la orice pe lume şi că doar numai pentru asta meritam să ne lase în viaţă. Pe scurt, ţesea o adevărată pânză de~minciuni din ce în ce mai mare şi mai complexă, din ce în ce mai îndepărtată de realitate.
După aceea regele a anunţat că ne va elibera, dar că, mai întâi, urma să demonstreze curţii întregi că n-aveam nici o putere, pentru a-i linişti pe preoţi.
Dacă în cursul demonstraţiei făceam să apară vreun demon care să caute să facă vreun rău adoratorilor lui Ra şi Osiris, graţierea era abrogată şi aveam să fim ucise pe loc. Puterea demonilor pe care-i invocam noi avea să piară în mod sigur o dată cu noi. Dacă apărea vreunul, însemna că suntem nedemne de clemenţa reginei, pe care de-abia o meritam.
Ne-am dat seama imediat ce plănuia; acum se putea citi totul în inima regelui şi reginei. Ajunseseră la un compromis. Nouă ni se oferea însă o şansă de viaţă. Văzându-l pe rege scoţându-şi colanul greu de aur şi punându-l la gâtul lui Khayman, ne-am dat seama că urma să fim violate în văzul întregii curţi, ca orice prizoniere sau sclave aduse ca pradă de război. Dacă chemam duhurile să ne apere, ne executau. Cam asta era situaţia.
"Aş profita chiar eu de plăcerea asta, a spus Enkyl, de nu m-ar opri dragostea pentru regina mea, căci e dreptul meu. V-aş demonstra chiar eu că nu au nici o putere şi nu sunt vrăjitoarele cele puternice pe care le credeam, ci doar nişte simple femei, dar onoarea asta va reveni iubitului meu intendent, Khayman, care va avea privilegiul de a o face în locul meu."
Toată curtea a rămas tăcută, în aşteptare, în vreme ce Khayman se uita la noi şi se pregătea să execute ordinul regelui. Noi îl priveam, încercând, neajutorate cum eram, să-l îndemnăm să nu facă una ca asta, să nu ne atingă sau să ne violeze, în faţa tuturor privirilor acelora nepăsătoare.
Îi percepeam teama şi durerea. Dar şi primejdia de moarte care îl pândea dacă nu asculta de porunca suvera¬nului său. Cu toate acestea, era vorba de a ne mânji onoa¬rea amândurora, de a ne murdări, de a ne răpi orice viitor; iar noi, care trăisem veşnic în pacea şi seninătatea munţi¬lor noştri, nu ştiam, în inocenţa noastră, în ce consta actul pe care-l avea de îndeplinit.
Cred că, văzându-l apropiindu-se, n-am crezut că-i în stare să ne facă ceva, n-am crezut că un bărbat putea să împace durerea pe care-o resimţea el cu împlinirea unui act oribil în care era nevoie de pasiune carnală. Dar ce ştiam eu pe vremea aceea despre bărbaţi sau despre felul în care se poate îmbina plăcerea trupească cu furia sau cu ura cea mai mare; habar n-aveam cum sunt ei în stare să amestece barbaria într-un act pe care femeile, cel mai adesea, îl îndeplinesc numai din dragoste.
Duhurile noastre protectoare s-au răzvrătit imediat când au descoperit ce se întâmplă; dar, de dragul vieţii noastre, le-am implorat să rămână deoparte. În tăcere, am strâns-o de mână pe Mekare, dându-i să înţeleagă că vom fi în viaţă după asta, vom fi libere. Nu muream din asta, şi-o să-i lăsăm pe aceşti mizerabili oameni ai deşertului cu minciunile şi iluziile lor, cu obiceiurile lor idioate, şi-o să ne întoarcem acasă.
Apoi Khayman a început să îşi facă datoria. Ne-a scos întâi legăturile, apoi a tras-o spre el mai întâi pe Mekare, forţând-o să se întindă pe spate, pe rogojina de pe jos, şi ridicându-i rochia, în vreme ce eu rămăsesem ca o stană de piatră, incapabilă să-i opresc, apoi mi-a venit rândul să sufăr aceeaşi soartă.
În mintea lui Khayman nu noi eram femeile pe care le viola. Tremurând cu trup şi suflet, îşi aţîţa pasiunea cu tot felul de fantasme şi amintiri ale unor momente de plăcere, pentru a fi în întregime capabil să acţioneze.
Noi, cu faţa întoarsă, ne-am închis sufletele faţă de el şi faţă de toţi egiptenii mârşavi din jur care ne rezervaseră această soartă îngrozitoare, ne-am păstrat puritatea sufle¬tului, neatinsă de mânjirea corpului. De jur împrejur, în schimb, auzeam gemetele duhurilor care sufereau pentru noi, le auzeam plânsul disperat, ba chiar, în depărtare, se auzea ca un tunet surd vocea lui Amel.
Sunteţi proaste, vrăjitoarelor, să suportaţi aşa ceva.
În aceeaşi seară, am fost conduse la marginea deşertu¬lui. Soldaţii ne-au dat raţiile permise de hrană şi de apă. Se făcuse noapte când ne-am început călătoria spre nord. Mânia noastră era nestinsă, cum fusese de la început.
Amel ne-a urmat, zeflemisindu-ne, tunând şi fulgerând împotriva noastră: de ce nu-l lăsam să ne răzbune?
"Dacă facem ceva, vin după noi să ne omoare! i-a răspuns Mekare. Acum, lasă-ne în pace." Dar n-a reuşit să-l potolească. Aşa că, până la urmă, s-a gândit să-i dea o treabă importantă. "Amel, vrem să ajungem acasă în viaţă. Ajută-ne să ne răcorim, producând un vânticel; şi arată-ne unde să găsim apă."
Dar duhurile rele nu fac niciodată astfel de lucruri. Amel nu s-a mai simţit interesat. A dispărut, iar noi ne-am continuat drumul, ţinându-ne una de alta, încercând să nu ne gândim ce cale lungă aveam de parcurs.
Ni s-au întâmplat multe lucruri pe drum, n-are rost să vi le povestesc.
Dar duhurile bune nu ne părăsiseră; ele ne-au adus vântul răcoros şi ne-au condus paşii spre fântâni unde am găsit apă şi câteva curmale să ne hrănim. Ne-au adus şi "ploicica" ori de câte ori s-a putut; numai că până la urmă avansasem atât de mult în deşert, că nici asta nu se mai putea. Muream de arşiţă, iar eu ştiam că în pântecul meu exista de-acum un copil, copilul lui Khayman, şi voiam să trăiască.
Atunci duhurile ne-au condus spre beduini, care ne-au luat la ei şi s-au ocupat de noi.
Eu mă îmbolnăvisem, am zăcut zile în şir, cântându-i copilului din pântec, încercând să stăvilesc boala şi aminti¬rile rele cu cântecele mele. Mekare mă ţinea în braţe tot timpul.
Au trecut câteva luni înainte ca să mă înzdrăvenesc cât de cât şi să-i putem părăsi pe beduini, căci voiam să-mi nasc copilul în ţinuturile noastre, aşa că am implorat-o pe Mekare să ne continuăm drumul.
În cele din urmă, după ce-am consumat toată hrana şi apa pe care ni le dăduseră beduinii, însoţite de duhurile bune, care ne-au servit de călăuze tot timpul, am sosit pe câmpiile verzi ale Palestinei şi am regăsit valea de la poa¬lele muntelui şi câteva triburi de păstori, foarte asemănătoare cu al nostru, care coborâseră din munţi şi luaseră în stăpânire păşunile noastre.
Ne cunoşteau, cum o cunoscuseră şi pe mama, şi pe toţi ai noştri, ne-au ştiut imediat numele şi ne-au adoptat imediat.
Am început din nou o viaţă fericită, printre ierburile verzi şi printre copacii, şi florile pe care le cunoşteam, iar copilul meu creştea din ce în ce mai mare în pântec. Avea să trăiască; deşertul nu-l omorâse.
Astfel, fiica mea a venit pe lume în ţinutul nostru, şi i-am dat numele de Miriam, după mama. Avea părul negru ca al lui Khayman, dar ochii îi erau verzi ca ai mei. Dragostea pe care-o simţeam pentru ea şi bucuria pe care mi-o aducea erau atât de mari, că mi-au vindecat total su¬fletul. Eram trei din nou. Mekare, care cunoscuse durerile naşterii o dată cu mine şi fusese cea care moşise fetiţa, o purta în braţe cu orele pe Miriam şi-i cânta exact ca mine. Era copila noastră, nu numai a mea. Încercam amândouă să uităm ororile prin care trecusem în Egipt.
Miriam se dezvolta superb. În cele din urmă, Mekare şi cu mine ne-am jurat să urcăm pe munte şi să regăsim peşterile care ne serviseră de cămin încă din copilărie. Nu aveam încă idee din ce şi cum o să trăim la atâta distanţă de noul nostru popor. Dar voiam să o ducem pe Miriam în locurile unde fusesem noi fericite; voiam să invocăm duhurile ca mai înainte şi să facem miracolul ploii pentru copila mea.
Dar nimic din toate astea nu avea să fie. Înainte de a putea părăsi valea, soldaţii egipteni au apărut din nou, de data asta sub comanda lui Khayman, intendentul regelui. Pe tot drumul până aici răsplătiseră cu aur curat pe toţi cei care văzuseră gemenele cu părul roşu, pe toţi cei care auziseră vorbindu-se măcar de ele şi le puteau indica unde se aflau.
Iarăşi am văzut, la amiază, soldaţii egipteni năpustin-du-se asupra satului, cu săbiile scoase. Oamenii s-au răspândit în toate direcţiile, dar Mekare a ieşit în calea soldaţilor, a îngenuncheat în faţa lui Khayman şi l-a implorat: "Nu ne măcelăriţi din nou poporul."
Khayman a venit cu Mekare acolo unde mă ascun¬deam eu cu pruncul, iar eu i-am arătat copilul acesta, care era copilul lui, şi l-am rugat să-i fie milă de noi, să facă dreptate, să ne lase în pace.
A fost suficient să mă uit la el ca să-mi dau seama că îi era viaţa în joc dacă nu ne lua cu el. Era tras la faţă şi mohorât, nu avea chipul acesta neted şi albit de nemuritor, pe care-l vedeţi la masa asta.
Timpul duşman i-a şters trăsăturile de disperare de pe faţă, dar, în după-amiaza aceea de demult, suferinţa lui era evidentă.
Cu o voce moale, stăpânită, a început să ne povestească. "O teribilă nenorocire s-a abătut asupra regelui şi reginei din Kemet, ne-a spus el. De vină sunt duhurile voastre care m-au chinuit zi şi noapte pentru ce v-am făcut, asta până ce regele a încercat să le alunge din casa mea."
A întins braţele şi ne-a arătat urmele de împunsături de pe ele, pe unde duhul acela rău îi sugea sângele. Avea cicatrice peste tot, şi pe faţă, şi pe gât.
"Nu puteţi să vă imaginaţi prin ce chinuri am trecut, a adăugat el, căci nimic nu m-a putut apăra de el; de câte ori nu v-am blestemat şi pe voi, şi pe rege, pentru ce m-a pus să fac, şi pe mama, că m-a adus pe lume."
"Dar nu de la noi veneau toate acestea! a strigat Mekare. Noi ne-am ţinut promisiunea. Pentru a ne păstra viaţa, v-am lăsat în pace. Asta-i opera lui Amel, spiritul cel rău, numai el putea face una ca asta! Ah, câtă răutate e în el! În plus, te-a atacat pe tine, în locul regelui şi al regi¬nei, care au fost instigatorii faptei tale! Noi n-avem nici o putere asupra lui! Te implor, Khayman, dă-ne drumul."
"Khayman, am intervenit eu, trebuie să ştii că orice ar face, Amel se plictiseşte iute. Dacă regele şi regina sunt puternici şi rezistă o vreme, el o să se sature şi-o să plece. Ai în faţa ta pe mama copilului tău, Khayman. De dragul acestui copil, spune-le regelui şi reginei că nu ne-ai găsit. Lasă-ne să dispărem dacă îţi e frică de pedeapsa lor."
Dar el stătea şi se uita la fetiţă, ca şi cum nu-şi dădea seama ce avea în faţă. El era egiptean. Atunci fetiţa, era şi ea egipteancă? Apoi s-a întors din nou spre noi.
"Bine, vă cred că n-aţi trimis voi duhul acesta, căci văd bine că n-aţi înţeles ce monstruozitate a făcut. Acum nu mai hărţuie pe nimeni. S-a strecurat înăuntrul corpului reginei şi al regelui din Kemet! Este înăuntrul lor! Le-a schimbat până şi substanţa cărnii!"
Un lung moment am rămas uitându-ne la el şi cântărind ce ne spusese şi ne-am dat seama că nu înţelegea deloc prin asta că regele şi regina ar fi posedaţi. Am mai înţeles că ceea ce văzuse îl făcuse să vină după noi şi să facă orice, cu preţul vieţii lui, ca să ne aducă înapoi.
Totuşi, n-am crezut ce ne spunea. Cum era oare cu putinţă să se încarneze un spirit?
"Văd că nu înţelegeţi ce s-a întâmplat în regatul nostru, a mai şoptit el. Trebuie să veniţi să vedeţi cu ochii voştri." Aici s-a oprit, căci erau încă multe, multe alte lucruri pe care voia să ni le spună, dar îi era frică. Cu amărăciune, ne-a explicat: "Trebuie să desfaceţi ce-a fost făcut, chiar dacă nu voi aţi făcut-o!"
Vai nouă, căci nu puteam. Asta era oroarea. Am ştiut-o încă de pe atunci; am simţit-o. Ne-am amintit de mama, cum rămăsese în faţa peşterii, uitându-se la mâinile care-i erau acoperite de înţepături.
Mekare a dat capul pe spate şi l-a invocat imediat pe Amel, să se prezinte în faţa ei, să-i asculte porunca. Folo¬sea limbajul nostru secret de gemene când a urlat la el: "Ieşi din corpul regelui şi al reginei din Kemet, Amel! Supune-te voinţei mele. Te-ai strecurat în ei fără porunca mea."
S-ar fi zis că toate duhurile din lume ne ascultau în tăcere; era apelul unei vrăjitoare extrem de puternice, dar nici unul n-a răspuns. Atunci am simţit cum duhurile se îndepărtau de noi, de parcă li se revelase ceva ce nu puteau accepta. Se dădeau înapoi triste şi nehotărâte, apoi ne căutau din nou dragostea, fugind de ea în aceeaşi clipă.
"Care e problema? a urlat Mekare. Ce se întâmplă?" le-a întrebat pe duhurile care erau pe-aproape, pe alesele ei. Şi-apoi, în tăcerea care se lăsase, cu păstorii înfricoşaţi în aşteptare şi cu soldaţii de-afară gata să intervină, în vreme ce Khayman se uita fix la noi cu ochii înceţoşaţi de oboseală, ne-a parvenit răspunsul lor ezitant:
"Amel are ceea ce şi-a dorit dintotdeauna. Amel are acum carne. Dar Amel nu mai există."
Ce putea să-nsemne asta? Nu ne dădeam seama. Din nou, Mekare a încercat să le facă să-i spună mai mult, dar incertitudinea duhurilor părea să se transforme în teamă.
"Spuneţi-mi ce s-a întâmplat! le-a rugat Mekare. Faceţi-mi cunoscut ce ştiţi! Era o formulă veche de când lumea, pe care o foloseau toate vrăjitoarele. Faceţi-mi parte de înţelepciunea voastră."
Din nou, duhurile au răspuns, după multe ezitări:
"Amel a intrat în carnea lor; Amel nu mai e Amel; nu mai poate răspunde acum."
"Trebuie să veniţi cu mine, a spus Khayman. E absolut necesar. Regele şi regina o cer cu insistenţă."
Fără nici o vorbă, şi-n aparenţă fără nici un sentiment, s-a uitat la mine cum mi-am sărutat copila şi am lăsat-o în braţele uneia dintre femei, care avea să se ocupe de ea, ca şi cum ar fi fost copilul ei. Apoi ne-am dat amândouă pe mâna lui; de data asta însă nu am mai plâns, căci parcă ne secaseră lacrimile. Scurtul an de fericire care ne-o adusese pe Miriam rămânea în urmă ― iar grozăviile care veniseră pe capul nostru din Egipt ameninţau să ne înghită din nou.


Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:25 pm

MAHARET închise o clipă ochii; îşi atinse pleoapele cu degetele, apoi îşi purtă privirea de jur împrejur, uitându-se cum aşteaptă fiecare, cufundat în propriile gânduri şi dezamăgit că povestirea fusese întreruptă, deşi ştiau cu toţii că nu se putea altfel.
Novicii erau la capătul puterilor. Daniel avea în conti¬nuare acelaşi aer captivat. Louis, cu chipul lui emaciat, avea în mod evident nevoie să se hrănească, deşi nu se gândea deloc la asta.
― Nu mai pot continua acum, spuse Maharet. E aproape dimineaţă; cei tineri trebuie să se cufunde în somn. Trebuie să le prepar locurile. Aşa că ne vom regăsi diseară tot aici şi atunci voi continua povestirea. Bineînţeles, dacă regina noastră ne-o va permite. Acum nu se află prin apropierea noastră. Nu percep nici cel mai slab semnal al prezenţei ei; nu zăresc nici cea mai slabă oglindire a chipului ei în ochii cuiva. Dacă are idee de ceea ce facem, înseamnă că n-are nimica împotrivă. Ori poate că e foarte departe, ori, cine ştie, poate că nu-i pasă, aşa că va trebui să aşteptăm ca să ştim ce vrea. Mâine o să vă spun ce-am văzut când am ajuns în Kemet. Până atunci rămâneţi în pace să vă odihniţi în măruntaiele muntelui. Cu toţii. Muntele acesta mi-a păstrat toate secretele de ochii curioşi ai muritorilor de ani şi ani. Şi-apoi, amintiţi-vă că nici măcar regina nu ne poate face nimic până la căderea nopţii.
Marius se ridică în acelaşi timp cu Maharet. În vreme ce ceilalţi părăseau camera, el se retrase spre unul dintre pereţii de sticlă. I se părea că Maharet îi vorbea încă. Ceea ce-l tulbura cel mai tare era evocarea Akashei şi ura pe care i-o purta Maharet. Şi el simţea aceeaşi ură; simţea din ce în ce mai profund că ar fi fost de datoria lui să pună capăt acestei monstruozităţi când îi stătuse în putere.
Dar femeia aceasta cu păr roşu cu siguranţă n-ar fi dorit să se întâmple aşa ceva. Nici unul dintre ei nu voia să moară, cum nu dorea nici el. Maharet, poate mai mult decât oricare alt nemuritor pe care-l cunoscuse vreodată, iubea viaţa mai presus de orice.
Cu toate acestea, povestirea ei părea să insiste asupra sorţii lor inexorabile. Ce monstru se născuse din nou în clipa în care regina se trezise din imobilitatea de pe tron? Ce monstru îl ţinea acuma în braţe pe Lestat? Nici nu putea să-i treacă prin cap.
Ne schimbăm, dar, de fapt, nu ne schimbăm, se gândi el. Ne înţelepţim poate, dar rămânem totuşi capabili de erori! Tot umani suntem, oricât ar fi de când existăm, asta e minunea, dar şi blestemul!
Revăzu în minte chipul surîzător pe care-l văzuse în clipa în care îl înghiţeau gheţurile. Era oare cu putinţă să o mai iubească încă, deşi o ura atât de tare? În toată onestitatea, nu ştia.
Brusc se simţi extrem de obosit, dorea să doarmă, dorea din toată inima să se bucure de confort, de plăcerea simplă de a se întinde într-un pat curat. Să se întindă şi să îşi îngroape capul într-o pernă moale, să îşi lase mădula¬rele să se aşeze cum le era mai bine.
Dincolo de peretele de sticlă se vedea o lumină albăstruie la răsărit, dar stelele încă mai străluceau, minuscule şi distante. Trunchiurile copacilor începeau să se vadă; un minunat parfum de verdeaţă pătrundea în casă din pădure, cum se întâmplă veşnic în apropierea dimineţii.
În josul dealului, unde era o poiană plină de trifoi chiar lângă pădure, Marius îl zări pe Khayman plimbându-se de unul singur. Mâinile îi străluceau parcă în penumbra subţiată, albăstruie, când se întoarse şi se uită în sus drept la Marius, iar faţa îi semăna cu o mască fără ochi, albă ca varul.
Marius se surprinse ridicând mâna şi făcându-i lui Khayman un semn prietenesc, iar Khayman îi răspunse la fel, înainte de-a dispărea printre copaci.
Apoi Marius se îndepărtă de peretele de sticlă şi constată ceea ce ştia deja, că numai Louis mai rămăsese în cameră. Louis stătea nemişcat şi se uita la el, la fel cum făcuse şi mai devreme, de parcă vedea în faţa ochilor un mit în carne şi oase.
Apoi îi puse întrebarea care îl obseda, pe care nu putea să o lase deoparte, oricât de impresionat ar fi fost de prezenţa lui Marius.
― Tu ştii dacă Lestat mai e sau nu în viaţă, nu-i aşa? îl întrebă el pe un ton simplu, uman, plin de emoţie, deşi vocea îşi păstra rezerva.
Marius afirmă, dând din cap.
― Trăieşte. Dar nu ştiu asta prin vreun canal special, cum crezi tu. Nici prin vreo întrebare, nici printr-un răspuns. N-am folosit nici una dintre minunatele noastre puteri care ne înveninează existenţa. Pur şi simplu, o ştiu.
Îi zâmbi lui Louis. Ceva din felul de-a fi al acestuia îi dădea lui Marius un sentiment de fericire, fără să ştie de ce. Îi făcu semn să se apropie, se întâlniră la capătul mesei şi ieşiră împreună din cameră. Marius îşi petrecu un braţ pe după umerii lui şi coborîră împreună scara de metal care ducea în adâncurile umede ale pământului, Marius mergând cu paşi lenţi, dar hotărâţi, cum ar fi mers un mu¬ritor.
― Eşti absolut sigur? adăugă respectuos Louis.
Marius se opri.
― O, da, sunt sigur.
Se uitară unul la celălalt încă o clipă, iar Marius zâmbi din nou. Băiatul acesta părea foarte talentat, şi-n acelaşi timp nu; se întrebă dacă, cu niţel sânge de la el, cu ceva mai multe puteri deci, i s-ar duce din ochi lumina aceea atât de umană.
În plus, tânărul acesta era flămând şi suferea, dar părea să fie mulţumit, părea că-i place să simtă foame sau durere.
― Dă-mi voie să-ţi spun ceva, îi spuse Marius cu blândeţe. Din clipa în care l-am cunoscut pe Lestat, am ştiut că nimic nu-l poate distruge. Cu unii dintre noi aşa se întâmplă. Nu mai putem muri.
De ce oare îi spunea una ca asta? Iarăşi credea în lucrurile acestea ca înainte de toate nenorocirile actuale? îşi aminti de noaptea petrecută la San Francisco, când se plimbase pe trotuarele curate ale Străzii Pieţei cu mâinile în buzunare, neobservat de muritori.
― Iartă-mă, îi spuse Louis, dar mi-aduci aminte exact de ce se spunea despre el la barul Fiica lui Dracula, aşa ziceau şi cei care voiau să se ducă ieri seară la concertul lui.
― Aşa e, răspunse Marius, doar că ei spuneau ce le trecea prin cap, iar eu ştiu.
Râse încet.
Da, aşa credea. Îl strânse apoi cu căldură în braţe pe Louis. Doar puţin sânge, şi Louis ar putea fi mai puternic, i-adevărat, dar ar pierde probabil această tandreţe umană, înţelepciunea asta, pe care nimeni n-o putea da altcuiva, talentul lui de a cunoaşte suferinţele celorlalţi, cu care probabil că se născuse.
Noaptea se sfirşise pentru el. Louis îi dădu mâna, apoi o luă pe coridorul căptuşit cu plăci de cositor, în întâmpi-narea lui Eric care-l aştepta ca să-i arate calea.
Marius se întoarse în casă.
Îi rămâneau o oră-două până să fie forţat de lumină să se ducă la culcare şi, deşi era obosit, nu voia să renunţe la ele. Parfumul minunat de proaspăt al pădurii îl copleşea, începuseră şi păsările să cânte, iar poiana răsuna de mur¬murul cristalin al unui pârâu.
Se întoarse în marea sală a clădirii făcute din cărămizi văruite, unde focul arsese până la ultima surcică. Se trezi stând lângă o tapiserie imensă care acoperea aproape o jumătate din perete.
Încetul cu încetul, îşi dădu seama ce avea în faţa ochi¬lor: muntele, valea, minusculele siluete ale gemenelor, împreună în marea poiană, sub soarele arzător al amiezii. O dată cu asta îi reveni în minte ritmul calm al povestirii lui Maharet şi claritatea imaginilor pe care le transmisese prin vorbele ei. Cât de aproape părea poiana aceea înso¬rită şi cât de diferită de ceea ce văzuse în vis! Visul nu-l făcuse să se simtă aproape de cele două femei! Dar acum le cunoştea; cunoştea şi casa aceasta.
Ce mister profund era amestecul acesta de simţăminte, în care mâhnirea se asocia cu ceva ce, în mod necontestat, prezenta elemente pozitive, bune. Sufletul lui Maharet îl atrăgea, mai ales prin complexitatea lui particulară, şi ar fi dorit să-i poată comunica asta.
Apoi se miră de el însuşi: timp de câteva minute reuşise să uite de propria lui suferinţă, de propria lui amărăciune. Probabil că sufletul lui se vindeca mai iute decât crezuse.
Sau poate asta venea din faptul că se gândise la ceilalţi ― la Maharet, mai înainte la Louis şi la ce avea nevoie să creadă Louis. Pe toţi dracii, Lestat era probabil nemuri¬tor. Brusc îi apăru în minte gândul amar că Lestat avea probabil să supravieţuiască tuturor acestor încercări, chiar dacă el, Marius, nu reuşea.
Dar asta era o presupunere de care putea să se lipsească. Unde era Armand? Se dusese şi el în adâncurile pământului să doarmă? Dacă ar fi putut să fie acum cu Armand...
Se îndreptă iar spre uşa care ducea în subsoluri, dar ceva îi atrase atenţia în altă parte. Prin altă uşă, întredeschisă, se vedeau două siluete, foarte asemănătoare gemenelor de pe tapiserie. Erau Maharet şi Jesse care se ţineau de braţ, aplecându-se pe fereastra dinspre răsărit, observând nemişcate cum creştea lumina peste pădurea întunecată.
Tresări violent şi trebui să se ţină de cadrul uşii ca să nu cadă, fiind invadat de o serie de imagini. Nu mai era în junglă acum; în depărtare se vedea o autostradă care ducea spre nord, parcă printr-un ţinut deşertic, ars. Făptura se oprise, zguduită. Din ce cauză? O imagine a celor două femei cu părul roşu? Auzi cum făptura îşi reluă mersul neostenit; văzu picioarele pline de noroi, de parcă erau ale lui; mâinile la fel de pline de noroi, tot ca şi cum ar fi fost ale lui. Apoi observă cum cerul lua foc şi oftă profund.
Când deschise din nou ochii, Armand îl susţinea. Maharet, cu ochii aceia împăienjeniţi de muritor, îl implora să-i spună exact ce văzuse. Cu încetul, redescoperi camera din jurul lui, mobilele confortabile, apoi, aplecate deasupra lui, chipurile nemuritorilor, care fără să fie legaţi în vreun fel, aparţineau totuşi acestui loc. Închise ochii, apoi îi deschise din nou.
― A ajuns în emisfera noastră, spuse el, dar e încă mult prea la est. Acolo tocmai a răsărit soarele, arde tot cerul.
El simţise văpaia aceea ucigătoare! Ea se vârâse în pământ; percepuse şi asta.
― E foarte la sud de noi totuşi, spuse Jesse.
Cât de fragilă părea şi ea în acest început de dimineaţă, cu degetele ei lungi şi subţiri încleştate pe braţele zvelte.
― Nu chiar aşa de departe, zise Armand. Şi se mişcă extrem de repede!
― Dar în ce direcţie avansează? întrebă Maharet. Vine spre noi?
Nu mai aşteptă răspunsul. Nici ei nu dădeau impresia că ar putea să i-l dea. Ridică o mână să îşi acopere ochii, de parcă durerea din ei era insuportabilă; apoi, luând-o în braţe pe Jesse şi sărutând-o pe neaşteptate, le spuse celorlaţi somn uşor.
Marius închise ochii; încercă din nou să vadă chipul care-i apăruse. Ce purta pe ea oare? Ceva dintr-o pânză aspră, ca un poncho ţărănesc, aruncat pe ea, ceva cu o gaură prin care trecea capul. Şi legat în jurul taliei, da, asta simţise. Încercă să vadă mai mult, dar nu mai putu. Ceea ce percepuse însă foarte limpede era o putere neli¬mitată şi un elan pe care nimic nu-l putea opri, cam asta era tot.
Când deschise din nou ochii, lumina dimineţii se instala sclipitoare în camera din jur. Armand stătea lângă el şi îl ţinea în continuare în braţe; totuşi, Armand dădea impresia că-i singur şi că nimic nu-l tulbură; ochii i se mişcară doar o clipă, privind spre pădure, care dădea impresia că apasă asupra întregii case, prin toate feres¬trele, de parcă ar fi ajuns până la marginea terasei.
Marius îl sărută pe frunte pe Armand. Apoi făcu exact ce făcea Armand.
Privi cum camera se umple de lumină; cum lumina se înteţeşte la ferestre; privi cum se luminau culorile superbe ale imensei tapiserii de pe perete.




Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:25 pm

5
LESTAT:
ACESTA ESTE TRUPUL MEU,
ACESTA ESTE SÂNGELE MEU

CÂND m-am trezit era linişte; aerul era curat şi călduţ, cu miros de mare.
Nu mai aveam deloc noţiunea timpului. După ameţeala pe care o simţeam îmi dădeam seama că nu dormisem o zi întreagă. Şi că locul acela nu era un adăpost propice.
Probabil că înaintasem o dată cu noaptea în jurul globului sau ne mişcasem la întâmplare prin spaţiu, deoa¬rece Akasha poate n-avea nevoie de somn.
Eu unul aveam, asta era evident. Dar eram prea curios ca să nu prefer trezia. Şi, cinstit vorbind, eram foarte nefe¬ricit. Cu atât mai mult, cu cât visasem că beau sânge uman.
Eram într-un dormitor imens, cu terase spre apus şi spre nord. Se simţea parfumul mării, ba chiar se auzeau şi valurile, dar briza rămânea uşoară şi parfumată. Fără grabă, mi-am plimbat privirea prin cameră.
Era mobilată somptuos, obiecte vechi, probabil de ori¬gine italiană ― delicate şi, în acelaşi timp, cu ornamen¬taţie bogată ― dar erau şi piese mai moderne, la fel de luxoase. Patul pe care eram întins avea patru coloane aurite şi baldachin de mătase; pe el era o plapumă de puf şi cuvertură de mătase. Podelele vechi erau ascunse de un covor alb, gros.
Mai încolo era o măsuţă de toaletă pe care se aflau tot felul de borcanele şi obiecte de argint care sclipeau, pre¬cum şi un telefon alb, demodat, de o formă ciudată. Scaune îmbrăcate în catifea, un imens televizor, etajere pe care era instalată o întreagă combină muzicală stereo; măsuţe lustruite, peste tot, pe care se îngrămădeau ziare, scrumiere, carafe cu vin.
După toate aparenţele, aici trăiseră oameni cu o oră înainte, dar acum erau morţi. De fapt, toată insula era presărată cu cadavre. Rămânând întins încă puţin, să mă impregnez de frumuseţea din jur, am revăzut în minte satul în care fusesem înainte. Am revăzut mizeria, acope¬rişurile de tablă, noroiul. Iar acum leneveam în budoarul acesta, dacă asta era.
Şi aici se simţea moartea în jur. Noi o adusesem.
M-am ridicat din pat şi am ieşit pe terasă să mă uit peste balustrada de piatră la o plajă de nisip alb. La ori¬zont nu se vedea nici un continent, doar marea cu valuri clipocitoare. Mă aflam într-un vechi palat, construit probabil cu secole în urmă, ornamentat cu urne şi îngeraşi şi cu tencuiala uşor pătată, un palat impozant. Prin crăpăturile obloanelor verzi de la celelalte ferestre se vedea sclipind lumina electrică. Pe o terasă, la un nivel mai jos, se vedea o mică piscină.
Mai încolo, unde plaja se curba la stânga, era o altă clădire graţioasă, înălţată direct pe stânci. Şi acolo muri¬seră oamenii. Era o insulă grecească, eram sigur; iar marea era Mediterana.
Am stat să ascult atent şi am auzit ţipete provenind din interiorul insulei, din spatele meu, de peste deal. Erau ucişi bărbaţii. M-am sprijinit de rama uşii. Am încercat să-mi potolesc inima care-mi bătea nebuneşte.
Brusc, mi-am adus aminte de oribilul măcel din tem¬plul lui Azim, m-am văzut pe mine însumi trecând ca un fulger prin turma umană, folosind raza invizibilă ca să lai în carne vie, ca o lamă. Sete. Sau nu era decât poftă, pur şi simplu? Am revăzut în minte mădularele rupte; trupurile care se mai încordau într-un ultim efort înainte să cadă, feţele mânjite de sânge.
Nu eu am făcut asta, nu se poate... Dar o făcusem.
Şi-aici se simţea mirosul de la focuri, ca acelea din curtea templului lui Azim, unde se puneau la ars cada¬vrele. Mirosul m-a îngreţoşat pe loc. M-am întors din nou spre mare şi am respirat adânc aerul curat. Dacă le permit, iar îmi vor bâzâi în cap vocile, voci venind de pe insulă, de pe alte insule şi de pe continentul apropiat. Simţeam cum mă pândeau, cum aşteptau să mă cuprindă, zgomotele as¬tea, am fost obligat să le înlătur.
Apoi am auzit alte zgomote în imediata apropiere. În casă se aflau câteva femei. Se apropiau de dormitor. M-am răsucit exact în momentul în care uşile duble s-au deschis, iar femeile, în bluze şi fuste simple, cu basmale pe cap, au intrat în cameră.
Era un grup compus din femei de toate vârstele, atât fetişcane superbe cât şi matroane voinice, ba chiar şi câte¬va bătrâne cu pielea smochinită şi părul alb. Aduceau vaze cu flori, le puneau pe mese. Apoi, una dintre ele, o femeie zveltă cu un gât lung, s-a apropiat şi a început să aprindă diversele lămpi cu o graţie perfect naturală.
Parfumul sângelui lor. Cum de putea fi atât de puter¬nic, atât de îmbătător, deşi nu-mi era sete?
Deodată, s-au adunat toate în mijlocul camerei şi au rămas nemişcate, ca într-o transă, cu ochii la mine, care le observam în linişte de pe terasă. Brusc, mi-am dat seama la ce se uitau: eram tot în costumul de vampir, cu o haină neagră, cămaşă albă şi mantie neagră ― doar că erau toate făcute zdrenţe pe mine şi stropite cu sânge.
Pielea mi se schimbase radical ― eram mai palid decât moartea, ca o stafie, de bună seamă. Ochii îmi erau probabil mult mai strălucitori, ori poate mă lăsam eu minţit de reacţiile lor naive. Mai văzuseră oare vreodată pe vreunul din neamul nostru? .
Oricum... totul părea să se întâmple în vis. Toate femeile acestea cu ochi negri, cu feţele mai degrabă măslinii şi emaciate ― până şi cele corpolente ― se adunaseră si se uitau la mine, ca apoi, una câte una să cadă în genunchi. Vai, în genunchi! Am oftat. Aveau pe faţă expresia aceea de rătăcire pe care o au numai cei care-şi pierd simţul realităţii; ele aveau în faţă un spectru, ironia era ca şi eu să am impresia că sunt înconjurat de spectre.
Fără plăcere, le-am pătruns totuşi gândurile.
Le apăruse Maica cea Sfântă. Drept asta trecea ea aici. Madona, Fecioara. Trecuse prin satele lor şi le poruncise să-i ucidă pe bărbaţi, soţi sau fii; până şi pe nou-născuţii de sex masculin. Ele împliniseră porunca sau fuseseră martore la măcel, iar acum erau purtate de un elan de cre¬dinţă şi exaltare. Fuseseră martorele unui miracol; le vor¬bise Maica cea Sfântă în persoană. Era Mama seculară, Mama a cărei imagine fusese dintotdeauna prezentă în grotele de pe insulă, chiar înainte de Hristos, Mama ale cărei statui, mici şi despuiate, mai erau încă descoperite cu ocazia săpăturilor.
În numele ei dărâmaseră şi aruncaseră în mare coloa¬nele rămase din templele străvechi pe care veneau turiştii să le vadă; incendiaseră unica biserică de pe insulă, spărgându-i ferestrele cu pietre sau pari. Arseseră până şi pereţii acoperiţi de fresce. Coloanele de marmură, făcute bucăţi, căzuseră în mare.
Cât despre mine, pe cine reprezentam eu oare în ochii lor? Nu eram, pur şi simplu, un zeu. Nici doar alesul Sfintei Maici. Eram altceva. Mă intriga povestea aceasta, stând acolo, sub ochii lor, scârbit de convingerile lor, dar, în ace¬laşi timp, fascinat şi înfricoşat.
Nu de ele, fireşte, ci de tot ce se întâmpla în jur. Mă umplea de spaimă adoraţia aceasta a muritoarelor care mă priveau, care semăna cu cea a spectatorilor, când eram pe scenă. Muritoare, care mă priveau intuindu-mi imen¬sele puteri, după toţi anii aceia petrecuţi în umbră, muri¬toare venite să mi se închine. Muritoare, la fel ca bietele fiinţe răspândite pe poteca abruptă de pe munte. Dar ace¬lea se închinaseră lui Azim. Se duceau la templul lui să caute moartea.
Ce coşmar! Trebuie întors timpul îndărăt, trebuie oprit visul acesta urât. Trebuie să nu mai am de-a face cu nimic din toate acestea!
Vreau să zic, doar n-avea să mi se suie şi mie la cap... Eu ştiu foarte bine ce sunt, nu-i aşa? Bietele femei sunt neştiutoare; până şi un televizor sau un telefon sunt mira¬cole pentru ele, orice schimbare e o formă de miracol... Doar că se vor trezi în curând şi-şi vor da seama ce-au făcut!
Pentru moment eram înconjuraţi de pace, atât eu cât şi femeile. Se simţea parfumul cunoscut al florilor, vraja serii. În tăcere, prin telepatie îşi primeau acum poruncile.
S-a produs un pic de agitaţie. Două dintre ele s-au ridicat din genunchi şi au intrat în baia de lângă dormi¬tor ― unde se afla o cadă dintre acelea masive, din mar¬mură, pe care le preferau italienii şi grecii. Au dat drumul la apa caldă; ieşeau aburi pe uşă.
Altele umblau la dulapuri, după schimburi curate. Fusese bogat bietul proprietar al palatului, cel care-şi lăsase mucul de ţigară în scrumieră, ale cărui amprente se vedeau încă pe receptorul telefonului alb.
Alte două femei au venit spre mine. Voiau să mă conducă la baie. N-am făcut nici un gest. Le-am simţit degetele fierbinţi plimbându-mi-se pe corp, le-am simţit cum tresăreau la contactul cu textura pielii mele. Atinge¬rea aceasta m-a făcut să tresar. Mă priveau cu ochi negri superbi, mă împingeau uşurel cu mâinile acelea fierbinţi, doreau să le urmez.
Foarte bine. Le-am dat voie să mă conducă. Baia avea pe jos dale albe de marmură, toate robinetele erau aurite şi sculptate, totul era de un lux roman de cea mai mare frumuseţe, până la sticlele sclipitoare cu loţiuni şi parfu-muri de pe etajerele de marmură. În cadă apa fierbinte, agitată de jeturi care făceau bule, era extrem de atrăgătoare sau, cel puţin, ar fi putut fi în altă împrejurare.
M-au dezbrăcat. Ce senzaţie fascinantă! Nicicând nu mi se mai întâmplase aşa ceva. Poate când eram muritor, şi atunci numai ca mic copil. Stăteam în aburul care se ridica din cadă, tremurând de plăcerea de a le simţi mâinile măslinii pe piele, îmbătat de adoraţia din ochii lor.
Prin abur m-am uitat în oglindă ― un perete întreg era acoperit de oglindă, de fapt ― şi m-am văzut pentru prima oară de când începusem această sinistră odisee. Pe moment propria mea imagine mi-a produs un şoc insu¬portabil. Acesta nu puteam fi eu.
Eram cu mult mai palid decât îmi imaginasem. Cu blândeţe, le-am împins din cale şi m-am dus la oglindă. Toată pielea mea avea o nuanţă sidefie, ochii îmi strălu¬ceau şi mai tare, adunând în ei toate culorile curcubeului şi amestecându-le cu o lumină glacială. Dar nu semănăm cu Marius. Nici cu Akasha. Îmi păstram totuşi cele câteva riduri ale feţei!
Cu alte cuvinte, sângele Akashei îmi adusese paloarea aceea de sidef, dar chipul nu mi se netezise încă complet. Îmi păstram totuşi o expresie umană. Cel mai ciudat mi se părea că, prin contrast, liniile feţei parcă se adânciseră. Până şi liniile superficiale de pe mrini păreau mai pro¬funde decât înainte.
Dar ce consolare putea să-mi aducă asta când nu mai puteam trece deloc neobservat, când eram atât de ciudat şi de deosebit faţă de oameni? De fapt, mi se părea mai cumplit momentul ăsta decât cel din urmă cu două sute de ani, când la câteva ore după moarte mă uitasem într-o oglindă, încercând să-mi regăsesc umanitatea în ceea ce vedeam. M-am înspăimântat şi acum la fel.
M-am uitat atent la imaginea din oglindă. Aveam un tors la fel de alb ca un bust de marmură dintr-un muzeu. Iar organul acela, de care noi nu avem nici o nevoie, arăta gata să înfăptuiască actul pe care nici nu-l mai ştiam, nici nu-l mai doream, un mădular de marmură şi el, un fel de Priap în faţa unei porţi.
Ameţit, le-am urmărit cum se apropiau din ce în ce mai mult de mine; ce gâturi superbe, ce sâni minunaţi, ce braţe brune încântătoare! Toate voiau să mă atingă. Era limpede că le păream superb.
Mirosul sângelui lor se simţea şi mai tare aici, din cauza aburului gros. Dar tot nu simţeam vreo sete, nu cu-adevărat. Akasha îmi oferise peste măsură, dar pre¬zenţa sângelui uman mă cam chinuia. Nu, mă chinuia serios.
Le voiam sângele... asta n-avea nimic de-a face cu setea. Aveam poftă de el, aşa cum orice bărbat ar avea poftă să bea vin, deşi şi-a potolit setea cu apă. Doar că pofta era de douăzeci, de treizeci sau poate chiar de o sută de ori mai mare. De fapt, era atât de puternică, încât îmi puteam imagina că le iau una după alta, le sfâsii gâturile delicate şi le abandonez cadavrele pe podea.
Nu, n-am să mă las tentat, m-am hotărât. Violenţa pof¬tei mele, cruzimea ei, mă făcea aproape să plâng. Ce-mi făcuse oare? Ce-ntrebare, doar ştiam foarte bine ce! Ştiam că acum aveam puteri atât de mari, că nici douăzeci de bărbaţi nu m-ar fi putut doborî, în vreme ce eu, dacă voiam, puteam să-i las morţi pe toţi. Puteam să trec şi prin tavan dacă voiam să mă eliberez de-aici. Puteam să fac lucruri pe care nici nu le visasem vreodată. Poate că acum posedam şi talentul de a-mi incendia adversarii, la fel ca ea şi Marius, care zisese că poate. Era doar o chestiune de putere, asta era. Şi de o concentrare ameţitoare, de acceptare...
Femeile mă sărutau. Îmi sărutau umerii. Ce senzaţie minunată mângâierea buzelor lor. Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc şi, cu blândeţe, le-am îmbrăţişat şi le-am sărutat, aplecându-mă spre gâturile lor fierbinţi, simţindu-le sânii striviţi de pieptul meu. Eram total înconjurat de aceste creaturi maleabile, eram înfăşurat în carne umană suculentă.
Am intrat în cadă şi le-am lăsat să mă spele. Mă stro¬peau cu apa delicios de fiebinte, ceea ce era suficient ca toată murdăria să fie spălată, căci murdăria nu se lipeşte realmente de noi, nu intră în piele. Mi-am dat capul pe spate, uitându-mă în tavan şi permiţându-le astfel să-mi cureţe cu apă fierbinte şi părul.
Da, tot ceremonialul acesta era extrem de plăcut. Totuşi, niciodată nu m-am simţit mai singur decât atunci. Mă lăsam hipnotizat de toate senzaţiile acestea voluptuoase; pluteam. Deoarece, realmente, nu puteam face altceva.
Când au terminat, mi-am ales parfumurile care-mi conveneau şi le-am cerut să le arunce pe celelalte. Le vor¬beam în franţuzeşte, dar păreau să înţeleagă perfect. Mi-am ales din lucrurile aduse ce-mi plăcea şi m-au îmbrăcat. Stăpânului casei îi plăcuseră cămăşile fine de in, lucrate de mână, care-mi veneau puţin cam mari, şi pantofii, de asemenea lucraţi de mână, care mi se potri¬veau destul de bine.
Am ales un costum gri dintr-o ţesătură fină mătăsoasă, cu o tăietură destul de modernă. Şi bijuterii de argint. Un ceas bărbătesc de argint şi butoni de argint încrustaţi cu mici diamante. Şi un ac de rever, tot cu dia¬mante. Dar toate hainele acestea mi se păreau atât de ciu¬date, de parcă îmi dădeam seama de conturul corpului meu fără să mi-l simt, de fapt. În plus, această senzaţie de d6jâ vu. La fel ca şi acum două sute de ani. Aceleaşi întrebări. De ce naiba se abătea asupra mea tot coşmarul acesta? Cum să fac să pot controla situaţia?
M-am gândit o clipă dacă era cu putinţă să nu-mi pese de ce se întâmplă. Să mă retrag şi să-i privesc pe muritori ca pe ceva străin care exista doar pentru ca eu să mă pot hrăni. Cu câtă cruzime fusesem răpit din mijlocul lor! Dar unde-mi era oare amărăciunea? Vechea scuză pentru cru¬zimea mea neîncetată? De ce mi-o manifestasem veşnic asupra unor victime atât de derizorii? Viaţa nu mi se părea derizorie, ah, niciodată, nici o viaţă. De fapt, aici era problema. De ce oare eu, care eram în stare să ucid cu atâta dezinvoltură, mă dădeam înapoi din faţa perspectivei de-a vedea distruse tradiţiile preţioase ale oamenilor?
De ce mi se urca inima în gât? De ce simţeam tot timpul cum plâng pe dinăuntru, de parcă eu însumi agonizam?
Poate că un alt monstru ar fi fost încântat de situaţie; un nemuritor scrântit şi fără scrupule ar fi putut să-şi bată joc de ideile ei, dar să se strecoare în rolul de zeu la fel de simplu cum mă băgasem eu în cada aceea parfumată.
Numai că libertatea aceasta nimic nu mi-o putea oferi, absolut nimic. Libertăţile pe care mi le permitea ea nu-nsemnau nimic. Puterile ei erau, în definitiv, la fel ca cele posedate de noi toţi, doar că la un alt grad. Ceea ce posedam cu toţii nu transformase niciodată lupta cu sine într-o chestie uşoară; victorioşi sau învinşi, tot aceleaşi chinuri suportam.
Nu se putea ca voinţa unei singure creaturi să supună o lume întreagă; trebuia să reuşesc să dejoc planul acesta într-un fel sau altul, dacă îmi păstram calmul, aveam să găsesc un mijloc.
Cu toate acestea, muritorii nu-ncetaseră să prici¬nuiască astfel de orori semenilor lor; hoardele barbare terorizaseră continente întregi, distrugând totul în calea lor. Poate că reacţia ei era doar tipic umană când plănuia cuceriri şi dominaţia lumii? Fără importanţă. Mijloacele folosite pentru transformarea viselor în realitate erau întru totul inumane!
M-ar fi apucat plânsul din nou dacă nu m-aş fi încăpăţânat să găsesc o soluţie; fiinţele acestea tandre din jurul meu aveau să fie şi mai nenorocite şi cu mintea mai zdruncinată dacă nu o găseam.
Când mi-am ridicat mâinile la faţă, nu s-au clintit de lângă mine. Îmi pieptănau părul. Simţeam fiori pe ceafă. Brusc, tam-tamul sângelui lor prin vene mă asurzea.
Le-am spus că vreau să rămân singur. Nu mai puteam îndura tentaţia. Pot să jur că au înţeles de ce. Înţeleseseră şi erau gata să mi se lase în voie. Carne măslinie, sărată, prea aproape de mine. Prea mare tentaţia. Oricum, s-au supus imediat şi cam înfricoşate. Au plecat în linişte, dându-se înapoi, de parcă n-ar fi fost cuviincios să iasă normal.
M-am uitat la cadranul ceasului. Mi se părea destul de caraghios să port un ceas care arăta orele. Brusc, asta m-a înfuriat. Şi tot brusc, cadranul s-a făcut ţăndări! Sticla s-a împrăştiat; din ceas au ieşit toate arcurile. S-a rupt brăţara şi totul a căzut jos de pe mâna mea. Rotiţe miti¬tele s-au rostogolit pe covor.
"Doamne sfinte!" am şoptit. Dar, în definitiv, de ce nu, dacă eram în stare să fac să explodeze o arteră sau o inimă. Important ar fi fost să pot controla aceste forţe, să le pot direcţiona, nu să lovească la întâmplare.
Am ridicat ochii şi am ales o oglinjoară oarecare înca¬drată într-o ramă de argint, aşezată pe măsuţa de toaletă. Am poruncit în gând Sparge-te! şi s-a făcut pe loc bucăţele, în liniştea aceea profundă am auzit cum se izbeau de pereţi cioburile, cum cădeau pe măsuţă.
Bun, asta era o chestie bună de ştiut, cu mult mai utilă decât faptul că eram capabil să ucid. M-am uitat la telefo¬nul de pe marginea măsuţei. M-am concentrat, am lăsat forţa să se adune, apoi în mod conştient am micşorat-o şi-am direcţionat-o doar pentru a împinge telefonul uşu¬rel pe suprafaţa de sticlă care acoperea marmura. Da. Aşa da. Sticluţele s-au răsturnat şi au căzut din calea telefonu¬lui. Le-am oprit căderea; să le îndrept nu puteam, oricum. Nici să le culeg de pe jos. Ba nu, stai puţin, puteam. Mi-am imaginat o mână care le îndreaptă. Fireşte, că forţa nu se supunea literal acestei imagini; dar o foloseam pentru a mi-o organiza. Am pus deci la locul lor toate sticluţele. Le-am adunat de pe jos şi pe cele care căzuseră şi le-am repus pe măsuţă.
Tremurând uşurel, m-am aşezat pe pat ca să mă dumi¬resc de toate astea, dar curiozitatea a fost ihai mare. Esenţialul era că fenomenul era de natură fizică, era energie. Doar o extindere a forţelor pe care le avusesem şi înainte. De exemplu, chiar la început, în primele săptămâni după ce Magnus mă făcuse vampir, reuşisem să mişc pe cineva ― pe iubitul meu Nicholas, cu care mă certam ― mi-aminteam cum fusese proiectat cât colo până la peretele opus din cameră, de parcă l-aş fi lovit cu un pumn invizibil. Mă înfuriasem şi atunci. Dar mai târziu nu mai fusesem în stare să repet mica şmecherie. Şi acum era vorba de aceeaşi forţă, de aceeaşi energie verificabilă şi măsurabilă.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:26 pm

"Nu eşti deloc un zeu", am tras eu concluzia.
Totuşi, amplificarea aceasta a puterii, această nouă dimensiune, cum se spune cu atâta justeţe în secolul acesta... Hmmm...
Uitându-mă la tavan, am luat hotărîrea că voiam să mă ridic uşor să-l ating, să pipăi cu mâna mea friza de ghips care se desena în jurul candelabrului. Am simţit un fel de greaţă; apoi mi-am dat seama că pluteam în imediata apropiere a tavanului. Mâna, mâna parcă trecea prin ghips. Am coborât puţin şi m-am uitat în jos la cameră.
Doamne Sfinte, făceam plimbarea asta fără să-mi deranjez corpul de unde era! Eu stăteam în continuare pe marginea patului. Mă uitam la mine însumi, îmi priveam vârful capului. Eu ― adică corpul meu ― stăteam acolo nemişcat, ca într-o reverie, cu ochii ficşi. Înapoi! M-am simţit din nou eu însumi, mulţumesc lui Dumnezeu, iar corpul îmi era în perfectă stare, aşa că am încercat să înţe¬leg cum de mi se întâmplau toate acestea.
Ei bine, de fapt, ştiam despre ce e vorba. Akasha îmi spusese doar cum călătorea ea în afara corpului. Până şi unii muritori erau în stare de asta sau, cel puţin, se lăudau că ar fi. Muritorii povestiseră despre călătoriile în afara corpului încă din cele mai vechi timpuri.
Eu aproape reuşisem să fac acest lucru când încerca¬sem să văd ce se-nămpla în templul lui Azim, dar Akasha mă reţinuse, căci, o dată ieşit din trup, acesta începuse să cadă. Şi înainte mai avusesem câteva ocazii... Cu toate acestea, nu dădusem niciodată crezare lăudăroşeniei muritorilor.
Acum îmi dădeam seama că eram în stare şi de asta. Dar nu voiam să mi se-ntâmple în afara voinţei mele. Am hotărât să plutesc din nou spre tavan, de data asta cu corp cu tot, şi am reuşit imediat! Pluteam acolo împreună, am atins cu mâna ghipsul şi de data asta nu a mai trecut prin el. Perfect.
M-am reîntors şi am hotărât să mai încerc o dată. Acum, doar cu spiritul.
Senzaţia de greaţă m-a cuprins din nou, m-am uitat în jos la trupul părăsit, apoi am trecut de acoperişul palatu¬lui. M-am dus spre mare. Totuşi, tot ce vedeam părea, în mod inexplicabil, diferit. N-aveam impresia că cerul şi marea erau reale. Era mai degrabă o imagine nebuloasă a amândurora, nu mi-a plăcut deloc. Nu, mulţumesc! Mai bine mă-ntorc acasă. Ori să-mi aduc aici şi corpul? Am încercat, dar nu s-a întâmplat absolut nimic, ceea ce nu m-a surprins din cale afară. Plimbarea în afara corpului era ca o halucinaţie. Nu-mi părăsisem realmente corpul, eram obligat să accept lucrurile cum erau.
Dar Baby Jenks, ce era de zis de minunăţiile pe care le văzuse ea când se ridicase? Şi acelea fuseseră halucinaţii? Chestia era că n-aveam cum să aflu niciodată...
Înapoi!
Stăteam tot pe marginea patului. Era confortabil. Eram în cameră. M-am ridicat şi am făcut câţiva paşi doar ca să mă uit la flori şi la lumina ciudată pe care o captau petalele de la lămpi, de pildă cât de intense păreau nuanţele de roşu şi cum cădea lumina galbenă pe supra¬faţa oglinzilor şi a tuturor obiectelor acelora minunate.
Deodată mi s-a părut copleşitoare frumuseţea tuturor detaliilor, extraordinara complexitate a unei singure camere.
Apoi m-am lăsat să cad în fotoliul de lângă pat. M-am rezemat de spătarul de catifea şi mi-am ascultat bătăile inimii. Nu-mi plăcea nici să fiu invizibil, nici să-mi părăsesc corpul! N-aveam de gând s-o mai fac vreodată.
S-a auzit apoi un râs slab, cristalin. Akasha se întor¬sese, era undeva în spatele meu, probabil pe lângă măsuţa de toaletă.
Brusc, m-a cuprins un val de fericire auzindu-i râsul, simţindu-i prezenţa. De fapt, am fost chiar surprins de intensitatea bucuriei resimţite. Voiam să o văd, dar nu m-am întors încă spre ea.
― Călătoriile acestea în afara trupului sunt comune şi muritorilor, a spus ea. Şi ei reuşesc şmecheria asta tot timpul.
― Ştiu, i-am răspuns eu posac. N-au decât. Eu, dacă pot să călătoresc cu trup cu tot, aşa prefer să fac.
Iar a râs. Un râs gingaş, mângâietor, pe care-l auzisem în visuri.
― Pe vremuri oamenii se duceau la templu şi, ca să le reuşească zborul, beau o poţiune fabricată de preoţi; călătorind spre ceruri, se confruntau cu marile mistere ale vieţii şi ale morţii.
― Ştiu, am spus iar. Dintotdeauna am fost sigur că erau beţi sau drogaţi, cum se spune azi.
― Tu însă eşti întruchiparea brutalităţii, a şoptit ea. Reacţiile tale sunt extrem de rapide.
― Numeşti asta brutalitate? am întrebat-o.
Brusc, am simţit în nări mirosul focurilor care devorau insula. Greţos. Doamne Sfinte! Iar noi stăm aici şi discutăm, de parcă nu se întâmpla nimic, de parcă nu ne-am fi amestecat în lumea lor, aducând toate grozăviile acestea...
― Dar când zbori cu trup cu tot nu ţi-e frică? m-a întrebat.
― Ştii bine că totul mă înspăimântă, i-am răspuns. Când am să-mi descopăr limitele? E cu putinţă să stau aici cuminte şi să produc moartea unor muritori la o distanţă de câţiva kilometri?
― Nu, asta nu poţi, mi-a răspuns. O să descoperi limitele mai curând decât îţi imaginezi. E la fel ca şi cu celelalte mistere. De fapt, nu există mistere.
Am râs. Timp de o clipită mi-au parvenit vocile, ca fluxul mării care urcă, apoi au scăzut, transformându-se în zgomot, vântul aducea ţipete, ţipete venind dinspre diver¬sele sate de pe insulă. Dăduseră foc micului muzeu în care se găseau statui greceşti antice şi icoane, şi picturi bizan¬tine.
Toate operele acelea de artă se transformau în fum. Atâtea vieţi se transformau în fum.
Brusc, am simţit nevoia să o privesc. Nu-i vedeam faţa în oglinzi, erau orientate prost. M-am ridicat.
Stătea la măsuţa de toaletă. Îşi schimbase hainele şi coafura. Era şi mai încântătoare, dar la fel de ruptă de timp. Ţinea în mână o oglindă în care se privea; dar parcă nu se uita, de fapt, la nimic; părea să asculte vocile pe care le auzeam şi eu.
M-a trecut un fior, parcă era din nou aşezată pe tronul din criptă, îngheţată.
Apoi a dat semne că se trezeşte, s-a uitat în oglindă, apoi la mine.
Îşi lăsase părul liber pe spate, nu mai era împletit în codiţe. Îi cădea acum în bucle mari mai jos de umeri, greu, lucios, parcă te invita să i-l săruţi. Rochia semăna cu cea dinainte, de parcă i-o făcuseră femeile după vechiul model, dintr-o mătase vişinie găsită aici. Culoarea i se proiecta pe obraji, care păreau îmbujoraţi, şi pe sânii aco¬periţi doar pe jumătate de faldurile libere ce porneau de la umeri, unde mătasea era prinsă cu mici catarame de aur.
Purta la gât mai multe coliere, toate moderne, dar amestecul de perle, lanţuri de aur, agate şi chiar rubine, dădea întregului un aspect arhaic.
În contrast cu pielea ei satinată, toate bijuteriile păreau ireale! Li se pierdea strălucirea din cauza splendorii persoanei ei în întregime, din cauza strălucirii ochilor, a luciului buzelor.
Era făcută pentru cel mai bogat palat de vis; era, în acelaşi timp, senzuală şi divină. Îi doream sângele din nou, sângele acela care nu degaja nici un parfum şi care nu te obliga la nici o crimă. Voiam să mă apropii de ea, să ridic mâna şi să-i ating acea piele impenetrabilă care avea să-mi cedeze ca o coajă fragilă.
― Sunt morţi toţi bărbaţii de pe insulă, nu-i aşa? am întrebat-o, producându-mi mie însumi un şoc.
― Au mai rămas zece. Erau şapte sute de bărbaţi pe insulă. Şapte au fost aleşi să rămână în viaţă.
― Si ceilalţi trei?
― Sunt pentru tine.
Am rămas cu gura căscată. Pentru mine? Dorinţa de sânge s-a modificat imediat, înglobând şi ideea de sânge uman ― acest nectar cald, fierbător, parfumat ― dar nu simţeam realmente nevoie. Tot se mai putea numi sete, tehnic vorbind, dar, în realitate, era un chin.
― Nu-i vrei? m-a întrebat pe un ton batjocoritor, dar totuşi zâmbindu-mi. Zeul meu se dă la o parte din faţa datoriei? Ştii, în toţi anii aceia când îţi ascultam vocea, cu mult înainte de a-mi închina cântece, îmi făcea o enormă plăcere că-i ucideai numai pe cei greu de ucis, pe cei mai tineri. Îmi făcea plăcere că atacai hoţii şi ucigaşii, că îţi plăcea să-ţi însuşeşti viaţa lor de sceleraţi. Unde ţi-e acum curajul? Impulsivitatea? Gustul riscului?
― Sunt oameni răi cei trei pe care mi i-ai rezervat? am întrebat-o.
O clipă a strâns din ochi.
― Deci e vorba de laşitate? Te înspăimântă grandoa¬rea planului meu? Căci sunt sigură că nu de un omor în plus sau în minus e vorba.
― A, nu! Te-nşeli, am replicat. Orice omor contează pentru mine. Dar da, grandoarea planurilor tale mă înspăimântă. Acest haos, această violare a principiilor morale contează enorm pentru mine. Şi asta nu se cheamă laşitate, după câte ştiu eu.
Ce voce calmă aveam! Ce sigur păream de mine! Nu corespundeau deloc realităţii aceste aparenţe, şi ea ştia asta.
― Dă-mi voie să te eliberez de obligaţia de a mi te opune, a spus atunci ea, căci n-ai cum să mă opreşti. Îmi place să te am lângă mine. Asta mă face fericită. Doar că nu mă poţi influenţa. O astfel de idee e de-a dreptul absurdă.
Ne-am privit în tăcere. Eu îmi căutam cuvintele ca să-i spun cât de încântătoare mi se părea, la fel ca prinţesele cu nume de mult uitate, din vechile picturi egiptene. Încer¬cam să înţeleg de ce simţeam o astfel de durere în inimă doar privind-o. Şi totuşi, nu mă preocupa frumuseţea ei, ci numai conversaţia pe care o purtam.
― De ce ai ales calea asta? am mai întrebat-o.
― Ştii foarte bine de ce, mi-a răspuns cu un zâmbet răbdător. E calea cea mai bună. E singura cale; este o viziune clară care vine după secole întregi de căutare a unei soluţii.
― Dar nu se poate să fie aşa, nu-mi vine să cred.
― Bineînţeles că se poate. Crezi că acţionez fără să mă gândesc? Eu nu-mi hotărăsc acţiunile ca tine, scumpul meu prinţ. Exuberanţa ta tinerească e o trăsătură la care ţin foarte mult, dar eu nu mai posed aşa ceva de foarte multă vreme. Tu gândeşti în termenii unei vieţi de om; a micilor realizări şi a plăcerilor umane. Eu am avut milenii la îndemână ca să mă tot gândesc ce planuri aş avea pentru lumea care acum îmi aparţine. S-au acumulat mai mult decât suficiente probe care arată că trebuie să procedez cum am făcut până acum. Nu pot transforma pământul într-o grădină, nu pot aduce raiul imaginaţiei omeneşti pe pământ decât dacă extermin, aproape complet, bărbaţii.
― Prin asta înţelegi uciderea a cel puţin patruzeci la sută din populaţia globului? A nouăzeci la sută din bărbaţi?
― Vrei să negi că asta va pune capăt războaielor, violurilor şi violenţei?
― Dar nu asta e...
― Nu, nu, răspunde-mi întâi la întrebare. Negi că asta va pune capăt războaielor, violurilor şi violenţei?
― Doar dacă ucizi întreaga omenire le pui capăt!
― Nu te juca cu cuvintele. Mai bine răspunde.
― Planul tău nu e un joc? Preţul este inacceptabil. E nebunie curată. E vorba de genocid. E o aberaţie a naturii.
― Calmează-te. Nimic din tot ce spui nu-i aşa. Natu¬ral înseamnă ceea ce s-a mai făcut. Uiţi că au fost popoare pe pământ care au impus limitarea numărului de copii de sex feminin? Nu crezi că fetele au fost ucise cu milioanele, căci numai băieţii erau doriţi, pentru a deveni soldaţi? Ah, tu nici nu-ţi imaginezi ce răspândit a fost acest obicei.
Acum, alegând predominanţa sexului feminin, nu vor mai fi războaie. Dar în privinţa celorlalte crime făcute de bărbaţi contra femeilor? Dacă un popor s-ar fi făcut vino¬vat de asemenea crime contra unui alt popor, n-ar fi fost condamnat la exterminare? Cu toate acestea, zi şi noapte, pe tot globul, astfel de crime continuă la nesfârşit.
― De acord. Ai dreptate. Pe de-a întregul. Dar soluţia ta e mai bună? Uciderea tuturor bărbaţilor e o crimă abominabilă. Însă dacă vrei să domneşti cu tot dinadinsul...
Mie chiar şi ipoteza mi se părea abominabilă. M-am gândit la ce-mi spusese de mult Marius, pe vremea când trăiam în epoca perucilor pudrate şi a pantofilor de satin, anume că vechea religie, creştinismul, era pe moarte şi că, probabil, nu va mai apărea una nouă:
"Poate că se va produce ceva mult mai minunat, spu¬sese Marius, poate că lumea va face cu adevărat un pas înainte şi va trece dincolo de toţi zeii şi zeiţele, dincolo de toţi diavolii şi îngerii..."
Poate că acesta era destinul lumii. Poate că lumea se mişca în sensul acestui destin fără intervenţia noastră!
― Ah, câtă utopie ai în cap, scumpul meu, a spus ea cu asprime. Cu câtă grijă îţi alegi iluziile! Uită-te puţin la ţările din est, unde triburile de oameni ai deşertului, îmbogăţiţi acum de pe urma petrolului scos din nisip, se ucid cu miile în numele lui Allah, zeul lor! Religia nu e moartă pe pământ; nici nu va fi vreodată. Tu şi cu Marius gândiţi ca nişte jucători de şah care se joacă cu idei în loc de piese. Nu vedeţi mai încolo de tabla de şah pe care le plasaţi, după regula x sau regula y, cum vă aranjează mai bine din punct de vedere moral.
― Te înşeli, am răspuns cu mânie. Poate nu în ce ne priveşte pe mine şi pe Marius. Noi nu contăm. Te înşeli însă în privinţa a ceea ce ai început. Te înşeli profund.
― Nu, nu mă înşel, a replicat ea. Şi nimeni nu mă poate opri, fie bărbat, fie femeie. Şi-o să vedem, pentru prima oară de când un bărbat a ridicat bâta ca să îşi ucidă fratele, ce fel de lume pot construi femeile şi ce au de învăţat bărbaţii de la femei. Doar când bărbaţii vor accep¬ta învăţăturile, doar atunci vor avea din nou dreptul de a se amesteca liberi printre femei!
― Nu e cu putinţă să nu existe şi o altă cale! Pe toţi zeii, eu sunt o fiinţă plină de defecte, sunt o creatură slabă, nu sunt cu nimic mai bun decât toţi cei care au existat vreodată. Nu te pot convinge să le laşi viaţa. Aş fi incapa¬bil să mi-o apăr chiar şi numai pe-a mea. Dar, te rog, Akasha, de dragul a tot ce există, te implor să renunţi la masacrul acesta...
― Tu-mi vorbeşti de masacru? Povesteşte-mi, te rog, Lestat, care-i valoarea unei vieţi pentru tine. Nu-i aşa că e nepreţuită? Câte vieţi ai luat tu personal? Suntem cu mâinile pline de sânge, dragul meu, cu toţii, la fel cum avem venele pline de sânge.
― Aşa e. Şi nu suntem nici cei mai înţelepţi, nici cei mai atotştiutori. Te implor, gândeşte-te... Akasha, cu sigu¬ranţă că Marius...
― Marius? A râs încetişor. Te-a învăţat ceva Marius? Ţi-a oferit ceva? Spune drept!
N-am răspuns. Nu aveam cum. Frumuseţea ei mă tul¬bura în continuare enorm. Eram tulburat de braţele rotunde, de gropiţele din obraji.
― Iubitul meu, mi-a spus, cu o voce brusc tandră şi dulce, ca şi trăsăturile feţei. Aminteşte-ţi de ceea ce numeai Grădina Sălbatică, în care singurele principii durabile sunt cele estetice, în care legile esteticii sunt cele care guvernează evoluţia tuturor lucrurilor, mici şi mari, cu nenumărate culori şi modele de o frumuseţe fără seamăn! Frumuseţe oriunde te-ai uita ― asta e natura. În ea moartea e omniprezentă. Ceea ce doresc eu să construiesc e Paradisul, Paradis după care tânjeşte toată lumea, care va fi mai bună decât natura! Va duce totul cu Un pas mai înainte; iar violenţa şi amoralitatea tipice naturii vor fi abolite. Nu vrei să înţelegi că oamenii nu vor face niciodată nimic mai mult decât să viseze la pace? Femeile pot realiza acest vis. Viziunea mea este amplifi¬cată în inima fiecărei femei. Numai că această viziune nu poate supravieţui din cauza focului distrugător al vio¬lenţei masculine! Iar focul acela e atât de puternic, încât globul întreg s-ar putea să nu-i supravieţuiască.
― Dar dacă există măcar un element pe care tu nu-l înţelegi? i-am spus, încercând din răsputeri să-mi găsesc cuvintele. Să presupunem că dualitatea masculin/feminin e indispensabilă animalului-om, că femeilor le sunt necesari bărbaţii şi că se vor ridica împotriva ta ca să-i apere. Lumea nu se limitează la insula asta barbară! Nu toate femeile de pe lume sunt ca ţărăncile astea orbite de mira¬colele tale!
― Tu crezi că asta vor femeile? Bărbaţi? m-a între¬bat. S-a apropiat de mine, iar expresia feţei i s-a schimbat imperceptibil în jocul luminilor. Asta vrei să spui? Dacă aşa stau lucrurile, am să cruţ ceva mai mulţi şi am să-i păstrez într-un loc unde să poată fi priviţi de femei, aşa cum ai fost tu privit, şi să fie atinşi, aşa cum te-au atins ele pe tine. O să-i păstrăm undeva, ca femeile să îi aibă la îndemână oricând ar dori, dar te asigur că nu vor fi folosiţi aşa cum au fost femeile folosite de către bărbaţi.
Am oftat. Nu servea la nimic toată discuţia. Avea dreptate total şi greşea total.
― Nu eşti drept cu tine însuţi, a continuat, căci eu îţi cunosc argumentele. Le-am cântărit timp de-atâtea secole, precum am cântărit şi alte chestiuni. Te înşeli când îţi închipui că în ceea ce fac mi se văd limitele umane, căci n-am. Ca să mă înţelegi, ar trebui ca tu însuţi să îţi imagi¬nezi însuşirile mele, care depăşesc imaginaţia. Ai putea mai degrabă să înţelegi misterul dezintegrării materiei sau felul în care apar găurile negre în spaţiu...
― Trebuie să existe o cale care să nu implice moarte. Trebuie să existe o cale ca să triumfe viaţa, nu moartea.
― Ceea ce vrei tu, dragule, chiar că e împotriva naturii, mi-a răspuns. Nici măcar eu nu pot pune capăt morţii.
S-a oprit, părând brusc tulburată de ceva, sau poate profund mâhnită de ceea ce tocmai spusese. Să pui capăt morţii, a şoptit. O mare tristeţe, ce părea foarte perso¬nală, îi ocupa gândurile. Să pui capăt morţii, a repetat.
Dar nu mai era acolo, lângă mine. Am văzut-o cum închide ochii şi-şi duce degetele la tâmple.
Cred că o asaltau din nou vocile sau că voia să le audă. Sau poate că nu era în stare să le oprească în clipa aceea. A spus câteva cuvinte într-o limbă veche, necunoscută mie. Brusc, mi s-a părut extrem de vulnerabilă, deoarece vocile parcă o izolau de tot ce era în jur. Privirea i-a rătăcit prin cameră, apoi s-a oprit asupra mea şi s-a lim¬pezit.
Nu mai aveam ce spune, eram copleşit de tristeţe. Cât de derizorii mi se păreau ideile pe care le avusesem până atunci despre putere! înfrângerea câtorva duşmani, câştigarea adoraţiei muritorilor care văd o imagine pe scenă, găsirea unui rol în marea dramă a existenţei care era infi¬nit mai mare decât persoana mea insignifiantă, dramă care putea să dea de gândit unei fiinţe timp de secole! Deodată mi-am dat seama de faptul că noi ne găseam în afara timpului, în afara justiţiei, că puteam răsturna orice sistem de gândire. Sau nu era decât o iluzie? Câţi alţii avuseseră o astfel de putere, într-o formă sau alta?
― Aceia nu erau nemuritori, dragul meu.
Mă implora parcă să o cred.
― Dar faptul că noi suntem nu-i decât un accident. Noi n-ar fi trebuit să apărem pe lume.
― Nu spune aşa ceva!
― Nu mă pot abţine.
― Oricum, ce mai contează acum... Am impresia că nu poţi pricepe cât de puţin contează orice... N-am de gând să-ţi prezint nu ştiu ce argumente supreme ca să-mi justi¬fic planul, căci motivele mele sunt simple şi practice; felul în care am apărut noi pe lume nu are nimic de-a face cu asta. Important este că am supravieţuit. Nu-ţi dai seama? Asta e suprema frumuseţe a lucrului şi de aici se vor trage toate celelalte frumuseţi de pe lume, din faptul că noi am supravieţuit.
Am scuturat din cap. Intrasem în panică. Din nou am văzut cu ochii minţii muzeul pe care tocmai îl arseseră sătenii de pe insulă. Am văzut statuile înnegrite zăcând pe jos. M-a cuprins un sentiment copleşitor de tristeţe în faţa pagubelor enorme.
― Nici istoria, nici arta nu contează, a continuat ea, amândouă implică o continuitate care, de fapt, nu există. Ele nu fac altceva decât să ne satisfacă nevoia de a avea modele, foamea noastră de înţelesuri. Dar, până la sfârşit, suntem lăsaţi cu mâinile goale, căci, dacă vrem ca universul să aibă vreun sens, trebuie să-l fabricăm singuri.
I-am întors spatele. Nu voiam să mă las influenţat de hotărîrea din glasul ei şi nici de frumuseţea ei de neînchi¬puit, de ochii ei negri, sclipitori. I-am simţit mâinile pe umeri, buzele pe gât.
― După mulţi, mulţi ani, a continuat ea, când grădina mea va fi înflorit multe veri şi va fi petrecut multe ierni sub zăpadă, când violul şi războiul nu vor mai exista decât în amintiri, iar femeile vor privi filme vechi, uimite că ase¬menea orori au putut exista vreodată, când valorile dragi femeilor vor deveni complet naturale fiecărui membru al societăţii, aşa cum e naturală agresivitatea în momentul de faţă, atunci poate că vor putea să fie acceptaţi din nou şi bărbaţii. Încetul cu încetul, le va creşte numărul. Copiii vor fi crescuţi într-o lume în care violul şi războiul vor fi de neconceput. Atunci... şi numai atunci... vor fi din nou bărbaţi. Când lumea va fi pregătită să-i primească.
― N-o să mergă. E imposibil.
― De ce spui una ca asta? Uită-te la natură, parcă asta voiai acum câteva clipe. Ieşi în grădina asta elegantă care înconjoară vila; du-te şi observă albinele din stupi şi furnicile care trebăluiesc tot timpul, ca dintotdeauna. Sunt toate femele, prinţul meu drag, cu milioanele. Masculul nu-i decât o aberaţie, suportul unei funcţii. Ele au învăţat cu mult înaintea mea care-i şmecheria, ele au limitat de mult numărul de masculi. Pe de altă parte, trăim, poate într-o epocă în care masculii sunt absolut inutili. Spune-mi, dragul meu prinţ, care-i rolul principal al bărbaţilor acum, dacă nu cumva doar acela de a proteja femeile şi copiii de alţi bărbaţi?
― Dar pe tine ce te face să mă vrei în preajmă? am întrebat disperat. M-am întors iar spre ea. De ce m-ai ales drept consort? în numele cerului, de ce nu mă distrugi şi pe mine ca pe ceilalţi bărbaţi? Alege un alt nemuritor, vreunul dintre cei străvechi, care să rîvnească la o putere ca asta! Trebuie că există vreunul. Eu unul nu vreau să fiu stăpânul lumii! Nu vreau să fiu stăpânul nimănui! N-am vrut asta niciodată.
S-a schimbat uşor la faţă. Parcă avea în fundul ochilor o uşoară tristeţe pasageră, care le adâncea culoarea de cărbune. Îi tremura o buză de parcă voia să spună ceva, dar nu putea. Apoi a vorbit.
― Lestat, dacă lumea întreagă ar fi distrusă, pe tine tot nu te-aş distruge. Limitele tale mi se par la fel de evi¬dente ca şi calităţile, nu ştiu din ce cauză, nici eu nu înţe¬leg. Dar adevărul este, mai degrabă, că te iubesc, pentru că tu întruchipezi într-un mod desăvârşit tot ce-i rău la sexul masculin. Eşti agresiv, plin de ură, nesăbuit, găseşti la nesfârşit scuze violenţei ― eşti însăşi esenţa masculi¬nităţii. O astfel de puritate este extraordinară. Dar numai pentru că acum ea poate fi controlată.
― De tine.
― Da, dragul meu. Pentru asta am venit pe lume. Pentru asta sunt aici. Chiar dacă nimeni nu-l aprobă, eu îmi voi duce planul la bun sfârşit. Tocmai în clipa de faţă lumea e bântuită de focurile aprinse de bărbaţi; pământul e în plină conflagraţie. Când acest element va fi corectat, tu ai să străluceşti mai puternic, ca o torţă aprinsă în beznă.
― Akasha, vezi bine că ajungi la ce ţi-am spus eu! Nu crezi că femeile au nevoie de torţa asta? Doamne, ai fi în stare să reorganizezi şi stelele?
― Ai dreptate, sufletul tânjeşte după aşa ceva. Dar toate preferă o torţă strălucitoare, cum am zis eu, nu o biată lumânărică. Nu le trebuie focul care distruge acum pădurile şi munţii, şi poienele. Nici o femeie din lume n-a dorit vreodată să fie cuprinsă de vâlvătaie! Femeile vor lumină, iubitule, lumină! Vor căldură! Nu distrugere.
Cum ar putea dori aşa ceva? Ele nu sunt decât femei. Ele nu sunt nebune.
― Să zicem că-i aşa. Să zicem că-ţi vei realiza planul. Că tu dai impulsul acestei revoluţii, care apoi cuprinde lumea întreagă ― deşi, după mine, nu există nici o şansă să se întâmple aşa ceva. Dar, dacă reuşeşti, nu există nimic pe lume care să te facă să plăteşti pentru provocarea morţii atâtor milioane de oameni? Dacă nu există nici zei, nici zeiţe, nu există oare o modalitate prin care atât femeile ucigaşe cât şi noi doi să fim obligaţi să plătim
pentru această crimă?
― Crima asta, cum zici tu, va fi portiţa deschisă spre nevinovăţie, aşa va rămâne ea în amintirea popoarelor. Nicicând populaţia masculină nu va mai avea voie să atingă proporţii ca în ziua de azi, căci cine va mai dori să se mai producă asemenea grozăvii?
― Mai bine obligă-i pe bărbaţi să ţi se supună. Zăpăceşte-i şi pe ei, aşa cum ai făcut-o cu femeile, aşa cum ai făcut cu mine.
― Tocmai aici e buba, Lestat, văd că nu-nţelegi. Nu vor vrea niciodată să se supună. Uită-te la tine. Mai degrabă vor prefera moartea, ca şi tine. Pentru ei va fi un nou motiv să se răzvrătească, de parcă ar fi nevoie. Se vor uni ca să reziste. Îţi dai seama, ce motiv superb, să se lupte cu o zeiţă? Vom avea ocazia să tot vedem genul acesta de revoltă. Nu au cum să se comporte altfel, doar sunt bărbaţi. Nu aş reuşi să domin situaţia decât tira-nizându-i, omorându-i fără milă. Rezultatul ar fi haosul. Numai în felul acesta se va crea o breşă în înlănţuirea vio¬lenţelor. Numai aşa va fi posibilă o epocă de sublimă pace pe pământ.
Iar am tăcut. Îmi veneau în minte o mie de răspunsuri, dar toate puteau fi respinse. Ea îşi cunoştea mult prea bine scopul. Şi în multe privinţe avea dreptate.
Ah, oricum, era fantastic! O lume fără bărbaţi. Ce-ar fi putut fi oare înfăptuit? Ah, nu... o astfel de idee-nu tre¬buia acceptată nici măcar o clipă. Nici măcar... Totuşi, i-deea mi se strecura în conştiinţă, îmi revenea în minte scena văzută în orăşelul acela de magherniţe, ideea unei lumi în care să nu mai existe frică.
Mă vedeam încercând să le explic femeilor din acest viitor cam cum fuseseră bărbaţii. Să le explic că existaseră vremuri în care puteai fi omorât pe stradă; să le explic ce-nsemna violul pentru masculul speciei. Ele s-ar fi uitat la mine, neînţelegând, ar fi făcut efortul de a pricepe, de a face acest salt în necunoscut. Mă vedeam mângâiat de mâinile lor moi.
― E nebunie curată! am şoptit.
― Dar mi te opui cu insistenţă, prinţul meu, a şoptit la rândul ei.
În ochi i-a sclipit un fulger de mânie, de durere. S-a apropiat de mine. Simţeam că, dacă mă mai sărută o dată, am să mă pun pe plâns. Crezusem că ştiu ce-nseamnă fru¬museţea unei femei, doar că la ea natura se întrecuse pe sine şi asta mă lăsa complet mut.
― Prinţul meu drag, mi-a spus în şoaptă. Recunoşte cât de elegantă e logica planului meu. O lume în care există doar o mână de bărbaţi păstraţi pentru perpetuarea speciei va fi o lume feminină. Lumea aceasta va fi ceva ce n-a cunoscut nimeni în toată istoria noastră mizerabilă de pământeni, care în prezent cultivă în eprubetă microbi ce pot distruge continente întregi prin războaiele chimice, care creează bombe din ce în ce mai sofisticate, gata să scoată chiar şi pământul de pe orbita lui din jurul soarelui.
― Ce te faci dacă şi în sânul societăţii feminine vor apărea distincţii după principiul masculin/feminin, cum se întâmplă între bărbaţi, dacă sunt lipsiţi de prezenţa femei¬lor?
― Ştii bine că obiecţiunea asta e absurdă. Distincţiile astea nu depăşesc niciodată un nivel superficial. Femeile tot femei rămân! Poţi să îţi imaginezi un război purtat de femei? Fii sincer, răspunde-mi. Poţi? Poţi să-ţi imaginezi armate de femei răscolind ţările doar pentru a prăda şi a distruge? Sau a viola? E absolut absurd ce spui. Pentru rarele cazuri aberante justiţia va interveni instantaneu.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:27 pm

