La Vita È Bella ( L'originale )
Daca iubesti viata, si viata te va iubi pe tine. – Arthur Rubinstein

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Pagina 1 din 3 1, 2, 3  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 7:43 pm

[Doar administratorii au dreptul sa vada aceasta imagine]
Anne Rice

Cronicile vampirilor 3

Regina damnaţilor



IEPURE TRAGIC

Iepure tragic, un tablou.
Urechi ciulite, verzi, ca frunza de porumb,
fruntea întunecată spre stele aţintită...
Doar un tablou la mine pe perete, singuratic

aşa cum şi iepurii sunt,
aşa cum nici măcar nu sunt. Fălci roşii, durdulii,
totul numai artă, botul adulmecă-n zare,
un obicei greu de pierdut sau nu...

Iepure tragic poţi fi tu însuţi; verzui-roşcată
spinarea, pieptul mic, dar viguros, albastru.
Dar dacă eşti vreodată ispitit de astfel de schimbare,
să te păzeşti de Trupul cel Adevărat, el

te răstoarnă de pe armăsarul tragic,
Îţi spulberă culoarea tragică, aşa, ca o nălucă
ce spulberă şi marmura; şi orice rană ţi se închide atunci
atât de repede, încât până şi apa

te poate pizmui
Pictaţi pe foaia albă de hârtie, iepurii sporesc
mai mult decât blestemul aruncat sălbaticei lor înmulţiri,
iar urechile ciulite li se preschimbă în coarne.

Dar tu nu te lăsa vrăjit de tragicul vieţii;
Când te înhaţă această capcană pentru iepuri
toate culorile par săbii de lumină,
iar foarfecele ― Dumnezeul viu.

STAN RICE
Some Lamb (1975)



SUNT EU, Lestat, vampirul. Mă mai ţineţi minte? Vampirul acela ajuns mare cântăreţ de rock şi care şi-a scris povestea vieţii. Un blond cu ochi cenuşii, stăpânit de dorinţa nestăvilită de-a fi în văzul lumii întregi! Sigur că ţineţi minte! Tot ce mi-am dorit eu a fost să întruchipez răul în acest secol strălucit, în care o făptură infernală ca mine nu-şi mai găseşte locul. Ba chiar mi-am închipuit că fac o faptă bună jucând rolul diavolului.
Şi tocmai pornisem pe calea cea dreaptă când am stat ultima oară de vorbă. Tocmai mă lansasem la San Francisco împreună cu o orchestră de bieţi muritori.
Discul concertului a avut un formidabil succes. Iar povestea vieţii mele a fost bine primită, atât de morţii-vii, cât şi de muritori.
Apoi s-a petrecut ceva neprevăzut. Eu, cel puţin, nu mă aşteptam la aşa ceva. Iar când v-am părăsit, eram, cum se zice, la marginea prăpastiei.
Ei bine, s-a terminat. După cum se vede, chiar de tot nu m-am prăpădit. Altfel, nu v-aş mai ţine de vorbă. Şi peste toate s-a aşezat în cele din urmă pulbere de stele; iar gaura neînsemnată din pânza convingerilor raţionale a fost şi ea cârpită de bine, de rău.
Iată-mă acum mai trist, dar mai cumpănit şi mai scrupu¬los. Şi mult mai puternic totodată, deşi partea mea ome¬nească nu mai e atât de ascunsă pe cât era odinioară, o făptură frământată şi nesătulă, care îşi adoră şi îşi detestă totodată găoacea nepieritoare şi de nepătruns în care e ferecată.
Setea nu mi s-a potolit nici acum, deşi niciodată n-am avut mai puţină nevoie de sânge. Aş putea chiar să renunţ de-a binelea. Însă dorinţa ce mi-o stârneste orice făptură vie e atât de nesăţioasă, încât ştiu că n-am să mă pot opri vreodată.
De fapt, nici n-a fost cândva numai nevoia de sânge, deşi sângele e tot ce îşi poate dori o făptură. E mai degrabă taina faptei: sorbitul sângelui, omorul, inimile înlănţuite în dansul în care victima îşi pierde vlaga, iar eu sporesc, sorbind moartea ce arde o clipă asemenea vieţii.
Amăgire, oricum. Nici o moarte nu poate fi tot atât de încăpătoare ca viaţa. Altfel, la ce bun m-aş înfrupta din viaţa altora, nu? Iar izbăvirea mea e tot atât de îndepărtată pe cât a fost vreodată. Cu atât mai rău pentru mine că ştiu toate astea.
Fireşte, trec în continuare drept om ca toţi oamenii; noi suntem în stare de asta, într-un fel sau altul, oricât de vârstnici am fi. Guler ridicat, pălărie pe ochi, ochelari negri, mâinile-n buzunare ― asta-i tot. Mai nou, mă schimb în haină de piele ajustată pe talie, pantaloni strâmţi şi ghete potrivite la orice ocazie. Dar, din vreme în vreme, îmbrac şi lucruri de mătase, plăcute celor de prin părţile sudului, unde locuiesc acum.
Dacă cineva se uită la mine prea îndeaproape, un mic truc telepatic e de ajuns: Să nu te miri de ce vezi! Adaug şi un zâmbet ca pe vremuri, atent să nu mi se zărească totuşi colţii, iar omul îşi vede liniştit de drum.
Uneori las deoparte orice deghizare şi îmi dezvălui adevărata înfăţişare. Plete, haina de catifea care-mi aminteşte timpul de-altădată, în degete două-trei inele cu smaragde. Mă strecor în grabă prin mulţimea din centrul acestui frumos şi corupt oraş sudic sau păşesc pe nisipuri lunare de-a lungul ţărmului şi respir briza fierbinte a sudu¬lui.
Nimeni nu mă priveşte mai mult de-o clipă. Prea multe lucruri nedesluşite ne înconjoară, spaime, ame¬ninţări, taine care ne atrag o clipă, apoi ne lasă reci. Înapoi la previzibil, la cotidian. Prinţul nu mai soseşte, oricine o ştie; şi poate că Frumoasa din Pădurea Adormită a murit.
La fel stau lucrurile şi cu ceilalţi supravieţuitori ase¬menea mie, cu care împart colţul ăsta de lume, călduros şi înverzit, capătul sud-estic al Americii de Nord, cu oraşul strălucitor, Miami. Dacă există un loc ideal de vânătoare pentru nemuritorii însetaţi de sânge, acesta trebuie să fie.
E bine că şi ceilalţi sunt lângă mine; e esenţial, zău aşa ― e tot ce mi-am dorit mai mult: o adunare infernală de înţelepţi, de statornici, de vârstnici şi de tineri zănatici.
Din păcate, n-am fost niciodată chinuit mai cumplit la gândul că aş rămâne un necunoscut printre muritori, monstru lacom ce sunt! Nu găsesc vreo mângâiere nici măcar în murmurul dulce al glasurilor de dincolo de lume. Gustul gloriei trecătoare a fost prea ispititor ― vitrine pline de discuri, admiratori care ţopăie şi aplaudă îngrămădiţi în faţa scenei... Ce importanţă avea că nu cre¬deau c-aş fi vampir cu adevărat! În clipele acelea eram laolaltă. Iar numele meu era pe buzele lor!
De-acum discurile s-au epuizat, iar eu n-am să mai ascult niciodată cântecele acelea. Rămâne doar ce am scris, împreună cu Interviu cu un Vampir, prezentat cu grijă drept ficţiune. Probabil că aşa şi trebuie să fie. Am prici¬nuit prea multe necazuri, o să vină vremea să vorbim.
Jocurile mele de-a vampirul erou şi martir au pricinuit un dezastru, şi totul doar ca să dau o clipă la iveală adevărul gol-goluţ...
Credeţi că asta mi-a servit drept lecţie, nu? Ei bine, chiar aşa s-a şi întâmplat, zău că da!
Atât de dureros totuşi să te pierzi încă o dată în umbră, să fii iar Lestat, banditul făţarnic, strigoiul neştiut, la pândă după bieţi muritori neajutoraţi şi fără habar de existenţa unor monştri ca mine! E chinuitor să redevii un străin, întruna retras, în luptă cu binele şi cu răul din iadul veşnic al trupului şi al sufletului!
În singurătatea de acum, visez la o cameră bătută de lună în care ar fi o făptură fermecătoare ce m-ar dori alături de ea; o adolescentă fragedă care să-mi fi citit car¬tea şi să-mi fi ascultat cântecele; o frumuseţe hrănită cu idealuri, una dintre admiratoarele care, în scurtul răstimp al gloriei mele deşarte, îmi trimiteau pe hârtie parfumată gândurile lor despre poezie şi despre puterea iluziilor; visez să mă strecor în camera întunecoasă unde pe o nop¬tieră se găseşte poate cartea mea, cu un minunat semn de catifea între foi; visez să-i mângâi umărul şi să-i surâd când privirile noastre se întâlnesc. Lestat! Am crezut mereu în tine. Am ştiut mereu că vei veni!
Îi cuprind obrajii în palme şi mă aplec să o sărut. Desigur, draga mea, răspund eu, tu nici nu ştii câtă nevoie am de tine, cât îmi lipseşti, cât de mult te iubesc.
Poate că ultimele întâmplări, grozăvii nebănuite la care am fost martor, durerea inevitabilă pe care am îndu¬rat-o m-ar face şi mai atrăgător în ochii unei astfel de fiinţe. E cumplit de adevărat că suferinţa ne face mai pro¬funzi, dă un plus de strălucire culorilor şi un mai larg ecou cuvintelor. Asta însă dacă nu ne striveşte, dacă nu ne consumă optimismul şi spiritul, puterea vizionară şi respectul pentru lucrurile simple, dar indispensabile.
Îmi cer iertare pentru amărăciunea vorbelor mele.
N-am nici un drept la aşa ceva. De la mine a pornit totul; şi am scos-o la capăt, cum se zice. Sunt atâţia alţii care n-au reuşit. Pe deasupra, au suferit şi muritorii. Şi e de neiertat. Pentru asta o să plătesc veşnic.
Dar eu tot n-am priceput bine ce s-a întâmplat. Nu ştiu dacă a fost o tragedie ori doar întâmplare fără rost. Nici dacă din boacăna mea n-ar fi putut să iasă ceva măreţ, care să-mi îngăduie să scap de risipire şi de coşmar şi să ajung în lumina arzătoare a mântuirii.
Poate că nicicând n-o să aflu adevărul. Sigur e că totul s-a terminat. Iar imperiul nostru, micul nostru tărâm par¬ticular, e acum mai împuţinat, mai întunecat şi mai înte¬meiat decât oricând. Ce-a fost s-a dus pentru totdeauna.
Ciudat e că n-am prevăzut cataclismul, dar niciodată nu-mi dau seama ce sfârşit va avea ce-am început. Mă fascinează riscul, clipa când totul e cu putinţă. Doar asta mă mai atrage în traversarea eternităţii, când nimic nu mai are farmec.
De fapt, aşa eram şi-n timpul vieţii, acum două sute de ani, fără stare, neliniştit, dădeam orice pentru o clipă de iubire sau pentru o încăierare. Când am plecat la Paris să fac teatru, prin 1780, doar începuturile mă făceau să visez, ridicarea cortinei repetată seară de seară.
Poate că cei vârstnici au dreptate. Mă gândesc la adevăraţii nemuritori, băutorii de sânge care-au străbătut un mileniu, care afirmă că nimeni nu se schimbă, oricâţi ani ar fi să treacă; nu facem decât să devenim tot mai mult noi înşine.
Altfel spus, de înţelepţit, te înţelepţeşti după secole de-a rândul, dar ai şi vreme să dai la iveală toată ticăloşia de care te cred capabil duşmanii încă de la începutul înce¬putului.
Iar eu sunt tot diavolul de atunci, tânărul care se doreşte în luminile rampei, unde să fiu văzut cât mai bine, poate şi îndrăgit. Una nu-mi e destul fără cealaltă. Iar eu ţin atât de mult să amuz, să încânt, să fac aşa, încât să mi se ierte toate păcatele... Mă tem că momentele întâmplătoare de intimitate şi de secretă recunoaştere nu-mi vor fi nicio¬dată de ajuns.
Am sărit însă peste o seamă de lucruri, nu-i aşa?
Dacă mi-aţi citit povestea vieţii, aţi vrea să ştiţi la ce mă refer. Despre ce dezastru vorbesc întruna?
Păi, hai să aruncăm o privire în urmă. Cum v-am spus, am scris cartea şi am imprimat discul pentru că voiam să fiu în văzul lumii, să fiu luat drept ceea ce sunt, chiar dacă nu neapărat în sensul propriu al cuvântului.
Cât priveşte riscul ca muritorii să priceapă, să îşi dea seama că sunt exact ceea ce ziceam că sunt ― nici asta nu mă lăsa indiferent. Să ne vâneze, să ne distrugă, era într-un fel dorinţa mea cea mai fierbinte. Unii ca noi nu merită să existe; ar trebui să fim stârpiţi. Închipuiţi-vă o asemenea bătălie! Ah, să-i înfrunt pe cei care ştiu cine sunt eu de fapt!
Nicicând nu m-am aşteptat însă chiar la o astfel de confruntare, iar rolul cântăreţului de rock era o mască prea frumoasă pentru un monstru.
Numai cei asemenea mie m-au luat în serios şi au hotărât să mă pedepsească. Şi de bună seamă că am contat şi pe asta.
De fapt, istoria noastră am povestit-o în autobiografia mea, am dat pe faţă secretele cele mai ascunse, pe care jurasem să nu le destăinui niciodată. M-am semeţit în faţa obiectivelor şi în luminile rampei. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat însă dacă m-ar fi dibuit vreun om de ştiinţă, ori dacă vreun poliţist mai zelos m-ar fi oprit pentru vreo greşeală de conducere cu cinci minute înainte de răsăritul soarelui, ori dacă aş fi nimerit la puşcărie, pus sub lupă, identificat şi clasificat, şi toate astea, spre satisfacţia celor mai înverşunaţi sceptici dintre muritori, să se fi petrecut în timpul zilei, când sunt lipsit de puteri.
Adevărat, puţin probabil să mi se fi întâmplat aşa ceva. Nici atunci, nici acum. (Deşi ar putea fi tare nostim, zău aşa!)
Totuşi, era inevitabil ca riscul să-i înfurie pe ceilalţi, să dorească toţi să mă ardă de viu sau să mă ciopârţească într-o mie de bucăţele nemuritoare. Cei mai mulţi dintre cei foarte tineri sunt prea idioţi ca să priceapă cât de sigură e poziţia noastră. Pe măsură ce se apropia noaptea concertului, m-am apucat să visez la astfel de bătălii. Ce plăcere să-i distrug pe ticăloşii care-mi seamănă, să tai potecă printre vinovaţi, să-mi distrug la nesfârşit propria imagine.
Cu toate astea, ştiţi, bucuria de-a fi acolo, cântând, jucând, încântând, asta era important, la urma urmelor. De fapt, voiam să trăiesc. Actorul muritor, care plecase cu două sute de ani în urmă la Paris şi îşi găsise moartea pe bulevard, putea, în sfârşit, să aibă clipa lui de glorie.
Dar să-mi continuu povestirea. Concertul a avut succes. Mi-am trăit triumful în faţa a cincisprezece mii de fani muritori care urlau din răsputeri; mai erau acolo şi doi dintre nemuritorii îndrăgiţi de mine, Gabrielle şi Louis, creaţiile mele, iubirile de care fusesem despărţit de atâta amar de ani.
Înainte de sfârşitul nopţii, vampirii care încercaseră să mă pedepsească au fost zdrobiţi. Atâta doar că în aceste hărţuieli am avut un aliat nevăzut; duşmanii noştri s-au trezit în flăcări înainte de-a fi în stare să ne facă cel mai mic rău.
În preajma zorilor, eram prea îmbătat de victorie ca să mă gândesc la vreo primejdie. N-am ţinut seamă de aver¬tismentele înfocate ale lui Gabrielle ― mă simţeam atât de bine cu ea în braţe din nou; cât priveşte presimţirile negre ale lui Louis, le-am respins ca întotdeauna.
Apoi învălmăşeala, escalada muntelui...
Şi în vreme ce soarele se ridica peste Valea Carmelului, iar eu închideam ochii, aşa cum orice vampir trebuie să facă în acele clipe, mi-am dat seama că nu mai eram sin¬gur în cotlonul meu subpământean. Nu numai pe cei mai tineri dintre vampiri îi stârnisem cu muzica mea; cântecele mele îi treziseră din amorţire şi pe cei mai vârstnici dintre noi.
M-am pomenit într-una dintre acele clipe de cumpănă între risc şi posiblitate. Ce-avea să urmeze? Aveam să dispar, în sfârşit, ori să renasc?