Dar, mai presus de orice, se va produce o schimbare complet neprevăzută, nu-ţi dai seama? Au mai existat posibilităţi de a avea pace pe pământ şi au existat fiinţe gata să realizeze şi să perpetueze această stare, iar aceste fiinţe au fost femeile. Doar că trebuie eliminaţi bărbaţii.
Am căzut pe pat consternat, ca orice muritor. Mi-am sprijinit coatele pe genunchi. Dumnezeule Sfinte, ah, Dumnezeule Sfinte! De ce tot repetam cuvintele acestea două? Nu exista nici un Dumnezeu! Dumnezeu era în cameră cu mine.
A râs triumfătoare.
― Asta aşa e, scumpul meu. M-a luat de mână, m-a întors spre ea şi m-a tras mai aproape. Spune, chiar nu te excită nici un pic povestea asta?
Am ridicat capul spre ea.
― Cum adică?
― Tu, care eşti atât de nestăpânit. Tu, care ai creat un vampir din copila aceea, Claudia, doar ca să vezi ce-o să se întâmple? Avea un strop de batjocură în glas, dar era plin de afecţiune. Chiar nu vrei să vezi ce-o să se întâmple când n-o să mai fie bărbaţi? Nu eşti curios nici măcar un pic? Caută adevărul în fundul sufletului. Trebuie să recunoşti că e o idee cât se poate de interesantă, nu-i aşa?
N-am răspuns. Apoi am scuturat din cap.
― Nu, i-am spus. /
― Laşule, a şuierat ea. Nimeni nu mă mai tratase de laş în viaţa mea. Laşule, a repetat. Fiinţă măruntă cu visu¬ri mărunte.
― Poate că n-ar exista nici războaie, nici violuri, nici o violenţă, am răspuns, dacă n-ar exista decât fiinţe mărunte, cu vise mărunte, cum zici tu.
A râs încetişor. A iertare.
― Cred c-am putea discuta la nesfârşit pe temele acestea, a mai şoptit. Dar vom şti foarte curând care e răspunsul. Lumea o să fie aşa cum o să vreau eu să fie; şi o să vedem ce se întâmplă, cum am zis eu.
S-a aşezat lângă mine. Am crezut o clipă că-mi pierd mintea. Şi-a strecurat braţele goale în jurul gâtului meu. Mi se părea că-n viaţa mea nu cunoscusem un trup mai moale de femeie, nici vreo îmbrăţişare mai plină de uitare de sine şi de invitaţie. Cu toate acestea, era atât de tare, atât de puternică.
În cameră lumina lămpilor se micşora. Afară, cerul strălucea de un albastru din ce în ce mai adânc, mai închis.
― Akasha, am rostit în şoaptă.
Priveam dincolo de terasa deschisă, la stele. Aş fi vrut să spun ceva, un lucru de o importanţă capitală, care să măture din cale toate contraargumentele; dar ce anume, îmi scăpa. Mi se făcuse atât de somn; era, desigur, opera ei. Eram cuprins de vraja pe care o aruncase asupra mea, iar faptul că eram conştient de asta nu schimba nimic. I-am simţit buzele pe ale mele, apoi pe gât. I-am simţit pielea rece, satinată.
― Da, odihneşte-te, iubitul meu. Când te vei trezi, te vor aştepta victimele puse deoparte.
― Victimele...
Ca în vis, am luat-o în braţe.
― Acum însă trebuie să dormi. Eşti încă foarte tânăr, eşti fragil. Sângele meu te modelează, te metamorfozează, te perfecţionează.
Da, distrugându-mă, distrugându-mi inima şi voinţa. Eram vag conştient că m-am mişcat, că m-am întins pe pat. Am căzut pe pernele de mătase, apoi am simţit măta¬sea părului ei pe obraz, atingerea degetelor, şi din nou buzele pe gură. In sărut, sânge; sânge clocotitor.
― Ascultă marea, mi-a şoptit. Ascultă cum se deschid florile. Acum se aud, ştii. Poţi să auzi şi cele mai mărunte creaturi din fundul mării dacă vrei să le asculţi. Poţi să auzi delfinii cântând, căci cântă.
Pluteam. În siguranţă, în braţele ei. Ea, cea atotputer¬nică, cea de care se temeau toţi.
Uită mirosul acru al cadavrelor care ard; da, ascultă cum se zbate marea pe plaja de sub noi; ascultă cum se desprinde o petală de trandafir şi cade pe pardoseala de marmură. Lumea se duce de rîpă, iar eu nu pot face nimic, eu sunt în braţele ei si am să adorm.
― Doar s-a mai întâmplat aşa de un milion de ori, dragostea mea... a şoptit ea. Lumea e plină de suferinţă şi de moarte, dar i-ai întors şi tu spatele, la fel cum fac atâtea milioane de muritori în fiecare noapte.
Întuneric. Imagine superbă; un palat încă şi mai fru¬mos decât acesta. Victime. Servitori. O existenţă fabu¬loasă, de paşă, de împărat.
― Da, iubitul meu. Absolut tot ce doreşti. Toată lumea la picioarele tale. O să-ţi construiesc palat după palat; ele o vor face, în semn de adoraţie pentru tine. Gândeşte-te la vânătoarea care ni se oferă, prinţul meu drag. Până terminăm cu uciderea bărbaţilor, gândeşte-te la vânătoare. Căci vor fugi, cu siguranţă, de tine şi se vor ascunde, iar tu va trebui să-i găseşti.
În penumbra care precede visele, m-am văzut planând în aer, ca vechii eroi antici, pe deasupra câmpiilor întinse, cu focuri de tabără lucind ici şi colo.
Aveau să umble în bandă, ca lupii, prin oraşe şi prin păduri, îndrăznind să se arate numai ziua, căci numai atunci aveau să fie în siguranţă. Când cădea noaptea aveam să venim şi să-i urmărim, citindu-le gândurile şi luându-ne după mirosul sângelui sau ascultând mărturiile femeilor care-i văzuseră sau îi găzduiseră. Aveau să iasă din case şi să tragă în mod inutil cu armele lor. Noi aveam să ne pogorim asupra lor, distrugându-i unul câte unul, erau vânatul noastru, cruţându-i doar pe cei aleşi să rămână în viaţă, cei al căror sânge urma să fie băut lent, fără milă.
Din această gherilă necruţătoare avea să se nască pa¬cea? Din jocul acesta hidos urma să apară paradisul pe pământ?
Am încercat să deschid ochii. I-am simţit săruturile pe pleoape.
Visam.
O câmpie stearpă, cu pământul crăpat. Ceva ce se ridica dintre bulgării uscaţi, ceva îi împingea cât colo. Eu sunt acest ceva. Ceva care merge pe pământul uscat în vreme ce soarele scapătă. Cerul e încă foarte luminos. Mă uit în jos, la pânza pătată care mă acoperă, îmi dau seama că nu sunt eu, de fapt. Eu nu sunt decât Lestat. Şi sunt înfri¬coşat. Ce n-aş da să o am pe Gabrielle lângă mine. Şi pe Louis. Poate că Louis ar fi în stare să o convingă. Da, din¬tre noi toţi, Louis ar fi singurul care-ar şti...
Trec din nou la acelaşi vis, cu femeile roşcate care stau în genunchi lângă catafalcul pe care e trupul mamei lor, care sunt gata să înceapă festinul. Da, e de datoria lor să o facă, e dreptul lor sacru ― să consume creierul şi inima. Doar că nu vor apuca să o facă vreodată, căci li se întâmplă veşnic ceva teribil. Vin soldaţii...Tare-aş vrea să ştiu sensul visului.


SÂNGE.
M-am trezit cu o tresărire. Trecuseră ore. Camera se răcorise uşor. Cerul era perfect transparent prin ferestrele deschise. Toată lumina care umplea camera venea de la ea.
― Femeile aşteaptă, iar victimele mor de frică.
Victimele. Mi se învârte capul. Victimele vor avea un sânge delicios. Bărbaţi care, oricum, ar fi murit. Tineri bărbaţi păstraţi pentru mine.
― Da, hai, pune odată capăt suferinţelor lor.
Ameţit, m-am sculat. Mi-a pus pe umeri o mantie lungă, mai puţin elegantă decât pelerina mea, dar căldu¬roasă şi moale la pipăit. M-a mângâiat pe păr cu amândouă mâinile.
― Femeile şi bărbaţii. Oare la asta s-au rezumat toate antagonismele? am şoptit.
Mă clătinam încă de somn. Dar m-aştepta acel sânge delicios.
Mi-a atins obrazul cu degetele. Era iarăşi ud de lacrimi?
Am ieşit din cameră împreună, am parcurs un lung palier cu balustradă de marmură, până la o scară care, după ce se răsucea, dădea într-o sală imensă. Peste tot candelabre. Prin colţuri, lămpi electrice cu lumina coborâtă, creînd o penumbră voluptoasă.
Chiar în centrul sălii o adunare de femei, vreo două-trei sute, în completă nemişcare, cu mâinile strânse ca pentru rugăciune şi cu ochii îndreptaţi în sus, spre noi.
Chiar fără să scoată vreo vorbă, păreau barbare prin¬tre mobilele acelea italieneşti, cu muchii aurite, şi-n faţa şemineului antic cu stâlpi de marmură sub formă de rulouri de papirus. Brusc, mi-am adus aminte de vorbele ei: "Nici istoria, nici arta nu contează." Cât eram de ameţit! Pe pereţi se succedau picturi din secolul al optsprezecelea, cu nori strălucitori şi îngeri bucălaţi, cu ceruri albastre, limpezi.
Femeile nu dădeau atenţie acestui fast care nu le impresionase niciodată, care nu însemna nimic pentru ele, ci se uitau în sus, la viziunile de pe palier, care se dizolvaseră pentru a se materializa din nou la piciorul scării.
S-au auzit suspine, s-au ridicat mâini pentru a apăra ochii plecaţi, ca de o izbucnire prea bruscă de lumină puternică. Apoi toţi ochii s-au fixat pe Regina Cerurilor şi pe prinţul ei consort, care se aflau pe covorul roşu, la câţiva paşi mai sus de ele, prinţul consort părând un pic cam tulburat, muşcându-şi o buză şi încercând să înţeleagă acest oribil ceremonial, acest oribil amestec de veneraţie şi sacrificiu uman. Au fost aduse victimele.
Ce specimene superbe! Cu părul negru, măslinii, bărbaţi de tip mediteranean. La fel de frumoşi ca şi femeile. Bărbaţi cu acele trupuri solide, cu acea muscula¬tură superbă, care-i inspirase pe artişti de secole. Ochii negri ca cerneala, obrajii oacheşi, raşi; şi multă viclenie, ca şi multă mânie, în privirea ostilă aruncată fiinţelor supranaturale care decretaseră că ei şi fraţii lor de pe tot globul trebuia să moară.
Fuseseră legaţi cu curele de piele, probabil propriile lor curele şi cele luate de la alţii; femeile făcuseră bine legăturile. Gleznele le erau legate la o bună distanţă, ca să nu poată să fugă sau să dea lovituri, dar să poată totuşi merge. Erau goi până la brâu şi doar unul dintre ei tremu¬ra, atât de mânie cât şi de frică. Deodată a început să se zbată. Ceilalţi doi s-au întors spre el, l-au privit, apoi au început să se zbată şi ei.
Dar masa de femei i-a înconjurat şi i-a silit să se aşeze în genunchi. Am simţit cum urcă în mine o dorinţă puter¬nică la vederea cărnii dezgolite în care tăiau curelele. De ce era oare atât de excitantă scena asta? Mâinile femeilor, mâinile acelea crispate, ameninţătoare, care puteau fi în acelaşi timp atât de mângâietoare, îi ţineau strâns. Nu se puteau lupta cu atâtea femei. Incapabili de a se opune, s-au supus cu câte un suspin, dar cel care începuse revolta s-a uitat la mine cu ochi acuzatori.
Demoni, diavoli veniţi din iad, asta îi citeam în minte; cine altcineva ar putea face asemenea fapte în universul său? Vai, acesta e începutul unei epoci negre, a epocii beznei celei mai profunde!
Dar dorinţa mea era insuportabilă. Ai să mori, iar autorul voi fi eu! Parcă a auzit, parcă a înţeles. Apoi am perceput ura care se degaja din el contra femeilor, plină de imagini de viol şi de răzbunare; m-a făcut să zâmbesc, dar îl înţelegeam. Îl înţelegeam chiar perfect. Era atât de uşor să le dispreţuieşti pe femei, să fii scandalizat că îndrăzniseră să ia rolul de duşman, duşmanul în lupta seculară dintre femei şi bărbaţi! Răzbunarea însemna la rândul ei doar beznă, bezna cea mai profundă.
Am simţit degetele Akashei pe braţ. Imediat mi-a revenit senzaţia de profundă fericire ― un adevărat delir. Am încercat să nu mă las cuprins de ea, dar am continuat să simt acelaşi lucru. Dorinţa de sânge nu a dispărut. Acum mi se urcase până în gât. Aproape că-i simţeam gustul.
Da, hai să ne bucurăm de moment; hai să trăim ficţiu¬nea; hai să-ncepem sacrificiul sângeros.
Femeile au căzut în genunchi în masă. Bărbaţii, deja îngenuncheaţi, s-au calmat, ochii au început să li se înceţoşeze, buzele întredeschise să le tremure.
M-am uitat mai întâi la umerii muşchiuloşi ai celui dintâi, cel care se revoltase. Mi-am imaginat, ca întotdeauna în astfel de momente, pielea aspră a gâtului lui când mă voi apleca să o ating cu buzele, să o pătrund cu dinţii; nu mai era vorba de pielea îngheţată a zeiţei, ci de o piele umană, fierbinte, sărată.
Da, iubitul meu. Ia-l. El este victima pe care o meriţi Acum eşti zeu. Ia-l. Ai idee ce mulţi mai sunt?
Aveam impresia că femeile înţeleg. L-au ridicat când am păşit spre el; din nou, s-a zbătut puţin, doar un spasm al muşchilor când l-am cuprins cu braţele. Nu-mi ştiam controla noile mele puteri, aşa că i-am strâns capul cam prea tare, de i-am auzit crăpând oasele în clipa în care i-am pătruns artera cu dinţii. Moartea a intervenit instantaneu, atât de lungă a fost prima sorbitură. Ardeam de nerăbdare. Acest corp golit de sânge într-o secundă nu-mi potolise setea, nici pe departe!
Imediat am trecut la următorul, fiind atent să nu sorb iar totul dintr-o dată, să cobor lent panta împreună cu el spre întuneric, cum făcusem de atâtea ori, să-i simt palpi¬taţia sufletului. Da, să-i aud secretele o dată cu gustul sângelui în gură, înainte de a înghiţi. Da, frăţioare, îmi pare rău, frăţioare. Apoi, făcând un pas nesigur, am călcat pe cadavrul din faţa mea şi l-am strivit.
― Aduceţi-l pe ultimul.
Nici un fel de rezistenţă. Mă fixa senin, ca şi cum se aprinsese în el o lumină, lumina credinţei sau a înţelegerii. L-am tras spre mine ― ia-o blând, Lestat ― aceasta era adevărata fântână la care visam, acesta a fost omorul lent, perfect pe care-l doream, cu o inimă care pompa de parcă n-avea de gând să se mai oprească vreodată, cu un suspin care-i părăsea buzele, iar eu, chiar când i-am dat drumul, cu ochii încă înceţoşaţi de toate imaginile vieţii lui care-mi defilaseră prin minte, biată viaţă care brusc, timp de o secundă, căpătase un sens.
I-am dat drumul. Nu exista nici un sens.
Nu exista decât lumina din sală şi femeile în extaz care, în cele din urmă, se simţeau spălate de toate păcatele, graţie miracolelor noastre.
Era tăcere şi nu se mişca nimic. Doar zgomotul mono¬ton al mării ne parvenea din depărtare.
Apoi s-a auzit vocea Akashei:
Bărbaţii şi-au ispăşit de-acum păcatele, pe cei care-au fost cruţaţi să-i îngrijiţi bine şi să-i iubiţi Dar să nu le oferiţi nicicând libertatea, căci ei îi reprezintă pe cei care v-au asu¬prit.
Apoi, fără nici un sunet, fără cuvinte distincte, a urmat lecţia.
Scena la care fuseseră martore, nepotolita mea poftă, moartea celor care îmi trecuseră prin braţe, urma să le servească de veşnică lecţie, să le amintească de violenţa o-ribilă a tuturor masculilor, care nu trebuia să se mai poată produce vreodată. Bărbaţii fuseseră sacrificaţi de fiinţa care întruchipa propria lor violenţă.
Pe scurt, femeile acestea fuseseră de faţă la punerea în scenă a unui nou ritual transcendent: sacrificiul sfânt în cadrul noului fel de liturghie. Aveau să-l mai vadă şi erau sortite să îşi amintească veşnic de el.
Paradoxul acesta m-a tulburat cumplit. Micile mele ambiţii din trecut erau prezente, ca să mă chinuie şi mai tare. Voisem ca muritorii să mă cunoască. Voisem să întruchipez imaginea răului pe scena lumii ca în felul acesta să fac un pic de bine.
Acum obţinusem exact asta, eram acea imagine, ba chiar întruchiparea reală a răului, putând să trec drept un mit în mintea acestor femei, după cum îmi promisese ea. Dar îmi tiuia în urechi o voce slabă, mă ciocănea în cap o veche idee: fii atent la ce doreşti, că s-ar putea să se împli¬nească!
Da, aceasta era esenţa; tot ce-mi dorisem vreodată se realizase. O sărutasem şi dorisem să o trezesc, visasem să posed puterile ei; iar acum eram aici împreună, ea şi cu mine, în muzica din jur. Osanale. Strigăte de bucurie.
Uşile palatului s-au deschis larg.
Ne luam adio şi ne ridicam spre ceruri în toată splen¬doarea, în plină magie, treceam dincolo de uşi* pluteam peste acoperişul vechiului palat, apoi traversam apele ce sclipeau în lumină, îndreptându-ne spre stele.
Nu-mi mai era teamă că o să cad; nu-mi mai era frică de asemenea lucruri neînsemnate. Sufletul meu ― mărunt, aşa cum era şi cum fusese din totdeauna ― cunoştea temeri pe care nu mi le închipuisem nicicând.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:28 pm

6
POVESTEA GEMENELOR.
PARTEA A DOUA

VlSA că ucide. Se găsea într-un mare oraş, ca Londra sau poate Roma, umbla grăbită, plecase să ucidă, să doboare prima ei dulce victimă umană. Deci, chiar înainte de-a deschide ochii, avusese visul acesta, în care făcuse saltul enorm de la tot ce-i servise de ghid moral o viaţă întreagă la acest act amoral ― uciderea unui om. Făcuse ca şarpele care, prin crăpătura care-i serveşte de gură, înghite şoricelul, strivindu-l lent între maxilare, fără să-i audă chiţăitul deznădăjduit.
Era trează în întuneric; casa se trezise, cei vârstnici o pofteau să vină. De undeva se auzea o emisiune la televi¬zor. Pe o insulă din Mediterana îşi făcuse apariţia Sfânta Fecioară.
Nu-i era foame, sângele oferit de Maharet era mult prea săţios. Oricum, ideea de a ucide creştea, era din ce în ce mai excitantă, îi dădea târcoale, ca o prostituată pe o stradă dosnică.
Ridicându-se din coşciugul îngust în care dormise, merse pe vârfuri prin beznă până ce dădu cu mâna de uşa de metal. Ieşi în hol şi se uită în susul scării nesfârşite de metal, care se răsucea în nenumărate spirale, semănând cu un schelet. Zări prin tavanul de sticlă chiar cerul, ca un fum. Pe la jumătatea scării se afla şi Mael, era în dreptul uşii care dădea spre nivelul locuit şi se uita în jos, la ea.
Era ameţită de plăcere că acum făcea parte dintre ei ― sunt de-a voastră şi sunt cu voi ― dar şi datorită sen¬zaţiei pe care i-o dădea metalul balustradei scării, simţi însă o bruscă durere fulgurantă pentru tot ce fusese viaţa ei înainte ca frumuseţea aceasta violentă să o poarte ca un vârtej.
Mael veni jos după ea, ca şi cum trebuia să o salveze de furtuna ce-o cuprinsese.
Înţelegeau cu toţii, nu-i aşa, felul în care percepea ea acum respiraţia pământului, cântecul pădurii, înceată pătrunderea a rădăcinilor prin pereţii de argilă în beznă.
Rămase cu ochii la Mael. Mirosea vag a pielărie, a praf. Cum de-şi închipuise vreodată că acestea erau fiinţe ca toate fiinţele? Cu ochii aceştia atât de sclipitori. Dar o să vină vremea când ea însăşi o să se plimbe din nou prin¬tre muritori şi-o să le vadă privirile fixate pe ea şi apoi trecând la altceva. Când o să parcurgă în grabă cine ştie ce oraş cufundat în întuneric, Londra, sau poate, Roma. Privindu-l în ochi pe Mael, simţi iar că îi dădea târcoale prostituata de pe străduţa întunecată; dar nu era o imagine precisă, ci doar o impresie. Ba nu, vedea străduţa, vedea scena omorului. În tăcere întoarseră capul şi unul, şi altul, nu în grabă, ci cu un fel de respect. O luă de mână; privi brăţara pe care el i-o dăduse. Brusc, o sărută pe obraz. Apoi o conduse pe scară către salonul de pe culmea muntelui.
Sunetul televizorului se auzea din ce în ce mai puter¬nic, acum se vorbea despre isteria din Sri Lanka. Era vorba de femei care ucideau bărbaţii. Erau ucişi până şi pruncii de sex masculin. Pe insula Lynkonos se produse¬seră halucinaţii colective şi crescuse cumplit numărul de decese inexplicabile.
Îi trebui câtăva vreme ca să priceapă ce auzea. Deci nu era vorba de Sfânta Fecioară Maria, cum crezuse când auzise prima dată; se bucurase că oamenii pot să mai creadă în aşa ceva. Se întoarse spre Mael, dar el se uita înainte. El cunoştea deja ştirile. Auzise totul la televizor de-o oră.
Când intră în salonul de sus, luminat numai de lumina albăstruie de la ecranul imens, văzu spectacolul ciudat oferit de aceşti noi fraţi ai ei din Ordinul Secret al Nemu¬ritorilor, răspândiţi de jur împrejur ca tot atâtea statui scli¬pitoare în întuneric.
"...comparabile cu alte tragedii din trecut, provocate de apă sau alimente contaminate. Totuşi, nu s-a găsit încă explicaţia asemănării dintre unele evenimente petrecute în locuri foarte îndepărtate unele de altele, printre care se numără acum şi câteva sate din Nepal. Persoanele reţinute de poliţie declară că le-a apărut o femeie frumoasă, pe care o numesc Sfânta Fecioară, Regina Cerurilor sau doar Zeiţa, care le-a îndemnat să pornească masacrul bărbaţi¬lor din satul lor, cu excepţia câtorva aleşi cu grijă pentru a fi cruţaţi. Unele informaţii pomenesc şi de apariţia unui bărbat, o zeitate cu părul de aur, care nu vorbeşte mulţi¬mii şi căruia nu i s-a atribuit încă un titlu sau un nume, fie oficial, fie neoficial..."
Jesse se uită la Maharet care privea fără să arate vreo emoţie, cu o mână sprijinită pe braţul fotoliului.
Masa era plină de ziare. În franţuzeşte, în hindustani, în englezeşte.
"...de la Lynkonos în celelalte insule din jur până la sosirea armatei. Primele estimări indică uciderea a aproximativ două mii de bărbaţi numai în acest minuscul arhipelag de la capătul sudic al Greciei."
Maharet apăsă pe micul buton al telecomandei de lângă mâna ei şi vastul ecran se stinse. Tot decorul salonu¬lui păru să dispară în aceeaşi clipă, confundat cu pădurea întunecată din jur, care deveni brusc vizibilă prin pereţii de sticlă, cu vârfurile de copaci înşiraţi la nesfirşit, profi¬laţi pe cerul plin de culori violente. În depărtare Jesse recunoscu luminile oraşului Santa Roşa, lângă dealurile întunecoase. În cameră plutea încă parfumul lăsat de după-amiaza însorită, la fel ca şi căldura care se ridica încet prin tavanul de sticlă.
Îi privi şi pe ceilalţi, care rămăseseră fără glas. Marius mai aruncă o privire la televizor, apoi se întoarse spre zia¬rele răspândite pe masă.
― Nu avem nici o clipă de pierdut, îi spuse Khayman cu grabă lui Maharet. Trebuie să povesteşti restul. Nu se ştie cât de repede o să îşi facă apariţia chiar aici.
Făcu un mic gest şi toate ziarele împrăştiate fură brusc date la o parte, făcute ghem şi aruncate fără nici un sunet în focul din şemineu, unde formară o adevărată vâlvătaie şi o jerbă de scântei.
Jesse simţi că iar ameţeşte. Prea se întâmplau repede toate astea. Se uită la Khayman. O să se obişnuiască oare vreodată cu ei? Cu feţele lor de porţelan, cu expresiile lor brusc violente, cu vocile lor blânde de om şi cu mişcările acestea aproape invizibile?
În vremea asta Mama ce făcea? Măcelărea bărbaţii. Distrugea însăşi ţesătura vieţii oamenilor acestora simpli. Simţi atingerea unui val rece de ameninţări. Căută să vadă pe faţa lui Maharet vreun indiciu, vreun înţeles.
Dar trăsăturile lui Maharet erau mai impenetrabile decât oricând. Nu-i răspunse lui Khayman. Se întoarse încet spre masă şi-şi puse mâinile sub bărbie. Avea o pri¬vire ştearsă, absentă.
― Adevărul e că trebuie să o distrugem, spuse Marius, de parcă nu se mai putea abţine.
Obrajii îi fură năpădiţi de roşeaţă, lucru care o cutre¬mură pe Jessy, căci pentru o clipă pe faţa lui plutiseră toate ridurile normale de pe faţa unui bărbat. Dar dispărură imediat, şi acum se vedea limpede că tremură de mânie.
― Un monstru ne-a scăpat de sub control şi e de datoria noastră să-l aducem la ordine.
― Cum s-ar putea face asta? întrebă Santino. "Tu vorbeşti de parcă n-ar fi nevoie decât să ne hotărâm. Ştii bine că nu poate fi ucisă!
― Plătim cu propria noastră viaţă, iată ce-i de făcut, adăugă Marius. Acţionăm de comun acord şi terminăm odată cu povestea asta care ar fi trebuit să fie de mult încheiată. Îi privi pe toţi pe rând, rămânând ceva mai mult cu ochii la Jessy. Apoi la Maharet. Trupul ei nu este indestructibil. Nu-i făcut din marmură. Poate fi străpuns, tăiat. Eu i-am străpuns pielea cu dinţii. Am băut din sângele ei!
Maharet făcu un mic gest de nerăbdare, de parcă voia să spună: "Ştiu lucrurile astea şi tu ştii că le ştiu."
― Şi, în timp ce tăiem trupul, ni-l tăiem pe-al nostru? întrebă Eric. Eu zic să plecăm de-aici. Eu zic să ne ascun¬dem de ea. Ce câştig avem să stăm adunaţi aici?
― Nu! spuse Maharet.
― Dacă faceţi aşa ceva, vă va ucide unul câte unul, îi răspunse Kahyman. Sunteţi în viaţă numai pentru că aşteptaţi să vă comunice marele ei plan.
― N-ai vrea să termini povestirea? spuse Gabrielle, vorbindu-i direct lui Maharet. Stătuse retrasă tot timpul, ascultându-i doar din când în când pe ceilalţi. Vreau să cunosc restul, mai spuse, să ştiu totul.
Se înclină în faţă, cu mâinile împreunate pe masă.
― Crezi că o să descoperi modul de-a o distruge în poveştile astea vechi? întrebă Eric. Ţi-ai pierdut minţile dacă crezi una ca asta.
― Da, continuă povestea, te rog, spuse şi Louis. Vreau să... Ezită. Şi eu vreau să ştiu totul.
Maharet îl privi îndelung.
― Continuă, Maharet, o îndemnă şi Khayman. După toate semnele, Mama va fi distrusă, cum şi de ce o ştim numai tu şi cu mine, iar toate discuţiile acestea n-au nici un rost.
― Ce importanţă poate să mai aibă această profeţie acum, Khayman? întrebă Maharet cu o voce joasă, parcă fără viaţă. Ne lăsăm şi noi antrenaţi de aceleaşi greşeli ca ea? Trecutul ne poate oferi învăţăminte, dar nu şi soluţia salvării.
― Sora ta va veni, Maharet. Exact aşa cum a spus.
― Khayman, oftă Maharet cu un zâmbet amar.
― Spune-ne ce s-a întâmplat, zise iar Gabrielle. Maharet rămase nemişcată, parcă încerca să găsească vorbele cu care să înceapă. Afară cerul se întunecase între timp. Persista o uşoară sclipire roşie departe la apus, strălucitoare pe fondul norilor, care se stinse la rândul ei, lăsându-i înfăşuraţi în bezna cea mai profundă, în afara flăcărilor din şemineu şi de reflecţia acestei lumini pe pereţii de sticlă, deveniţi parcă oglinzi.
― Khayman v-a adus în Egipt, spuse Gabrielle. Ce-aţi văzut acolo?
― Da, ne-a adus în Egipt, reluă Maharet. Oftă, se rezemă de spătar mai bine, îşi fixă iarăşi ochii undeva pe masă. Nu era nici o cale de scăpare; Khayman ne-ar fi dus cu forţa. În definitiv, acceptasem că aveam datoria să mergem. De douăzeci de generaţii familia noastră fusese intermediară între oameni şi spirite. Dacă Amel făcuse un lucru teribil, noi ne simţeam obligate să desfacem ce făcuse. Sau, cel puţin... cum v-am mai spus de când ne-am aşezat în jurul mesei acesteia... voiam să înţelegem cele întâmplate.
Mi-am lăsat în urmă copila. Am lăsat-o pe mâinile unor femei în care aveam cea mai mare încredere. Am sărutat-o. I-am povestit secretele noastre. Apoi am părăsit-o şi am pornit la drum în lectica regală, de parcă eram oaspeţi de seamă ai regelui şi ai reginei din Kemet, nu doar nişte prizoniere, ca înainte.
Khayman a fost blând cu noi pe drumul acela lung, dar mohorât şi taciturn, ne ocolea până şi privirea. Cu-atât mai bine, căci nu uitasem încă prin ce trecusem. Apoi, chiar în ultima noapte de drum, în vreme ce poposeam pe malul marelui fluviu pe care urma să-l trecem în dimineaţa următoare pentru a ajunge la palatul regal, Khayman ne-a chemat în cortul lui şi ne-a spus tot ce ştia.
A fost tot timpul curtenitor şi respectuos. Noi am încercat să nu luăm în seamă bănuielile pe care le aveam contra lui şi l-am ascultat. Ne-a spus ce făcuse demonul ― cum îl numea el.
La numai câteva ore după ce noi fuseserăm expulzate din Egipt, îşi dăduse seama că-l spiona cineva sau ceva, simţea o prezenţă negativă, răuvoitoare. Oriunde mergea, o simţea, deşi la lumina zilei se destrăma întrucâtva.
Apoi a observat cum erau mutate de la locul lor diverse obiecte din casă ― mărunţişuri cărora ceilalţi nu le dădeau atenţie. La început crezuse că înnebuneşte. Obiectele lui de scris nu mai erau la locul lor; apoi dispăruse marele sigiliu pe care-l folosea ca intendent. Apoi, în diverse momente, dar numai când se afla singur, obiectele dispărute apăreau în aer şi-l pocneau drept în cap sau îi aterizau la picioare. Unele dintre ele erau ascunse în locuri absolut caraghioase. A descoperit, de pildă, marele sigiliu ba în cana cu bere, ba în supă.
Nu îndrăznise să povestească întâmplările acestea regelui şi reginei. Era conştient că lucrurile se întâmplau aşa din cauza spiritelor care ne protejau pe noi şi nu voia să atragă asupra noastră o condamnare la moarte.
Aşa că a păstrat secretul acesta îngrozitor, numai că lucrurile continuau să se înrăutăţească. Diverse obiecte decorative, la care ţinuse încă din copilărie, erau sparte în bucăţi care-i picau apoi ca o ploaie în cap. Amuletele lui sacre erau aruncate la privată; pereţii îi erau mânjiţi cu excremente.
Nu-şi mai putea suferi casa, dar îi îndemna pe sclavi să nu spună nimic nimănui, iar când aceştia au început să-l părăsească de frică, s-a ocupat singur şi de toaleta pro¬prie, şi de măturat, ca un simplu servitor.
Acum se simţea tot timpul terorizat. Era ceva în casa lui. Îi simţea suflul pe obraji. Din când în când, putea să jure că simţea împunsături ca de dinţi ascuţiţi.
În cele din urmă, a intrat într-o stare de disperare atât de profundă, încât a început să-i vorbească acestei entităţi, să o roage să plece. Dar asta îi mărea parcă şi mai mult puterile. O dată băgat în seamă, îşi dublase răutăţile. De pildă, îi golea punga de bani pe podeaua de piatră şi făcea să zornăie monedele de aur toată noaptea. Sau îi răsturna salteaua, de se trezea pe jos. Sau îi punea nisip în mâncare când întorcea capul.
Aşa au trecut şase luni de când plecasem noi din Egipt. Nu mai putea suporta. Poate că noi eram de-acum în afara oricărei primejdii. Dar nu putea fi sigur şi n-avea cui să se plângă, căci spiritul acela îi băgase spaima-n oase.
Apoi, o dată, la miezul nopţii, cum stătea întins, gândindu-se la ce s-ar mai putea aştepta, căci spiritul se potolise, a auzit brusc mare gălăgie la uşa lui. S-a simţit complet pierdut. Ştia că cel mai bun lucru era să nu răspundă la bătăile în uşă, căci nu păreau produse de mâna unui om. Dar, până la urmă, n-a mai suportat. Şi-a spus rugăciunile, apoi a deschis uşa. Ceea ce a văzut era grozăvia grozăviilor ― mumia putrezită a tatălui lui, înfăşurată în cârpele acelea mizerabile, numai zdrenţe, proptită de zidul grădinii.
Ştia, fireşte, că nu mai era viaţă în chipul acela smo¬chinit şi nici în ochii morţi care îl fixau. Ceva sau cineva dezgropase mumia din mormântul ei din deşert şi o adu¬sese aici. Acesta era trupul tatălui său, putrezit, urât mirositor; trupul tatălui, pe care, după toate regulile sfinte, ar fi trebuit să-l consume chiar Khayman împreună cu fraţii şi surorile lui în cadrul unui festin funerar, cum se cuvenea.
Khayman căzuse în genunchi în hotote de plâns, zbierând de-a dreptul. Apoi, sub ochii lui neîncrezători, cadavrul s-a mişcat! A început să danseze! Membrele îi zburau încolo şi-ncoace, zdrenţele bandajelor rupându-se şi mai tare, până ce Khayman a trântit uşa şi s-a refugiat în casă. Dar cadavrul a venit să bată cu pumnul în uşă, cerând să fie lăsat să intre.
Khayman a făcut apel la toţi zeii Egiptului să fie lăsat în pace de monstruozitatea aceea. A chemat gărzile pala¬tului, a chemat soldaţii regelui. L-a blestemat pe demon şi i-a poruncit să plece; de furie, a început şi el să dea cu piciorul în obiecte şi să arunce de colo până colo mone¬dele de aur.
Tot palatul a venit în goană, traversând grădinile, până la casa lui Khayman. Dar demonul şi-a multiplicat forţele, văzând că e băgat în seamă. Au început să zbârnâie jaluze¬lele de la ferestre, apoi au fost smulse din balamale. Cele câteva mobile din casă au început să ţopăie în toate direcţiile.
Acesta n-a fost decât începutul. În zori, când au venit preoţii să scoată demonul din casă, s-a iscat un vânt puternic din deşert, aducând cu el torente de nisip orbitor. Oriunde ar fi încercat să se ascundă Khayman, vântul venea după el; în fine, uitându-se în jos, şi-a văzut braţele ciuruite ca de nişte ace şi sângele curgârâdu-i din orificii. Până şi pe pleoape avea răni. S-a închis într-un cufăr, crezând că va găsi un adăpost; dar până şi pe acela l-a deschis demonul şi l-a făcut bucăţele. Toţi au luat-o la goană, iar Khayman a rămas plângând pe podea.
Furtuna de nisip a continuat zile întregi. Cu cât se rugau şi cântau mai mult preoţii, cu atât demonul se înverşuna şi mai tare.
Regele şi regina erau consternaţi. Preoţii chemau zeii în ajutor contra demonului. Poporul dădea vina pe vrăji¬toarele cu părul roşu.
Toată lumea urla că n-ar fi trebuit să li se dea drumul să plece din Kemet. Că trebuia să fie găsite cu orice preţ şi aduse înapoi, pentru a fi arse pe rug. Că doar aşa avea să se potolească demonul.
Familiile nobile nu erau de acord cu verdictul acesta. Pentru ele judecata era clară. Nu scoseseră zeii din mormânt mumia descompusă a tatălui lui Khayman? Era deci limpede că cei care consumau carnea părinţilor dece¬daţi făcuseră întotdeauna ceea ce le plăcea zeilor. Răufăcătorii erau regele şi regina, ei erau cei care ar fi trebuit pedepsiţi. Ei umpluseră regatul cu mumii şi cu superstiţii.
În fine, întregul regat era în pragul războiului civil.
În cele din urmă, regele s-a deplasat el însuşi la Khayman, care stătea şi bocea la el acasă, cu o robă trasă pe el ca un linţoliu. Regele s-a apucat la rândul lui să-i vorbească demonului, dar acesta a continuat să-l înţepe pe Khayman, al cărui veşmânt era de-acum o zdreanţă plină de sânge.
"Nu uita ce ne-au spus vrăjitoarele, a zis regele. E vorba de duhuri, nu de demoni. Nu le poţi ţine în Mu. De-aş putea măcar să mă fac auzit de ele, aşa cum reuşeau vrăjitoarele, de le-aş face să răspundă."
Dar conversaţia asta l-a enervat şi mai tare pe demon. A început să sfărâme mobilele care mai existau. A scos uşile din ţîţâni, a dezrădăcinat copacii din grădină şi a aruncat trunchiurile la întâmplare. De fapt, parcă uitase de Khayman, lăsându-se în voia furiei prin grădinile pala¬tului şi distrugând tot ce-i ieşea-n cale.
Regele a pornit după el, rugându-l să-i dea un semn de recunoaştere, să intre în vorbă cu el, să-i comunice secre¬tele lui. Stătea în mijlocul ciclonului declanşat de demon, neînfricat, vrăjit.
A apărut atunci regina. S-a adresat şi ea demonului, cu o voce stridentă. "De ce ne pedepseşti pe noi pentru cele pătimite de vrăjitoarele cu păr roşu? a ţipat ea. Mai bine ne-ai asculta pe noi, în loc să li te supui lor!"
În aceeaşi clipă demonul a atacat-o şi pe ea, aşa cum îl atacase pe Khayman înainte. Ea a încercat să îşi acopere braţele şi chipul, dar nu a fost cu putinţă. Regele a luat-o în braţe şi au fugit împreună spre casa lui Khayman.
"Tu pleacă, i-a spus regele lui Khayman. Lasă-ne pe noi singuri cu spiritul acesta, căci vreau să învăţ de la el, vreau să înţeleg ce doreşte."
Chemându-i pe preoţi, le-a spus, prin vijelia aceea, ceea ce-i spusesem noi, că spiritul îi ura pe oameni pentru că posedau atât trup cât şi spirit. Şi că avea de gând să-l ademenească, să-l domesticească şi să-l stăpânească. Căci el era Enkyl, regele Kemetului şi acest lucru îi stătea în putinţă.
Au intrat deci în casa lui Khayman, atât regele cât şi re¬gina, iar demonul s-a luat după ei, spărgând totul în jur, dar ei nu s-au clintit. Khayman, în schimb, liber acum din puterea lui, s-a dus să zacă jos, în palat, mort de oboseală şi îngrijorat pentru suveranii lui, dar neştiind ce-ar putea face.
Curtea era în fierbere; bărbaţii se băteau; femeile plângeau, unii au părăsit chiar palatul, de frica evenimen¬telor ce-aveau să vină.
Timp de două zile şi două nopţi, regele a rămas cu demonul; la fel şi regina. Apoi, familiile nobile, cei care urmaseră tradiţia consumării decedaţilor, s-au adunat în jurul casei. Regele şi regina făceau o greşeală; era momentul să ia cineva frâiele destinului Kemetului. La căderea nopţii au intrat în casa lui Khayman înarmaţi cu pumnale. Urmăreau să-i ucidă şi pe rege şi pe regină, iar dacă poporul avea să se ridice, aveau intenţia să spună că i-a ucis demonul, cine ar fi putut să zică altfel? Demonul avea să se potolească, dacă-i vedea morţi pe rege şi pe regină care le persecutaseră pe gemene.
Cea care i-a văzut venind a fost regina; şi când ea s-a repezit spre ei, ţipând, au lovit-o cu pumnalele în piept, iar ea a căzut jos muribundă. Regele i-a sărit în ajutor, dar a fost şi el înjunghiat fără milă; conspiratorii au fugit apoi din casă, căci demonul nu se potolise în nici un fel.
În vremea asta Khayman stătea în genunchi în fundul grădinii, părăsit de gardienii care se dăduseră de partea tradiţionaliştilor. Se aşteptase să i se curme şi lui viaţa o dată cu a servitorilor familiei regale. Atunci a auzit el vaietul îngrozitor al reginei. Nu mai auzise niciodată un sunet ca acela. Conspiratorii, la fel de înfricoşaţi de acest strigăt, au luat-o la goană în graba cea mai mare.
Tot Khayman, credinciosul intendent al regelui şi al reginei, a fost acela care a smuls o torţă din suportul ei şi a pornit în ajutorul suveranilor lui.
Nimeni n-a încercat să-l oprească. Toţi s-au ascuns, de teamă. Khayman a intrat singur în casă.
În casă era o beznă profundă, nu venea lumină decât de la torţa lui. Iată ce-a văzut Khayman:
Regina zăcea pe podea, zvârcolindu-se în chinurile morţii şi cu tot sângele scurgându-i-se din răni, în vreme ce în jurul ei se încolăcise un soi de nor rosietic; parcă se afla în mijlocul unui vârtej sau a unei vijelii încărcate de parti¬cule de sânge. Regina se zvârcolea în mijlocul acestui vârtej sau ploaie, sau cum vreţi să-i ziceţi, şi se învârtea în toate direcţiile, de i se rostogoleau şi ochii în cap. Regele zăcea pe spate.
Instinctul îi dicta lui Khayman să o rupă la fugă. Să se ducă cât mai departe putea. În momentul acela l-a bătut gândul să părăsească definitiv ţara. Dar jos zăcea regina lui, luptându-se să mai inspire o gură de aer, cu spatele arcuit, agăţându-se cu disperare cu mâinile de podea.
Norul de sânge care o înconjura, umflându-se şi contractându-se în jurul ei, a devenit foarte dens, apoi a dispărut brusc, de parcă ar fi fost aspirat de rănile ei deschise. Corpul reginei s-a potolit; apoi ea s-a ridicat încetişor, cu ochii aţintiţi drept înainte, a scos un strigăt gutural, neomenesc şi a tăcut.
Nu se mai auzea nici un zgomot, în afară de trosnetul torţei, iar ea stătea şi se uita la Khayman. Atunci au apu¬cat-o din nou nişte convulsii şi i-au ieşit ochii din orbite, de parcă murea. Dar criza a trecut. Şi-a pus o mână la ochi să şi-i ferească de lumina torţei, de parcă îi făcea rău, apoi s-a întors şi l-a văzut pe rege jos, întins ca un mort.
Înnebunită de durere, a scos un urlet cu care parcă voia să nege tot ceea ce vedea: nu se putea să fie adevărat. În aceeaşi clipă, Khayman a observat cum i se vindecau toate rănile; tăieturile acelea adânci nu mai erau decât nişte zgârieturi pe suprafaţa pielii.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:28 pm

"Maria ta!" a zis el.
S-a apropiat de ea, care era acum ghemuită, plângând şi privindu-şi braţele care fuseseră sfârtecate de pumnale, şi pieptul, care era întreg din nou. Scâncea jalnic, uitându-se cum se vindecă. Brusc, cu unghiile ei lungi a început să se zgârie singură, până i-a dat sângele, dar rănile iar s-au închis.
"Khayman, dragul meu Khayman! a ţipat ea, acoperindu-şi iarăşi ochii să nu mai vadă lumina torţei. Ce se întâmplă cu mine?"
Ţipetele au devenit din ce în ce mai puternice; apoi s-a prăbuşit peste rege, pe care l-a implorat, terorizată, să o ajute, "Enkyl, scumpul meu, nu muri, ajută-mă!" şi a continuat cu tot felul de rugăminţi, cum face fiecare la disperare. Apoi, privindu-l, s-a petrecut cu ea o schimbare înfricoşătoare, s-a repezit la rege de parcă era o fiară înfo¬metată şi a început să-i lingă sângele de pe gât şi de pe piept.
Khayman nu mai văzuse în viaţa lui un lucru atât de bestial. Parcă era o leoaică a deşertului, sorbind sângele unui mic animal ucis. Avea spatele arcuit, genunchii aduşi în sus, şi trăgea de corpul bietului rege prăbuşit, să-i pătrundă artera de la gât.
Lui Khayman i-a scăpat torţa din mână. S-a dat înapoi spre uşa deschisă. Dar tocmai când se hotărâse să o ia la goană, ca să se salveze, a auzit vocea regelui, care-i vorbea soţiei. "Akasha, spunea el. Regina mea." Iar ea, ridicându-se, tremurând, plângând, se holba la propriul ei trup, la cel al regelui, la pielea ei total netedă, la a lui, purtând încă rănile de la pumnale.
"Khayman! a strigat ea. Dă-mi repede pumnalul tău. Dă-mi-l. Căci ei au plecat cu toate armele. Pumnalul. Tre¬buie să mi-l dai imediat."
Khayman s-a supus imediat, deşi era convins că o să-l vadă pe rege murind o dată pentru totdeauna. Doar că regina şi-a tăiat propriile încheieturi ale mâinilor cu pum¬nalul şi a lăsat sângele să-i curgă peste rănile soţului ei, observând că le vindecă. Urlând de bucurie, l-a mânjit cu sânge pe toată faţa rănită.
Rănile regelui s-au vindecat îndată. Khayman a văzut asta cu ochii lui, a văzut cum i s-au închis rănile cele mai adânci. Apoi l-a văzut pe rege mişcându-şi mâinile încolo şi-ncoace, agitându-le în toate direcţiile. Cu limba a început să lingă tot sângele vărsat de Akasha, care-i curgea pe faţă. Apoi, aşezându-se şi el în aceeaşi poziţie de animal, pe care o adoptase cu puţin înainte regina, şi-a îmbrăţişat soţia şi i-a înfipt dinţii în gât.
Khayman văzuse destul. La lumina aceea pâlpîitoare a torţei căzute, cele două siluete palide se transformaseră în monştri, deveniseră demoni în faţa lui. S-a retras cu spa¬tele din casă şi tot aşa până la zidul grădinii. Acolo se pare că şi-a pierdut cunoştinţa, ultimul lucru pe care l-a mai simţit fiind iarba mângâindu-i obrazul.
Când s-a trezit, era întins pe o canapea aurită în camera reginei. În tot palatul nu se auzea nici un zgomot. A băgat de seamă că avea alte haine, că fusese spălat pe faţă şi pe mâini, că lumina era foarte slabă şi că se simţea un dulce miros de tămâie, iar uşile dinspre grădină erau larg deschise, de parcă nu mai era nimic înfricoşător afară.
În întuneric, lângă el, îl vegheau regele şi regina; doar că nu mai erau aceiaşi. Lui i-a venit să urle, simţea că avea să urle la fel de tare ca toţi ceilalţi, dar regina l-a calmat.
"Khayman, dragul meu Khayman, i-a spus ea, dându-i înapoi pumnalul lui cu mâner aurit. Ne-ai servit cu cre¬dinţă."
Aici Khayman s-a oprit din povestire. Ne-a spus doar: "Mâine seară, după apusul soarelui, veţi vedea cu ochii voştri ce s-a întâmplat cu ei. Căci numai atunci, când dispare toată lumina cerului, îşi fac apariţia în camerele palatului, şi veţi vedea şi voi ceea ce am văzut eu."
"Dar de ce numai noaptea? am întrebat noi. Ce înseamnă asta?"
Aşa se face că ne-a spus că la nici măcar o oră după ce se trezise el, chiar înainte să se ridice soarele, începuseră să se retragă de lângă uşile deschise şi să ţipe că-i supără lumina. Fugiseră deja de torţe şi de lămpi, dădeau impre¬sia că sunt urmăriţi de lumina zorilor şi că nu-i loc în palat unde să se ascundă.
Au părăsit pe furiş palatul, acoperiţi cu haine până peste ochi. Fugeau cu o viteză pe care nici un om n-ar fi putut să o atingă. Fugeau spre marile morminte ale vechi¬lor familii, care fuseseră silite să le construiască pentru a adăposti, cu mult ceremonial şi mare pompă, mumiile. Pe scurt, se refugiau în aceste morminte sacre pe care nimeni n-ar fi avut curajul să le pângărească, însă fugeau atât de iute, încât Khayman n-a putut să ţină pasul cu ei. Regele s-a oprit totuşi o dată. A cerut îndurare zeului soarelui, Ra. Apoi, plângând, ascunzându-şi ochii din calea soarelui, urlând de parcă-i frigea văpaia lui, deşi lumina de-abia se făcea vizibilă pe cer, regele şi regina au dispărut din faţa lui Khayman.
"Din ziua aceea nu şi-au mai făcut niciodată apariţia înainte de apusul soarelui, când vin din cimitirul sacru, fără ca cineva să ştie însă exact de unde. De fapt, de-atunci populaţia îi aşteaptă în număr mare şi le face o primire de zei, ca unor adevărate întruchipări ale lui Osiris şi Isis, zeităţile, ce ţin de lună, şi le aruncă flori în cale, făcându-le adânci plecăciuni.
S-a răspândit peste tot zvonul că, datorită unei intervenţii divine, regele şi regina au învins moartea pe care le-o aduseseră duşmanii şi de atunci au devenit zei, nemuritori şi invincibili; şi că pot citi în inimile oameni¬lor, graţie aceloraşi forţe. Nimeni nu poate să le ascundă vreun secret; orice conspirator e imediat pedepsit; ei aud până şi ce gândesc oamenii. Toată lumea se teme de ei.
Totuşi, eu ştiu, ca şi toţi ceilalţi servitori credincioşi, că nu suportă nici măcar flacăra unei lumânări sau a unei lămpi prea aproape de ei, că se retrag de lângă torţele aprinse şi că atunci când îşi execută duşmanii în secret, le beau sângele! Aşa cum auziţi, le beau sângele. Ca nişte pisici sălbatice, se hrănesc cu sângele acestor victime, iar camera lor seamănă apoi cu vizuina unui leu. Cel care tre¬buie să adune trupurile acelea şi să le arunce în fundul puţului, sunt eu, Khayman, umilul lor intendent credincios."
După aceste vorbe Khayman s-a oprit şi s-a lăsat în voia lacrimilor.
Povestea era terminată şi se făcuse aproape dimineaţă. Se ridica soarele peste munţii de la răsărit; ne-am pregătit să traversăm Nilul. Deşertul se încălzea; Khayman s-a dus pe malul fluviului în vreme ce soldaţii pregăteau prima barcă pentru traversare. A continuat să plângă, văzând cum se ridică soarele deasupra fluviului, cum ia fluviul foc.
"Zeul soarelui, Ra, este cel mai vârstnic şi mai impor¬tant dintre toţi zeii din Kemet, ne-a şoptit el. Zeul acesta s-a întors împotriva lor. De ce? Ei plâng în taină, din cauza sorţii ce le-a fost rezervată. Setea de sânge îi înne¬buneşte; sunt înspăimântaţi că o să devină de nesuportat. Trebuie să-i salvaţi. Trebuie să o faceţi, de dragul poporului nostru. Nu m-au trimis să vă aduc ca să dea vina pe voi sau să vă facă vreun rău. Au nevoie de voi. Voi sunteţi vrăjitoare capabile de multe. Faceţi ca spiritul acesta să-i elibereze."
Apoi, uitându-se la noi, amintindu-şi ce se petrecuse cu noi, s-a lăsat pradă disperării.
Nici eu, nici Mekare n-am răspuns. Barca era acum gata să ne poarte până la palat. Priveam peste ape, la marea aglomerare de clădiri văruite care constituiau oraşul regal şi ne întrebam ce consecinţe va avea monstruozitatea asta.
Când am coborât din barcă, primul gând mi-a fost la fiica mea, căci brusc am ştiut c-am să mor în Kemet. Voiam să închid ochii şi să întreb spiritele, cu voce înceată, dacă aşa avea să se întâmple, dar n-am avut curajul. Nu puteam să las să mi se spulbere ultima spe¬ranţă.


MAHARET se încordă brusc.
Jesse o văzu îndreptându-şi brusc umerii; degetele de la mâna dreaptă se mişcară pe lemnul mesei, strângându-se, apoi deschizându-se din nou, cu unghiile aurii strălucind în lumina ce venea de la foc.
― N-aş vrea să vă înfricoşez, spuse ea cu o voce fără expresie. Dar trebuie să vă previn că Mama a traversat oceanul. Ea şi Lestat se apropie...
Jesse simţi fiorul de spaimă care-i cuprinse pe toţi cei din jurul mesei. Maharet rămase dreaptă, în ascultare, poate văzând ceva, căci pupilele ochilor i se mişcau uşor.
― Lestat ne cheamă, mai spuse. Dar semnalul e prea slab ca să aud vorbele; prea slab ca să văd vreo imagine. Oricum, el nu a păţit nimic; asta măcar percep; dar ştiu că acum ne rămâne foarte puţin timp ca să termin povestea...