Ca să povestesc urmarea, trebuie să ne întoarcem puţin în trecut.
Să încep cu vreo zece nopţi înainte de concertul fatal şi să vă las să vă strecuraţi în mintea şi în sufletul celor atraşi de muzica şi de cartea mea într-un fel sau altul, persoane de care pe-atunci nu ştiam chiar nimic.
Cu alte cuvinte, s-au tot petrecut întâmplări pe care a trebuit să le reconstitui mai târziu. Ceea ce vă ofer acum e această reconstituire.
Să părăsim, aşadar, graniţele strâmte şi lirice ale persoanei întâi singular; ca alte mii de scriitori muritori, să sărim în minţile şi în sufletele a numeroase personaje. Să galopăm în lumea persoanei a treia şi a punctelor de vedere multiple.
Şi, fiindcă veni vorba, când personajele acestea gândesc ori spun despre mine că aş fi arătos ori irezistibil şi aşa mai departe, nu vă închipuiţi că eu le-aş fi pus ideile astea în cap. Nici pomeneală! E ceea ce mi s-a istorisit sau ceea ce eu însumi am aflat datorită puterii fără greş a telepa¬tiei; n-aş spune baliverne nici în privinţa asta, nici în ori¬care alta. Asta e, ce să fac: sunt un monstru chipeş. Acesta-i lozul tras de mine. Ticălosul, care m-a făcut să devin ce sunt acum, după înfăţişare m-a ales. Asta-i tot. Accidente de-astea se produc întruna.
În definitiv, trăim într-o lume a accidentelor, unde numai principiile estetice au trăinicie. Veşnic o să ne înfruntăm cu binele şi cu răul, năzuind un echilibru moral; însă pâlpâirea ploii văratice în lumina lampioanelor sau strălucirea orbitoare a unei canonade în noapte, astfel de frumuseţe crudă e dincolo de orice discuţie.
Iar acum, fiţi încredinţaţi: chiar dacă vă părăsesc, o să ştiu să mă întorc la momentul cuvenit. Adevărul e că nu pot să sufăr să nu fiu eu cel care povesteşte la persoana întâi de la un capăt la altul! Cum ar zice David Copperfield, habar n-am dacă sunt eroul sau victima acestei povestiri. Oricum, cel mai însemnat sunt eu, nu? Eu sunt cel care istoriseşte de fapt.
Ce să-i faci, nu-i totul să fii un James Bond printre vampiri. Trufia să mai rabde niţel. Chiar dacă n-o să credeţi o iotă din ce vă spun, vreau să ştiţi ce ni s-a întâmplat cu adevărat. Dacă într-altă parte nu, măcar în ficţiune să am şir, altfel o să o iau de-a binelea razna.
Până la următoarea noastră întâlnire, aşadar, vă păstrez în gând; vă iubesc; aş dori să fiţi aici... În braţele mele.


Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 7:44 pm

CUVÂNT ÎNAINTE

DECLARAŢIE
scrisă cu creion negru pe un perete roşu dintr-o cameră dosnică a unui bar din San Francisco numit
FIICA LUI DRACULA

Copii ai întunericului!
Luaţi aminte la cele ce urmează:


PRIMA CARTE: Interviu cu un Vampir, publicată în 1976, era o istorie adevărată. Oricare dintre noi putea să o scrie ― e povestea felului în care am devenit ceea ce suntem, povestea nefericirilor şi a căutărilor noastre. Doar că Louis, nemuritorul în vârstă de două sute de ani care dă totul pe faţă, cere înţelegere din partea muritorilor. Lestat, ticălosul care i-a transmis lui Louis Darul Întune¬cat, nu i-a mai oferit aproape nimic în plus: nici lămuriri, nici alinare. Parcă aţi mai auzit asta, nu? Louis n-a renunţat nici acum să îşi caute salvarea, deşi nici măcar Armand, cel mai vârstnic nemuritor pe care l-a întâlnit el vreodată, n-a ştiut să-i spună ce-i cu noi şi din cine ne tra¬gem. Nici asta nu vă miră, nu-i aşa, vampiri de ambe sexe? La urma urmelor, n-a existat niciodată o şcoală de vampiri catiheţi la Baltimore.

Aşa a fost până la publicarea:

CĂRŢII A DOUA: Vampirul Lestat, apărută chiar săptămâna asta. Cu subtitlul: "Educaţia şi primele lui aventuri". Nu vă vine să credeţi? Mergeţi şi verificaţi spu¬sele mele la prima librărie de muritori care vă iese în cale. Şi apoi intraţi în cel mai apropiat magazin de muzică şi cereţi discul care tocmai a sosit ― intitulat cu aceeaşi modestie Vampirul Lestat. Dar dacă nu reuşiţi să le găsiţi, deschideţi-vă televizorul, în cazul în care nu vă e silă de-aşa ceva, şi aşteptaţi să se prezinte vreunul dintre nenumăratele filme cu muzica rock a lui Lestat. Începând cu ziua de ieri, ele se înşiruie într-un mod dezgustător pe micul ecran. O să pricepeţi pe loc cine e Lestat. Şi n-o să vă mire să aflaţi că plănuieşte ceva ce trece până şi dincolo de aceste nemaipomenite jigniri: vrea să iasă chiar pe scenă să debuteze cu un concert chiar aici, la noi în oraş. Da, tocmai în seara de Halloween, aţi ghicit!


Să lăsăm însă pentru moment neruşinarea bolnavă din ochii lui preternaturali, ochi ce strălucesc în toate vitri¬nele magazinelor de discuri. Sau glasul lui pătrunzător ce intonează nume tainice şi istorisiri legate de cei mai vârstnici dintre noi. De ce oare face el toate astea? Ce ne spun cântecele lui? În cartea lui totul e pomenit. El nu ne-a oferit numai un catehism, ci o adevărată Biblie.
Suntem purtaţi în negura timpurilor biblice, în faţa părinţilor noştri dintâi, Enkil şi Akasha, stăpânitori ai văii Nilului înainte de a se fi numit Egipt. Cât priveşte scorne¬lile privitoare la felul în care ar fi devenit ei primii băutori de sânge de pe faţa pământului, treceţi îngăduitori peste ele, abia dacă au ceva mai multă noimă decât legendele despre apariţia vieţii pe pământ sau despre dezvoltarea fătului din celule microscopice în pântecele muritoarelor. Adevărul este că din această pereche venerabilă ne tra¬gem şi că, ne place sau nu, sunt destule motive să credem că toate puterile minunate, de care nu ne putem lipsi, purced din trupul unuia dintre ei doi. Asta înseamnă că, dacă Akasha şi Enkil intră mână-n mână într-un cuptor încins, ardem şi noi o dată cu ei. Iar dacă ei se fac praf şi pulbere, şi noi suntem spulberaţi!
Nu ne lipseşte însă nădejdea. Cei doi nu s-au clintit din loc de mai bine de cincizeci de secole! Da, da, chiar aşa! Lăsând, bineînţeles, deoparte afirmaţia neruşinată a lui Lestat, după care el i-ar fi trezit pe amândoi cântându-le din vioară la picioarele tronului. Dacă însă nu ţinem seama de povestirea lui smintită, după care Akasha l-ar fi prins în braţe şi l-ar fi împărtăşit cu sângele ei, sângele nostru cel dintâi, rămân totuşi unele lucruri mai demne de crezare, întărite de istorisiri din vechime, anume că cei doi nici măcar n-au mai clipit încă dinainte de prăbuşirea Imperiului Roman. Tot timpul acesta au stat într-o criptă, aşezaţi acolo de către Marius, un străvechi vampir roman, care ştie, fără îndoială, ce e bine pentru noi toţi. Şi tocmai el este cel care i-a cerut lui Lestat să nu dezvăluie în rup¬tul capului taina.
O persoană de încredere cam necredincioasă, acest Lestat. Care să fie rostul cărţii, al discului, al filmelor, al concertului? Aproape imposibil să afli cum îi merge min¬tea ticălosului ăstuia, însă un lucru e limpede: când vrea să facă ceva, nu se lasă până n-o scoate la capăt. La urma urmelor, nu-i el acela care a făcut vampir un copil? Ba şi pe propria lui mamă, pe Gabrielle, care ani de zile după asta i-a fost iubită. Diavolul ăsta împieliţat şi-ar pune ochii până şi pe papa de la Roma, doar ca să îşi facă un hatâr!
Cam asta e; Louis, un filosof vagabond, de care nici unul dintre noi n-a fost în stare să dea, a dezvăluit pentru nenumăraţi străini cele mai ascunse taine ale moralei noastre. Iar Lestat a cutezat să ne dea pe faţă istoria, făcând în acelaşi timp paradă de darurile sale supranatu¬rale în faţa marelui public de muritori.
Urmează întrebarea: De ce n-au dispărut încă aceşti doi nelegiuiţi? De ce nu i-am şters de pe faţa pământului? Primejdia pe care o reprezintă pentru noi hoarda nesfârşită a muritorilor nu e nici pe departe de neocolit. Sătenii nu sunt încă la uşa castelului cu torţe aprinse în mâini, ameninţând să dea foc la tot ce întâlnesc în cale. Dar monstrul caută cu lumânarea o schimbare a atitudinii muritorilor. Şi chiar dacă noi suntem mult prea înţelepţi ca să mai punem paie pe foc şi astfel să-i creadă unii şi alţii scornelile, obrăznicia asta întrece orice măsură. Nimic nu-l poate scăpa de pedeapsă.
Alte observaţii: Dacă povestea lui Lestat e adevărată ― şi mulţi sunt cei care jură că aşa ar fi, fără să fie în stare să spună pe ce li se bizuie credinţa ― n-ar fi oare cu putinţă ca Marius, cel în vârstă de două mii de ani, să vină şi să-l pedepsească pe Lestat pentru neascultare? Sau poate că regele şi regina, de-or avea urechi de auzit, se vor trezi chiar ei ascultând cum li se repetă numele la nesfârşit pe toate undele radio de jur împrejurul planetei. Şi ce se va întâmpla în cazul acesta cu noi? O să prosperăm sub noul lor regim? Sau vor hotărî ziua distru¬gerii totale? Oricum, n-am putea ocoli toate astea dacă l-am distruge rapid pe Lestat?
Planul, prin urmare: Distrugeţi-l pe Lestat împreună cu banda lui de îndată ce ar îndrăzni să se arate! Distrugeţi-i pe toţi cei care-i jură credinţă!
Un avertisment: E cu neputinţă să nu se afle prin jurul nostru vechi băutori de sânge. Fiecare dintre noi îi va fi zărit uneori sau le va fi simţit prezenţa. La urma urme¬lor, dezvăluirile lui Lestat nu doar că ne tulbură, dar mai şi dau la iveală anume porniri oarbe din noi. Şi e sigur că ajutaţi de puterile lor nemăsurate, celor vârstnici nu le scapă nimic din muzica lui Lestat. Ce făpturi străvechi, cumplite, cunoscându-ne trecutul, atrase de cine ştie ce ţintă sau doar de pofta de-a se face cunoscute, s-or fi mişcând pe nesimţite, însă fără greş, ca să răspundă chemării lui?