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:29 pm

7
LESTAT:
ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR

MAREA Caraibilor. Haiti. Grădina Raiului.
Stăteam pe vârful dealului în lumina lunii şi încercam să nu mă uit la paradisul acesta. Încercam să mi-i imaginez pe cei pe care-i iubeam. Erau oare încă adunaţi în pădurea aceea ca-n poveşti, cu copaci uriaşi, printre care o văzusem trecând pe mama? De-aş putea să le văd măcar chipurile sau să le aud vocile. Marius, nu juca rolul tatălui furios, te rog. Ajută-mă! Ajută-ne pe toţi! Nu cedez, dar pierd teren. Îmi pierd şi sufletul, şi minţile. Inima mi s-a dus de mult. Îi aparţine ei.
Dar n-ajungeam până la ei; ne despărţeau prea mulţi kilometri; nu aveam capacitatea de-a acoperi o astfel de distanţă.
Priveam, în schimb, dealurile acelea verzi pe care erau răspândite mici ferme; parcă era o carte cu poze colorate, cu flori din abundenţă, unele roşii, mari cât copacii. Iar norii, în veşnică schimbare, parcă erau pânzele unor corăbii împinse de vânt. Ce crezuseră oare europenii când dăduseră prima oară cu ochii de pământul acesta fertil, înconjurat de o mare sclipitoare? Că era Grădina Raiului?
Şi când te gândeşti câte nenorociri se abătuseră asupra insulei, băştinaşii dispăruţi în câţiva ani, distruşi de scla¬vie, de boli, de nesfârşita cruzime. Nu mai exista nici un fel de descendent direct al acelor fiinţe paşnice care respira¬seră aerul acesta îmbălsămat şi culeseseră fructe coapte tot timpul anului şi care-i considerau zei pe vizitatori, fiind la rândul lor consideraţi zei de către aceştia.
Iar acum, acolo jos, pe străzile din Port-au-Prince, doar răscoale şi moarte, dar nu din vina noastră. Era doar continuarea neschimbată a istoriei acestor locuri, unde violenţa a fost în floare timp de patru sute de ani, la fel ca şi plantele; deşi imaginea dealurilor care se vedeau prin ceaţă îţi rupeau inima cu frumuseţea lor.
Ne făcuserăm şi noi suma de violenţă, ea ― pentru că o declanşase, eu, pentru că nu făcusem nimic ca să o opresc ― în orăşelele înşirate de-a lungul drumului cotit care urca până în vârful acesta împădurit. Orăşele cu case în culori pastelate, bananieri sălbatici şi oameni cumplit de săraci, extrem de flămânzi. Chiar în acest moment femeile cântau imnurile de îngropăciune şi-şi îngropau morţii la lumina luminărilor şi a focului dat bisericii.
Eram singuri. Ne găseam departe de capătul drumului îngust, unde începea pădurea ce acoperea ruinele vechiu¬lui conac care, cocoţat pe vremuri tocmai aici sus, domi¬nase valea întreagă, ca o citadelă. Trecuseră câteva secole de când plantatorii plecaseră de aici; secole de când dansa¬seră, cântaseră şi îşi băuseră vinul în aceste camere dărăpănate, în timp ce sclavii plângeau.
Pe zidurile de cărămidă se căţăra caprifoiul înflorit, fosforescent în lumina lunii. Din podeaua de gresie crescuse un imens copac, plin la rândul lui de flori căţărătoare, împingând cu ramurile lui groase ultimele resturi de bârne care sprijiniseră cândva acoperişul.
Ah, ce bine ar fi să rămânem aici pe veşnicie împreună! Tot restul să ni se şteargă din minte. Nici moarte, nici crime.
Ea a oftat şi a spus:
― Aceasta este Împărăţia Cerurilor.
În micul sat de sub deal femeile îi fugăreau desculţe pe bărbaţi, cu bâte în mâini. Preotul vrăjitor le blestemase după legea străveche când îl prinseseră în cimitir. Eu părăsisem scena măcelului; mă urcasem de unul singur până în vârful dealului. Fugisem mânios, incapabil să mai suport spectacolul.
Iar ea venise după mine, mă găsise între ruinele acestea, agăţându-mă de ceva care pentru mine avea un sens. Străvechea poartă de fier, clopotul ruginit, stâlpii de cărămidă acoperiţi de liane; lucruri făcute de mâna omu¬lui, care rezistaseră timpului. Ah, ce-şi bătuse joc de mine!
Cu clopotul acela erau chemaţi sclavii, mi-a spus; aici fusese casa celor care înroşiseră pământul acesta de sânge; de ce mă simţisem atât de rănit şi împins încoace de imnu¬rile sufletelor acelora simple care erau în extaz? Orice casă ca asta ar fi trebuit să fie o ruină. Ne certasem pe cinste. Ne certasem cum se ceartă îndrăgostiţii.
― Asta-i ce doreşti? a întrebat. Să nu mai guşti nicio¬dată sânge?
― Eram o fiinţă simplă, eram o primejdie pentru oameni, dar eram simplu. Făceam ce aveam de făcut ca să rămân în viaţă.
― Ce să spun, mă înduioşezi. Ce gogoşi! Ce gogoşi! Cum să fac să pricepi? Cum poţi să fii atât de orb? Atât de egoist?
Iar i-am zărit pe faţă fulgerul acela de durere care o umaniza. Am întins braţele spre ea.
Am rămas îmbrăţişaţi ore în şir, cel puţin aşa mi s-a părut.
Totul era învăluit în pace, nemişcat; m-am întors de la marginea prăpastiei şi am luat-o din nou în braţe. Am auzit-o spunând, în timp ce privea la norii falnici, prin care luna îşi revărsa lumina-i stranie: "Aceasta e Împărăţia Cerurilor."
Nimic nu mai conta când, pur şi simplu, stăteam întinşi împreună sau ne aşezam pe o bancă de piatră. Era cea mai pură fericire să o ţin în braţe, să o înlănţui. Băusem din nou din acel nectar, nectarul ei, deşi îmi curgeau lacrimile pe obraji, deşi mă gândeam doar cum mă dizolvam cu totul, ca o perlă într-un pahar de vin. Te-ai terminat, diavole, asta e, nu mai exişti, ai dispărut în ea. Ai stat şi te-ai uitat la ei cum mor; n-ai făcut nici un gest.
― Nu există viaţă fără de moarte, a şoptit ea. Eu sunt acuma calea, singura cale de a păstra speranţa unei vieţi îrrcare să nu mai existe război.
I-am simţit buzele. M-am întrebat dacă o să mai am parte vreodată de ce îmi oferise prima dată, în criptă? O să mai stăm vreodată înlănţuiţi ca atunci, sorbindu-ne unul altuia sângele înfierbântat?
― Auzi cântecele din sat?
― Da.
― Ascultă după aceea zgomotele oraşului. Ai idee câte vieţi au fost secerate în oraşul acela astă-seară? Câţi au fost masacraţi? Şi câţi vor continua să piară din pricina violenţei bărbaţilor, dacă nu intervenim noi pentru a schimba destinul acestor locuri? Dacă nu îi ajutăm să vadă lucrurile altfel? Ai idee de câtă vreme durează războiul acesta?
În urmă cu câteva secole, pe vremea mea, aceasta fusese colonia cea mai bogată a Franţei. Bogată în tutun, indigo, cafea. Se făcuseră averi aici în câteva luni. Acum oamenii caută rădăcini ca să se hrănească, umblă desculţi prin noroiul de pe străzile oraşelor; mitralierele seceră vieţile la Port-au-Prince; cei morţi, în cămăşi colorate, zac în grămezi pe trotuare. Copiii caută apă în şanţuri. S-au ridicat sclavii; sclavii au fost victorioşi, sclavii au pierdut totul.
Dar acesta le e destinul; aceasta le e lumea; lumea lor de fiinţe umane.
A râs uşor.
― Şi noi ce suntem? Suntem inutili? Cum justificăm ceea ce suntem? Stând cu mâinile în sân şi privind fără să intervenim?
― Presupune că ceea ce facem nu e bine, i-am spus, că lumea o va duce şi mai rău, că totul nu-i decât oroare ― că e un plan irealizabil, imposibil de executat, atunci ce se întâmplă? Presupune că toţi bărbaţii aceia sfârşesc în groapă, că tot pământul devine un vast cimitir, un rug fu¬nerar. Că nimic nu e mai bine. Că totul e rău, rău, rău...
― Cine să spună că e rău? N-am răspuns. Marius? A râs dispreţuitoare. Nu pricepi că nu mai există taţi pe lume? Nici furioşi, nici blânzi?
― Dar există fraţi. Există surori, am replicat. Fiecare descoperă în celălalt un tată sau o mamă, nu crezi?
A râs din nou, de data asta cu blândeţe.
― Fraţi şi surori, a zis. Ai vrea să-i vezi pe adevăraţii tăi fraţi şi surori?
Am ridicat capul de pe umărul ei. Am sărutat-o pe obraz.
― Da, sigur că vreau. Inima îmi bătea repede. Te rog, am mai spus, sărutând-o din nou pe gât, pe pomeţii obraji¬lor, pe ochii pe care-i ţinea închişi. Te rog.
― Mai bea, mi-a şoptit. Îi simţeam pieptul lipit de-al meu. Mi-am înfipt dinţii în carnea gâtului ei, iar minunea s-a produs din nou, pielea s-a rupt imediat, nectarul a început să-mi curgă din belşug în gură.
Mă ardea, ca un val fierbinte. Nu mai exista gravitaţie, nici timp sau loc. Akasha.
Apoi am văzut arborii de sequoia şi casa de pe vârful muntelui, cu luminile aprinse, masa şi pe toţi cei din jurul ei, cu chipurile reflectate de pereţii întunecaţi de sticlă, am văzut până şi flăcările din şemineu. Marius, Gabrielle, Louis, Armand. Sunt împreună, n-au păţit nimic! Nu cumva visez? Cu toţii ascultă ce spune o femeie cu părul roşu. Dar eu o ştiu pe femeia asta! Am mai văzut-o.
Era în visul cu gemenele roşcate.
Dar eu vreau să-i observ pe cei adunaţi în jurul mesei. Şi roşcata cealaltă care stă lângă povestitoare mi-e cunoscută. Când am văzut-o era muritoare. La concert, în nebunia de acolo, am luat-o în braţe şi-am privit-o drept în ochi. Am sărutat-o, i-am spus pe nume. Brusc, parcă mi s-a deschis o prăpastie la picioare, cădeam în ea, era visul acela cu gemenele, pe care nu mi-l aminteam niciodată. Pereţi acoperiţi cu desene; temple.
Apoi totul s-a şters brusc. Gabrielle. Mama. Prea târziu. Am încercat să mă sprijin de ceva în cădere. Cădeam vertiginos în spirală prin întuneric.
Posezi acum aceleaşi puteri ca şi mine. Îţi lipseşte doar practica pentru a le utiliza la perfecţie. Poţi să ucizi, poţi să muţi din loc obiecte, poţi să dai foc. Acum eşti pregătit pen¬tru reîntâlnire. Dar o să-i lăsăm încă puţin, să îşi termine poveştile, să facă planurile lor stupide, să îşi încheie discuţiile. O să le arătăm încă puţin din ce suntem capabili săfacem...
Nu, Akasha, te rog, hai la ei.
S-a retras de lângă mine. Mi-a tras o palmă.
Lovitura m-a ameţit. Tremurând, îngheţat, am simţit cum se împrăştie durerea pe toată faţa, de parcă degetele îi erau încă lipite de obrazul meu. Furios, am strâns din dinţi, lăsând durerea să crească, apoi să se diminueze. Furios, am strâns pumnii, dar n-am făcut nimic.
S-a ridicat, cu părul unduindu-i pe spate, şi a traversat dalele de gresie până la porţile prăbuşite; mergea ridicându-şi uşor umerii, curbându-şi spatele, de parcă voia să se strângă în sine.
Brusc, iar s-au auzit vocile, ajungând la apogeu înainte ca eu să le pot opri. Apoi s-au potolit, ca un val care se retrage după o mare inundaţie.
Am văzut iar pantele munţilor în jur; am văzut casa în ruină. Ameţeala, durerea loviturii se duseseră, dar tremu¬ram.
S-a întors să se uite la mine, încordată, cu trăsăturile ascuţite, cu ochii transformaţi într-o dungă.
― Atât de mult înseamnă ei pentru tine? Ce-ţi închipui că vor face? Crezi că Marius mă va convinge să-mi schimb planul? Eu îl cunosc pe Marius, nu ca tine. Eu ştiu perfect cum îi merge mintea. E la fel de lacom ca şi tine. Îţi închi¬pui că oricine mă poate manipula cum vrea? Eu m-am născut să fiu regină. Am domnit întotdeauna; chiar şi din criptă am domnit. Brusc, i s-a întunecat privirea. Am auzit vocile, un zgomot surd care-mi bîzîia în urechi. Am dom¬nit chiar dacă nu mai eram decât o legendă, chiar dacă existam numai în minţile celor care mi se aruncau la picioare. Veneau prinţi să-mi cânte, îmi aduceau ofrande, îmi adresau rugăminţi. Şi ce vrei tu acuma? Să renunţ la tronul meu, la destinul meu, pentru tine?
Ce puteam să-i răspund?
― Îmi citeşti în inimă ca într-o carte deschisă, i-am răspuns. Ştii bine ce vreau, să mergem la ei şi să le dai şi lor ocazia, aşa cum mi-ai dat-o mie, să se exprime în pri¬vinţa planurilor tale. Poate vor găsi ei cuvintele pe care eu n-am fost în stare să le găsesc. Poate că ei ştiu lucruri pe care eu nu le ştiu.
― Dar înţelege, Lestat, eu nu-i iubesc. Pe ei nu-i iubesc, aşa cum te iubesc pe tine. Aşa că ce-mi pasă ce-au de spus? N-am răbdare să-mi pierd timpul cu ei!
― Dar ai nevoie de ei. Chiar tu ai spus-o. Cum ai putea să îţi începi planurile fără ei? Să începi cu adevărat, nu ca până acum, umblând printre ţăranii aceştia neştiutori, să începi acţiunea în marile oraşe, unde oamenii îţi vor ţine piept. Tu însăţi îi numeai îngerii tăi.
A scuturat tristă din cap.
― N-am nevoie de nimeni, a replicat, cu excepţia...cu excepţia...
A ezitat, apoi faţa i s-a crispat. Era ea însăşi surprinsă.
Am scos un sunet slab, ca un geamăt, exprimând toată mâhnirea neputincioasă pe care o resimţeam. Mi s-a părut că o umbră îi traversează privirea. Vocile păreau să se ridice din nou, nu în urechile mele, ci într-ale ei. S-a uitat la mine, dar nu mă vedea.
― Pe toţi, pe toţi am să vă distrug dacă voi fi obligată, a spus, căutându-mă din ochi, negăsindu-mă. Poţi să crezi ce spun. De data asta, nu mă dau bătută; nu mă retrag iarăşi. Ţin să-mi realizez visurile.
Am întors capul, am privit dincolo de porţile dărâmate, dincolo de marginea rîpoasă a stâncilor, în josul văii. Ce n-aş fi dat să mă trezesc din coşmarul acesta. Aş fi dispus să-mi provoc singur moartea? Aveam ochii plini de lacrimi, privind peste câmpiile întunecate. Ce laşitate să mă gândesc la aşa ceva! Doar eu eram la originea tuturor necazurilor, nu aveam nici o scăpare.
Stătea tot nemişcată, în ascultare; a clipit apoi înce¬tişor, iar umerii i s-au mişcat ca sub o imensă povară interioară.
― De ce refuzi să crezi în mine? a zis.
― Renunţă la himere, am răspuns. Părăseşte planu¬rile acestea. M-am apropiat şi am luat-o în braţe. S-a uitat la mine, parcă ameţită. Ne aflăm într-un loc unde timpul nu are importanţă. Bietele sate pe care le-am cucerit nu au evoluat aproape de loc de mii de ani. Lasă-mă să-ţi arăt lumea mea, Akasha. Măcar o părticică din ea! Vino cu mine, să mergem ca doi spioni prin oraşe. Nu ca să le distrugem, ci ca să vedem!
I s-a limpezit din nou privirea. Se scutura din tor-poare. Mi-a răspuns la îmbrăţişare, iar eu i-am dorit iarăşi sângele. Nu mă mai puteam gândi la nimic altceva, chiar voind să rezist tentaţiei; m-a podidit iar plânsul văzându-mă atât de lipsit de voinţă. Asta era tot ce-mi doream. Pe ea o doream, dar nu puteam lupta împotriva acestei dorinţe. Îmi apăreau în minte toate imaginile fan¬teziste, de pe vremea când îmi imaginasem că o trezesc din nemişcare, că o iau cu mine la operă, prin muzeele şi sălile de concerte din toate capitalele lumii, prin magazi¬nele imense, pline de cele mai frumoase şi mai nemuri¬toare obiecte meşteşugite cu artă de femei şi de bărbaţi de-a lungul secolelor, care treceau dincolo de bine şi de rău, dincolo de greşelile şi de slăbiciunile fiecărui suflet.
― Dar ce-avem noi de-a face cu lucruri atât de derizo¬rii, dragostea mea? mi-a şoptit. Vrei să mă înveţi cum e lumea ta? Vai, ce orgoliu! Ca totdeauna, timpul nu mă atinge.
Dar acum se uita la mine cu o privire neînchipuit de tristă. Durere, asta i se citea în ochi.
― Am nevoie de tine! mi-a şoptit.
Pentru prima oară am văzut lacrimi şi-n ochii ei.
Era insuportabil. Am simţit cum mă cuprind fiori reci, ca întotdeauna la o mare durere. Dar ea mi-a pus degetele pe buze, făcându-mă să tac.
― Foarte bine, iubirea mea, mi-a spus. O să mergem la fraţii şi la surorile tale dacă aşa vrei. O să mergem la Marius. Dar, înainte de asta, dă-mi voie să te mai ţin o clipă lângă mine, strâns lângă inima mea. Vezi tu, nu pot fi alta decât sunt. Asta e fiinţa pe care ai înviat-o cu cântecele tale, asta sunt!
Am vrut să protestez, să neg, să reiau discuţia care ne făcuse să ne certăm, care o făcuse să sufere. Dar nu-mi mai găseam nici un cuvânt, privind-o în ochi. Brusc, mi-am dat seama ce se întâmplase. Găsisem modalitatea de a o opri, găsisem cheia; fusese tot timpul la îndemâna mea. Nu era vorba de iubirea pentru mine, ci de nevoia de a mă avea lângă ea. Nevoia de a avea măcar un singur aliat în toată această imensă împărăţie, de-a se simţi alături de un suflet făurit ca şi al ei, din aceeaşi materie. Crezuse că putea să mă facă exact ca ea, iar acum ştia că nu poate.
― Nu, nu, n-ai dreptate, a mai spus, cu ochii încă plini de lacrimi. Tu eşti doar prea tânăr şi ţi-e frică. A zâmbit. Îmi aparţii cu totul. Şi dacă va trebui, n-o să ezit să-ţi aduc pieirea, prinţul meu drag.
N-am vorbit. Nu puteam. Îmi dădeam seama că întrezărisem adevărul. Deşi ea n-ar fi recunoscut asta în vecii vecilor. De atâtea secole, nici chiar în nemişcare, nu mai fusese singură; nu cunoscuse atâta izolare. Căci, vai, nu era vorba doar că pe atunci îl avea pe Enkyl alături sau că Marius venea să-i pună la picioare tot felul de ofrande. Era ceva mult mai profund, mult mai important decât atâta; nicicând nu avusese de dat o bătălie de idei, în care să caute argumentele de una singură!
Îi curgeau lacrimi pe amândoi obrajii. Două dâre de un roşu violent. Colţurile gurii îi erau lăsate în jos. Sprâncenele îi formau o cută pe frunte, deşi faţa continua să-i strălucească la fel ca întotdeauna.
― Nu, Lestat, a spus din nou. Greşeşti. Dar trebuie să ducem până la capăt ce-am început; dacă va trebui ca ei să piară cu toţii, ca să te pot păstra pe tine, vor pieri.
Şi-a deschis braţele. Am vrut să mă îndepănez de ea, să mă revolt împotriva ei, împotriva ameninţărilor ei, dar nu m-am mişcat din loc, iar ea s-a apropiat.
Iată; briza călduţă dinspre Marea Caraibilor; mâinile ei mişcându-se pe spatele meu; degetele-i alunecându-mi prin păr. Nectarul curgându-mi din nou în gură, inundându-mi inima. Şi, în cele din urmă, buzele ei pe gâtul meu, carnea mea străpunsă de dinţii ei. Da! Ca atunci în criptă! Cu atâta vreme în urmă! Sângele ei şi sângele meu. În zgomotul asurzitor al inimii ei, da! Era extazul cel mai pur, totuşi nu puteam ceda, nu puteam; ştia şi ea asta.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:30 pm

8
POVESTEA GEMENELOR.
SFÂRSITUL

― PALATUL ni s-a părut la fel ca în amintirile noastre. Poate ceva mai luxos, mai plin de obiecte bogate prădate de pe alte teritorii cucerite. Mai multe draperii aurii, desene în culori mai vii; de două ori mai mulţi sclavi în jur, de parcă ei înşişi erau obiecte decorative, cu corpu¬rile goale împodobite cu colane de aur şi bijuterii scumpe.
Ne-au condus într-o cameră somptuoasă, cu superbe scaune şi mese, cu un covor fin pe jos, şi am fost tratate cu cele mai bune mâncăruri.
Apoi, când s-a lăsat seara, am auzit uralele adresate regelui şi reginei care se apropiau de palat; toţi curtenii le ieşeau în întâmpinare ca să li se închine, cântându-le osa¬nale, lăudându-le frumuseţea pielii albe şi a părului strălu¬citor, a corpurilor care se vindecaseră ca prin minune după atacul conspiratorilor. Întregul palat răsuna de im¬nurile de laudă.
Când ceremonia s-a încheiat, în cele din urmă, am fost conduse în camera cuplului regal şi am văzut, pentru prima oară cu ochii noştri, la lumina slabă a lămpilor ţinute la distanţă, transformările.

Am văzut două fiinţe palide, dar magnifice, care semănau ca două picături cu ceea ce fuseseră înainte; doar că acum erau învăluite într-o lumină ciudată, iar pie¬lea nu le mai era piele. Minţile nu le mai aparţineau în întregime. Totuşi, erau superbe. Aşa cum vă puteţi cu toţii imagina. Da, erau minunate în lumina aceea, de parcă luna însăşi coborâse din cer să le construiască din razele ei. Stăteau în camera aceea uimitoare, plină cu mobile aurite nespus de frumoase, erau îmbrăcate în cele mai fine ţesături şi se uitau la noi cu ochi strălucitori, de parcă erau din obsidian. Regele ni s-a adresat cu o voce total schimbată care parcă era o muzică dulce:
"Khayman v-a povestit ce s-a întâmplat cu noi, a spus el. Aveţi în faţa voastră pe beneficiarii unui miracol de nedescris; căci noi am supravieţuit unei morţi sigure. Nu mai resimţim acum nevoile şi limitele fiinţelor umane, vedem şi înţelegem lucruri pe care nu le-am bănuit vreo¬dată."
Regina a renunţat iute la masca maiestăţii. Cu un sîsîit de şarpe ne-a poruncit:
"Trebuie să ne explicaţi ce s-a întâmplat! Ce a făcut spiritul vostru?"
Primejdia în care ne aflam în prezenţa acestor monştri era mai mare decât oricând; am încercat să-i transmit un avertisment lui Mekare, dar regina a început imediat să râdă.
"Nu înţelegi că ştiu exact ce gândeşti?" m-a întrebat.
Regele i-a cerut să tacă.
"Lasă-le să îşi folosească puterile, a spus el. Ştiţi amândouă cât de mult v-am apreciat întotdeauna."
"Da, a rânjit regina. Iar voi aţi pus blestemul acesta pe capetele noastre!"
Am început imediat să le explicăm că nu noi o făcu¬sem, că ne ţinusem cuvântul când le părăsisem regatul şi că ne dusesem direct acasă. În vreme ce Mekare îi studia în tăcere, eu i-am implorat să înţeleagă că, dacă spiritul acela îi persecutase, o făcuse doar dintr-o toană proprie.
"Toană! a pufnit regina. Ce vrei să spui cu cuvântul acesta? Spune mai bine ce s-a întâmplat cu noi! Spune ce suntem!" Apoi şi-a descoperit dinţii şi i-am văzut caninii, ascuţiţi ca două mici pumnale. Regele ne-a arătat şi la el aceeaşi transformare.
"Pentru a ajunge mai uşor la sânge! a şoptit el. Ştiţi voi ce înseamnă pentru noi setea asta? N-o putem satisface! Trei-patru oameni mor în fiecare noapte ca noi să ne potolim setea, dar ne întoarcem în culcuşul nostru tot chi¬nuiţi de sete."
Regina a început să se tragă de păr, gata să cedeze poftei de a urla. Regele i-a pus o mână pe braţ.
"Daţi-ne sfatul vostru, Maharet, Mekare, a zis el. Am vrea să înţelegem transformarea aceasta şi cum să facem ca ea să fie de folos."
"Aşa e, a adăugat regina, încercând să se stăpânească. Cu siguranţă, nu se întâmplă fără o raţiune..." Apoi, pierzându-şi din nou încrederea, a tăcut. Într-adevăr, siste¬mul ei simplu, pragmatic de a vedea lucrurile, se prăbuşise complet, nu mai putea găsi justificări pentru nimic, în vreme ce regele rămăsese agăţat de iluziile sale, aşa cum fac adesea bărbaţii aproape până la sfârşitul vieţii.
Întrucât ei tăceau, Mekare a înaintat, şi-a pus mâinile pe umerii regelui şi a închis ochii. A făcut acelaşi lucru şi cu regina, dar aceasta i-a aruncat o privire înveninată.
"Explică-ne, a zis Mekare, ce s-a întâmplat în clipa aceea. Tot ce îţi mai aminteşti. Tot ce-ai văzut."
Regina a rămas pe gânduri, neîncrezătoare, crispată. E-adevărat că frumuseţea îi fusese înzecită de această metamorfoză, dar păstra în ea ceva respingător, de parcă nu era o floare veritabilă, ci o imitaţie făcută din ceara albă cea mai pură. Pe măsură ce se adâncea în gânduri, faţa i se întuneca şi exprima numai răutate. Instinctiv, m-am dus mai aproape de Mekare, să o apăr de o eventuală primejdie.
Atunci Akasha a început să povestească:
"Veniseră să ne ucidă, trădătorii! Aveau de gând să dea vina pe duhuri, acesta le era planul. Asta doar ca să consume iarăşi carnea mamelor şi taţilor lor, ca şi pe cea a celor vânaţi de plăcere. Au intrat în casă şi m-au înjun¬ghiat cu pumnalele, pe mine, regina lor."
Aici a făcut o pauză, de parcă totul se petrecea din nou chiar în faţa ochilor ei.
"Am căzut sub loviturile pe care mi le-au dat în piept. Nimeni nu poate trăi după astfel de lovituri, aşa că am căzut pe podea, mi-am dat seama că aveam să mor! Auziţi ce spun? Ştiam că nimic pe lume nu mă mai putea salva. Se scurgea tot sângele din mine.
Dar chiar în timp ce sângele mi se făcea baltă pe jos, mi-am dat seama că nu mă mai aflam în corpul meu, că îl părăsisem, că murisem şi eram trasă în sus ca printr-un tunel îngust, spre un loc unde nu aveam să mai sufăr.
Nu mă înspăimânta nimic, nu mai simţeam nimic. M-am uitat în jos şi mi-am văzut corpul plin de sânge în casă. Dar nu-mi mai păsa. Nu mai aveam de-a face cu el. Doar că brusc ceva m-a apucat, ceva s-a agăţat de fiinţa mea invizibilă! Tunelul dispăruse, eram prinsă într-o plasă ca cele de pescuit. M-am luptat din răsputeri să mă eliberez, şi strânsoarea a cedat, dar plasa nu s-a rupt, m-a apucat şi m-a strâns din nou, de n-am mai putut să mă ridic.
Când am încercat să urlu, m-am trezit că sunt din nou în corpul meu! Am simţit din nou durerile provocate de răni, de parcă mă pătrundeau iar pumnalele. Dar plasa aceasta imensă, enorma plasă care nu slăbise deloc, în loc să se întindă la nesfârşit, cum o simţisem la început, se îngustase, urzeala era mai strânsă decât cea a unui voal de mătase.
De jur împrejur, plasa aceasta ― vizibilă, dar totuşi invizibilă ― se răsucea ca un vânt furios, ba ridicându-mă, ba trântindu-mă şi răsucindu-mă. Sângele îmi ţâşnea din răni. Se amesteca cu vălul din jurul meu, cum îmbibă sângele orice ţesătură.
Voalul, transparent până atunci, era acum plin de sânge. Atunci a apărut creatura aceea monstruoasă, fără formă, enormă, care se îmbibase cu tot sângele meu. Dar creatura avea încă o proprietate, avea un fel de inimă, un miez, un centru arzător, care era acum în mine şi mă răscolea alergând ca un animal speriat prin tot corpul meu. Îmi umbla prin mădulare, mă împungea, mă sfâşia de parcă avea gheare. Îmi umbla prin intestine, iar eu mă ţi¬neam de burtă de durere. M-aş fi spintecat singură ca să scot lucrul acela din mine!
Mi se părea că partea aceea imensă, invizibilă, a crea¬turii ― ceaţa de sânge care mă înconjura şi mă înfăşură ― era sub controlul acestui minuscul centru care se răsucea în toate felurile prin mine, pe care-l simţeam o clipă într-o mână şi-n următoarea într-un picior. Sau pe şira spinării.
Aveam să mor, de asta eram sigură. Apoi a urmat un moment de orbire totală. Tăcere, Eram sigură că mă ucisese. Trebuia să mă ridic din nou, aşa credeam. Totuşi, am deschis ochii. M-am ridicat de parcă nu mă atacase nimeni, iar vederea îmi era nespus de clară! L-am văzut pe Khayman cu o torţă aprinsă în mână. Am văzut copacii din grădină de parcă în viaţa mea nu mai văzusem lucru¬rile simple aşa cum erau! Nu mă mai durea nimic, nici pe dinăuntru, nici pe unde fuseseră rănile. Numai lumina mă supăra, nu puteam suferi torţa aprinsă. Dar fusesem salvată de la moarte, corpul meu se metamorfozase şi era acum perfect. Numai că..."
Aici s-a oprit din povestire.
A privit fix înainte, indiferentă pentru o clipă. Apoi a zis: "Restul v-a povestit Khayman." S-a uitat la rege care stătea lângă ea, studiind-o, încercând să-i cântărească spusele, la fel cum încercam şi noi.
"Duhul vostru, a mai spus ea, a încercat să ne distrugă. Dar s-a întâmplat altceva. O putere superioară a intervenit şi ne-a ajutat să învingem acest spirit malefic."
Din nou nu mai părea convinsă de ce spune. I s-au oprit toate minciunile pe limbă. Figura ei rece ne ameninţa din ochi. Dar ne-a spus cu o voce mieroasă: "Hai, spuneţi-ne voi, vrăjitoarelor, voi care ştiţi toate cele, voi care cunoaşteţi toate secretele. Cum ne-am putea numi noi acuma?"
Mekare a oftat. Apoi s-a uitat la mine. Am simţit că nu voia să comenteze toate acestea. Ne-a venit în minte acelaşi vechi avertisment pe care ni-l adresaseră duhurile. Regele şi regina Egiptului o să ne pună întrebări şi n-o să le placă răspunsurile noastre. Aveam să fim distruse...
Apoi regina ne-a întors spatele, s-a aşezat şi şi-a lăsat bărbia în piept. Atunci şi numai atunci a ieşit la iveală întreaga ei tristeţe. Regele ne-a zâmbit amar.
"Suntem îndureraţi vrăjitoarelor, a spus el. Poate am reuşi să ducem povara acestei metamorfoze, dacă am înţelege măcar despre ce e vorba. Voi, care aţi comunicat cu toate creaturile invizibile, spuneţi-ne ce ştiţi despre astfel de transformări magice; ajutaţi-ne, dacă vreţi, căci voi ştiţi că nicicând n-am avut intenţia să vă facem vreun rău, ci doar să răspândim adevărul şi să facem să domnească legea."
Nu am mai stat să ne gândim la prostiile pe care le îndruga ― virtutea de a răspândi adevărul prin măceluri generalizate, şi aşa mai departe. Mekare l-a rugat să povestească la rândul lui ce-şi amintea.
A povestit lucruri pe care voi ― toţi câţi sunteţi aici ― o să le găsiţi perfect familiare. Că murea; că a sorbit sângele, de la soţia lui, care-i curgea pe faţă; că imediat tot trupul i s-a vindecat, că a început să dorească sângele acela; că a băut sânge de la soţia lui, pe care ea i l-a dat, şi că a devenit ceea ce ea era deja. Dar că el n-a văzut nici un văl misterios îmbibat cu sânge. Şi că n-a simţit nimic cutreierându-i corpul.
"Setea este de nesuportat, ne-a spus. De nesuportat." Şi-a plecat şi el capul.
Mekare şi cu mine am rămas în tăcere pentru moment, uitându-ne una la cealaltă, apoi, după vechiul obicei, Mekare a vorbit prima.
"Nu ştim cum s-ar putea numi ceea ce aţi devenit voi, le-a spus ea. Nu cunoaştem nici o întâmplare similară pe lume. Dar mi se pare foarte clar ce a avut loc. Şi-a fixat privirea asupra reginei. În clipa în care îţi vedeai moartea cu ochii, sufletul tău a căutat iute să scape de suferinţe, cum fac toate sufletele. În clipa în care el s-a ridicat, du¬hul numit Amel l-a apucat, acesta fiind invizibil aşa cum invizibil era şi sufletul tău. În mod normal, sufletul tău ar fi trebuit să se desprindă fără efort de pământ şi să se îndrepte spre tărâmuri pe care nu le cunoaştem.
Dar cu Amel se petrecuse de mult o schimbare ― avea o trăsătură unică, total nouă: acest duh gustase sângele de om, căci îi chinuise cu înţepături pe unii şi pe alţii, după cum ştiţi că v-a făcut şi vouă. Corpul tău, care zăcea pe jos plin cu destul sânge încă, deşi cursese mult prin răni, era totuşi în viaţă.
Aşa că Amel, însetat de sânge, a intrat, sub forma lui invizibilă, în trupul tău care ţinea prizonier sufletul.
În mod normal, încă ai mai fi putut să-l învingi, luptându-te cu acest spirit malefic care intrase în trup, aşa ceva s-a mai văzut. Numai că acel miez al duhului, acel sâmbure de materie care constituie energia centrală a tuturor duhurilor, s-a trezit brusc îmbibat de sânge, cum nu mai fusese niciodată în trecut.
Astfel, îmbinarea sângelui tău cu ţesutul acela fără vârstă s-a amplificat şi s-a accelerat de milioane de ori; sângele tău i-a irigat toată masa, atât nucleul material cât şi partea invizibilă ― acesta a fost vălul plin de sânge pe care l-ai văzut.
Lucrul cel mai semnificativ este însă durerea pe care ai resimţit-o când îţi umbla prin viscere nucleul acela. Căci e limpede că, în mod inevitabil, în corpul tău a intervenit moartea, dar că minusculul nucleu material aparţinându-i lui Amel s-a unit cu carnea ta, aşa cum energia lui se unise deja cu sufletul tău. Îmbinarea sâmburelui de materie cu substanţa ta s-a instalat mai întâi într-unui din organele principale, aşa cum se instalase şi iniţiala îmbi¬nare dintre un spirit şi celălalt; şi asta a dat noua fiinţă care sunteţi."
"Inima lui şi inima mea, a şoptit regina, au devenit unul şi acelaşi lucru."
Închizând ochii, a ridicat o mână şi şi-a pus-o pe piept.
Noi n-am spus nimic la asta, căci ni se părea prea mare simplificarea, noi nu credeam că inima era centrul intelectului sau al emoţiei. Pentru noi creierul era acela care controla aceste lucruri. În clipa aceea, amândouă am avut în faţa ochilor teribila noastră amintire: creierul şi inima mamei noastre aruncate în ţărână şi strivite în picioare.
Ne-am dat silinţa să o alungăm. Ni se părea oribil ca această durere a noastră să fie percepută de cei care o provocaseră.
Regele ne-a pus o altă întrebare.
"Foarte bine, a zis el, se poate spune că aţi explicat ce s-a întâmplat cu Akasha. Amel este în ea, miezul s-a unit probabil cu miezul. Dar în mine ce e? Eu n-am simţit dureri ca ea, nu mi-a umblat nici un demon prin corp. Eu n-am simţit...decât setea, după ce m-a atins ea cu mâinile pline de sânge."
Şi-a privit soţia.
Era limpede că setea îi umplea de ruşine, de groază.
"Şi-n tine e tot el, a răspuns Mekare. Nu există decât un singur Amel. Miezul lui rezidă în regină, dar ceva din el a trecut şi în tine."
"Cum este cu putinţă aşa ceva?" a întrebat regele.
"Entitatea aceasta are o imensă parte invizibilă, a continuat Mekare. Dacă ar fi fost cu putinţă să-l vedeţi înainte de a se întâmpla catastrofa care a avut loc, v-aţi fi dat seama că era aproape infinit."
"Da, a mărturisit Regina, eu am avut senzaţia că plasa aceea acoperea tot cerul!"
Atunci Mekare a continuat explicaţiile: "Doar concentrând mărimi infinite ca acestea ajung duhurile să poată mani¬festa puteri fizice. Dacă sunt lăsate în pace, stau ca norii la orizont, poate şi mai mari. Din când în când se lăudau în faţa noastră că nu au limite, deşi asta nu-i cu putinţă să fie adevărat."
Regele s-a uitat fix la regină.
"Dar cum s-ar putea face să fie dat afară?" a întrebat Akasha.
"Da. Cum am face să scăpăm de el?" a spus şi regele.
Nici una din noi n-a vrut să răspundă. Ne întrebam cum de nu le sare în ochi răspunsul.
"Trebuie să-ţi distrugi corpul, i-a răspuns Mekare reginei, în felul acesta va fi şi el distrus."
Regelui nu-i venea să creadă ce spusese Mekare.
"Să distrugem corpul ei!" a repetat el incredul, privind neputincios spre soţia lui.
Akasha însă surâdea cu amărăciune. Pentru ea răspunsul nu fusese o surpriză. Îndelung, n-a zis nimic. Ne privea fără să îşi ascundă ura; apoi l-a privit pe rege. Când s-a uitat din nou la noi ne-a întrebat:
"Suntem morţi, nu-i aşa? Nu mai trăim deloc dacă spi¬ritul iese din noi. Nu mai mâncăm şi nu mai bem nimic în afară de sângele pe care îl cere el; corpurile noastre nu mai elimină nici un fel de resturi; din noaptea aceea de groază nimic din aspectul nostru fizic nu s-a mai schim¬bat ― nu mai suntem în viaţă."
Mekare nu i-a răspuns. Ştiam că-i studia. Se străduia să le privească corpurile nu aşa cum îi vedea orice om, ci cum face o vrăjitoare, să lase tăcerea şi nemişcarea să se instaleze în jurul lor şi să poată observa aspectele imper¬ceptibile unui ochi normal. Părea să fi căzut într-o transă, uitându-se la ei şi ascultând. Când, în sfârşit, a vorbit din nou, a spus:
"Lucrează asupra corpului vostru; cum lucrează focul asupra lemnului pe care îl arde, cum lucrează viermele asupra unui cadavru. Îi dă înainte şi rezultatul e inevita¬bil ― e continuarea îmbinării care a avut loc. De aceea vă supără soarele ― toată energia duhului e pusă în slujba acestui proces pe care l-a început, de aceea căldura soare¬lui îi e insuportabilă."
"Chiar şi lumina strălucitoare a unei torţe", a oftat regele.
"Uneori, chiar şi flacăra unei lumânări", a spus regina.
"Exact, a spus Mekare, ieşind din transă. Voi sunteţi morţi, a adăugat în şoaptă, deşi trăiţi! Dacă rănile vi s-au vindecat, cum aţi spus, dacă tu l-ai readus la viaţă pe rege, cum ai făcut-o, înseamnă că aţi învins moartea. Asta dacă nu ieşiţi la lumina arzătoare a soarelui."
"Nu, situaţia asta nu poate continua, a zis regele. Setea ne omoară, voi nu vă puteţi închipui cât de groaz¬nică e setea!"
Regina a zâmbit din nou cu amărăciune. "Corpurile acestea nu mai sunt în viaţă. Sunt doar gazdele demonului. Îi tremurau buzele în timp ce se uita la noi. Ori asta, ori cu-adevărat am devenit zei!"
"Spuneţi-ne, vrăjtoarelor, a zis regele, e oare cu putinţă să fi devenit fiinţe divine, dotate cu calităţi pe care numai zeii le pot avea? Ne zâmbea spunând asta; atât de tare ar fi vrut să fie chiar aşa. Nu s-ar putea ca, în clipa în care demonul a încercat să ne distrugă, să fi intervenit zeii noştri ca să ne salveze?"
Ochii reginei sclipeau răutăcios. Ce mult îi plăcea ideea aceasta, dar nu credea în ea... nu cu adevărat.
Mekare m-a privit. Voia să continuu eu şi să-i ating şi eu la fel cum făcuse ea. Să-i studiez la rândul meu. Mai voia să-mi comunice ceva, dar nu era încă sigură. Într-adevăr, eu eram cea care poseda puteri de natură instinctivă mai mari, dar n-aveam darul ei de a comunica prin vorbe.
M-am aplecat, le-am atins pielea aceea albă, deşi mă dezgusta asta, după câte ne făcuseră, poporului nostru şi nouă. I-am atins, apoi m-am dat puţin înapoi şi am început să-i studiez; am văzut şi eu ce se petrecea înăun¬trul lor, exact cum le spusese Mekare, am auzit şi eu cum duhul lucra fără odihnă. Mi-am golit mintea de orice gând; am curăţat-o de toate ideile preconcepute şi de frică, şi, în vreme ce calmul transei se instala în mine, am dat glas celor simţite.
"Mai vrea oameni", le-am spus. M-am uitat la Mekare. Asta suspectase şi ea.
"Îi dăm câţi putem!" a oftat regina.
Iarăşi s-a îmbujorat de ruşine, a prins o culoare extraordinară pe obrajii aceia palizi. Şi faţa regelui s-a împurpurat. Am înţeles, ca şi Mekare, că atunci când beau sângele victimelor simţeau cel mai pur extaz. Nicicând nu cunoscuseră o astfel de plăcere, nici în pat, nici la masa de banchet, nici la beţia din bere sau vin. De-aici le venea ruşinea. Nu era vorba de uciderea persoanelor, ci de monstruoasa hrană. De uriaşa plăcere. Ah, ce mai pereche formau!
Dar nu mă înţeleseseră corect.
"Nu, le-am explicat eu, nu-i vorba de asta, vrea să creaţi şi alte fiinţe ca voi! Vrea să intre şi în alţi oameni pe care să-i transforme în băutori de sânge, cum a intrat în rege; e mult prea uriaş ca să se mulţumească doar cu două trupuri. Setea voastră va deveni mai suportabilă doar atunci când o să mai faceţi alţi băutori de sânge, căci vor împărţi cu voi povara setei acesteia."
"Nu! a urlat Regina. E ceva de neconceput."
"Nu se poate ca problema să fie atât de simplă! a declarat regele. Doar am fost transformaţi amândoi în ace¬laşi moment teribil, când zeii noştri s-au războit cu demo¬nul acesta. E totuşi de conceput că zeii noştri s-au războit cu el şi că l-au învins."
"Nu cred c-aşa stau lucrurile", am spus eu.
"Ceea ce vrei să spui e că, dacă le dăm şi altora din sângele nostru, vor fi şi ei infectaţi în acelaşi fel?" a spus regina.
În aceeaşi clipă şi-a reamintit toate amănuntele catastrofei. Cum îi murea soţul, cum nu-i mai bătea inima, cum sângele ei îi cursese în gură.
"Dar n-am atâta sânge în mine să pot realiza una ca asta! a declarat ea. Sunt numai ce sunt!"
Apoi s-a gândit la sete şi la toate fiinţele care i-o poto¬liseră.
Noi ne-am dat seama de un lucru esenţial: că ea îi supsese tot sângele soţului ei înainte de a-i da de la ea, că numai în felul acela se putuse opera transformarea; că regele era în clipa aceea aproape mort şi mult mai recep¬tiv, căci propriul lui suflet aproape se desprinsese; de aceea fusese prins cu uşurinţă în tentaculele sale de Amel.
Fireşte, ei ne citeau gândurile.
"Nu cred ce spuneţi, a zis regele. Zeii n-ar fi putut permite una ca asta. Noi suntem regele şi regina din Kemet. Că-i un blestem sau o binecuvântare, această transmutaţie magică ne era hărăzită dinainte."
S-a scurs un moment în linişte. Apoi el a vorbit din nou, cu toată sinceritatea. "De ce nu înţelegeţi, vrăjitoare¬lor? Acesta ne era destinul. Ne-a fost scris să năvălim pe pământurile voastre, să vă aducem aici, pe voi şi pe demonul acesta, şi să ni se întâmple ce ni s-a întâmplat. Suferim, ce-i drept, dar acum suntem zei; suntem animaţi de un foc sfânt; şi ar trebui să mulţumim cerului pentru asta."
Am încercat să o împiedic pe Mekare să vorbească. Am strâns-o tare de mână. Dar ei ştiau deja ce-avea de spus. Singurul lucru care-i deranja era siguranţa ei.
"Probabil că această stare poate fi transmisă oricui, a spus ea, dacă se prezintă aceleaşi condiţii, adică femeia sau bărbatul respectiv să fie slăbiţi şi pe moarte, în aşa fel încât duhul să-i poată prinde sufletul."
Au rămas tăcuţi, privindu-ne. Regele a scuturat din cap. Regina s-a uitat în altă direcţie, dezgustată. Atunci regele a şoptit ceva:
"Dacă aşa stau lucrurile, probabil că unii vor încerca să ia aceasta de la noi!"
"Oh, da, a şoptit Mekare. Vă daţi seama? Cine n-ar vrea să fie nemuritor? Sigur că vor încerca. Cine nu vrea să trăiască veşnic?"
Faţa regelui a suferit atunci o schimbare. Păşea de colo până colo prin cameră. A privit-o pe soţia lui, care se uita la noi de parcă era gata să îşi piardă minţile, apoi i-a spus cu mare mare grijă:
"În cazul acesta ştim ce-avem de făcut. Nu e cu putinţă să creem o astfel de rasă monstruoasă! Ştim ce-avem de făcut!"
Regina şi-a acoperit urechile cu mâinile şi a început să • ţipe. Apoi a gemut, ca să sfârşească în răgete de agonie, cu degetele transformate parcă în gheare, cu ochii aţintiţi în tavan.
Mekare şi cu mine ne-am retras spre fundul camerei şi ne-am agăţat una de alta. Mekare a început să tremure, şi să plângă, eu, la rândul meu, am simţit urcându-mi-se lacri¬mile în ochi.
"Voi sunteţi de vină! a urlat regina, cu o voce cum nu mai auzisem vreodată de la o fiinţă umană. Când s-a apu¬cat să spargă totul în jur, ne-am dat seama că realmente poseda puterile lui Amel, căci era în stare de lucruri pe care o fiinţă umană nu le-ar fi putut face. Oglinzile erau aruncate până în tavan, mobilele aurite se făceau ţăndări sub pumnul ei. Vă blestem să umblaţi pentru eternitate doar printre demoni şi animale sălbatice, în lumea tene¬brelor, a urlat ea, pentru tot ce ne-aţi făcut. Creaturi abjecte ce sunteţi. Vrăjitoare. Voi şi demonul vostru! Ziceţi că nu voi l-aţi trimis pe capul nostru. Dar în inimile voastre asta doreaţi. Voi aţi trimis acest demon! A citit în inimile voastre, aşa cum o fac eu acum, şi a ştiut că ne doriţi răul!"
Regele a luat-o în braţe şi a încercat să o potolească, a sărutat-o, a lăsat-o să suspine pe pieptul lui. În cele din urmă, s-a desprins de el. Se uita iar la noi cu ochii plini de lacrimi sângerii.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:30 pm

"Minţiţi! a spus ea. Minţiţi, asta e, cum au făcut-o şi demonii voştri mai înainte. Cum credeţi că aşa ceva putea să se întâmple fără să ne fie scris? S-a întors spre rege. Nu vezi, vai ce proşti am fost să le ascultăm pe muritoarele astea, care n-au puterile noastre! Avem scuza că suntem zei prea tineri, trebuie să ne silim să-nvăţăm ce planuri ne-a hărăzit Cerul. Destinul nostru mi se pare limpede ― se vede în puterile pe care le-am căpătat."
N-am schiţat nici un gest la cele spuse de ea. Timp de câteva momente mi s-a părut chiar superb că ea reuşea să creadă în asemenea prostii. Eu credeam doar că duhul cel rău, Amel, idiotul acela fără minte, duhul acela imbecil, se încurcase în îmbinarea aceasta dezastruoasă si că lumea întreagă avea să plătească pentru faptele lui. Îmi revenea în minte avertismentul mamei. Îmi reveneau în memorie toate suferinţele. Apoi mi s-au strecurat în minte alte gânduri ― cum să-i distrugem pe rege şi pe regină ― care erau atât de puternici, încât am început să-mi scutur capul ţinut în mâini, să-ncerc să-mi limpezesc mintea, ca să nu le provoc mânia.
Dar regina nu ne mai dădea atenţie, urla cât putea după gardieni, să ne ia pe sus şi să ne ducă la închisoare, căci a doua zi voia să ne facă din nou proces în faţa întregii curţi.
Am fost arestate imediat; ascultându-i ordinele date printre dinţi, cu tot veninul zugrăvit pe faţă, soldaţii ne-au târât din cameră şi ne-au aruncat într-o celulă neluminată, ca pe orice prizonieri.
Mekare m-a luat de după umeri şi mi-a şoptit că până la răsăritul soarelui să nu ne gândim decât la nimicuri, ca să nu ne atragem vreo neplăcere; să stăm şi să cântăm toate cântecele pe care le cunoşteam, mergând prin celulă, ca nici măcar în vis să nu-i ofensăm cumva pe rege şi pe regină, de care i se făcuse o frică teribilă.
În viaţa mea n-o văzusem pe Mekare atât de înfri¬coşată. Mekare făcea parte dintre cei pe care, în general, mânia îi face să se agite ca nebunii; eu, dimpotrivă, aveam tendinţa de a mă arăta mai fricoasă, închipuindu-mi tot felul de grozăvii.
Când a venit dimineaţa şi a fost sigură că cei doi monştri se duseseră la culcare în culcuşul lor secret, a izbucnit în lacrimi.
"Eu sunt de vină, Maharet, mi-a spus ea. Totul s-a întâmplat din vina mea. Eu l-am trimis pe Amel împotriva lor. Am încercat să mă abţin; dar Amel mi-a citit în suflet. A fost exact aşa cum a zis regina."
Nu se mai potolea, învinuindu-se de toate necazurile. Ea îi vorbise lui Amel; ea îl încurajase, îl ambiţionase, îl flatase. Ea fusese cea care dorise ca toate necazurile cu putinţă să se abată asupra egiptenilor, iar el îi citise gândurile.
Am încercat să o consolez. I-am spus că nici una din noi nu putea să ţină perfect sub control ce simţeam în inimă; că Amel ne salvase deja o dată de la moarte; că nimeni nu putea să prevadă toate consecinţele acestor alternative, al acestor răscruci îngrozitoare, unde trebuia să ne alegem drumul; că acum trebuia să alungăm din capul nostru ideea c-am fi vinovate şi să nu mai privim decât în viitor. De pildă, cum am face să evadăm? Sau să-i influenţăm pe monştri aceia să ne dea drumul? Acum nici unul dintre spiritele noastre bune nu mai avea cum să-i sperie, nu mai era nici o şansă. Trebuia să ne gândim, să facem planuri, să facem ceva.
În cele din urmă, s-a întâmplat ce speram eu în secret să se întâmple: a apărut Khayman. Dar era mai slab şi mai abătut decât înainte.
"Cred că sunteţi pierdute, roşcatele mele, ne-a spus el. Regele şi regina au rămas în cea mai neagră disperare după cele spuse de voi; înainte să răsară soarele au mers să se roage în templul lui Osiris. Nu puteaţi să le daţi un pic de speranţă că vor reuşi să scape de acest blestem? Că oroarea asta va avea un sfârşit?"
"Khayman, există o singură speranţă, a şoptit Mekare. Duhurile pot să-mi fie martore că nu te împing să faci asta, ci că răspund la întrebare. Dacă vrei să mergi până la capăt, trebuie să distrugi suveranii. Trebuie să găseşti locul unde se ascund şi să laşi soarele să-i ardă, căci corpurile lor metamorfozate de curând nu-i suportă razele."
El s-a îndepărtat, îngrozit de ideea unei astfel de trădări. S-a uitat înapoi, a oftat, apoi ne-a spus: "Vrăjitoa¬relor, eu am mai văzut astfel de lucruri, dar nu am curajul să fac aşa ceva."
Pe măsură ce se scurgea timpul, treceam prin toate chinurile, căci eram sigure că ne vor trimite la moarte. Dar nu mai aveam regrete pentru cele spuse sau făcute. Aşa cum zăceam într-un colţ, îmbrăţişate, am continuat să cântăm toate cântecele pe care le cunoşteam din copilărie, am cântat tot ce învăţasem de la mama. Eu mă gândeam la fetiţa mea şi am încercat să o vizitez, să mă desprind de trup şi să mă duc în preajma ei, dar fără poţiunea magică n-am putut. Nu ştiam să o fac altfel.
A venit seara. Am auzit osanalele cântate de mulţime pe măsură ce se apropiau regele şi regina. Soldaţii au venit după noi. Am fost duse în marea curte descoperită a palatului, exact ca data trecută. Aici ne violase Khayman, dezonorându-ne, iar acum eram aduse cu mâinile legate în faţa aceloraşi spectatori.
Numai că acum era întuneric şi se puseseră lămpi pe sub arcadele care înconjurau curtea; pe florile de lotus sculptate la baza de sus a pilaştrilor jucau umbrele arun¬cate de lămpi, prevestind parcă numai rele. Jucau şi pe siluetele desenate pe pereţi. În fine, pe podium şi-au făcut apariţia regele şi regina. Toată adunarea a căzut în genunchi. Soldaţii ne-au forţat şi pe noi să îngenunchem. Apoi regina a făcut un pas înainte şi a vorbit.
Cu o voce tremurătoare, le-a spus supuşilor ei că se lămurise ce vrăjitoare rele eram, că din vina noastră venise în regatul lor demonul care-l chinuise pe Khayman şi care îşi încercase puterile chiar şi cu regele şi cu regina. Dar că, din fericire, marele zeu Osiris, cel mai vechi zeu al Egiptului, mai puternic chiar decât Ra, învinsese acest spi¬rit diabolic şi-i dotase pe măriile lor cu puterea lui celestă.
Pe vrăjitoare, însă, marele zeu nu le putea ierta pentru tulburările aduse poporului său iubit. Ceruse să fie pedepsite cu asprime.
"Mekare, pentru minciunile tale şi pentru felul în care comunici cu demonii, a spus ea, ţi se va smulge limba din gură. Iar ţie, Maharet, pentru răul pe care l-ai imaginat pentru noi şi pentru felul în care ai încercat să ne convingi să credem în el, ţi se vor scoate ochii din cap. Veţi fi legate una de alta toată noaptea, ca să vă auziţi văicăre¬lile, una nefiind în stare să vorbească, cealaltă incapabilă să vadă ceva. Mâine la prânz, veţi fi arse de vii în piaţa palatului, în faţa poporului întreg.
Să ştiţi cu toţii, răul nu va triumfa împotriva zeilor Egiptului, a regelui şi a reginei. Zeii ne-au privit cu bunăvoinţă şi ne-au acoperit de glorie drept rege şi regină a Cerurilor, având destinul de a face numai bine!"
Am rămas fără grai, auzindu-ne condamnarea; nu mai simţeam nici frică, nici tristeţe. Mekare a ridicat imediat glasul să o înfrunte. I-a speriat şi pe soldaţi, smulgându-se din mâinile lor şi făcând un pas înainte. Se uita la cerul înstelat când a vorbit.
În faţa curţii care murmura speriată, a declarat:
"Iau toate duhurile de martori, căci numai ele cunosc viitorul ― atât ceea ce va fi, cât şi ceea ce vreau eu! Află că eşti Regina Damnaţilor şi numai atât! Destinul tău este numai acela de a face rău, după cum ştii foarte bine! Dar eu am sji pun capăt acestui destin, chiar de va fi să revin dintre morţi pentru asta. Când vei ajunge la apogeul pute¬rilor tale, eu te voi învinge! Uită-te bine la mine, căci eu te voi răsturna. Uită-te bine la mine, căci mă vei mai vedea!"
N-a terminat bine de rostit acest jurământ, această profeţie, că duhurile, adunându-se, au început să facă vârtejuri de vânt, aşa că uşile palatului s-au deschis brusc şi nisipurile deşertului au umplut aerul.
Curtenii au început să ţipe de groază.
Dar Regina a urlat la soldaţi:
"Luaţi-o imediat şi tăiaţi-i limba, cum am poruncit!"
Cu toate că toţi curtenii se lipiseră de pereţi, de frică, soldaţii au avansat, au imobilizat-o pe Mekare şi i-au tăiat limba.
Îngrozită, am privit scena; am auzit-o icnind de durere. Apoi, cu o furie inimaginabilă, i-a împins pe sol¬daţi cu amândouă mâinile şi, aruncându-se în genunchi, a cules de pe jos limba tăiată, însângerată, şi a înghiţit-o înainte de a fi călcată în picioare sau aruncată.
Apoi soldaţii m-au înşfăcat şi pe mine.
Ultima scenă pe care am văzut-o: Akasha, arătându-mă cu degetul, cu nişte ochi care străluceau ca stelele. Şi faţa lui Khayman, pe obrajii căruia lacrimile curgeau şuvoi. Soldaţii mi-au apucat capul ca într-o menghină, mi-au tras pleoapele şi toată vederea mi s-a dus, în vreme ce şi eu plângeam, fără să scot vreun sunet.
Apoi brusc am simţit o mână caldă apuncându-mi-o pe-a mea şi am mai simţit ceva care mi-era pus în dreptul gurii. Khayman îmi presa pe buze ochii scoşi. I-am înghiţit imediat, pentru a nu fi pângăriţi sau aruncaţi la gunoi.
Vântul s-a înteţit; spiritele se zvârcoleau în jurul nostru, iar curtenii se împrăştiau în toate direcţiile, după câte auzeam. Unii tuşeau, alţii se înecau, mulţi ţipau, fugind de colo până colo, iar în timpul acesta regina îi implora să rămână liniştiţi. M-am întors să dau de Mekare şi i-am simţit capul pe umăr, părul pe obraz.
"Acum, pe rug cu ele!" a declarat regele.
"Nu imediat, nu, e prea devreme, a spus regina. Vreau să sufere!"
Aşa că am fost duse de-acolo, legate împreună şi lăsate singure, pe duşumea, într-o celulă.
Ore întregi palatul a fost bântuit de spirite; dar regele şi regina i-au calmat pe curteni, le-au explicat că n-au motive să se teamă. A doua zi, când soarele avea să ajungă la zenit, tot răul avea să piară din regat, aşa că spiritele n-aveau decât să se agite până atunci.
În cele din urmă, s-a calmat totul, nimic nu se mai mişca prin tot palatul, în afară de rege şi de regină; până şi gărzile din faţa celulei noastre dormeau.
Acestea sunt ultimele ore din viaţa mea, mă gândeam. Suferinţa ei va fi mai mare dimineaţă, căci ea mă va vedea pe mine pe rug, fără să poată măcar să urle. Am strâns-o în braţe pe Mekare. Mi-am pus capul pe pieptul ei. Aşa timpul a trecut.
Pe la vreo trei dimineaţa am auzit zgomote în faţa ce¬lulei. Se petrecea ceva violent: un gardian a scos un ţipăt ascuţit, apoi am auzit cum a căzut jos. Era clar că fusese ucis. Mekare s-a mişcat lângă mine. Am auzit cum s-a tras zăvorul uşii, apoi balamalele au scârţâit. Apoi de la Mekare mi-a parvenit un zgomot, ca un geamăt.
Intrase cineva în celulă, era Khayman, am ştiut-o datorită aceloraşi vechi puteri intuitive. Când ne tăia legăturile, am întins mâna şi i-am apucat-o pe a lui. Dar, în aceeaşi clipă, mi-am dat seama că nu mai era acelaşi Khayman! Apoi am înţeles.
"Te-au transformat şi pe tine! Au făcut din tine ace¬laşi monstru ca ei."
"Aşa e, a şoptit el cu o voce plină de amar şi de ură, dar şi cu o nouă nuanţă în glas, care nu mai avea nimic omenesc. Mi-au făcut-o! Au vrut să facă o încercare, de aceea au făcut-o! Au vrut să vadă dacă aţi spus adevărul! Acum duhul acela rău se află şi-n mine."
Mi se părea că plânge, îi ieşea din piept un sunet uscat. I-am simţit puterea pe care o avea acum în degete, căci, strângându-mă de mână, mi-o strivea de-a dreptul, fără să vrea.
"Vai, Khayman, i-am răspuns eu, plângând. Ce trădare din partea celor pe care i-ai servit cu atâta credinţă."
"Ascultaţi-mă, amândouă, vrăjitoarelor! a continuat el cu vocea aceea guturală şi plină de mânie. Vreţi să pieriţi mâine pe rug, în faţa unei gloate ignorante, sau vreţi să vă bateţi cu acest spirit rău? Vreţi să fiţi egalele şi duşman¬cele lui jurate pe pământ? Căci ce altceva stăvileşte pute¬rea celor puternici, dacă nu puterea altora la fel de puternici ca ei? Cine-l înfrânge pe oştean, dacă nu tot un oştean de aceeaşi valoare? Spuneţi, vrăjitoarelor, dacă ei au putut să mă transforme pe mine, n-ar fi cu putinţă să o fac şi eu cu voi?"
Eu m-am tras înapoi imediat, am vrut să mă îndepărtez de el, dar nu mi-a dat drumul. Nu ştiam dacă era cu putinţă. Dar ştiam că nu voiam aşa ceva.
"Maharet, mi-a zis el. Vor crea o rasă nouă de acoliţi dacă nu sunt învinşi, şi cine-ar mai putea să-i înfrângă dacă nu cineva cu forţe egale?"
"Nu, mai bine mor", am spus eu, văzându-mă deja în flăcări pe rug. Nu, era de neiertat. Aveam să fiu lângă mama chiar a doua zi, aveam să părăsesc definitiv locurile acelea, nimic nu mă putea face să rămân.
"Tu ce crezi, Mekare? a întrebat el. O să încerci să realizezi blestemul pe care l-ai pronunţat sau o să mori, lăsând asta pe seama duhurilor care te-au dezamăgit încă de la început?"
Iarăşi s-a auzit vântul care străbătea palatul, uşile exte¬rioare s-au zbătut, nisipul s-a izbit de ziduri. Din cori¬doare s-a auzit cum fugeau servitorii de colo-colo, cum se ridicau din paturi cei adormiţi. Se auzeau tânguielile spiri¬telor pe care le iubisem cel mai mult, sunete slabe, găunoase, inumane.
"Păstraţi-vă calmul, le-am spus amândurora, eu nu sunt de acord. Nu am de gând să las acest spirit rău să intre în mine."
Cum rămăsesem aplecată, cu capul sprijinit de pere¬tele celulei, hotărâtă că trebuie să mor, mi-am dat seama că infernala tranzacţie era în curs chiar în celula aceea strâmtă. Mekare îşi alesese soarta, împotriva avertismen¬telor spiritelor bune. Am întins mâna şi am dat de corpu¬rile lor, împreunate ca într-un act de dragoste, iar când am încercat să-i separ, Khayman mi-a dat o lovitură din care am leşinat.
Nu trecuseră decât câteva minute când m-am trezit din leşin. Prin aer se auzeau gemetele duhurilor. Ele ştiau rezultatul înaintea mea. Vântul s-a potolit; întunericul n-a mai fost tulburat de nimic; palatul s-a cufundat din nou în tăcere.
Atunci am simţit atingerea mâinilor reci ale surorii mele. Am auzit un sunet ciudat care semăna cu un râs; oare cei fără limbă pot să râdă? Eu încă nu luasem nici o hotărîre. Ştiam doar că vieţile noastre fuseseră întotdeauna similare; că eram gemene şi fiecare era oglinda celeilalte; două trupuri, dar un singur suflet. Stăteam în întunericul fierbinte din celula aceea strâmtă, eram în braţele surorii mele, dar pentru prima oară ea era schimbată; nu mai for¬mam aceeaşi fiinţă, şi totuşi da. Apoi i-am simţit gura pe gât, am simţit cum încearcă să-mi rupă pielea; dar Khayman a apucat un cuţit şi a făcut treaba în locul ei. Pentru mine a început marele leşin.
Ah, ce momente divine! Am revăzut cu ochii minţii superbele culori argintii ale cerului când sora mea, în faţa mea, întindea mâinile spre cer, zâmbitoare, şi se pornea ploaia. Dansam împreună în ploaie, ne înconjura tot poporul nostru, călcam pe iarba udă cu picioarele goale, apoi se auzea tunetul, iar cerul era brăzdat de fulgere, de parcă sufletele noastre scăpau de sub o mare povară dure¬roasă. Ude până la piele, ne duceam tocmai în fundul peşterii, aprindeam o lampă mică şi priveam din nou ve¬chile desene de pe pereţii ei, făcute de toate generaţiile de vrăjitoare dinaintea noastră; ne strângeam una lângă alta, ascultând zgomotul îndepărtat al ploii, şi ne pierdeam în desenele acelea care reprezentau vrăjitoarele dansând; şi luna care apărea prima dată pe cerul nopţii.
Khayman mi-a dat primul din sângele lui magic; apoi soră-mea; apoi din nou Khayman. Ştiţi cu toţii ce mi s-a întâmplat. Ce nu ştiţi însă, e ce poate să reprezinte Darul întunecat pentru o oarbă. În întunericul opac au început să danseze scântei, apoi lucrurile din jur au început să prindă un contur luminos, pulsatoriu; ca atunci când, închizând ochii, păstrezi pe retină imaginile pe care le-ai privit la o lumină puternică.
Mă puteam efectiv mişca prin întuneric. Am întins mâna şi am verificat dacă era exact ceea ce vedeam. Uşa, peretele; apoi coridorul din faţa mea; o clipă mi-a apărut în faţa ochilor o hartă întreagă a drumului din faţă.
Totuşi, noaptea părea extrem de liniştită; nu se mai simţea nimic inuman prin preajmă. Duhurile dispăruseră cu desăvârşire.
Şi nicicând, absolut nicicând, n-au mai revenit. Nu mi-au mai răspuns nici la întrebări, nici la chemări. Stri¬goii celor morţi îmi apăreau încă, dar nu spiritele, ele au dispărut pentru totdeauna.
Dar atunci, pe loc, nu mi-am dat seama că am fost abandonate, nu mi-am dat seama nici în orele sau în pri¬mele nopţi care au urmat.
Mă uimeau atâtea lucruri; atâtea lucruri mă umpleau de tristeţe sau de bucurie.
Cu mult înainte de răsăritul soarelui, ne ascunsesem, la fel ca regele şi ca regina, în adâncurile unui mormânt.
Khayman ne-a adăpostit chiar în interiorul mormântului tatălui lui, în care fusese readus bietul cadavru pângărit. Între timp, băusem primele înghiţituri de sânge de la un muritor. Cunoscusem extazul care-i făcea pe rege şi pe regină să roşească de ruşine. Dar nu îndrăznisem să fur ochii victimei, în momentul acela nici nu-mi trecuse prin cap că aşa ceva ar putea să meargă.
De-abia după cinci nopţi am făcut descoperirea aceasta şi am început să văd la fel cum vede cu-adevărat un băutor de sânge pentru prima oară.
Eram de-acum departe de capitala regală, plecasem spre nord imediat ce se lăsase noaptea.
La fiecare popas Khayman iniţia alte şi alte persoane, invitându-le să se ridice împotriva regelui şi a reginei care pretindeau că erau unicii deţinători ai Darului întunecat, asta nefiind decât cea mai cumplită dintre multiplele lor minciuni.
Vai, ce furie l-a chinuit în nopţile acelea pe Khayman! Oricine îi cerea, căpăta puterile noastre supraomeneşti, chiar dacă era slăbit în ultimul hal şi de-abia se mai ţinea pe picioare pe lângă noi. Legământul pe care-l făcuse era să creeze cât mai mulţi duşmani ai regelui şi ai reginei, de puteri egale. Oare câţi băutori de sânge au fost astfel creaţi în acele săptămâni necugetate, monştri al căror număr avea să se multiplice pentru a participa la luptele la care visa Khayman?
Dar atât evadarea, cât şi rebeliunea noastră au fost sortite eşecului în această primă fază. Aveam să fim în curând separaţi pentru vecie, Khayman, Mekare şi cu mine.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:31 pm