Copii ale acestei Declaraţii au fost trimise la toate locurile de întâlnire ale vampirilor şi spre ascunzişurile noastre din lumea întreagă. Dar fiecare trebuie să ia aminte şi să ducă vorba mai departe: Lestat trebuie distrus şi o dată cu el mama lui, Gabrielle, banda lui, Louis şi Armand, şi orice alt nemuritor care-i jură credinţă.


Petrecere bună de Halloween, vampiri de ambe sexe. Ne vedem la concert. Să facem astfel, încât Lestat să nu mai coboare niciodată de pe scena pe care cutează să urce.


Din colţul sălii, unde se aşezase, un individ blond, îmbrăcat cu o haină de catifea roşie, citi şi răsciti Decla¬raţia. Nu i se vedeau ochii în spatele ochelarilor întune¬caţi şi sub borul larg al pălăriei cenuşii. Mănuşile din piele de căprioară erau tot cenuşii, iar braţele şi le ţinea încrucişate pe piept. Stătea rezemat de lambriul înalt, lăcuit în negru, iar cu tocul ghetei se sprijinea de stinghia unui scaun.
― Mare afurisit mai eşti tu, Lestat! Un prinţ ştrengar! şopti el şi pufni în râs, apoi scrută sala largă şi întunecată. Nu era urât desenul acela fin şi complicat, făcut cu cerneală neagră, asemenea unor pânze de păianjen pe zidul alb. Îi plăceau şi castelul în ruină şi cimitirul, şi co¬pacul uscat care parcă se agăţa de luna plină. Nu era mai mult decât un clişeu, făcut însă astfel, încât să nu pară, un gest artistic apreciat întotdeauna de el. Arătos era şi tava¬nul de stuc pe friza căruia dansau drăcusori şi vrăjitoare călare pe măturoaie. Iar beţişoare aprinse răspândeau în aer mireazmă de mirodenii indiene folosite de el însuşi drept tămâie cândva, cu secole în urmă, în cripta Celor Ce Trebuie Păziţi.
Da, era unul dintre cele mai minunate locuri tainice de întâlnire. Mai puţin plăcuţi erau cei ce se găseau aici, grupuri de siluete palide strânse la mesele negre, în jurul lumânărilor. Erau mult prea mulţi pentru oraşul acesta modern şi civilizat. Ştiau şi ei asta. Ca să găsească în această seară vreo pradă, aveau să fie siliţi să se ducă departe, de jur împrejurul oraşului, iar cei nevârstnici tre¬buiau să vâneze. Cei tineri sunt nevoiţi să ucidă. Flămânzesc prea tare şi n-au încotro.
În clipa de faţă însă toţi cei de acolo nu se gândeau decât la el. Cine era, de unde venise? Era oare foarte vârstnic şi foarte viguros? Ce avea de gând? Întruna ace¬leaşi întrebări, deşi întotdeauna încerca, asemeni oricărui altuia în trecere pe acolo, să se strecoare cu priviri furişate, cu mintea ferecată, în barurile pentru vampiri.
Putea acum să-i lase cu întrebările pe buze. Obţinuse ceea ce dorea, le cunoştea intenţiile. Şi mai avea în buzu¬nar şi caseta cu muzica lui Lestat. Înainte de-a se înapoia acasă, avea să facă rost şi de o casetă video cu filmele lui rock.
Se ridică să plece. În acelaşi moment se luă după el unul dintre tineri. În vreme ce se apropiau de uşă, de jur împrejur se lăsă o linişte forţată, nu se mai auzeau nici gânduri, nici vorbe.
― De unde vii dumneata? Nu pari să fii de pe-aici, spuse politicos tânărul.
Nu putea să fi avut mai mult de douăzeci de ani la moarte, iar asta nu părea să se fi petrecut cu mai mult de zece ani în urmă. Îşi încondeia ochii, îşi vopsea buzele şi îşi cănise câteva şuviţe de păr în culori barbare, de parcă nu-i erau deajuns puterile preternaturale. Cât de ieşit din comun putea să arate, cât de nepotrivit cu ceea ce era de fapt, un strigoi uscăţiv şi vânjos, care, cu puţin noroc, putea să treacă şi de mia de ani.
Ce-i făgăduiseră oare în termenii aceştia de azi? Că va cunoaşte treptele trecerii numite Bardo, că are să plu¬tească printre astre, că va întâlni tărâmurile eterice, că o să audă muzica sferelor şi aplauzele unei singure palme?
Tânărul vorbi iarăşi:
― Care-i poziţia ta în privinţa lui Lestat şi a Declaraţiei?
― Îmi pare rău, însă acum trebuie să plec.
― Eşti însă de bună seamă la curent cu faptele lui Lestat, stărui tânărul, tăindu-i drumul spre uşă.
Aşa ceva nu mai era politicos.
Îl cercetă ceva mai atent pe îndrăzneţ. Era oare cazul să-i stârnească pe toţi? Să nu mai înceteze apoi vorbele secole de-a rândul? Nu îşi putu reţine un zâmbet. Mai bine nu. Avea să fie destulă harababură pe-aici în curând, mulţumită dragului său Lestat.
― Drept răspuns, primeşte-mi sfatul mai bine, zise el blând tânărului inchizitor. Nu puteţi să-l distrugeţi pe Lestat; nimeni nu poate. Dar din ce pricină, drept să fiu, nu pot să spun nimic.
Luat pe nepregătite, tânărul se simţi oarecum ofensat.
― Acum îngăduie-mi şi mie o întrebare, continuă celălalt. De unde pornirea asta împotriva lui Lestat? N-ar fi mai firesc să vă dea de gând miezul dezvăluirilor sale? Voi, novicii, nu năzuiţi să-l întâlniţi pe Marius, gardianul Celor Ce Trebuie Păziţi? Să-i vedeţi cu propriii voştri ochi pe părinţii noştri dintâi?
Pus în încurcătură, tânărul deveni oarecum dispreţui¬tor. De găsit o vorbă isteaţă de răspuns, nu fu în stare. De fapt, răspunsul era destul de limpede în sufletul lui ― şi în sufletele tuturor celor ce-i observau. Poate că Cei Ce Tre¬buie Păziţi există, poate că nu; poate că nici Marius nu există. În schimb, existenţa lui Lestat era de netăgăduit, aidoma celor ştiute de acest nemuritor nepriceput, iar existenţa blestematului şi nesăţiosului de Lestat punea în primejdie prosperitatea tainică a tuturor celor de-un neam cu el. Şi asta doar pentru a fi iubit şi aplaudat de muritori.
Cât pe-aci să-i râdă în obraz! Ce bătălie fără rost! Cum să nu vezi cât de adânc înţelegea Lestat timpurile astea fără strop de credinţă. Adevărat, dăduse în vileag secrete pe care trebuia să le păstreze ca pe ochii din cap, dar cu asta nu trădase pe nimeni şi nimic.
― Ţin-te bine, să nu dai peste Lestat, spuse el zâmbitor într-un sfârşit. Pe lumea asta se află puţini nemuritori adevăraţi. E cu putinţă să se numere printre ei.
Apoi îl luă pe sus, îl dădu la o parte din calea lui şi trecu dincolo, în sala propriu-zisă a barului.
Salonul din faţă, spaţios şi cu bogate ornamente ― draperii de catifea neagră şi aplice de alamă lustruită ― era înţesat de muritori gălăgioşi. Din ramele aurite de pe zidurile tapisate cu satin priveau vampiri cunoscuţi din filme. Pe fondul conversaţiilor amestecate şi al hohotelor stridente de râs ale beţivilor, o orgă răspândea sunetele pasionate ale Toccatei şi Fugii de Bach. Îl atrăgea această atmosferă dezlănţuită. Îi plăceau până şi aromele malţului învechit, ale vinului sau izul ţigărilor. Şi-n vreme ce îşi croia drum prin mulţime spre ieşire, se bucura să simtă în înghesuială contactul oamenilor acestora fragili şi bine-mirositori. Ce plăcere totodată că muritorii nu-i dădeau nici o atenţie!
În fine, aerul umed al străzii Castro, plină de lume la ora asta de început de seară, când cerul încă mai păstrează o strălucire argintie. De jur împrejur, bărbaţi şi femei se grăbeau să nu fie stropiţi de picăturile de ploaie care cădeau dintr-o parte, dar se opreau la traversările de la intersecţii, aşteptând să se schimbe culoarea semaforului ca să treacă drumul. Megafoanele de la magazinul de discuri din faţă difuzau un cântec de-al lui Lestat, atât de puternic, încât acoperea zgomotul autobuzelor şi fâşâitul cauciucurilor pe şoseaua udă:

În vis o ţin în braţe,
Iubire, înger, mamă.
Şi o sărut întruna,
Iubită, muză, fiică.

Ea m-a adus pe lume,
Eu moartea i-am adus
Marchizei preafrumoase.

Şi am pornit spre diavol
Ca doi orfani, de mână.

Mi-aude ea cântarea, cântarea din vechime,
Cântarea despre rege, despre a sa regină,
Şi despre legământul călcat, despre tristeţe ?

Ori e pierdută-n zare
Unde nimic n-ajunge?

Revino, Gabrielle,
Frumoasa mea marchiză.

Castelul e-n ruină,
Pierdut în nea e satul,
Dar tu a mea eşti veşnic.

Era oare deja pe aici maică-sa?
Vocea se stinse într-o suită de note diminuate, ca apoi să fie acoperită încetul cu-ncetul de zgomotele din jur. Înfruntând vântul umed de-afară, îşi făcu drum spre colţul străzii. Simpatică, străduţa asta plină de lume. Vânzătorul de flori încă îşi mai oferea buchetele sub prelata tarabei. Măcelarul era asaltat de cumpărătorii care tocmai ieşiseră de la slujbă. Iar în braserii muritorii îşi luau masa de seară sau întârziau cu un ziar în mână. Câteva zeci de oameni aşteptau autobuzul, iar pe trotuarul din faţă se formase o coadă la intrarea unui cinematograf.
Gabrielle era şi ea pe-acolo. Simţea asta într-un fel tulbure, însă neîndoielnic.
Când ajunse la colţul străzii, se sprijini cu spatele de stâlpul felinarului ca să respire aerul proaspăt coborât de la munte. O agreabilă privelişte a centrului se deschidea de-a lungul şi de-a latul străzii Market. Ai fi zis un bule¬vard parizian. Iar de jur împrejur se-nşirau colinele dulci ale oraşului şi ferestrele vesele, scăldate în lumină.
Da, dar în ce loc precis se găsea ea oare? Gabrielle, şopti el. Îşi închise ochii. Ascultă. La început nu desluşi decât vacarmul miilor de voci, imagini îngrămădite unele peste altele. Lumea întreagă ameninţa să îl soarbă cu nesfârşita ei jelanie. Gabrielle. Tumultul se stinse treptat. Fu izbit de un val de durere plecat de la un muritor care trecu prin apropiere. La fereastra unei clădiri înalte, cocoţate pe deal, o femeie pe moarte visa la copilăria ei. Apoi, cuprins de o tăcere groasă şi întunecată, văzu ce căuta: Gabrielle se oprise brusc. Îi auzise chemarea. Ştia că e observată. O femeie înaltă, blondă, cu părul împletit într-o singură coadă pe spate, undeva pe o stradă curată din centru, cu lume puţină, nu prea departe de locul unde se afla el. În pantaloni, purta o jachetă kaki peste un pu¬lover maroniu uzat. O pălărie destul de asemănătoare cu a lui îi acoperea ochii în aşa fel, încât abia dacă i se vedea o parte a feţei deasupra gulerului ridicat. Tocmai îşi punea gândurile la adăpost, înconjurându-se cu un scut invizibil. Imaginea dispăru.
Da, chiar aici, îşi aştepta fiul, pe Lestat. De ce oare se temuse întotdeauna el pentru o fiinţă rece, fără frică? Ea doar pentru Lestat se temea. Bine. Era mulţumit. Şi Lestat avea să fie mulţumit.
Dar celălalt? Louis, blândul Louis, cu părul negru şi ochii verzi, al cărui pas zgomotos şi fluieratul în timpul mersu¬lui atrăgeau atenţia tuturor trecătorilor. Louis, unde eşti?
Pe loc avu imaginea lui Louis intrând într-o cameră goală. Tocmai urcase scara dinspre pivniţa unde îşi făcuse somnul de peste zi, sub o boltă ascunsă de un perete. Nu îşi dădea seama că e observat. Cu grijă, făcu câţiva paşi prin camera plină de praf şi se opri lângă fereastra mur¬dară, ca să privească şirul nesfârşit al maşinilor. Aceeaşi casă pe strada Divisadero. De fapt, nimic nu se schimbase între timp la făptura aceasta elegantă şi senzuală, care stârnise oarece tumult cu povestea din Interviu cu un Vampir. Atâta doar că acum îl aştepta pe Lestat. Îl tulburaseră visele; se temea pentru Lestat şi era răscolit de vechi imbolduri nedesluşite.
Fără voie, lăsă imaginea să se şteargă. Avea o adevărată slăbiciune pentru acest Louis. Dar slăbiciunea asta nu era înţeleaptă, pentru că, deşi Louis era educat şi plin de tandreţe, îi lipseau puterile uimitoare ale lui Gabrielle sau ale afurisitului ei de fiu. Louis putea să supravieţuiască totuşi la fel de mult ca şi ei, de asta era sigur. Ciu¬date mai sunt îndrăznelile la care trebuie să recurgi pentru a rezista timpului! Poate că e şi felul în care te supui sorţii. Dar atunci, cum se explică ce se petrecuse cu Lestat, învins, părăsit, plin de răni, totuşi din nou în picioare? Lestat, care nu se supune nicicând.
Gabrielle şi Louis încă nu se întâlniseră. Dar totul era în regulă. Oare ce-avea de făcut? Să le înlesnească întâlnirea? Ce idee... La urma urmelor, Lestat avea să o facă în curând.
Şi iar zâmbi. "Mare afurisit mai eşti tu, Lestat! Da, da, un prinţ ştrengar." Pe rând, îi evocă silueta şi fiece amănunt al chipului. Ochii albaştri, de gheaţă, sporindu-şi culoarea când râde; zâmbetul generos; felul în care îşi îmbi¬na sprâncenele cu o îmbufnare copilărească; momentele de veselie şi de umor sardonic. Până şi ţinuta lui felină putea să şi-o înfăţişeze. Atât de neobişnuită la un trup atât de vânjos. Atâta vigoare, veşnic această vigoare îmbinată cu un optimism neţărmurit.
Adevărul e că nici nu ştia ce atitudine să adopte faţă de ce se întâmpla, dar totul era fascinant şi distractiv. Nu-i trecea, de bună seamă, prin minte să-l pedepsească pe Lestat pentru dezvăluirea secretelor. Iar Lestat contase, desigur, şi pe aşa ceva, dar nu poţi niciodată să fii sigur... Poate că, de fapt, lui Lestat nici nu-i prea păsa. În privinţa asta nici el nu ştia mai mult decât smintiţii aceia din bar.
Ceea ce avea însemnătate acum pentru el era că, pen¬tru prima dată după atâta amar de ani, se surprindea gândind în termeni de trecut şi de viitor, că dintr-o dată pricepea cu limpezime care era natura acestor noi vremuri. Cei Ce Trebuie Păziţi deveniseră o ficţiune până şi pentru propriii lor copii! Trecuse vremea când băutorii de sânge, care semănau pretutindeni teroarea, le căutau mormântul ca să soarbă din sângele lor dătător de puteri. Nimeni nu mai credea în ei, nimănui nu-i mai păsa!
Esenţa epocii aici se afla: muritorii aveau acum un spirit mult mai practic şi respingeau la fiecare pas miracu¬losul. Cu un curaj nemaiîntâlnit, au întemeiat o remarca¬bilă spiritualitate numai pe adevăruri aflate în sânul lumii materiale.
Două sute de ani se scurseseră de când, pe o insulă din Mediterana, stătuse de vorbă cu Lestat chiar despre astfel de lucruri ― înfăptuirea visului unei lumi fără zei, dar cu o morală devărată, în care iubirea aproapelui să fie sin¬gura dogmă. O lume căreia noi nu-i aparţinem. Iar acum o astfel de lume era aproape realizată. Lestat intrase în legendă, unde-ar trebui să fie toţi bătrânii diavoli, şi ar fi vrut să ia după el tot tribul blestemat, inclusiv pe Cei Ce Trebuie Păziţi, chiar dacă ei poate că nici nu trebuiau să afle asta vreodată.
Simetria lucrurilor îl făcu să zâmbească. Nu numai că ceea ce făcea Lestat îl înfricoşa şi îl umplea totodată de ad¬miraţie, dar era pe de-a-ntregul câştigat de partea lui. Putea să înţeleagă perfect momeala pe care o reprezenta faima.
Păi, el însuşi fusese încântat într-un fel de-a dreptul ruşinos de faptul că îşi văzuse numele scrijelit pe un perete de cârciumă. Râsese batjocoritor, e drept, însă îi făcuse mare plăcere să râdă de aşa ceva.
Doar lui Lestat îi putea trece prin cap intriga unei astfel de piese, la urma urmelor, asta şi era, nimic altceva, un actor de bulevard al vechiului regim, devenit o vedetă în epoca aceasta plină de frumuseţi şi de inocenţă!
Avusese el însă dreptate să-l muştruluiască pe ţâncul din bar şi să-i spună că nimeni nu-l poate distruge pe prinţul ştrengar? Totul era doar imaginaţie romantică. Publicitate de bună calitate. Adevărul e că oricare dintre noi poate fi distrus... Într-un fel sau altul. Până şi Cei Ce Tre¬buie Păziţi, asta e de netăgăduit.
Iar novicii aceştia, toţi Copiii întunericului cum îşi ziceau ei înşişi, erau aproape neputincioşi. Nu prin număr ar fi mai puternici. Dar în privinţa celor vârstnici? Cel puţin, dacă Lestat n-ar fi pomenit de Mael şi de Pandora. Dar nu existau oare băutori de sânge şi mai vechi decât aceştia, unii de care nici măcar el n-a aflat vreodată? Se gândi la ameninţarea zgâriată pe perete: "făpturi străvechi, cumplite... cunoscându-ne trecutul, atrase de cine ştie ce ţintă sau doar de pofta de-a se face cunoscute, s-or fi mişcând pe nesimţite, însă fără greş, ca să răspundă chemării lui?"
Fu surprins să simtă că-l trec fiorii; era frig, dar preţ de o clipă avu impresia că vede o junglă ― un loc plin de verdeaţă, de mirosuri tari, unde căldura era nesănătoasă, sufocantă. Imaginea se şterse fără nici o explicaţie, ca atâtea alte semnale şi mesaje fulgerătoare pe care le pri¬mea. De multă vreme învăţase cum să îşi ferece mintea dinaintea nesfârşitului flux de voci şi de imagini pe care puterile sale îi îngăduiau să le perceapă; totuşi, din când în când, ceva violent sau neaşteptat, ca un ţipăt ascuţit, tre¬cea dincolo de barieră.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 7:45 pm

Oricum, rămăsese destulă vreme în oraşul acesta. N-avea nici cea mai mică dorinţă să se amestece, orice ar fi fost să se întâmple! Se simţea încurcat de propriile sen¬timente. I se făcuse dor de casă. Stătuse prea multă vreme departe de Cei Ce Trebuie Păziţi.
Dar ce mult îi plăcea să urmărească activitatea mulţi¬mii de muritori, parada dezordonată a maşinilor lucioase. Nici măcar duhorile otrăvitoare ale oraşului nu-l deran¬jau. Nu erau mai neplăcute decât putoarea Romei antice, a Antiohiei sau a Atenei ― când mormanele de gunoaie hrăneau muştele oriunde te uitai, iar aerul duhnea a boală şi a foamete. Da, da, oraşele astea californiene, curate, pline de culori pastelate, îl încântau. Ar fi putut să întârzie la nesfârşit printre locuitorii lor cu ochi limpezi şi hotărâţi.
Trebuia totuşi să se întoarcă acasă. Mai erau destule zile până la concert, avea să-l vadă atunci pe Lestat, dacă se hotăra... Ce plăcut e să nu ştii precis ce ai de gând să faci, oricum, nu mai mult decât toată lumea asta care nici măcar nu credea în existenţa lui!
Traversă strada Castro şi o luă grabnic în sus pe tro¬tuarul lat al străzii Market. Vântul mai slăbise; aerul era aproape călduţ. Mergea cu un pas egal, iute, ba chiar se şi puse pe fluierat, aşa cum făcea adesea Louis. Se simţea bine. Uman. Apoi se opri în faţa magazinului de televi¬zoare şi aparate de radio. Pe fiecare ecran, mic şi mare, se vedea Lestat cântând.
Râse din nou, pe furiş, de tot acel amestec de gesturi. Sunetul nu se auzea, îngropat fiind în măruntaiele apara¬telor. Ar fi fost nevoie să caute frecvenţa ca să poată auzi ceva. Dar nu era oare minunat să privească în cea mai to¬tală şi nemiloasă linişte scălâmbăiala blondului prinţ ştrengar?
Camera de luat vederi se retrăsese ca să-l filmeze pe Lestat în picioare, parcă în vid, cântând la vioară. O noapte înstelată îl înconjura din când în când. Apoi, aproape brusc, se deschise o uşă dublă ― şi apăru cripta Celor Ce Trebuie Păziţi, aproape aidoma cu cea reală! Iar înăuntru ― Akasha şi Enkil, adică nişte actori în costume egiptene, cu pielea albă, cu lungi plete negre şi împodo¬biţi cu bijuterii sclipitoare.
Bineînţeles. Cum de nu-şi dăduse seama că Lestat o să împingă până la limită vulgaritatea şi amăgirea chinui¬toare? Se înclină şi începu să asculte emisiunea. Vocea lui Lestat acoperea vioara:

O, Akasha! O, Enkil!
Taina n-o dezvăluiţi,
Adevărul nu-l rostiţi,
Tăcerea e-un dar mai util!

Şi-n vreme ce, cu ochii închişi, violonistul continuă să cânte, Akasha se ridică lin de pe tron. Când îşi deschide ochii, lui Lestat îi scapă vioara din mână; cu mişcări de balerină, Akasha îl atrage, se apleacă să-i sugă sângele şi totodată îi oferă propriul ei gât.
Filmul era făcut mai bine decât şi-ar fi imaginat el vreodată ― ce măiestrie! Când vine momentul să se tre¬zească şi Enkil, acesta se ridică şi înaintează ca o păpuşă mecanică spre cei doi ca să îşi recapete regina. Lestat e aruncat pe pardoseala criptei. Aicea filmul se sfârşea. Apariţia salvatoare a lui Marius nu făcea parte din film.
― Aha, va să zică eu nu devin o celebritate a micului ecran, murmură el şi zâmbi cam acru.
Înaintă spre intrarea în magazin, unde luminile fuse¬seră stinse.
Ca să poată intra, tânăra femeie îl aştepta în faţa uşii, cu caseta video în mână.
― Sunt aici toate douăsprezece, spuse ea. O piele măslinie de toată frumuseţea şi ochi căprui somnolenţi. Brăţara de argint de la mână îi strălucea. Ce ispititor! Ea primi banii cu mulţumiri, fără să-i numere. S-au dat pe vreo zece posturi. Le-am găsit peste tot. Am isprăvit cu înregistrarea încă de ieri seară.
― Ai făcut o treabă bună, spuse el. Mulţumesc.
Mai scoase un teanc de bani.
― N-a fost mare bătaie de cap, spuse ea.
Nu voia să ia bacşiş.
Ba o să primeşti!
Luă banii, ridicând din umeri, şi-i puse în buzunar.
N-a fost mare bătaie de cap. Îl atrăgeau expresiile astea colorate de azi. Îl atrase şi mişcarea bruscă a sânilor ei îmbelşugaţi, produsă de înălţarea umerilor, ca şi răsuci¬rea rapidă a şoldurilor sub pânza aspră a blugilor, care îi sublinia supleţea şi frăgezimea. O floare în flăcări. Când deschise uşa, îi atinse uşor părul întunecat şi mătăsos. De neconceput să te hrăneşti cu sângele cuiva care tocmai ţi-a dat o mână de ajutor, o fiinţă inocentă. N-o să fac aşa ceva! Totuşi, o răsuci spre el, cu mâna înmănuşată strecu¬rată în păr să-i sprijine capul:
― Doar un mic sărut, scumpa mea.
Ea îşi închise ochii; într-o clipită el îi străpunse artera şi îi simţi sângele pe limbă. Doar un strop. O scânteie minusculă de căldură în inimă, care se şi stinse pe loc. Apoi rămase cu buzele pe gâtul fraged. Îi simţea pulsul. Dorinţa de a sorbi totul deveni greu de suportat. Crimă şi pedeapsă. Îi dădu drumul. Îi netezi buclele moi şi îi aţinti ochii tulburi.
Ai să uiţi totul.
― Atunci, la revedere, îi spuse ea, zâmbind.


Rămase nemişcat pe trotuarul pustiu. Iar setea, uitată, ţinută în frâu, se estompă treptat. Privi cutia de carton în care era caseta.
"Pe vreo zece posturi, spusese ea. Le-am găsit pe peste tot." Vasăzică, dacă aşa stăteau lucrurile, în mod inevita¬bil cei ce erau în paza lui îl văzuseră deja pe Lestat pe enormul televizor din faţa tronului. Era mult de când fixase sus, deasupra acoperişului, farfuria antenei radiale care prindea toate emisiunile prin satelit din lumea întreagă. Un mecanism minuscul al calculatorului schim¬ba posturile o dată pe oră. De ani de zile stăteau şi fixau cu ochii lor morţi imaginile colorate în permanentă mişcare. Oare clipiseră măcar auzind vocea lui Lestat sau văzându-se pe ei înşişi oglindiţi pe ecran? Îşi auziseră ei oare numele intonate ca într-un imn?
Ei bine, o să afle foarte curând. O să le pună caseta. O să se uite atent la feţele lor îngheţate şi lucioase ca să sur¬prindă ceva ― vreo reacţie ― nu numai reflexele luminii.
"Ah, Marius, Marius, n-ai să te dai bătut niciodată, nu-i aşa?"
Nici tu, cu visurile tale prosteşti, nu eşti mai bun decât Lestat.


Era miezul nopţii când ajunse acasă.
Închise uşa blindată, lăsând în spate furtuna de zăpadă, şi, timp de o clipă, se lăsă învăluit de aerul cald. Viscolul îi îngheţase faţa şi urechile, precum şi degetele înmănuşate. Ce plăcută era căldura!
Nu se auzea decât zgomotul familiar al uriaşelor generatoare şi pulsaţiile slabe venind de la televizorul din criptă, de la multe sute de metri adâncime. Nu era oare chiar vocea lui Lestat? Ba da. Fără nici o îndoială, erau ultimele cuvinte melancolice ale vreunuia dintre cântece.
Fără grabă, îşi scoase mănuşile. Se descoperi şi îşi aranjă părul cu mâna. Îşi plimbă atent privirea prin holul cel mare şi prin salonul alăturat, căutând cea mai neînsemnată urmă a trecerii cuiva pe-acolo.
De bună seamă că una ca asta era aproape cu nepu¬tinţă. Se găsea la mulţi kilometri de lumea modernă, într-o nesfârşită întindere îngheţată şi acoperită de zăpadă. Din obişnuinţă, se uita însă întotdeauna îndeaproape la tot ce-l înconjura. Existau unii care ar fi putut să pătrundă în această fortăreaţă, numai să fi ştiut unde se află.
Totul era în regulă. Se opri în faţa imensului acvariu, un bazin de dimensiunile unei camere, sprijinit de zidul sudic al construcţiei. Cu câtă grijă construise el bazinul acesta, cu panouri din cea mai solidă sticlă, cu echipamen¬tele cele mai fine. Se uită la cârdurile de peşti multicolori ce dansau dincolo de geam şi apoi se pierdeau în falsele adâncuri. O imensă algă de mare se legăna, o pădure cuprinsă de un ritm hipnotic, după cum presiunea aeratorului o împingea dintr-un loc într-altul. Spectacolul acesta îl captiva întotdeauna, se lăsa prins de farmecul monotoniei. Ochii negri şi rotunzi ai peştilor îi dădeau fiori, tufişurile acelea marine, mlădioase, cu frunze gal¬bene, îl tulburau întrucâtva, dar mai mult decât orice era fascinat de mişcare, de mişcarea aceea neîncetată.
În cele din urmă, se îndepărtă de acvariu după ce mai aruncă o privire lumii aceleia atât de pure, inconştiente de propriile ei frumuseţi.
Da, totul era aşa cum se cuvine.
Ce plăcut era în camerele astea bine încălzite. Cât priveşte mobilele îmbrăcate în piele, împrăştiate în jurul imensului covor gros, rubiniu, nici una nu fusese depla¬sată, în cămin, lemne îndeajuns. Cărţile aliniate pe etaje¬rele de pe pereţi. Iar colo, magnetoscopul, gata pentru a primi caseta cu Lestat. Asta dorea, să se aşeze lângă foc şi să privească filmele video, unul după altul. Nu-l intrigau numai cântecele în sine, dar şi meşteşugul, amestecul din¬tre nou şi vechi ― felul în care Lestat folosise mijloacele video ca să treacă drept un cântăreţ de rock, un muritor ca oricare altul care vrea să treacă drept zeu.
Îşi scoase lunga pelerină cenuşie şi o azvârli pe un scaun. De ce oare îi făcea atâta plăcere povestea asta? Nutrim cu toţii cumva dorinţa de a huli cele sfinte, de a ameninţa zeii cu pumnul? Poate că asta era. Cu secole în urmă, pe vremea Romei antice, cum se spune acum, el, copil bine crescut, se distrase întotdeauna de neruşinarea derbedeilor.
Înainte de orice altceva, ar trebui, desigur, să coboare în criptă. Doar câteva clipe, atât cât să se asigure că totul era în regulă. Să verifice televizorul, căldura, complexele sisteme electrice. Să mai pună câţiva cărbuni şi mirodenii. Era atât de uşor acum să fie îngrijită grădina asta de rai cu ajutorul surselor uriaşe de lumină care întreţineau copacii şi florile asemenea soarelui de a cărui lumină însă nu se bucuraseră nicicând. Mirodeniile totuşi erau presărate pe cărbunii încinşi, ca întotdeauna, cu mâna. Şi mereu se gândea la acea primă dată când o făcuse.
Era vremea să ia şi o cârpă moale ca să-i şteargă cu grijă, cu respect, pe părinţi ― să cureţe praful de pe corpurile lor, de pe buze şi de pe ochi, de pe ochii aceia nemişcaţi, de gheaţă. Când te gândeşti că a mai trecut o lună. Un adevărat sacrilegiu.
Mi-aţi dus dorul, iubiţii mei Akasha şi Enkil? Aceeaşi poveste.
Se gândea, ca şi alte daţi, că ei n-aveau habar, că puţin le păsa lor, fie că venea, fie că pleca. Mândria însă îi oferea şi o altă posibilitate: oare nebunul închis cu şapte lacăte la balamuc nu simte chiar nimic pentru servitorul care îi aduce apă? Comparaţia nu e potrivită probabil. Cu sigu¬ranţă că nu e o comparaţie plăcută.
Adevărat, se puseseră în mişcare pentru Lestat, prinţul ştrengar, da, da ― Akasha ca să-i ofere sângele ei miraculos, Enkil ca să se răzbune. Iar Lestat putea să continue la nesfârşit să facă filme video despre aşa ceva. Dar asta nu dovedise oare, o dată pentru totdeauna, că nici unul dintre ei nu mai era în toate minţile? Desigur, un moment licărise în ei o scânteie de viaţă, nu mai mult; nu fusese apoi prea greu să-i readucă la linişte şi la nemişcare pe tronul deşertăciunii lor.
Cu toate acestea, se simţise profund mâhnit. La urma urmelor, el nu urmărise niciodată să depăşească emoţiile muritorilor, ci să le rafineze mai degrabă, să le descopere iarăşi şi iarăşi, să se bucure de ele cu o cuprindere tot mai adâncă.. În momentul acela fusese gata să se întoarcă împotriva lui Lestat cu o furie total umană.
Tinere, de ce nu i-ai lua tu în grijă pe Cei Ce Trebuie Păziţi, de vreme ce ei îţi arată atâta bunăvoinţă? Acum mi-ar cădea bine să scap de corvoadă. Povara asta n-o duc decât de prin zorii creştinismului
Adevărul e că, privindu-se mai atent, nu asta simţea. Nici atunci, nici acum. Atâta doar că se lăsase o clipă pur¬tat de mânie. Continua să îl iubească pe Lestat. Fiecare împărăţie are nevoie de un prinţ ştrengar. Iar tăcerea regelui şi a reginei era poate o binecuvântare, dar în egală măsură şi un blestem. In privinţa asta cântecul lui Lestat dezvăluia adevărul. Dar cine-ar putea oare să spună care e realitatea?
O să coboare singur mai târziu cu caseta video şi, de bună seamă, o să vadă el dacă ceva se petrece, dacă surprinde fie şi cea mai neînsemnată tresărire, cea mai uşoară sclipire în privirile lor.
Uite că iar o iei razna... Lestat te face să te simţi tânăr şi nerod. Gata să te hrăneşti pe seama inocenţei şi să visezi dezastre.
De câte ori, de-a lungul secolelor, nu i se iviseră astfel de speranţe, pentru ca să i se frângă apoi inima de durere. Trecuseră ceva ani de când le adusese filme în culori cu răsăritul soarelui, cu cer albastru, cu piramidele Egiptu¬lui. Ah, ce minune! În faţa lor curgea Nilul, cu undele scli¬pind în soare. El însuşi plânsese, atât de perfectă era iluzia: Îi fusese chiar teamă să nu-i facă rău soarele din film, deşi ştia bine că nu era cu putinţă. Dar născocirea era în stare de una ca asta: să stea acolo, privind răsăritul soarelui, pe care nu-l mai văzuse de pe când era muritor.
Dar Cei Ce Trebuie Păziţi rămăseseră în continuare cu o privire goală, total indiferentă, dacă nu cumva sur¬prinsă, o nesfârşită mirare fără obiect, care lua până şi dansul firelor de praf din aer drept nesecat izvor de fasci¬naţie?
Cine-ar putea să ştie? Ei aveau mai mult de patru mii de ani înainte măcar ca el să se fi născut. Poate că vocile omenirii îi asurzeau, atât de ascuţit le era simţul telepatic; poate că miliarde de imagini în veşnică schimbare îi or¬beau cu desăvârşire. De altfel, ştia el cum asemenea lucru¬ri fuseseră gata să-l scoată din minţi şi pe el până ce învăţase să filtreze sunete şi imagini.
Îi trecuse prin minte chiar să aducă aparate medicale sofisticate care să-i îngăduie să afle ce se întâmplă, să le fixeze electrozi pe cap, să le urmărească activitatea cere¬brală! Dar i se păruse dezgustătoare folosirea unor astfel de unelte urâte şi neînsufleţite. La urma urmelor, era vor¬ba de regele şi de regina lui, de Tatăl şi de Mama neamu¬lui său. Ei domneau sub acoperişul lui în pace, fără să fie puşi la îndoială, de două milenii.
O singură greşeală îşi recunoştea. În timpul din urmă era foarte agresiv. Nu mai juca rolul de mare preot când le intra în cameră. Nu. Avea un ton biciuitor şi sarcastic, iar asta nu era demn de el. Poate că era ceea ce se numeşte "fire modernă". Cum ar fi putut cineva să trăiască într-o lume a rachetelor spre lună fără o conştiinţă de sine irascibilă, gata să socotească drept ameninţare orice vorbuliţă de prost gust? Iar el nu dăduse niciodată uitării secolul în care se afla.
Oricum, mai întâi era necesar să coboare în criptă. Şi să îşi purifice gândurile aşa cum se cuvine. Nu se va duce la ei plin de indignare şi nici disperat. Mai târziu, după ce avea să vadă filmul de pe casetă, o să-l dea şi pentru ei. O să rămână acolo, să-i observe. Dar acum era lipsit de puteri.
Intră în ascensorul de oţel şi apăsă pe buton. Scrîşnetul aparaturii electronice şi brusca senzaţie de pierdere a gra¬vitaţiei îi produseră o uşoară senzaţie de plăcere. Epoca asta de azi era plină de atâtea zgomote noi! Te simţeai înviorat. Mai era şi superba uşurinţă cu care cobora atâtea sute de metri printr-un puţ cu pereţii de gheaţă pentru a ajunge la camerele luminate electric de dedesubt.
Deschise uşa şi intră în coridorul acoperit de covoare. Din criptă se auzea iarăşi Lestat cântând, un ritm mai vioi, mai vesel, iar vocea lui acoperea suspinele răsucite, mlădiate electronic şi tobele care răsunau ca nişte tunete.
Ceva nu era totuşi cum se cuvenea. Înaintând pe cori¬dor, îşi dădu pe loc seama. Muzica se auzea prea tare, prea limpede. Iar uşile de la anticamera criptei erau larg deschise!
Ajuns la intrare, constată că uşile comandate electro¬nic fuseseră împinse cât colo. Cum fusese oare cu putinţă? El era singurul care cunoştea codul pentru toate şirurile acelea de butoane de pe calculator. A doua pereche de uşi fusese la rândul ei deschisă, şi-a treia la fel. De fapt, se uita de-a dreptul în criptă, privirea i se oprea direct pe pere¬tele alb de marmură. Luminile colorate proiectate de tele¬vizor parcă erau ale focului din cămin.
Iar vocea lui Lestat prindea ecou în încăperea aceea cu pereţi de marmură şi cu tavan boltit.

Zdrobiţi-ne, fraţi şi surori,
lupta a început.
Pricep ce vedeţi voi atunci
când mă priviţi pe mine.

Trase încet aer în piept. Nici un alt sunet în afară de melodie, care acum se estompa, înlocuită de flecăreala muritoare. Dar nu era prin preajmă nici un intrus. Nu, şi-ar fi dat seama. Nimeni nu pătrunsese în vizuina lui. Instinctul i-o spunea clar.
Simţi o durere ascuţită în piept. Apoi un suflu fier¬binte pe faţă. Nemaipomenit!
Trecu prin anticamerele de marmură şi se opri la uşă. Se ruga oare? Visa? Ştia că urma să-i vadă pe Cei Ce Tre¬buie Păziţi în ţinuta lor obişnuită. Şi în curând o să găsească şi o explicaţie a uşilor deschise, vreun scurt circuit sau vreo siguranţă arsă.
Cu toate astea, brusc, fu cuprins nu de frică, ci de o presimţire, ca un tânăr mistic pe cale să îşi vadă zeul în carne şi oase sau să-i apară în palme stigmatele.
Pătrunse calm în sala tronului.
Timp de-o clipă nu îşi dădu seama de nimic. Vedea ceea ce se aştepta să vadă, camera lungă, plină de copaci şi de flori, banca de piatră care slujea drept tron, iar mai departe enormul ecran de televizor pe care se perindau ochi şi guri şi de unde se auzeau râsete fără importanţă. Apoi înregistră realitatea: pe tron nu mai era aşezat decât un corp; iar corpul acesta era aproape complet transpa¬rent! Culorile violente care veneau de la ecranul televizo¬rului îndepărtat se vedeau direct prin el!
Nu se poate, nu era cu putinţă! Marius, uită-te atent Până şi simţurile tale se pot înşela. Asemenea unui muritor tulburat, îşi duse mâinile la cap, să se concentreze.
Ce vedea era spatele lui Enkil, care devenise un soi de statuie de sticlă lăptoasă, prin care se filtrau lumini colorate. Doar părul negru îi rămăsese neschimbat. Brusc, o pâlpîire îi căzu pe chip, care străluci palid.
El clătină din cap. Nu e cu putinţă. Apoi îşi făcu sin¬gur curaj: "Păstrează-ţi calmul, Marius, şopti, ia-o cu binişorul."
Dar i se amestecau în minte o mulţime de bănuieli. Venise cineva, cineva mai străvechi şi mai puternic decât el, cineva care dăduse de Cei Ce Trebuie Păziţi şi care săvârşise ceva înfiorător! Şi asta numai din vina lui Lestat! Lestat, care destăinuise secretul lumii întregi.
Simţi cum i se înmoaie genunchii. Inimaginabil! Nu mai avusese astfel de slăbiciuni omeneşti de atât de multă vreme, încât le uitase cu desăvârşire. Fără grabă, scoase o batistă fină din buzunar. Îşi şterse broboanele sângerii de sudoare de pe frunte. Porni apoi spre tron şi îi dădu ocol până ce, în fine, se află chiar în faţa corpului regelui.
Era Enkil, aşa cum fusese de două mii de ani, cu părul lui negru împletit în codiţe lungi atârnându-i până la umeri. Marele guler de aur aşezat pe pieptul neted, fără păr, fustiţa de pânză fină imaculată, cu pliseurile bine aranjate, inelele de pe degetele nemişcate, toate erau la locurile lor.
Dar corpul parcă era de sticlă! Şi complet golit pe dinăuntru! Până şi orbitele mari, sclipitoare, ale ochilor, erau transparente, cerculeţe estompate definind irisul. Nu, ia stai. Uită-te bine. Da, iată, se pot vedea oasele, parcă sunt tot din carne, sunt acolo, la fel ca şi fina reţea de vene şi artere, parcă e şi ceva ce seamănă a plămâni înăun¬tru, dar sunt transparenţi acum, totul are aceeaşi consistenţă. Oarece i se întâmplase?
Iar transformarea continua. Chiar sub ochii lui, culoarea lăptoasă pierea. Trupul se usca, devenea şi mai transparent.
Îl atinse cu grijă. Nu era deloc sticlă. O coajă.
Dar atingerea dezechilibrase corpul, care se clătină, apoi căzu pe pardoseala de marmură, cu ochii aceia deschişi, cu membrele înţepenite în vechea lor poziţie. Sunetul produs aducea cu cel al unei insecte care se aşază din zbor.
Doar părul se mişcă. Părul moale şi negru. Dar şi el se transformase. Se desfăcea în bucăţele. Se frângea în ţepuşe mici şi sclipitoare. Curentul produs de ventilatoare le împrăştie ca pe nişte paie. Şi cum părul nu mai acoperea gâtul, văzu acolo două urme înnegrite de colţi. Erau răni care nu se vindecaseră încă, aşa cum ar fi trebuit, căci tot sângele tămăduitor fusese extras din corp.
"Cine-a făcut asta?", murmură el, strângând mâna dreaptă în pumn, de parcă asta putea să-l împiedice să ţipe. Cine-i furase până şi ultima picătură de viaţă?
Moartea se cuibărise în trupul acela. Nu mai era nici o îndoială. Dar ce se ascundea oare în spatele acestui oribil spectacol?
Regele nostru, Tatăl nostru, a fost distrus. Iar eu continuu să fiu în viaţă; respir. Asta nu poate însemna decât că principiul primordial e conţinut în ea. Ea a fost cea dintâi, în ea a fost sursa dintotdeauna. Şi pe ea a luat-o cineva!
Să caute în pivniţă. Să caut prin casă. Dar astea erau doar nişte gânduri rătăcite, nebuneşti. Nu intrase nimeni, ştia bine asta. Doar o fiinţă ar fi putut săvârşi cumplita faptă. Doar o fiinţă putea să ştie că lucrul era cu putinţă!
Rămase nemişcat. Cu ochii fixaţi pe corpul de pe jos, văzu cum devenea în întregime transparent. De-ar putea măcar să-l plângă, ar trebui să-l plângă cineva. S-a dus, s-a dus cu tot ce a ştiut el cândva, cu tot ce a văzut şi a trăit. Până şi asta se termina. Dar i se părea cu neputinţă, de neaceptat.
Însă nu era singur. Cineva sau ceva tocmai ieşise din sala tronului, se simţea observat.
Timp de-un moment ― un moment de totală nebu¬nie ― rămase cu ochii aţintiţi asupra trupului regelui prăbuşit. Încerca să înţeleagă pe cât putea, în linişte, ce se petrecea în jur. Făptura se apropia de el acum, fără nici un sunet; cu coada ochiului ghici o prezenţă graţioasă, care ocoli tronul şi se opri lângă el.
Ştia cine era umbra, cine trebuia să fie, era, de aseme¬nea, conştient că se apropiase de el cu paşii unei fiinţe în viaţă. Cu toate acestea, când ridică ochii, nu era în nici un fel pregătit pentru o asemenea surpriză.
Akasha, în picioare, la câţiva centimetri de el. Cu pie¬lea ei de totdeauna, albă, fermă şi opacă. Zâmbind, obrajii îi străluceau sidefii, avea ochii vii şi umezi, cu uşoare ridu¬ri în jur. Ochii îi sclipeau de o evidentă vitalitate.
O privi în tăcere. Îi văzu degetele pline de inele ridicându-se spre umărul lui. Închise ochii, apoi îi deschise din nou. De două mii de ani îi vorbise în toate limbile pământului ― îi adresase rugăminţi, o implorase, se plânsese, îi făcuse mărturisiri ― iar acum nu găsea nimic de spus. Îi privea doar freamătul buzelor, sclipirea canini¬lor, recunoaşterea îngheţată din ochi şi adâncitura dulce dintre sâni, sub colierul de aur.
― Ai făcut o treabă bună, spuse ea. Mulţumesc!
Avea o voce joasă, profundă, frumoasă. Dar intonaţia, vorbele spuse... erau ale lui! Erau vorbele pe care el le spusese fetei de la magazinul de discuri, în oraş, cu câteva ore în urmă!
Degetele îl strânseră de umăr.
― Ah, Marius, Marius, continuă ea să-l imite, n-ai să te dai bătut niciodată, nu-i aşa? Nici tu, cu visurile tale prosteşti, nu eşti mai bun decât Lestat.
Iarăşi rostea chiar vorbele lui, exact ce îşi spusese sin¬gur la San Francisco, pe stradă. Râdea de el!
Şi el ce simţea? O frică teribilă? Ură, poate? O ură care zăcuse în el timp de secole, amestecată cu mâhnire şi cu plictiseală, cu regrete pentru inima lui de muritor, o ură care se umfla acum în el cum nu îşi închipuise nicicând. Nu îndrăznea nici să se mişte, nici să vorbească. Ura asta era atât de neaşteptată şi de uimitoare, şi îi cuprinsese într-atât întreaga făptură, încât nu putea face nimic nici să o stăpânească, nici să o priceapă. Îi era cu neputinţă să îşi formuleze vreun gând.
Dar ea ştia. Desigur. Ştia totul, îi cunoştea orice gând, orice cuvânt, orice faptă, asta îi comunica de fapt. Ştiuse totul dintotdeauna, totul, orice voise să ştie, ştiuse! Ştiuse şi că acel corp inert de lângă ea nu se mai putea apăra. Iar clipa care ar fi trebuit să reprezinte un adevărat triumf era cumplită!
Râse încetişor, privindu-l. Pentru el, râsul acesta era greu de suportat. Dorea din toată fiinţa să-i facă rău, să o distrugă, împreună cu toţi urmaşii ei blestemaţi şi monstruoşi! Să pierim toţi o dată cu ea! De i-ar fi stat în putinţă, ar fi distrus-o pe loc!
I se părea că ea ar clătina capul în semn de aprobare, arătându-i că îl înţelegea. Ce teribilă insultă. Ei bine, nu înţelegea. Nu-i mai trebuia mult şi avea să izbucnească în lacrimi, ca un copil. Se făcuse o greşeală nemaipomenită, se produsese ceva teribil.
― Scumpul meu servitor, spuse ea, cu un zâmbet plin de falsă amărăciune, ştii bine că n-ai putut niciodată să mă opreşti.
― Dar ce doreşti? Ce planuri ai?
― Îmi pare rău, rosti ea cu nespusă politeţe, aşa cum îi zisese el tânărului din bar. Acum trebuie să plec.
Auzi zgomotul înainte de a vedea cum se crapă pardo¬seala, cu un scrâşnet de metal sfâşiat. Cădea, iar ecranul televizorului explodase şi cioburi fine îi pătrundeau în piele ca nenumărate mici pumnale. Urlă ca un om, de data asta chiar de frică. Gheaţa se crăpa, mugind, prăbuşindu-se apoi peste el.
― Akasha! Cădea într-o crăpătură imensă, se scufun¬da într-un frig arzător. Akasha! urlă el iarăşi.
Dar ea dispăruse, iar el îşi continua căderea. Apoi gheţurile sparte, prăbuşindu-se, îl prinseră sub ele, îl îngropară, strivindu-i braţele, picioarele, faţa. Simţi cum i se scurgea sângele din răni şi îngheţa. Nu putea să se mişte. Nu putea să respire. Durerea era teribilă, insupor¬tabilă. În mod inexplicabil, revăzu o clipă aceeaşi junglă pe care o percepuse mai devreme. Jungla umedă, fier¬binte, prin care înainta o umbră. Apoi imaginea dispăru. Când urlă din nou, de data asta era pentru a-l preveni pe Lestat: Primejdie. Lestat, ia aminte! Suntem cu toţii în pri¬mejdie.
Apoi nu mai simţi decât frigul şi durerea şi îşi pierdu cunoştinţa. Visa, soarele strălucea deasupra unei pajişti verzi. Da, soarele cel binecuvântat. Era în mrejele visului acum. Şi femeile, ce frumos era părul lor roşu. Dar ce era oare acolo, sub frunzele ofilite de pe catafalc?



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 7:46 pm

PARTEA ÎNTÂI
CALEA SPRE VAMPIRUL LESTAT

Năzuind să potrivesc într-un colaj
albina, zarea muntoasă, umbra copitei mele ― Năzuind să le rânduiesc laolaltă, legate prin firul
gândului raţional, strălucit, molecular întins
de-a lungul a tot ce există ―

Năzuind
să spun că văd în tot ce văd
locul unde andreaua
a început tapiseria ― însă, vai,
totul pare şi parte, şi întreg ―
trăiască lumina ochilor şi inima senină.

STAN RICE
din "Four Days in Another City"
Some Lamb (1975)



1
LEGENDA GEMENELOR

Să o rosteşti
În ritmică
Înlănţuire.
Făpturile vii
amănunt cu amănunt.
Să o rosteşti
cum se cuvine, cu ritmul
Închegat în formă.

Femeie. Braţe ridicate. Devorând umbre.
STAN RICE
din "Elegy"
Whiteboy (1976)

― Sun-o în locul meu, te rog, spuse el. Spune-i că am avut vise extrem de ciudate, că erau în legătură cu gemenele. Trebuie s-o suni!
Fiică-sa nu avea chef s-o facă. Se uita la el cum se chi¬nuia să-şi ţină cartea. Mâinile îi erau acum duşmani, aşa zicea adesea. La nouăzeci şi unu de ani de-abia mai putea ţine în mână un creion, de-abia mai întorcea o pagină.
― Dar, tată, femeia aceea poate că nici nu mai e în viaţă.
Toţi cei pe care-i cunoscuse erau morţi. El supravieţuise colegilor, surorilor şi fraţilor lui, trăise mai mult chiar decât doi dintre copiii lui. Într-un fel tragic, supravieţuise şi gemenelor, căci nimeni nu-i mai citea acum cartea. Nimănui nu-i mai păsa de "legenda gemenelor".
― Nu, nu, sun-o, îi spuse iar. Trebuie s-o suni. Să-i spui că am avut un vis despre gemene. Le-am văzut în vis.
― De ce-ar putea s-o intereseze aşa ceva?
Fiică-sa luă agenda telefonică şi începu să o răsfoiască pe îndelete. Morţi, toţi oamenii aceştia, morţi de mult. Cei care colaboraseră cu tatăl ei în atâtea expediţii, editori şi fotografi care lucraseră împreună cu el la carte. Dar şi adversarii, de la cei care ziseseră că îşi risipeşte viaţa degeaba, că cercetările lui nu au dus la nimic, până la cei mai virulenţi, care îl acuzaseră că falsificase fotografiile şi că minţise cu privire la grote, lucruri pe care tatăl ei nu le făcuse nicicând.
Ea de ce-ar mai fi în viaţă, femeia care finanţase toate expediţiile de demult, femeia bogată care le trimisese atâţia bani timp de-atâţia ani?
― Trebuie s-o rogi să vină! Să-i spui că e foarte important, să-i descrii ce am văzut în vis.
Să vină? Tocmai la Rio de Janeiro, pentru că un bătrân avusese vise ciudate? Fiica descoperi pagina bună, desigur, era acolo şi numele, şi numărul de telefon. Şi datau de numai doi ani, data era notată alături.
― Trăieşte la Bangkok, tată.
Oare cât o fi ceasul la Bangkok? N-avea nici o idee.
― O să vină până la mine. Sunt sigur c-o să vină.
Închise ochii şi se sprijini iar de pernă. Era atât de micuţ acum, parcă intrase la apă. Dar când deschise ochii, cel care o privea era din nou tatăl ei, în ciuda pielii îngălbenite şi asprite, cu pete negre pe dosul mâinilor zbârcite, cu craniul pleşuv.
Dădea impresia că asculta muzica acum, că auzea vocea catifelată a lui Lestat. O să micşoreze volumul dacă îl ţinea treaz. Nu prea se omora ea după cântăreţii de rock, dar acesta îi plăcea.
― Spune-i că trebuie neapărat să-i vorbesc! zise el brusc, de parcă şi-ar fi revenit dintr-un leşin.
― Bine, tată, dacă aşa vrei tu. Se-ntoarse să stingă lampa de pe noptieră. Acum, culcă-te.
― Să nu renunţi până nu dai de ea. Spune-i... geme¬nele! Le-am văzut pe gemene.
Era în pragul camerei când o mai chemă cu unul din gemetele acelea neaşteptate, care-o speriau de fiecare dată. Din holul luminat, îl văzu cum arată cu degetul cărţile de pe rafturile de pe perete.
― Adu-mi-o, îi spuse.
Se chinuia să se ridice în capul oaselor.
― Cartea, tată?
― Despre gemene, pozele...
Luă de pe raft vechiul volum şi i-l aduse, i-l puse în poală. Îi propti pernele mai sus şi aprinse iarăşi veioza.
I se strângea inima să-l simtă atât de uşor când îl ridica, să-l vadă chinuindu-se să îşi pună ochelarii cu rame de argint pe nas. El îşi luase creionul în mână, să-l ajute la citit, gata să ia note, cum făcuse dintotdeauna, dar apoi îl scăpă, iar ea îl prinse şi-l puse la loc pe masă.
― Tu du-te şi sun-o! îi zise.
Afirmă din cap. Dar rămase acolo, în caz că ar mai avea nevoie de ea. Din camera ei muzica se auzea acum şi mai tare, era unul dintre cântecele în care vocea era mai metalică, mai răguşită. Dar el nu părea să bage de seamă. Cu mare grijă îi deschise cartea şi dădu paginile până la prima planşă dublă în culori.
Cunoştea foarte bine toate fotografiile astea, îşi amin¬tea cum, mică fiind, urcase panta lungă a muntelui Cârmei împreună cu el, până la grotă. Acolo o ghidase prin întu¬neric şi praf, luminând cu lanterna în sus, şi-i arătase desenele scrijelite pe stâncă.
― Acolo, cele două siluete, le vezi? Vezi femeile acelea cu păr roşu?
La început îi fusese greu să desluşească, în lumina chioară a lanternei, siluetele rudimentare, scrijelite cu vreun băţ. Fusese mult mai simplu să studieze mai târziu ceea ce revelau magnific fotografiile mărite.
Dar n-avea să uite niciodată acea primă zi, când el îi arătase fiecare mic desen, unul după altul: gemenele dansând în ploaia care cădea sub formă de mici Unii dintr-un nor abia schiţat; gemenele în genunchi de-o parte şi de alta a catafalcului pe care era întins un corp ― cufundat în somn sau în moarte; gemenele făcute prizoniere şi aşteptând judecata în faţa unui tribunal fioros; gemenele evadând. Apoi câteva figuri aproape şterse, din care nu se mai putea recupera nimic; şi-n fine, o singură femeie, plângând, cu lacrimile care cădeau în mici linii, întocmai ca ploaia, din ochi care, la rândul lor, nu erau decât două linii negre.
Toate desenele fuseseră scrijelite pe stâncă şi colorate apoi cu diverşi pigmenţi: portocaliu pentru păr, cretă albă pentru haine, verde pentru plantele din jur, chiar şi albastru pentru cerul de deasupra capului. Trecuseră şase mii de ani de când fuseseră făcute în grota asta întunecată.
Nu erau mai noi nici desenele practic identice, descoperite într-o altă peşteră foarte puţin profundă, aproape de vârful stâncos al lui Huayna Picchu, la capătul celălalt al pământului.
Îl însoţise şi de data aceea pe tatăl ei, la un an după prima călătorie. Traversaseră râul Urubamba şi înainta¬seră prin jungla peruviană. Desenele reprezentau aceleaşi două gemene, dar stilul, foarte asemănător, prezenta totuşi unele deosebiri.
Pe peretele neted de stâncă erau desenate aceleaşi scene: ploaia, gemenele dansând vesele. Apoi, scena din faţa catafalcului, în care toate amănuntele erau zugrăvite cu dragoste. Acolo era întins corpul unei femei, şi fiecare fată avea în mâini câte un minuscul platou foarte bine desenat. Ceremonia era întreruptă de nişte soldaţi înar¬maţi cu săbii. Gemenele, în lacrimi, erau făcute prizo¬niere. Urma judecata şi evadarea. În alt desen, aproape şters, dar parţial încă vizibil, gemenele aveau între ele un copil, un balot minuscul cu două puncte în loc de ochi şi cu un moţ de păr roşu; în următorul îl încredinţau ca pe o comoară altor personaje, căci din nou apăreau ame¬ninţători câţiva soldaţi.
In cel din urmă, era reprezentată una singură dintre ele, printre copacii frunzoşi ai junglei, cu braţele întinse, de parcă o căuta pe sora ei, iar pigmentul roşu folosit pentru păr era sânge uscat.
Îşi amintea foarte bine ce emoţionată fusese. Împărtăşise extazul tatălui ei la ideea că a găsit gemenele în două locuri atât de îndepărtate unul de altul, reprezen¬tate de aceleaşi desene primitive, ascunse în peşterile ace¬lea, una din munţii Palestinei şi cealaltă din Peru.
Lor li se părea evenimentul istoric cel mai important, nimic nu-l putea egala. După vreun an, se descoperise într-un muzeu din Berlin un vas pe care erau reprezentate aceleaşi figuri, cu platourile în mâini, în faţa catafalcului de piatră. Era încă o reprezentare rudimentară şi fără nici un fel de indicaţie documentară. Dar ce importanţă avea asta? I se stabilise vechimea după cele mai moderne metode, la 4000 de ani î.Hr., iar pe vas, în limba sume¬riană de curând descifrată, fără urmă de îndoială, se găseau cuvintele care contaseră atât de mult pentru ei toţi:

"Legenda gemenelor"

Da, toate acestea li se păruseră nespus de însemnate. Erau baza unor cercetări de-o viaţă. Asta până la prezen¬tarea rezultatelor.
I se râsese în nas. Sau nu fusese băgat în seamă. O astfel de legătură între Lumea veche şi Lumea nouă era de neconceput. Haide, haide, desene făcute acum şase mii de ani! îl clasaseră printre "savanţii nebuni", laolată cu cei ce vorbeau de cine ştie ce străvechi astronauţi. Sau cu cei care credeau în Atlantida sau în regatul Mu dispărut.
Discutase în contradictoriu, ţinuse conferinţe, îi implorase să-l creadă, să vină cu el să vadă peşterile, să vadă totul cu ochii lor! Le prezentase eşantioane de pigmenţi, rapoarte de laborator, studii amănunţite ale plantelor prezente în desene sau ale hainelor albe purtate de gemene.
Altul ar fi renunţat. Toate universităţile şi toate fun¬daţiile îi întorseseră spatele. Nu avea bani nici pentru copii. Acceptase un post de profesor, ca să îşi câştige existenţa, iar seara scria scrisori muzeelor din lumea întreagă. În felul acesta mai fuseseră identificate o plăcuţă de argilă la Manchester şi alta la Londra, amândouă cu desene reprezentându-le pe gemene! Luând bani cu împrumut, se dusese să le fotografieze. Scrisese despre ele şi articolele fuseseră publicate de nişte reviste necunoscute. Continuase să caute.
Apoi apăruse ea, această femeie tăcută şi stranie, care îl ascultase, se uitase la materiale şi-i făcuse cadou un papirus, descoperit la începutul secolului nostru într-o peşteră din Egiptul Superior şi care conţinea unele dintre aceleaşi desene şi cuvintele "Legenda gemenelor".
― V-am adus un cadou, spusese.
Apoi cumpărase vasul de la Berlin pentru el. Şi-i obţinuse tabletele de argilă din Anglia.
Pe ea o fascinau mai cu seamă descoperirile lui din Peru. Îi oferise sume de bani nelimitate pentru a se întoarce în America de Sud să îşi continue cercetările.
Ani şi ani în şir cercetase peşteră după peşteră pentru a găsi probe suplimentare, vorbise cu sătenii despre mitu¬rile şi poveştile cele mai vechi, examinase oraşele în ruină, templele, până şi vechile biserici creştine, pentru a desco¬peri dacă nu aveau în construcţie pietre luate din străve¬chile temple păgâne.
Dar trecuseră zeci de ani şi nu mai găsise nimic.
Până la urmă, din el însuşi nu mai rămăsese decât o ruină. Până şi ea, protectoarea lui, îi spusese să renunţe. Nu voia să-l vadă consumându-şi toată viaţa pentru asta. Să lase cercetările astea unora mai tineri. Dar el se încăpăţânase. Era descoperirea lui! Legenda gemenelor! Aşa că ea continuase să-i trimită bani, iar el îşi continuase cercetările până ce, de bătrâneţe, nu mai fusese în stare să urce pe munte sau să îşi croiască drum prin junglă.
În ultimii ani nici conferinţe nu mai ţinea decât ara¬reori. Nu reuşea să le trezească tinerilor studenţi interesul pentru acest mister, nici chiar arătându-le papirusul, vasul sau tabletele de argilă. La urma urmelor, obiectele astea nu-şi găseau nicăieri locul potrivit, nu ţineau de o perioadă clar definită. Iar grotele, oare ar mai fi fost cine¬va în stare să le găsească?
Dar ea, protectoarea lui, îi rămăsese fidelă. Îi cumpărase casa asta la Rio şi făcuse un depozit în bancă pe numele lui, care urma să-i revină fiicei după moartea lui. Cu banii ei fuseseră plătite studiile fetei şi atâtea altele. Era ciudat că trăiau atât de fără griji. Era ca şi cum el ar fi atins culmile succesului în cele din urmă.
― Sun-o, repetă el.
Iar începuse să se agite, pipăia cu mâinile goale foto¬grafiile. De fapt, fiică-sa nu se mişcase din loc. Rămăsese lângă el, privind peste umărul lui fotografiile, siluetele gemenelor.
― Bine, tată.
Şi-l lăsă în compania cărţii.


Trecu pe la el să-l sărute abia târziu a doua zi după-masă. Infirmiera îi povesti că plânsese ca un copil. Când îl strânse de mână, el deschise ochii.
― Acuma ştiu ce le-au făcut, îi spuse. Am văzut toată scena! Un sacrilegiu, asta a fost.
Fiica încercă să-l potolească. Îi spuse că a telefonat. Că femeia venea.
― Nu mai era la Bangkok, tată. Se mutase în Birmania, la Rangoon. Dar am dat de ea acolo şi s-a bucurat mult să aibă ştiri de la tine. Mi-a spus că în câteva ore porneşte încoace. Vrea să ştie tot ce-ai visat.
Ce fericire. Venea. Închise ochii şi întoarse capul pe pernă.
― Cum se lasă seara, o să visez din nou, şopti el. O să reînceapă toată tragedia.
― Odihneşte-te, tată, spuse ea. Până la sosirea ei.


În timpul nopţii muri. Când fiică-sa intră în camera lui, era deja rece. Infirmiera aştepta indicaţii. El rămăsese cu ochii pe jumătate deschişi, cu o privire oarbă, ca orice mort. Pe cuvertură era creionul, iar în mână ţinea o bucată de hârtie mototolită ― rupsese pagina de gardă de la preţioasa lui carte.
Ea nu se puse pe plâns. Pentru un moment rămase complet nemişcată. Îşi amintea de peştera din Palestina, de lanternă. "Le vezi? Le vezi pe cele două femei?"
Îi închise cu un gest blând ochii şi îl sărută pe frunte. Desfăcu degetele reci şi ţepene şi citi cele câteva cuvinte pe care le scrisese cu o mână tremurătoare:
"ÎN JUNGLĂ ― MERGE."
Ce sens puteau să aibă?
Acum era prea târziu să o mai avertizeze pe femeie. Probabil c-avea să ajungă chiar în seara aceea. După tot drumul acela lung...
Ei bine, o să-i dea hârtia, poate că o interesa, şi o să-i povestească ce-i spusese taică-său despre gemene.



2

SCURTA VIATĂ FERICITĂ A LUI BABY JENKS ŞI A BANDEI CU COLŢI

Aici se poate cumpăra
un hamburger mortal.
La ce bun să pândeşti
la porţile cereşti
o moarte sănătoasă?
Poţi să cazi grămadă
chiar la colţ de stradă.
Un strop de maioneză
şi, peste carne, ceapă.
Vrei să mănânci bine
mai pui şi de la tine.
"Pofteşte, şi-altădată
O s-o facem şi mai lată!"

STAN RICE
din "Texas Suite"
Some Lamb (1975)

DEŞI îi îngheţaseră mâinile de la vântul rece, Baby Jenks mări viteza motocicletei Harley Davidson până peste sută. Împlinise paisprezece ani vara trecută când i-o făcuseră, când devenise un cadavru viu şi n-avea decât vreo patruzeci de kilograme în total. De-atunci nici nu se mai pieptănase, nu era nici o nevoie, iar codiţele ei blonde fluturau în vânt peste jacheta de piele neagră. Aplecată pe ghidon, încruntată şi cu gura îmbufnată, avea un aer răutăcios şi inteligent. Ochii ei mari şi albaştri erau inexpresivi.
In căşti îi urla Vampirul Lestat, aşa încât nu percepea nimic altceva decât vibraţia motocicletei enorme de sub ea şi înnebunitoarea senzaţie de singurătate care o însoţise de când părăsise oraşul Gun Barrel, cu cinci nopţi în urmă. Mai era şi un vis care o tot sâcâia, un vis care se repeta cu regularitate în fiecare noapte, înainte de-a se trezi din somn.
În visul acela erau două roşcovane gemene, două persoane arătoase, apoi începeau toate acele lucruri ori¬bile. Nu-i plăcea deloc visul acesta şi, în plus, simţea că înnebuneşte de atâta singurătate.
Banda cu Colţi nu-i ieşise în întâmpinare la sud de Dallas, aşa cum se înţeleseseră. Două nopţi îi aşteptase lângă cimitir, apoi îşi dăduse seama că ceva, foarte, foarte grav se întâmplase. N-ar fi pornit ei spre California fără ea. Mergeau să-l vadă pe Vampirul Lestat în concert, dar aveau tot timpul. Nu, ceva era, cu siguranţă, în neregulă. Aşa simţea ea.
Chiar pe vremea când era muritoare, Baby Jenks avea tot felul de presimţiri.
Iar acum, că făcea parte din rândul morţilor, darul ei sporise de vreo zece ori. Ştia că Banda cu Colţi e în mare primejdie. Killer şi cu Davis n-ar fi părăsit-o niciodată. Killer îi spusese chiar că o iubeşte. De ce naiba ar fi transformat-o dacă n-ar fi fost aşa? Fără el şi-ar fi găsit moartea la Detroit.
Sângera cumplit, doctorul făcuse bine treaba şi fătul nu mai exista, dar şi ea avea să moară, căci îi tăiase ceva pe dinăuntru, numai că ei nici nu-i păsa, din cauza heroi¬nei luate. Apoi se-ntâmplase chestia aceea ciudată. Se ridicase până la tavan şi îşi privise corpul rămas jos! Şi nu era din cauza drogului. Avea impresia că o mulţime de lucruri noi aveau să i se întâmple.
Între timp, jos în cameră, apăruse Killer, şi de sus, unde plutea ea, îşi dăduse seama că era un Mort. De bună seamă că pe atunci habar n-avea cum îşi zicea. Ştia doar că tipul acela nu era în viaţă. Purta blugi negri, avea părul negru şi ochi negri enormi. Pe spatele bluzonului de piele scria "Banda cu Colţi". Se aşezase pe marginea patului, lângă corpul ei, şi se aplecase peste ea.
― Ce drăguţă poţi să fii, mititico! îi zisese.
Exact vorbele proxenetului care o pusese să îşi împle¬tească părul în codiţe şi să îl prindă cu agrafe colorate înainte de-a o trimite să facă trotuarul.
Şi-apoi, vruuum! Era înapoi în corpul ei şi se umpluse de ceva mai fierbinte şi mai bun decât orice drog şi-l auzise spunându-i:
― N-o să mori, Baby Jenks, n-ai să mai mori niciodată! Iar ea avea dinţii înfipţi în gâtul lui şi, ah, parcă era în paradis!
Dar cum rămânea cu partea despre nemurire? Acum nu mai era atât de sigură.
Când o ştersese din Dallas val vârtej, abandonând defi¬nitiv speranţa de a regăsi Banda cu Colţi, văzuse cum arsese până-n temelie casa de pe Bulevardul Elveţian, unde le era adăpostul. Toate geamurile erau sparte. La fel se petrecuseră lucrurile şi la Oklahoma City. Şi cu toţi Morţii din adăposturile acelea ce se-ntâmplase? Era vorba de băutorii de sânge dintr-un mare oraş, de cei şmecheri care îşi ziceau vampiri.
Se prăpădise de râs când îi povestiseră Killer şi cu Davis despre Morţii aceia, cum se îmbrăcau în costume la trei piese şi se duceau la concerte de muzică clasică şi îşi ziceau vampiri. Baby Jenks ar fi putut să moară de râs. Şi Davis gândea că avea haz chestia asta, dar Killer o tot averti¬za. Îi spunea să se ferească de ei ca de naiba.
Killer şi cu Davis, împreună cu Tim şi cu Russ, o duse¬seră la adăpostul din Bulevardul Elveţian cu puţin înainte de plecarea ei spre Gun Barrel.
― Să ţii minte unde-i casa asta, îi spusese Davis. Şi să te fereşti de ea.
Îi arătaseră unde se aflau adăposturile de vampiri din toate oraşele mari prin care trecuseră. Dar îi spuseseră toată povestea încă de când i-l arătaseră pe primul, pe cel de la St. Louis.
Fusese într-adevăr fericită cu Banda cu Colţi de când plecaseră de la Detroit, hrănindu-se pe seama bărbaţilor pe care-i ademenea de prin cârciumile de la marginea şoselei. Tim şi cu Russ erau simpatici, dar Killer şi Davis erau prietenii ei speciali, ei erau şi şefii Bandei cu Colţi.
Din când în când mergeau în câte-un oraş şi găseau câte-o casă părăsită, în vreun loc retras, iar câteodată găseau în ea vreo doi-trei vagabonzi care semănau cu bătrânul ei, cu şepci în cap şi cu mâinile bătătorite de muncă. Atunci îşi ofereau un adevărat chiolhan pe seama lor. Nici o primejdie, îi spusese Killer, de ăştia nu-i pasă nimănui. Săreau pe ei, hop! şi le sorbeau iute sângele, până la ultima