Regele şi regina, îngroziţi din cauza dezertării lui Khayman şi suspectând că ne-a dat şi nouă aceleaşi puteri magice, au trimis după noi soldaţii, care ne puteau căuta atât ziua cât şi noaptea. Datorită faptului că ne hrăneam cu lăcomie, pofta cea nouă fiind greu de potolit, lăsam urme uşor de găsit prin satele de pe marginea fluviului, pe unde treceam, sau prin taberele de pe dealuri.
În cele din urmă, la nici două săptămâni după ce părăsisem palatul regal, am fost prinşi de mulţime chiar în faţa porţilor oraşului Saqqâra, la mai puţin de două nopţi de drum până la mare.
Dacă am fi ajuns măcar la mare! Dacă am fi putut rămâne împreună. Lumea se născuse din nou pentru noi în beznă. Ne iubeam cu disperare. Ne povesteam cu dispe¬rare toate senzaţiile la lumina lunii.
La Saqqâra ni se întinsese o cursă. Khayman a reuşit să se descătuşeze, dar şi-a dat seama că pe noi nu ne putea salva. A luat atunci calea munţilor ca să aştepte momen¬tul propice, care n-a mai venit niciodată.
Noi două am fost înconjurate de soldaţi, dacă mai ţineţi minte ce-aţi văzut în visele pe care le-aţi avut. Ochii mi s-au scos din nou, iar teama pe care o aveam acum era rugul, căci numai focul ne-ar fi putut distruge; în fine, ne rugam la toate puterile invizibile să ne acorde eliberarea finală.
Dar regele şi regina se temeau să ne distrugă trupu¬rile. În definitiv, crezuseră ce le spusese Mekare despre duhul rău care ne infectase acum pe toţi şi se temeau să nu resimtă ei înşişi durerile la care ne-ar pedepsi pe noi. Fireşte, varianta asta nu era valabilă, dar cine putea şti pe atunci ceva?
Aşa se face că am fost închise în sarcofage de piatră, după cum v-am povestit. Una să fie dusă spre răsărit, cea¬laltă spre apus. Plutele fuseseră deja construite, să ne dea drumul pe apele oceanului. Cu toată orbirea mea, le-am văzut; am fost purtate pe ele şi, citind în minţile celor ce ne capturaseră, mi-am dat seama care era planul. Am ştiut şi că nu era cu putinţă să fim salvate de Khayman, căci călătoria noastră avea să continue zi şi noapte.
Când m-am trezit, eram în derivă pe valurile mării. Timp de zece zile am rătăcit cu pluta pe mare, după cum v-am mai spus. Am suferit cumplit de foame, dar şi de groază să nu se ducă la fund sarcofagul şi să fiu îngropată pe veci, fără să pot muri. Dar n-a fost să fie aşa. Când, în fine, am fost aruncată pe ţărm, pe coasta estică, în sudul Africii, am pornit imediat în căutarea lui Mekare, începând traversarea continentului către vest.
Timp de câteva secole am tot căutat-o, de la punctul cel mai sudic al unui continent, până la cel mai nordic al altuia. Am căutat-o până în nordul Europei. Am umblat pe toate plajele stâncoase, până în insulele cele mai nordice, până am ajuns la cele mai îndepărtate platouri acoperite de gheţuri veşnice şi de zăpadă. Totuşi, iarăşi şi iarăşi, mă întorceam în satul nostru, şi-am să vă spun în curând şi partea aceasta a poveştii, căci pentru mine e foarte important să o cunoaşteţi, după cum veţi vedea.
În tot acest timp am întors definitiv spatele Egiptului; am întors spatele regelui şi reginei.
Cu mult mai târziu am aflat că metamorfoza lor fusese transformată într-o adevărată religie; că treceau drept reîncarnarea zeului Osiris şi a zeiţei Isis şi că miturile acestora fuseseră ajustate ca să le servească lor.
Regele era Osiris, care devenise zeul infernului, căci nu putea să apară decât noaptea. Regina era Isis, Mama, care pune una lângă alta bucăţile corpului dezmembrat al soţului şi-i dă din nou viaţă.
Aţi citit în cartea lui Lestat, conform celor ce-i fuse¬seră povestite de Marius, cum zeii sângelui, creaţi de Mamă şi de Tată, îi sacrificau pe răufăcători în sanctuare ascunse în dealurile din Egipt; cum această religie s-a per¬petuat până la venirea lui Hristos.
Aţi mai aflat şi de reuşita rebeliunii puse la cale de Khayman împreună cu creaturile sale, egale în puteri cu suveranii, care s-au ridicat contra Mamei şi Tatei; aţi aflat de toate războaiele duse între băutorii de sânge din lumea întreagă. Akasha însăşi i-a făcut aceste revelaţii lui Marius, iar Marius, lui Lestat.
În secolele acelea a apărut şi legenda gemenelor; căci soldaţii egipteni care au fost martorii evenimentelor ce se petrecuseră ― de la masacrul poporului nostru până la capturarea noastră finală ― au povestit totul. Legenda gemenelor a fost chiar pusă pe papirus ceva mai târziu de către scribii egipteni. Exista credinţa că, într-o zi, Mekare avea să reapară să o detroneze pe Mamă şi că toţi băutorii de sânge din lume aveau să piară o dată cu ea.
Toate acestea s-au petrecut fără ştiinţa sau contribuţia mea, căci eu eram de mult departe de astfel, de lucruri.
Doar după trei mii de ani m-am întors în Egipt, ano¬nimă sub vălurile mele negre, să văd cu ochii mei ce deve¬niseră Mama şi Tata ― nişte statui imobile, încătuşate sub pietrele templului lor subteran, doar cu capul şi gâtul expuse, cu ochii privind în gol. Păziţi de preoţi băutori de sânge, deveniseră izvorul nemuririi pentru tinerii novici.
Doream să mă înfrupt? m-a întrebat tânărul preot băutor de sânge. În cazul acesta, trebuia să fac apel la Vârstnici şi să jur credinţă cultului secular, demonstrând că sunt o fiinţă pură, nu vreo răufăcătoare cu intenţii egoiste. Să mori de râs, nu alta.
Dar ce teribil spectacol prezentau cei doi, cu ochii lor fixaţi în gol! Le-am murmurat numele, Akasha, Enkyl, însă n-au avut nici cea mai slabă sclipire în ochi, nici cea mai mică tresărire a pielii.
Aşa erau de când îi pomeniseră cu toţii, aşa mi-au spus preoţii; nici unul nu mai ştia măcar dacă miturile iniţiale conţineau vreun strop de adevăr. Noi ― primii copii nu mai aveam alt nume decât Prima Generaţie, care îi adu¬sese pe lume pe rebeli; legenda gemenelor era complet uitată; nimeni nu mai cunoştea numele de Khayman, de Mekare sau de Maharet.
Aveam să-i mai văd o singură dată după aceea. După trecerea a încă o mie de ani. Tocmai avusese loc marele incendiu de la Alexandria, iar Vârstnicul ― după cum a povestit Lestat în carte ― hotărâse să-i distrugă pe Mamă şi Tată, punându-i la soare. Nu li se întâmplase altceva decât că li se bronzase pielea de la soare, cum a povestit şi Lestat, atât de mare devenise rezistenţa lor. Căci, deşi tre¬buie să dormim neajutoraţi ziua, cum ştiţi, lumina în sine nu mai e atât de ucigaşă o dată cu vârsta.
Dar peste tot prin lume, cei mai tineri dintre băutorii de sânge izbucniseră în flăcări în acele ore cât ei stătuseră la soare în Egipt; cei vârstnici suferiseră cu mult mai puţin, doar li se înnegrise pielea. Dragul meu Eric avea pe atunci cam o mie de ani şi trăia împreună cu mine în India; în orele acelea interminabile a suferit de arsuri severe. A avut nevoie de mult sânge de la mine ca să se restabilească. Eu însămi n-am suferit decât de aceeaşi bronzare a pielii şi, deşi am avut mari dureri timp de multe nopţi, rezultatul a fost ciudat: treceam mult mai uşor drept fiinţă umană printre muritori, având pielea mai închisă la culoare.
Cu multe secole mai târziu, sătulă de paloarea pielii mele, aveam să rămân în mod deliberat la soare să mă bronzez. O s-o mai fac, probabil, cândva.
Fenomenul rămânea totuşi un mare mister pentru mine când s-a întâmplat prima dată. Voiam doar să aflu de ce văzusem în vis atâtea flăcări, de ce auzisem atâtea urlete ale celor ce piereau, de ce propriile mele creaţii, la care ţineam, dispăruseră în acest mod abominabil.
Aşa că am plecat din India spre Egipt, care mi-a fost dintotdeauna un loc nesuferit. Atunci am auzit şi de Marius, un tânăr băutor de sânge de la Roma, care, în mod miraculos, nu suferise nici o arsură şi care venise şi-i furase pe Mama şi Tata din Alexandria, pentru a-i duce într-un loc sigur, unde să nu mai poată nimeni să-i ardă, nici pe ei ― nici pe noi ― vreodată.
N-a fost greu să aflu unde era Marius. După cum v-am spus, la început noi nu puteam comunica unul cu altul. Apoi, cu trecerea timpului, am putut să-i auzim pe cei tineri, ca şi cum ar fi fost nişte muritori. Am descoperit, la Antiohia, casa lui Marius, un adevărat palat, în care ducea o existenţă de patrician roman, chiar dacă în ultimele ore ale nopţii îşi încolţea şi el victimele umane pe străduţele dosnice.
O făcuse deja nemuritoare pe Pandora, pe care o adora mai presus decât orice pe lume. Pe Mamă şi pe Tată îi ascunsese într-o criptă, făcută de mâinile lui din marmură de Carrara, pardosită cu mozaic, unde lăsa să ardă tămâie şi esenţe fine, ca într-un templu, de parcă ar fi fost cu adevărat nişte zei.
Am aşteptat momentul potrivit. Când, împreună cu Pandora, a plecat după victime, am intrat fără greutate în casă, făcând să se deschidă zăvoarele de la distanţă.
În fine, şi Mama şi Tata aveau amândoi pielea ceva mai închisă la culoare, ca şi mine, dar erau la fel de superbi şi de lipsiţi de viaţă ca în urmă cu o mie de ani. Erau aşezaţi pe un soi de tron, pe care aveau să şadă, în acelaşi fel, timp de două mii de ani, după cum ştiţi cu toţii. M-am apropiat şi i-am atins. Am dat în ei. Nici nu s-au clintit. Apoi am făcut experienţa pe care-o doream: cu lama lungă a unui pumnal am străpuns pielea Mamei, devenită un înveliş elastic, ca şi pielea mea. Am străpuns acel trup nemuritor care devenise deopotrivă indestructibil şi de o fragilitate înşelătoare, lama a intrat până la inimă. Am tăiat în stânga şi-n dreapta înăuntrul inimii, apoi m-am oprit.
Un moment i-a curs sânge de o mare vîscozitate; o clipă chiar inima a încetat să mai bată; apoi rana a început să se reînchidă, iar sângele scurs s-a întărit ca chihlimba¬rul, chiar sub ochii mei.
Ce era mai important, era faptul că am simţit în mine momentul când i se oprise inima, că mă luase ameţeala, că-mi pierdusem aproape cunoştinţa, mergând până la a simţi aripa morţii. Fără îndoială că, din nou, prin lumea întreagă, băutorii de sânge simţiseră acelaşi lucru, poate că pentru cei tineri fusese îngrozitor, fusese un şoc care-i făcuse să se prăbuşească pe jos. Miezul fiinţei lui Amel era în continuare înăuntrul ei; teribila arsură şi tăieturile de pumnal arătau limpede că ceea ce-i animă pe băutorii de sânge rezidă numai şi numai în corpul ei şi că aşa va fi întotdeauna.
Aş fi distrus-o chiar atunci dacă n-ar fi stat altfel lucrurile. Aş fi făcut-o bucăţele, căci scurgerea timpului, chiar milenară, nu-mi putuse şterge setea de răzbunare şi ura contra ei pentru ceea ce făcuse poporului meu şi pentru separarea de Mekare, jumătatea mea, oglinda mea.

Ce nemaipomenit ar fi fost dacă atâtea secole mi-ar fi dat înţelepciunea iertării; dacă mi s-ar fi deschis sufletul spre înţelegerea lucrurilor petrecute cu mine şi cu popo¬rul meu.
Adevărul e că numai sufletul omenesc este în stare să tindă spre perfecţiune peste secole, doar oamenii învaţă din faptele trecutului cum să iubească şi cum să ierte. Eu rămân legată de trecut cu lanţuri pe care nu le pot rupe.
Înainte de a pleca, am şters orice urmă a trecerii mele pe acolo. O oră întreagă am rămas să mă uit la cele două statui, la cele două fiinţe abominabile care cu atâta vreme în urmă aduseseră dezastrul asupra poporului meu şi ne făcuseră atâta rău mie şi surorii mele şi care, la rândul lor, trecuseră printr-o astfel de catastrofă.
"Dar n-ai avut câştig de cauză, în cele din urmă, i-am spus Akashei. Nici cu soldaţii tăi, nici cu toate săbiile lor. Fiica mea, Miriam, a supravieţuit, continuând sămânţa neamului meu prin timp; iar dacă pe tine, devenită acum statuie mută, asta te lasă rece, pentru mine înseamnă totul."
Vorbele mele erau adevărul curat. Dar o să ajung curând şi la partea aceasta a istoriei familiei mele. Să ter¬min acum cu povestea unicii victorii a Akashei: aceea că Mekare şi cu mine nu ne-am regăsit niciodată.
Cum vă spuneam, în toate căutările mele n-am dat niciodată de vreun bărbat, femeie sau băutor de sânge care să o fi văzut pe Mekare sau să fi auzit de ea. Am căutat-o prin toate ţările pământului la un moment sau altul. Dar era dispărută pentru mine, de parcă ar fi înghiţit-o marea de la apus pe veci; aşa că pe veci am rămas ca o jumătate de fiinţă în căutarea celeilate jumătăţi, pentru a fi din nou întreagă.
Cu toate acestea, în primele secole am ştiut că Mekare era în viaţă. Erau momente în care-i simţeam suferinţa, cum se întâmplă între gemeni. Erau momente când, ca prin vis, simţeam dureri inexplicabile. Acestea ţin de natura umană a gemenilor. Pe măsură ce corpul mi s-a transformat şi fiinţa umană din mine s-a topit, lăsând locul acestui ţesut nemuritor cu mult mai rezistent, am pierdut încetul cu încetul toate legăturile simple, umane, cu sora mea. Dar am ştiut, am ştiut că era în viaţă.
Îi vorbeam, parcurgând plajele goale de una singură, privind peste marea îngheţată. Pe Muntele Carmel, în grotele noastre, am desenat în mai multe tablouri toată istoria noastră, cu toate suferinţele, aşa cum aţi văzut şi voi în visele voastre.
După secole mulţi cercetători au dat de grotele acelea şi au văzut desenele; după aceea au fost din nou date uitării şi iarăşi redescoperite.
Apoi, la un moment dat, în acest secol, un tânăr arheolog, auzind de ele, a urcat într-o zi pe Muntele Carmel să le viziteze cu o lanternă în mână. La vederea desenelor făcute de mine cu atâta vreme în urmă, a sărit în sus de emoţie, căci mai văzuse aceleaşi imagini într-o altă grotă, peste ocean, în munţii de deasupra junglelor din Peru.
A trecut multă vreme până mi-a ajuns la urechi vestea despre descoperirea aceasta. El călătorise peste tot, prezentând probele descoperirii sale: fotografii ale picturilor rupestre, identice în Lumea Veche şi în Lumea Nouă, precum şi un vas scos din depozitul unui muzeu, o piesă veche datând dintr-o epocă uitată, în care legenda geme¬nelor mai circula încă.
Nu vă pot explica ce durere şi ce bucurie am simţit în acelaşi timp, la vederea fotografiilor desenelor descope¬rite de el într-o peşteră nu prea adâncă din Lumea Nouă.
Mekare desenase aceleaşi lucruri ca şi mine; creierul, inima şi mâna ei, atât de asemănătoare cu ale mele, expri¬maseră în desene aceleaşi suferinţe şi dureri. Existau doar diferenţe infime. Dovada era covârşitoare.
Pluta pe care era Mekare fusese purtată de valurile oceanului apusean până la un teritoriu necunoscut mie pe vremea aceea. Cu secole înainte ca vreun picior de om să străbată partea sudică a acelui continent acoperit de jun¬gle, Mekare eşuase acolo şi probabil că trecuse prin cea mai mare singurătate cu putinţă. Oare câtă vreme a rătăcit printre păsări şi animale înainte de-a vedea o singură faţă de om?
Durase secole sau milenii această izolare de neconceput? Sau găsise imediat fiinţe umane care să-i dea curaj sau care să fugă de ea îngrozite? Sau poate că sora mea îşi pierduse minţile cu mult înainte ca sarcofagul să ajungă pe ţărmul sud-american? La întrebările acestea n-am avut niciodată răspuns.
Tot ce ştiam era că rătăcise prin locurile acelea cu mii de ani înainte şi că ea desenase scenele acelea, la fel cum făcusem şi eu.
Fireşte, i-am oferit acestui arheolog mijloacele mate¬riale pentru continuarea cercetărilor asupra legendei gemenelor. Am fost în persoană în America de Sud. Am urcat împreună cu Eric şi cu Mael coasta muntoasă din Peru, la lumina lunii, şi am văzut desenele surorii mele. Erau extrem de vechi, cu siguranţă că fuseseră făcute în cursul primei sute de ani de la separarea noastră, poate chiar mai puţin.
Dar n-am mai găsit nici o altă mărturie că Mekare trăia sau că umbla prin junglele Americii de Sud, sau oriunde altundeva în lume. Era oare atât de adânc îngro¬pată în pământ, încât semnalele reunite, trimise de Eric şi de Mael, nu ajungeau până la ea? Dormea şi ea în fundul vreunei peşteri, ca o statuie albă, privind cu ochii în gol, cu straturi de praf depunându-se pe ea?
Nu pot concepe una ca asta. Nu pot să suport gândul acesta.
Ştiu doar, cum ştiţi şi voi, că acum s-a ridicat şi umblă. S-a scuturat de lungul ei somn. Oare tot cântecele lui Lestat au trezit-o şi pe ea? Melodiile acelea transmise electronic prin toate colţurile lumii? Sau poate au trezit-o gândurile miilor de băutori de sânge care le-au auzit, le-au supus interpretărilor lor, sau, pur şi simplu, au avut o reacţie la ele? Sau poate a trezit-o avertismentul trimis de Marius că Mama e în picioare?
E cu putinţă să fi fost o combinaţie din toate aceste semnale, dându-i a înţelege că a venit momentul să împlinească vechiul blestem. Nu ştiu ce să vă spun. Ştiu doar că înaintează spre nord, că nu umblă pe o cale dreaptă şi că toate încercările mele de a o găsi, cu ajutorul lui Eric şi a lui Mael, au eşuat.
Nu pe mine mă caută. Sunt absolut convinsă. O caută pe Mamă. Drumurile întortocheate ale Mamei o fac să-şi schimbe tot timpul direcţia.
Dacă acesta îi e scopul, o să o găsească! Sunt sigură că o va găsi! Probabil o să îşi dea seama că şi ea poate să zboare, cum face Mama, şi va traversa într-o clipită orice distanţă când va face descoperirea.
Dar o va găsi. O ştiu. Alt sfârşit nu e cu putinţă. Ori piere Mekare; ori Mama piere şi, o dată cu ea, noi toţi.
Puterile lui Mekare sunt egale cu ale mele, dacă nu mai mari. Sunt egale cu cele ale Mamei; din faptul că şi-a pierdut minţile poate că s-a născut în ea o ferocitate pe care nimeni n-o poate acum nici măsura, nici înţelege.
Nu sunt dintre cei care cred în blesteme; nici în profeţii; duhurile care m-au învăţat să cred în toate acestea m-au părăsit cu mii de ani în urmă. Mekare cre¬dea în acel blestem când l-a făcut. Ţâşnea din adâncul fiinţei ei; ea i-a fost motorul. Astăzi, visele ei nu fac decât să amintească începutul poveştii, sursele urii ei, care i-a hrănit, cu siguranţă, dorinţa de răzbunare.
Mekare poate să provoace împlinirea blestemului; şi poate că e mai bine pentru toată lumea. Dacă ea n-o distruge pe Akasha, şi dacă noi n-o distrugem, care va fi rezultatul? Acum cunoaştem unele dintre isprăvile maca¬bre ale Mamei prin lume. Dar cum ar putea oare omeni¬rea să pună capăt unui fenomen pe care nu îl înţelege? Cum să înţeleagă că are puteri neînchipuite, dar că e totuşi vulnerabilă? Că-i poate zdrobi pe alţii, dar că şi corpul ei poate fi făcut bucăţi? Că se poate deplasa zburând, că poate citi gândurile oricui şi că poate incendia totul, putând însă să fie şi ea arsă?
Se pune şi întrebarea cum să o oprim, salvându-ne pe noi. Eu vreau să trăiesc, aşa cum am vrut dintotdeauna. Nu vreau să-nchid ochii şi să nu mai ştiu nimic despre lume. Nu vreau ca cei pe care-i iubesc să păţească ceva. Chiar şi pentru cei tineri, care trebuie să ucidă ca să trăiască, încerc să găsesc o cale să-i apăr. E rău ce fac? Sau poate noi nu formăm o specie şi nu manifestăm dorinţa normală a oricărei specii de a-şi continua existenţa?
Cântăriţi singuri ce v-am povestit despre Mamă. Ce v-am spus despre sufletul pe care-l avea, ca şi despre natura demonului care şi-a găsit locaş în trupul ei, topin-du-şi miezul în substanţa ei vitală. Gândiţi-vă la natura acestui mare spirit invizibil care-i animă pe toţi băutorii de sânge, pe toţi câţi au existat vreodată.
Fiinţele noastre nu sunt decât aparate de recepţie ale energiei acestui spirit; suntem un fel de aparate de radio care receptează undele invizibile şi le transformă în sunete. Trupurile noastre nu formează decât o coajă pen¬tru această energie. Cum atât de bine a zis cândva Marius, suntem fructe pe acelaşi vrej.
Examinaţi singuri acest mister. Poate că, dacă reuşim să facem un examen corect, vom reuşi să găsim şi soluţia salvării noastre.
Am să vă rog să reflectaţi la încă un lucru privitor la povestea noastră; poate lucrul cel mai important pe care l-am învăţat eu vreodată.
Pe vremuri, când sora mea şi cu mine conversam cu duhurile în munţii noştri, ce muritor ar fi considerat că manifestările lor n-au importanţă? Până şi noi eram prizo¬niere ale puterilor lor şi credeam că e de datoria noastră să ne folosim darul de vrăjitoare pentru a face bine popo¬rului nostru, aşa cum şi-a imaginat mai târziu şi Akasha.
Mii de ani sufletul omenesc a fost impregnat de cre¬dinţele ferme în puterile supranaturale. Au fost timpuri când aş fi zis că ele constituiau un ingredient natural, chi¬mic, al umanităţii, ceva fără de care omenirea n-ar fi putut prospera, n-ar fi putut nici măcar supravieţui.
După aceea am fost fără încetare martori ai apariţiei diverselor culturi şi religii, plictisitoarele proclamări ale unor apariţii şi miracole care făceau să se nască crezuri inspirate de aceste evenimente.
Umblaţi prin Asia şi prin Europa, vizitaţi vechile tem¬ple, vizitaţi catedralele care încă mai răsună de imnurile închinate Dumnezeului creştinătăţii. Plimbaţi-vă prin mu¬zeele din toate ţările lumii: ceea ce veţi vedea sunt numai picturi şi sculpturi religioase care uimesc şi mângâie sufle¬tul.
Ce grandioasă reuşită! Întreaga maşinărie a culturii, având drept combustibil credinţele religioase.
Totuşi, ce mare a fost preţul plătit pentru credinţa care galvanizează popoarele, făcându-le să se războiască între ele; care împarte harta lumii între învingători şi învinşi; care decimează pe adoratorii altor zei.
În ultimele sute de ani s-a petrecut un adevărat mira¬col care nu are nimic de a face cu spiritele şi apariţiile sau cu vocile din ceruri care-i spun una sau alta vreunui zelos!
Am putut cu toţii observa apariţia treptată la om a unei rezistenţe la ideea că miraculosul ar exista; un scepti¬cism în privinţa operei spiritelor sau al celor care pretind că vorbesc cu ele, că înţeleg ce spun şi că pot comunica apoi adevărurile aflate.
Am putut observa cum umanitatea a abandonat înce¬tul cu încetul tradiţiile bazate pe revelaţii şi a căutat adevăruri etice bazate pe raţiune; cum a început un mod de viaţă fondat pe respectul forţelor fizice şi psihice pe care le posedă fiecare om în parte.
O dată cu această pierdere a respectului faţă de intervenţia supranaturalului şi a credulităţii în tot ce-i spirit, a apărut epoca cea mai luminată din toate timpurile; acum bărbaţii şi femeile nu-şi mai caută inspi¬raţia pe tărâmul invizibilului, ci pe cel al umanităţii ― o-mul fiind atât trup cât şi suflet, având atât o parte invizibilă cât şi una vizibilă, fiind de natură concretă, dar şi transcendentală.
Mediul, clarvăzătorul, vrăjitoarea, ori cum veţi vrea să-i ziceţi, nu mai are nici o utilitate, de asta sunt convinsă. Spiritele nu ne mai pot oferi nimic. Pe scurt, am depăşit propria noastră tendinţă de a fi sensibili la această nebu¬nie, progresăm spre o perfecţiune pe care lumea n-a mai cunoscut-o până acum.
Cuvântul s-a întrupat în cele din urmă, ca să parafra¬zez vorbele biblice, pline de misterul lor; cuvântul a devenit înţelepciune, iar întruparea este recunoaşterea nevoilor şi a dorinţelor pe care le împărtăşesc toţi oamenii.
Ce i-ar putea aduce regina noastră lumii acesteia, intervenind? Ce are ea de oferit, când nimeni nu mai poate crede nici măcar în existenţa ei, când a fost departe de tot, timp de atâtea şi atâtea secole?

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:32 pm

Acţiunea ei trebuie oprită, Marius are dreptate; cine ar putea să nu fie de acord? Trebuie să fim gata să ne unim forţele cu ale lui Mekare, nu să o împiedicăm, chiar dacă înseamnă propriul nostru sfârşit.
Daţi-mi voie acum să vă aduc la cunoştinţă ultima parte a poveştii mele, parte care aruncă întreaga lumină asupra ameninţării pe care o reprezintă Mama pentru noi toţi.
Cum v-am mai spus, Akasha nu a reuşit să-mi distrugă total neamul. Familia mea s-a perpetuat prin fiica mea, Miriam, prin fiicele ei şi prin fiicele acestor fiice.
După douăzeci de ani m-am întors în satul în care o lăsasem pe Miriam şi am descoperit o tânără femeie care crescuse legănată de povestirile care aveau să devină Legenda gemenelor.
Am luat-o cu mine sus pe munte într-o noapte cu lună şi i-am făcut cunoscute grotele strămoşilor ei, dându-i şi cele câteva coliere şi piese de aur pe care le ascunsesem undeva în fundul grotelor pictate, în care alţii n-aveau curajul să intre. La rândul meu, i-am povestit tot ce ştiam despre strămoşii noştri. Dar am pus-o să jure că nu va intra în contact cu duhurile, că nu va căuta să aibă de-a face cu lucrurile invizibile, orice nume le-ar da oamenii, mai cu seamă dacă le numesc zei.
Apoi am mers la Ierihon, căci acolo, pe străzile pline de lume, era mai uşor să-mi găsesc victimele printre cei care-şi doreau moartea, ca să nu-mi fac probleme de conştiinţă, şi-mi găseam mai lesne un ascunziş.
De-a lungul anilor am vizitat-o adesea pe Miriam; ea a dat naştere la patru fiice şi doi fii, iar aceştia, la rândul lor, au avut vreo cinci copii care au ajuns la maturitate. Dintre cei cinci, două erau femei, care au avut fiecare câte opt copii. Fiecare mamă povestea copiilor legendele familiei; aşa au cunoscut cu toţii şi Legenda gemenelor ― legenda celor două surori care pe vremuri stăteau de vorbă cu duhurile, care aduceau ploaia şi care fuseseră persecutate de mârşavii suverani ai Egiptului.
După vreo două sute de ani am înregistrat, pentru pri¬ma dată, toate numele celor din familie, căci acum formau un sat întreg, şi-am avut nevoie de patru tăbliţe întregi ca să notez totul. Apoi am umplut alte şi alte tăbliţe cu poveştile începuturilor, despre vieţile femeilor care-şi începeau istoria din Epoca Dinaintea Lunii.
Deşi câteodată nu treceam prin ţara mea câte un secol întreg, căci o tot căutam pe Mekare prin ţinuturile sălba¬tice ale nordului Europei, mă întorceam întotdeauna la poporul meu, îmi vizitam ascunzătorile din munţi şi casa din Ierihon, şi continuam să înregistrez cronica familiei, ce fiice se mai născuseră şi ce fiice avuseseră la rândul lor. Îi înregistram şi pe băieţi şi însemnam toate amănuntele despre ei ― realizările şi personalităţile, şi câteodată fap¬tele lor de eroism ― la fel cum însemnam totul despre fete. Dar nu notam nimic despre progeniturile lor. Nu era posibil să ştiu dacă copiii lor erau chiar din sângele lor, din sângele neamului meu. Astfel, cronica a devenit matri-liniară şi aşa a rămas de-atunci încoace.
Niciodată, de-a lungul epocilor, n-am revelat familiei ceva despre cumplitul dar magic pe care-l primisem. Eram hotărâtă să nu permit vreodată ca vreun membru al fami¬liei să fie contaminat de acest rău; aşa că puterile mele supranaturale, din ce în ce mai mari, au fost întotdeauna folosite în secret, în moduri care puteau găsi o explicaţie logică.
Pe la a treia generaţie devenisem doar o rudă care venea pe-acasă după ce petrecuse mulţi ani în străinătate. Iar când interveneam eventual, ca să le aduc bogăţii sau să dau sfaturi fiicelor mele, lucrurile se petreceau ca de la om la om şi nimic mai mult.
Au trecut mii de ani, vreme în care eu am continuat să-mi păzesc familia, rămânând în anonimat, apărând doar din când în când şi păstrând acelaşi rol de rudă de mult ple¬cată, care se întorcea în vreunul din sate sau la vreo reu¬niune de familie şi-i lua pe copii în braţe.
Pe la începutul acestui mileniu de după venirea lui Hristos, mi-a venit altă idee: am inventat o ramură fictivă a familiei, care-i ţinea cronicile, căci acum existau nenumărate tăbliţe şi papirusuri, ba chiar şi cărţi legate în piele. În fiecare generaţie a acestei ramuri, exista o femeie fictivă căreia îi revenea sarcina de a ţine cronica familiei. Îi revenea numele de Maharet o dată cu onoarea acestei funcţii; şi când vârsta o impunea, vechea Maharet murea şi o tânără Maharet îi prelua rolul.
Astfel îmi găsisem şi eu un loc permanent în familie; eram cunoscută şi cunoşteam dragostea familiei. Am devenit cea care scrie scrisori; binefăcătoarea, unificatoa-rea, misterioasa, dar fidela vizitatoare care apărea când era vreo criză de rezolvat sau vreo nedreptate de reparat. Deşi aveam, ca fiecare, o mie de pasiuni, deşi trăiam timp de secole în ţări diferite, învăţând limbi diferite şi obiceiuri diferite şi minunându-mă de infinita frumuseţe a lumii şi de puterile imaginaţiei umane, mă întorceam totdeauna în sânul familiei, familia care mă cunoştea şi care conta pe ajutorul meu.
Nicicând, de-a lungul acestor secole şi milenii care tre¬ceau, nu m-ara vârât în pământ ca atâţia dintre voi, nicio¬dată nu am avut de înfruntat nebunia sau pierderea memoriei, atât de comune printre cei vârstnici, care adesea deveneau statui, ca Mama şi ca Tata, îngropaţi în ţărână. N-a trecut nici o noapte de la începutul începuturilor în care să nu deschid ochii, să nu-mi ştiu numele sau să nu mă uit în jur, recunoscând lumea şi continuându-mi firul vieţii.
Totuşi, şi pe mine mă pândea nebunia. Mă copleşea uneori dorinţa de a lăsa totul. N-am fost scutită nici de su¬ferinţele cele mai amare, nici de derută în faţa misterelor universului, nici de durere.
Mă ţinea însă în viaţă sarcina de a continua cronica familiei; aveam un interes direct legat de urmaşii mei pe care-i aveam de ocrotit, de călăuzit. Astfel, chiar în epo¬cile cele mai negre, când tot ce se întâmpla cu omenirea mi se părea monstruos şi insuportabil, când schimbările ce se produceau erau dincolo de înţelegerea mea, aveam fami¬lia la care să mă întorc, care era ca o veşnică fântână a vieţii pentru mine.
Prin intermediul familiei am învăţat ritmurile şi pasiu¬nile fiecărei epoci noi; familia m-a făcut să ajung în locuri unde probabil n-aş fi pus nicicând piciorul de una singură; familia mi-a format gustul pentru artă, care altfel m-ar fi intimidat; familia a fost ghidul meu în timp şi în spaţiu. Educatorul meu, cartea vieţii. Pentru mine familia repre¬zenta totul.
Maharet se opri un moment.
Se părea totuşi că mai avea ceva de spus. Apoi se ridică de la masă. Se uită pe rând la toţi, apoi ochii i se opriră la Jesse.
― Acum aş dori să veniţi cu mine. Am să vă arăt ce a devenit această familie.
În tăcere se ridicară cu toţii, urmând-o pe Maharet care ocoli masa şi ieşi din cameră. Traversară împreună culoarul cu pereţii placaţi cu metal până la puţul scării şi urcară într-o altă cameră vastă cu acoperiş de sticlă, dar cu pereţi din cărămidă.
Jesse rămase ultima, dar ea ştia înainte să treacă de uşă ce avea să vadă. O străbătu o durere nespusă, plină de amintirile fericirii de altădată şi de nostalgie. Se găseau în camera fără ferestre în care fusese cu câţiva ani înainte.
Cât de bine îşi amintea şemineul enorm de piatră şi mobilele îmbrăcate în piele neagră, covorul de pe jos; ca şi senzaţia excitantă că aici se păstra un misterios secret, care o urmărise de-atunci obsesiv, provocându-i visuri tul¬buri.
Da, acolo se găsea harta electronică a lumii, iar conti¬nentele erau presărate cu mii şi mii de luminiţe.
Pe ceilalţi trei pereţi, care în întuneric păreau acope¬riţi de o fină plasă neagră, se desfăşurau liniile întorto¬cheate ale unei enorme liane desenate în cerneală neagră, pornind dintr-un punct la o extemitate şi acoperind toate suprafeţele, până la refuz, cu ramurile ei, pe care se înşirau nenumărate nume scrise cu grijă.
Lui Marius îi scăpă un suspin când se uită în jur, de la imensa hartă la arborele genealogic desenat cu grijă pe pereţi. Armand surâse cu amărăciune, iar Mael îşi ascunse surprinderea, încruntându-şi uşor sprâncenele.
Ceilalţi priveau în tăcere; Eric cunoscuse toate secre¬tele; Louis, cel mai uman dintre ei toţi, avea lacrimi în ochi. Daniel nu-şi ascundea în nici un fel uimirea. Khayman, cu ochii înceţoşaţi de tristeţe, privea harta de parcă nici n-o vedea, de parcă privea încă ceva din trecut.
Gabrielle aproba ce vedea, mişcând uşor din cap; scoase chiar un mic sunet de plăcere.
― Marea Familie, spuse ea cu simplitate, privind-o pe Maharet.
Maharet aprobă din cap.
Apoi arătă spre harta lumii ce se întindea pe tot pere¬tele sudic, în spatele ei.
Jesse urmărea procesiunea luminiţelor care clipeau pe hartă, pornind din Palestina, răspândindu-se peste toată Europa şi-n jos, în Africa, apoi în Asia şi, în sfârsit, pe cele două continente ale Lumii Noi. Nenumărate luminiţe strălucitoare, de culori diferite, pe care Jesse, lăsându-le în mod deliberat să-i tulbure vederea, încerca să le interpre¬teze cu exactitate. Văzu, de asemenea, că pe sticla care acoperea harta tridimensională cu toţi munţii, câmpiile şi văile, erau înscrise cu litere aurite numele vechi ale conti¬nentelor şi mărilor.
― Aceştia sunt descendenţii mei, spuse Maharet, descendenţii lui Miriam, care a fost fiica mea şi a lui Khayman, şi ai poporului meu, al cărui sânge curgea în venele mele, ca şi în cele ale lui Miriam. Arborele urmează linia maternă, cum puteţi observa, de acum şase mii de ani.
― Inimaginabil! şopti Pandora.
Era pe punctul de a plânge. Câtă frumuseţe poseda a-ceastă persoană înaltă şi melancolică, frumuseţe care a-mintea de căldura covârşitoare ce existase în natura ei înainte. Părea să sufere din cauza acestei revelaţii care-i a-mintea de tot ce pierduse cu atâta vreme în urmă.
― Nu este decât o familie de muritori! spuse blând Maharet. Totuşi, nu este nici o naţie de pe pământ care să nu aibă câţiva descendenţi din ea, iar urmaşii copiilor de sex masculin, tot din sângele nostru, dar pe care i-am lăsat în afara cronicii, există cu siguranţă, în număr egal cu cei pomeniţi aici pe nume. Mulţi au pornit spre marile câmpii ale Rusiei, au trecut în China şi spre Japonia şi le-am pierdut urma. Multora le-am pierdut urma peste secole, din diverse motive. Cu toate acestea, descendenţii lor figurează pe hartă! Nu există popor, rasă sau ţară care să nu conţină membri ai Marii Familii. Marea Familie este arabă, evreiască, englezească, africană, indiană, mongolă, japoneză şi chineză. Pe scurt, Marea Familie este familia umanităţii.
― Aşa e, spuse Marius. Era remarcabil să-l vezi pe Marius emoţionat, cu obrajii coloraţi de o roşeaţă umană, cu o lumină atât de subtilă în ochi încât rămânea indescrip¬tibilă. O familie şi toate familiile... spuse el.
Se îndreptă spre enorma hartă şi ridică mâinile spre ea, să urmărească cu degetul mersul luminiţelor peste relieful modelat cu grijă.
Brusc, Jesse se simţi cuprinsă din nou de atmosfera acelei nopţi de demult, apoi amintirile ce ajunseseră fulgerător de iute la suprafaţă se stinseră în mod inexpli¬cabil, ca şi cum nu mai aveau importanţă. Acum era în posesia tuturor secretelor; se afla din nou în această cameră.
Se apropie de pereţii acoperiţi de desenele delicate în cerneală neagră. Privi nenumăratele nume scrise cu litere minuscule; se retrase iar şi urmări doar o ramură, subţire şi delicată, care se ridica spre tavan printr-o sută de întretăieri şi răsucituri.
Prin tulbureala tuturor visurilor ei acum împlinite simţi cum urcă în ea o dragoste profundă pentru toate acele suflete care făcuseră parte din Marea Familie pe care o cunoscuse; se gândi la misterul moştenirii ce-i revenea, la intimitatea relaţiei. Momentul era rupt din timp; îl trăi în linişte, fără să-i vadă pe cei din noul ei neam din jur, aceşti splendizi nemuritori, unul mai tăcut decât altul.
Pentru ea ceva din lumea reală rămânea încă viu, ceva care-i producea o mare uimire şi durere, dar poate şi cea mai subtilă formă de dragoste de care era capabilă. I se păru pentru o clipă că naturalul şi supranaturalul ar fi putut fi egale în mister. Egale în putere. Că toate miraco¬lele pe care le puteau realiza nemuritorii nu aveau o strălucire mai mare decât miracolul acestei enorme, dar simple, cronici. Marea Familie.
Ridică o mână, parcă fără voia ei, iar brăţara lui Mael, pe care n-o mai părăsea, sclipi în lumină. Îşi lipi palma de perete ― o sută de nume erau astfel acoperite.
― Iată tot ce e ameninţat să piară, spuse Marius, cu vocea îndulcită de tristeţe, cu ochii încă la hartă.
Jesse tresări auzindu-i-o, nu-şi putuse închipui că o voce poate fi în acelaşi timp atât de puternică şi atât de dulce. Nu, îşi spuse ea, nimeni nu va pune în primejdie Marea Familie. Nimeni nu se va atinge de Marea Familie!
Se întoarse spre Maharet; Maharet o privea. Iată-ne, se gândi Jesse, ea la un capăt şi eu la celălalt al acestei liane.
Simţi o durere teribilă. Ucigătoare. Faptul că fusese antrenată dincolo de orice lucru real fusese îmbătător, dar gândul că toate aceste lucruri reale ar putea fi antrenate într-un dezastru total era insuportabil!
În toţi anii cât făcuse parte din Ordinul Talamasca, văzuse spirite şi strigoi care îngrozeau victimele uimite, văzând clarvăzătorii exprimându-se în limbi pe care nu le cunoşteau, fusese tot timpul conştientă că supranaturalul nu avea cum să lase urme în lumea naturală. Maharet avusese perfectă dreptate! Supranaturalul era inutil, chiar inofensiv, în orice caz incapabil să intervină!
Doar că acum totul risca să se modifice. Irealitatea se transformase în realitate. Era absurd să stai în camera aceasta, printre fiinţele acestea uimitoare şi impozante şi să spui: Asta nu se poate întâmpla. Creatura aceasta, crea¬tura numită Mamă, era în stare să întindă o mână pe după perdeaua care o despărţise atât de îndelung de ochii muri¬torilor şi să atingă milioane de suflete de om.
Ce vedea Khayman acum în ea, privind-o, de parcă voia să-i dea să înţeleagă că pricepe ce se petrecea cu ea? O vedea pe fiica lui în Jesse?
― Da, spuse Khayman. Pe fiica mea. Nu-ţi fie frică! Mekare o să vină. Mekare va împlini blestemul. Marea Familie îşi va continua cursul.
Maharet oftă.
― Când am ştiut că s-a ridicat Mama, nu mi-am dat seama ce-ar putea să facă. M-am gândit că o să-i nimi¬cească pe propriii ei copii, că o să anihileze răul izvorât din ea, din Khayman, din mine, şi din noi toţi care, din singurătate, am transmis şi altora aceste puteri― la asta n-aveam cum să mă opun! Ce drept aveam noi să existăm? Ce drept aveam să fim nemuritori? întruchipăm un acci¬dent; suntem nişte monştri. Deşi îmi doresc viaţa cu lăco¬mie, deşi o doresc la fel de cumplit ca întotdeauna, nu pot zice că a făcut rău distrugând atât de mulţi...
― O să ucidă şi mai mulţi! spuse Eric disperat.
― Însă acum, din cauza ei e în primejdie Marea Familie, spuse Maharet. Lumea le aparţine oamenilor! Iar ea vrea să o transforme în împărăţia ei. Dacă nu cumva...
― Mekare vine, repetă Khayman. Faţa îi era lumi¬nată de un zâmbet foarte simplu. Mekare va împlini blestemul. Eu am creat-o pe Mekare, cu acest unic scop. Acum blestemul ne implică pe toţi.
Maharet zâmbi, dar zâmbetul ei era total diferit, la fel ca şi expresia feţei. Era un zâmbet trist, indulgent şi, în mod curios, puţin cam rece.
― Ah, Khayman, cum poţi să crezi în atâta simetrie?
― Vom pieri cu toţii! spuse Eric.
― Trebuie să existe o modalitate de a o distruge, spuse cu răceală Gabrielle, care să nu implice şi distruge¬rea noastră. Trebuie să ne gândim, să fim pregătiţi, să facem un plan.
― N-ai cum să schimbi profeţia! şopti Khayman.
― Khayman, dacă am avut ceva de învăţat din toată povestea aceasta, zise Marius, este că nu există destin. Iar dacă nu există destin, nu există nici profeţii. Mekare vine încoace să facă ceea ce a jurat să facă; s-ar putea să fie sin¬gurul lucru de care e încă conştientă sau pe care-l poate face, dar asta nu înseamnă că Akasha nu se poate apăra de Mekare. Nu credeţi că Mama ştie că şi Mekare s-a ridi¬cat? Nu credeţi că Mama a văzut şi a auzit ce vise au copiii ei?
― Da, dar profeţiile se realizează, orice s-ar întâmpla, răspunse Khayman. Asta e frumuseţea. Noi înţelegeam asta în vremurile de demult. Puterea vrăjilor înseamnă puterea voinţei; ai putea spune că pe-atunci eram cu toţii mari genii ale psihologiei şi că puteam să fim ucişi dacă altcineva ne plănuia moartea. Iar visele, Marius, visele fac parte dintr-un plan de mare anvergură.
― Nu vorbi de el ca şi cum planul ar fi deja înfăptuit, spuse Maharet. Noi mai posedăm o armă. Putem să folo¬sim raţiunea. Creatura asta vorbeşte acum, nu-i aşa? înţelege ce i se spune. Poate că am reuşi să-i explicăm...
― De data aceasta, tu ţi-ai ieşit din minţi, cu sigu¬ranţă! strigă Eric. Ai de gând să stai de vorbă cu monstrul acesta care a parcurs lumea întreagă dând foc propriilor sale progenituri! Era din ce în ce mai înfricoşat. Ce poate şti despre raţiune fiinţa asta care le înflăcărează pe acele femei simple şi le face să se întoarcă împotriva bărbaţilor lor? Fiinţa asta nu cunoaşte decât măcelul, moartea, vio¬lenţa, asta-i tot ce-a ştiut vreodată, după cum ne arată povestea ta. Noi nu ne schimbăm, Maharet. De câte ori mi-ai spus-o cu gura ta. Nu facem decât să perfecţionăm fiinţa care am fi fost, oricum.
― Nici unul dintre noi nu vrea să moară, Eric, spuse răbdătoare Maharet, dar atenţia îi zbură brusc în altă parte.
Acelaşi lucru se petrecu şi cu Khayman. Jesse îi studie pe amândoi, încercând să înţeleagă ce era cu ei. Apoi observă că şi cu Marius se petrecuse ceva. Eric era împie¬trit. Spre surpriza ei, Mael se uita fix la ea.
Auzeau ceva. Felul în care-şi mişcau ochii o dovedea; oamenii ascultă cu ochii, căci ochii se mişcă în direcţia de unde vine zgomotul, încercând să-i descopere sursa.
Brusc, Eric spuse:
― Cei tineri ar trebui să coboare imediat în pivniţe.
― N-are nici un rost, răspunse Gabrielle. În plus, vreau să fiu de faţă.
Ea nu auzea nimic, dar se străduia să audă.
Eric se-ntoarse spre Maharet.
― Ai de gând să o laşi să ne distrugă pe toţi, unul după altul?
Maharet nu-i răspunse. Întoarse încet capul spre culoar.
În tine, Jesse percepu chiar ea zgomotul. Desigur că urechile omeneşti nu-l puteau percepe; era ca un echiva¬lent auditiv al tensiunii din aer, dar fără vibraţie, curentul acesta îi traversa corpul la fel cum trecea prin fiece parti¬culă de materie din cameră. Era ca o inundaţie care te face să pierzi simţul orientării. Deşi îi vedea pe Maharet şi pe Khayman vorbind, nu auzea ce-şi spuneau. Prosteşte, îşi duse mâinile la urechi. Văzu ca prin ceaţă că şi Daniel făcuse acelaşi lucru, dar amândoi ştiau că nu servea la nimic.
Sunetul păru brusc să frâneze cursul timpului. Jesse se clătină pe picioare; se sprijini de zid, apoi privi harta de pe peretele opus, ca şi cum ar fi vrut de-acolo un sprijin. Privi cursul luminiţelor pornind din Asia Mică spre nord şi spre sud.
O trepidaţie nedesluşită umplu camera. Sunetul înce¬tase, dar prin aer se răspândea o linişte care te asurzea.
Ca într-un vis, fără nici un sunet, îl văzu pe Lestat apărând în uşă; îl văzu cum se aruncă în braţele lui Gabrielle, apoi îl văzu pe Louis apropiindu-se să-l îmbrăţişeze. Apoi Lestat se uită la ea, iar ea îi percepu gândurile despre visele cu gemenele la festinul funerar, cu corpul întins pe catafalc. El habar nu avea ce însemnau toate acestea! Nu ştia nimic.
Această revelaţie îi produse un şoc. Îşi reaminti de momentul când urcase pe scenă, când, în mod evident, se chinuise să priceapă o astfel de imagine fugitivă, chiar în clipa în care erau despărţiţi.
Apoi, în vreme ce ceilalţi îl antrenau în alt colţ cu ei, îmbrăţişîndu-l, sărutându-l din nou, chiar şi Armand se dusese spre el cu braţele deschise ― el schiţă un zâmbet numai pentru ea:
― Jesse, spuse.
Îi privi şi pe ceilalţi, pe Marius, privi la toate feţele acelea reci şi îngrijorate. Cât de albă îi era pielea, de-a dreptul lividă, deşi îşi păstrase intacte căldura, exuberanţa, agitaţia aproape copilărească, exact ca înainte.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:33 pm

PARTEA A PATRA
REGINA DAMNAŢILOR

Aripi freamătă praful de raze în catedrala unde Trecutul zace în marmură înmormântat.

STAN RICE
"Poem on Crawling into Bed: Bitterness"
Body of Work (1983)

Prin verdeaţa lucioasă a gardului viu,
a iederii
şi-a fragilor de câmp,
crinii stau albi, singuratici, severi.
De ne-ar fi paznici ei!
Dar sunt sălbatici.

STAN RICE
"Greek Fragments"
Body of Work (1983)



AŞEZATĂ în capul mesei, îi aştepta. Nemişcată, fără expresie, cu o culoare plăcută pe faţă, graţie luminii focu¬lui şi a rochiei mov.
Cadrul feţei îi era aurit de flăcările din şemineu, iar pe peretele vecin, din sticlă, i se reflecta imaginea, ca într-o oglindă perfectă, de parcă era reală imaginea ce părea să plutească prin noaptea transparentă.
Iar eu? Înspăimântat. Înspăimântat pentru toţi şi pen¬tru mine. În mod ciudat, şi pentru ea. Aveam un presenti¬ment, ca un curent rece prin oase. Pentru ea. Cea care-ar putea să distrugă tot ce-am iubit vreodată.
La uşă m-am întors să o mai sărut o dată pe Gabrielle. S-a sprijinit o clipă de mine, prăbuşindu-se parcă, dar cu toată atenţia la Akasha. I-am simţit mânile tremurând când mi-a atins faţa. L-am privit apoi pe Louis, fragilul meu Louis, fragil ce-l puţin în aparenţă, care afişa o expresie de invincibilitate; apoi pe Armand, veşnicul adolescent cu chip de înger. În cele din urmă, cei pe care-i iubeşti sunt... pur şi simplu, cei pe care-i iubeşti.
Marius era alb de furie când a intrat în cameră; nimic nu i-o putea disimula. Mie mi-a aruncat o privire numai ― mie, ucigaşul acelor bieţi muritori de pe munte, unde rămăsese un şir de cadavre. Era la curent, cu sigu¬ranţă. Toate zăpezile de pe lume nu le puteau acoperi. De tine am nevoie, Marius. Toţi avem nevoie de tine.
Îşi păzea gândurile; fiecare făcea la fel. Dar de ea reuşeau oare să îşi protejeze secretele?
Când au intrat cu toţii în sală, m-am dus la dreapta Akashei, căci aşa dorea. Şi pentru că acolo ştiam că îmi era locul: Le-am făcut semn lui Gabrielle si lui Louis să se aşeze în faţă, aproape de mine, ca să nu-i scap din ochi. Privirea pe care mi-a întors-o Louis m-a izbit drept în inimă, atât era de resemnată, de tristă.
Femeia cu părul roşu, cea străveche ce purta numele de Maharet, şedea la capătul opus al mesei, cel apropiat de uşă. La dreapta ei, Marius şi Armand. La stânga, novi¬cea Jesse, cealaltă roşcată. Maharet părea complet pasivă, calmă, de parcă nimic nu i se putea întâmpla. Era uşor de înţeles de ce. Akasha nu-i putea face rău acestei fiinţe, cum nu-i putea face rău nici celuilalt, lui Khayman, cel mai vechi dintre toţi, care tocmai se aşezase la dreapta mea.
Cel cu numele de Eric era îngrozit, era limpede. S-a aşezat cu noi la masă contra voinţei lui. Mael era, de ase¬menea, înspăimântat, dar asta îl înfuria. Se uita fix la Akasha şi nu-i păsa deloc că furia i se citea pe faţă.
Nici Pandora, frumoasa Pandora cu ochi de catifea, nu dădea impresia că i-ar păsa de ceva când s-a aşezat lângă Marius. Nici măcar o privire nu i-a aruncat Akashei. Se uita drept înainte, prin peretele de sticlă, iar ochii i se mişcau uşor, privind cu drag pădurea din faţă, straturile de verdeaţă întunecată striată ici şi colo de coaja vişinie a copacilor.
Celălalt care părea nepăsător era Daniel. Şi pe el îl văzusem la concert. Dar nu ghicisem că Armand era cu el! Nu-mi parvenise nici cel mai mic semn că Armand ar fi fost acolo. Când mă gândeam că toate lucrurile pe care-am fi putut să ni le spunem nu vor mai fi spuse poate niciodată. Dar nu se putea să se sfârşească aşa, nu era cu putinţă! O să am ocazia să stau de vorbă cu Armand, cu toţi ceilalţi. Frumosul Daniel credea ca mine, el care, cu magnetofo¬nul lui portabil, împreună cu Louis, în casa de pe strada Divisadero, fusese într-un fel la originea isprăvii acesteia. De aceea se uita atât de senin la Akasha, de aceea analiza ca un spectator fiece moment.
L-am privit şi pe Santino, cu pletele lui negre ― era o fiinţă cu o ţinută regală, care mă examina cu circumspecţie. Nici lui nu-i era frică. Reuniunea aceasta îl umplea de disperare. Era profund impresionat de frumuseţea Akashei, care îi atingea o rană adâncă din suflet. Credinţa lui străveche l-a înflăcărat o clipă, pentru el credinţa însemnase mai mult decât simpla supravieţuire, dar îi fusese răpită cu cruzime.
N-aveam timp să-i înţeleg pe fiecare, să evaluez legăturile dintre ei sau măcar să cer explicaţii cu privire la ciudatul vis în care apăreau două fete roşcate şi trupul mamei, imagine care mi-a apărut din nou în minte ime¬diat ce-am privit-o pe Jesse.
Mă întrebam dacă ei îmi pot citi gândurile şi pot descoperi toate lucrurile pe care mă chinuiam să le ascund; pe care le ascundeam de mine însumi.
Pe faţa lui Gabrielle nu se mai putea citi nimic acum. Ochii i se micşoraseră şi deveniseră cenuşii, de parcă le ascundea până şi lumina, şi culoarea; se uita de la mine la Akasha şi înapoi la mine, ca şi cum voia să înţeleagă ceva.
M-a cuprins brusc o adevărată teroare. Poate că o simţisem de fapt tot timpul. Nici ei n-o să cedeze. Ceva înrădăcinat în ei avea să-i împiedice să cedeze, cum mă împiedicase şi pe mine. Un dezastru avea să se producă înainte ca cineva să părăsească sala aceasta.
Pe moment, m-am simţit paralizat. Apoi am întins brusc mâna şi i-am luat-o pe-a Akashei. Degetele i s-au strâns delicat peste ale mele.
― Calmează-te, prinţul meu, mi-a spus cu tandreţe, în şoaptă. Ceea ce simţi în sala aceasta este moartea, dar e vorba de moartea credinţelor şi a interdicţiilor. Nimic mai mult. A privit-o pe Maharet. Poate şi pieirea visurilor, a adăugat, care-ar fi trebuit de mult să piară.
Maharet a rămas la fel de inertă. Ochii ei violeţi erau obosiţi, cu vinişoare roşii. Deodată, am înţeles de ce: erau ochi de om, care mureau clipă de clipă. Sângele ei îi iriga zi şi noapte, dându-le viaţă, dar nu dura. Prea mulţi nervi din propriul ei corp erau morţi.
Iar am văzut, ca un fulger, imaginea din vis. Geme¬nele, corpul din faţa lor. Unde era legătura?
― Nu-i nici o legătură, mi-a şoptit Akasha. Ceva de mult uitat, pentru care istoria nu mai are nimic de zis. Am trecut dincolo de istorie acum. Istoria se construieşte pe greşeli; noi vom reîncepe totul, pe baza adevărurilor.
Marius a vorbit imediat:
― Nu există nimic care să te convingă să te opreşti?
Avea un ton cu mult mai stăpânit decât îmi închipuisem. S-a înclinat cu mâinile împreunate în faţă, păstrând atitu¬dinea celui ce încearcă să rămână rezonabil. Ce ţi-am putea spune? Dorim să încetezi să mai apari în faţa oame¬nilor. Dorim să nu te mai amesteci în viaţa lor.
Degetele Akashei s-au strâns peste ale mele. Femeia roşcată se uita acum la mine cu ochii ei violeţi înroşiţi.
― Akasha, te implor, a spus Marius. Pune capăt acestei revolte. Nu le mai apărea muritorilor, nu le mai porunci ce să facă.
Akasha a râs încetişor.
― De ce nu, Marius? Pentru că asta deranjează preţioasa ta lume, lumea peste care ai vegheat de două mii de ani, cum făceau cândva romanii privind la luptele pe viaţă şi pe moarte din arene, de parcă era o distracţie sau teatru, de parcă suferinţa reală şi moartea n-aveau nici o însemnătate câtă vreme spectacolul îi distra?
― Înţeleg ce vrei să faci, a spus Marius. Dar nu ai dreptul, Akasha.
― Marius, argumentele acestea mi-au fost deja ser¬vite de elevul tău de lângă mine, i-a răspuns ea. Avea acum un ton stăpânit şi plin de răbdare, ca şi al lui. Ce-i mai important e că eu însămi le-am cântărit de mii de ori. De câtă vreme crezi că aud rugăciunile lansate de ome¬nire, de câtă vreme mă gândesc la o soluţie pentru elimina¬rea ciclurilor infernale de violenţă umană? E vremea să asculţi tu la ce am eu de spus.
― Noi o să avem de jucat un rol în toate acestea? a întrebat Santino. Sau vom fi distruşi ca toţi ceilalţi?
Era mai degrabă impulsiv decât arogant.
Pentru prima dată roşcata a dat un semn de emoţie, căci şi-a fixat ochii pe el imediat, cu gura strânsă.
― Voi îmi veţi fi îngerii, a răspuns Akasha cu tan¬dreţe, întorcându-i privirea. Veţi fi zeii din jurul meu. Dacă nu alegeţi calea aceasta, vă voi distruge. Cât îi priveşte pe cei dintâi, pe cei de care nu pot scăpa aşa uşor ― aici s-a uitat la Khayman şi la Maharet din nou― dacă se întorc împotriva mea, vor juca rolul diavolului în opoziţie cu mine, căci umanitatea întreagă se va mobiliza să-i distrugă, aşa că, opunându-se, vor servi foarte bine la reuşita planului. Dar ceea ce vă stătea la dispoziţie înainte ― lumea întreagă drept teren secret de vânătoare ― nu veţi mai avea niciodată.
Se părea că Eric pierdea bătălia sa internă cu frica. Se mişca de parcă avea de gând să se ridice şi să părăsească sala.
― Răbdare, a spus Maharet, uitându-se la el. S-a uitat apoi din nou la Akasha. Aceasta a zâmbit. Cum e cu putinţă, a întrebat Maharet cu o voce reţinută, să înlături un ciclu de violenţă prin şi mai multă violenţă? Eşti pe cale să distrugi toţi bărbaţii de pe pământ. Care poate să fie încheierea?
― Ştii la fel de bine ca şi mine, a răspuns Akasha. E mult prea simplu şi elegant pentru a nu fi înţeles. N-a fost imaginabil până acum. Vreme de secole, cât am stat pe tro¬nul meu, în cripta făcută de Marius, am visat ca pământul să fie o adevărată grădină, în care fiinţele să trăiască fără chinurile pe care le simţeam sau le auzeam pătrunzând până la mine. Am visat o omenire care ajunge la pace fără să treacă prin tiranie. Apoi simplitatea lucrurilor m-a izbit brusc, parcă am văzut, în fine, lumina. Numai femeile pot realiza acest vis; iar asta, numai dacă toţi bărbaţii ― sau, aproape toţi ― sunt eliminaţi.
În alte epoci un astfel de lucru n-ar fi fost realizabil. Dar acum e uşor ― există tehnologii care îl pot permite. După o curăţare iniţială, sexul copiilor va putea fi selec¬tat; fetuşii nedoriţi pot fi avortaţi fără durere, aşa cum se întâmplă acum cu copii de ambele sexe. Dar nu-i nici o nevoie să discutăm despre asta acum, zău aşa. Nici unul dintre voi nu e idiot, oricât de impetuoşi sau emotivi aţi fi.
Ştiţi ca şi mine că pacea universală are o şansă dacă populaţia masculină este redusă la unu la sută din cea feminină. Toate formele de violenţă vor dispărea, pur şi simplu.
Epoca aceasta de pace va fi ceva ce omenirea n-a mai cunoscut niciodată. Apoi populaţia masculină poate creşte treptat. Ca să fie schimbat cadrul conceptual, bărbaţii trebuie să piară. Cine-ar putea contesta asta? Poate nu e necesar să fie păstraţi nici măcar în proporţie de unu la sută. Dar e un gest de generozitate. Deci o să-l permit. Cel puţin, pentru început.
O vedeam pe Gabrielle gata să vorbească. Am încercat să-i fac semn să tacă, dar nu mi-a dat atenţie.
― E adevărat, efectele sunt clare, a spus ea. Dar, când vorbeşti de exterminare în masă, problema păcii devine ridicolă. Distrugi jumătate din populaţia globului. Dacă oamenii s-ar naşte fără mâini şi fără picioare, s-ar ajunge la acelaşi rezultat în privinţa păcii!
― Bărbaţii îşi merită soarta pe care o vor avea. Nu au decât să culeagă roadele celor semănate! Amintiţi-vă că vorbesc de o curăţenie temporală ― de o strategie, ca să zic aşa. Ce-i frumos în planul acesta e simplitatea. De altfel, niciodată numărul bărbaţilor ce vor pieri nu va depăşi pe cel al femeilor care-au pierit de mâna lor de-a lungul secolelor. O ştiţi la fel de bine ca şi mine. Ia spuneţi, câţi bărbaţi au murit de mâna femeilor peste secole? Dacă i-am reda viaţa fiecăruia, crezi că s-ar umple măcar casa asta?
Încă o dată, astea nu-s decât amănunte. Voi ştiţi că eu am dreptate. Ceea ce contează ― ce-i mai încântător ― e că acum avem mijloacele să producem această schimbare. Eu nu pot fi distrusă. Voi aveţi toate calităţile pentru a fi îngerii mei. Nimeni nu ni se poate opune cu vreo şansă de succes.
― Nu este adevărat, a spus Maharet.
Un val de mânie a trecut pe obrajii Akashei; o superbă nuanţă roşietică i-a colorat, ca apoi să dispară instantaneu, lăsându-i la fel de inumani ca înainte.
― Insinuezi că tu mă poţi opri? a întrebat ea, cu gura încleştată. Te grăbeşti spunând una ca asta. Vrei deci să-i vezi pierind pe Eric, pe Mael, pe Jessica?
Maharet nu i-a răspuns. Mael era în mod vizibil cutre¬murat, dar de mânie, nu de frică. S-a uitat la Jesse şi la Maharet, apoi la mine. Ura lui se simţea de la distanţă.
Akasha nu o slăbea din ochi pe Maharet.
― Ah, cât de bine te cunosc, a continuat Akasha, cu o voce puţin mai blândă. Ştiu că ai trecut prin milenii fără să te schimbi. Te-am văzut de mii de ori în gândurile celor-laţi; ştiu că acum visezi că sora ta trăieşte, ceea ce poate că-i adevărat, sub cine ştie ce formă demnă de milă. Mai ştiu şi că ura ta contra mea n-a făcut decât să crească şi că îţi scormoneşti mintea căutând amintirea timpurilor ace¬lora de demult, doar-doar vei găsi acolo o explicaţie pen¬tru ce se întâmplă acum. Dar, după cum tu însăţi mi-ai spus când stăteam de vorbă într-un palat făcut din cărămi¬zi arse pe malul Nilului, nu există nici o explicaţie. Nu există nimic! Există lucruri vizibile şi lucruri invizibile; şi cele mai oribile grozăvii se pot abate pe capul celor mai inocenţi. Nu pricepi că nici asta n-am lăsat deoparte în planul meu?
Din nou Maharet a rămas tăcută. Stătea ţeapănă; numai în ochii aceia frumoşi se păstra un semn că ar fi putut simţi vreo durere.
― Explicaţiile am să le creez eu, a spus Akasha cu o urmă de mânie în glas. Eu am să construiesc viitorul şi am să definesc ce e bine şi ce înseamnă pacea. Eu nu fac apel la zei sau zeiţe mitice, nici la duhuri ca să-mi justific acţiu¬nile, nici la o moralitate abstractă. Nu fac apel nici la isto¬rie! Nu caut prin noroi inima şi creierul mamei mele!
De data aceasta pe toţi i-au trecut fiori. Pe buzele lui Santino juca un zâmbet amar. Cu un elan protector, Louis s-a întors spre Maharet care rămăsese mută.
Marius se temea să nu se precipite brusc totul.
― Akasha, a implorat-o el, chiar dacă planul tău ar fi realizabil, chiar dacă muritorii nu se vor ridica împotriva ta, chiar dacă bărbaţii nu se vor apuca să inventeze un mijloc de a te distruge cu mult înainte ca planul tău să se realizeze...
― Marius, nu fi stupid. Sau poate crezi că sunt eu. Crezi că n-am idee de ce e în stare lumea asta? Că nu cunosc amestecul acesta absurd de brutalitate şi de creati¬vitate intelectuală tehnologică, din care se compune min¬tea omului modern?
― Regina mea, nu cred că ştii, zău că nu cred! Nu cred că poţi concepe ce a devenit lumea. Nici unul dintre noi n-o poate face. E mult prea variată, prea imensă, încercăm să o cuprindem cu minţile noastre, dar nu reuşim. Tu cunoşti o lume; dar nu e unica lume. E o lume pe care ai ales-o dintr-o duzină de alte lumi, din motive strict personale.
Ea a negat, scuturând din cap. Iar a străbătut-o un ful¬ger de mânie.
― Nu te juca cu răbdarea mea, Marius, a spus ea. Te-am lăsat în viaţă pentru un motiv foarte simplu: Lestat o dorea. Şi pentru că eşti puternic şi poţi să mă ajuţi. Asta-i tot, Marius. Fii atent cum te porţi cu mine.
S-a lăsat o tăcere între ei. Fireşte, şi el îşi dădea seama că ea minţea. Eu mi-am dat. Ţinea la el şi asta o umilea şi căuta să-l rănească. Şi reuşise. În tăcere, el şi-a înghiţit mânia.
― Chiar dacă planul tău ar fi realizabil, a reluat el blând, poţi, în mod cinstit, să spui că omenirea s-a descurcat atât de prost, încât să merite pedeapsa aceasta?
Am respirat uşurat. Ştiusem că va avea curajul, ştiu¬sem că el va găsi modalitatea de a purta discuţia mai departe, spre ape mai profunde, oricât l-ar ameninţa ea. Că o să poată exprima tot ce mă chinuisem şi eu să spun.
― Acum chiar că depăşeşti măsura, a răspuns ea.
― Akasha, am observat timp de două mii de ani. Poţi să îţi baţi joc şi să mă tratezi drept gladiatorul din arenă dacă vrei, poţi să-mi povesteşti ce ştii despre epocile necunoscute mie. Când am îngenuncheat la picioarele tale, ţi-am cerut să-mi împărtăşeşti cunoştinţele tale. Dar, în răstimpul care a trecut, ceea ce am văzut petrecându-se în lume m-a umplut de respect şi de dragoste pentru toţi muritorii. Am fost martorul unor revoluţii în gândire şi în filozofie pe care le credeam imposibile. Rasa umană se mişcă singură în direcţia epocii de pace pe care o vrei tu.
Pe faţa ei se citea numai dispreţ.
― Marius, a rostit ea, secolul acesta va trece în istorie drept unul dintre cele mai sângeroase din istoria omenirii. Despre ce evoluţii vorbeşti tu, când milioane de oameni au fost exterminaţi de o mică naţie europeană după cheful unui nebun, când oraşe întregi au rămas doar în amintiri, fiind rase de pe faţa pământului de bombe? Când copiii deşertului din răsărit nu-ncetează cu războaiele împotriva fraţilor lor, în numele religiei lor despotice? Marius, femeile din toată lumea îşi aruncă la hazna rodul pântecu-lui. Urletele celor flămânzi se ridică până la cer, dar asta nu-i deranjează pe cei bogaţi care zburdă fără grijă în cita¬delele lor tehnologice. Bolile răpesc mii de vieţi printre flămânzii de pe continente întregi, în vreme ce în spitale, care aduc cu adevărate palate, sunt unii care cheltuiesc averi pe tot felul de cosmetice rafinate sau pe pilule şi fiole ce le promit viaţa eternă. A râs încetişor. S-au auzit vreodată mai tare strigătele muribunzilor în urechile celor ce pot să-i audă? S-a vărsat vreodată mai mult sânge?
Simţeam cât se necăjea Marius. Îi percepeam pornirea care-l făcea să încleşteze pumnii şi să îşi scormonească sufletul pentru a găsi vorbele cele mai potrivite.
― Există totuşi ceva ce nu reuşeşti să vezi, a spus el în cele din urmă. Există ceva ce nu poţi înţelege.
― Nu, dragul meu. N-am nici o problemă cu vederea. Nu am avut niciodată. Tu eşti cel care nu reuşeşti. Ca întotdeauna.
― Uită-te afară, la pădure! a spus el. Alege un copac, descrie-l dacă poţi, menţionând tot ce-i negativ la el, tot ce poate el distruge, ce striveşte sub el, ce nu realizează. Iată gata fabricat un monstru ― numai rădăcini lacome, numai crengi asupritoare, oprind lumina din calea altor plante, consumând toată hrana minerală din jur, tot aerul. Dar nu acesta e adevărul despre acel copac. Nu este întregul adevăr, dacă-l priveşti ca parte a naturii, şi prin natură nu înţeleg vreun lucru sfânt, înţeleg doar întreaga ţesătură, Akasha. Înţeleg sistemul larg relaţional, care cuprinde totul.
― Deci tu nu ai reţine decât aspectele pozitive ca să poţi fi optimist, a replicat ea, după cum ai avut dintotdeauna obiceiul. Să fim serioşi. Fă-mi şi mie analiza situaţiei oraşelor apusene unde săracilor li se oferă zilnic de-ale gurii şi povesteşte-mi că foamea nu mai există. Elevul tău de-aci m-a bătut deja la cap cu platitudini de soiul acesta ― prostii pe care s-a bazat dintotdeauna li¬niştea de sine a celor bogaţi. Lumea s-a cufundat în cea mai extremă perversiune, într-un haos total! E la fel ca întotdeauna, dacă nu mai rea.
― Ba nu, n-ai dreptate, nu s-a lăsat el. Femeile şi bărbaţii sunt animale care învaţă. Dacă nu vezi ce-au învăţat, înseamnă că eşti oarbă. Sunt fiinţe în perpetuă schimbare, se perfecţionează zi după zi, îşi lărgesc veşnic orizontul şi capacitatea de iubire. Nu eşti cinstită cu ei când spui că acesta ar fi secolul cel mai sângeros; nu distingi lumina care străluceşte din ce în ce mai puternic, căci preferi să vezi întunericul. Nu bagi în seamă evoluţia sufletului omenesc!
S-a ridicat de unde şedea şi a venit spre ea, încon-jurând masa pe stânga, ca să se aşeze pe locul gol dintre ea şi Gabrielle. Apoi i-a luat o mână, stabilind astfel un contact direct cu ea.
M-au trecut toţii fiorii, privindu-l. Eram convins c-a speriat-o, că nu-i putea permite să o atingă. Dar ei părea să-i placă gestul; a zâmbit doar.
― E adevărat ce spui despre războaie, a zis el, conti-nuându-şi pledoaria şi luptându-se în acelaşi timp să îşi păstreze demnitatea. Da, da, iar strigătele muribunzilor au ajuns şi la urechile mele; cu toţii le-am auzit de-a lungul secolelor; chiar şi în momentul de faţă omenirea primeşte şoc după şoc, ascultând zilnic ştiri despre vreun conflict sau altul. Dar lumina despre care vorbesc eu e tocmai strigătul împotriva ororilor războiului. Este vorba de atitudini care n-au fost niciodată posibile în trecut. Este vorba de bărbaţii şi de femeile care se bat pentru prima oară în istoria omenirii să pună capăt nedreptăţilor sub orice formă ar fi ele.
― Vorbeşti de atitudinile intelectuale ale unui foarte mic număr de oameni.
― Nu. Vorbesc de revoluţia în filozofie; vorbesc despre idealismul din care se vor naşte acţiunile practice. Akasha, deşi au atâtea defecte, trebuie să li se lase timpul să îşi realizeze singuri visele, înţelegi?
― Aşa e! a intervenit Louis. Mi-a sărit inima. Cât era de vulnerabil Louis! Dacă se întorcea contra lui... Dar el a continuat cu calm, cu rafinamentul lui obişnuit: Este lumea lor, nu a noastră! a spus cu umilinţă. E limpede că noi am renunţat la ea când am ales nemurirea. N-avem nici un drept acum să ne amestecăm în lupta pe care o duc. Dacă o facem, le răpim victoriile care i-au costat atât de scump! Până şi în ultimul secol progresele lor ţin de miracol, au fost reparate nedreptăţi care erau considerate inevitabile; pentru prima oară au dezvoltat o concepţie despre adevărata solidaritate a oamenilor.
― Sinceritatea ta mă impresionează, i-a răspuns ea. Te-am menajat pentru că te iubeşte Lestat. Iar acum înţe¬leg de ce te iubeşte. Ce curaj îţi trebuie să-mi vorbeşti în felul acesta! Deşi dintre toţi cei prezenţi tu eşti animalul de pradă cel mai rapace. Ucizi fără a ţine cont de vârstă, de sex sau de pofta de viaţă a victimei.
― Atunci ucide-mă! a strigat el. Asta aş vrea să faci, nu să ucizi fiinţe umane! Nu te amesteca în viaţa lor. Chiar dacă se ucid între ei! Lasă-le timp să îşi realizeze noile viziuni; lasă-le timp oraşelor apusene, aşa corupte cum sunt, să îşi propage idealurile în întrega lume de sufe¬rinţă şi de mizerie.
― Timp, a rostit Maharet. Asta cerem cu toţii. Timp. Iar asta este ceea ce trebuie să oferi.
A urmat o pauză.
Akasha nu voia să se uite la femeia aceasta; nu voia nici măcar să o asculte. Simţeam cum se retrage în sine. Şi-a retras mâna dintr-a lui Marius. S-a uitat îndelung la Louis, apoi s-a întors spre Maharet, de parcă nu putea evita asta, iar faţa i-a devenit calmă, dar crudă.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Re: Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Continut sponsorizat Astazi la 7:08 pm


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 2 din 3 Inapoi  1, 2, 3  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum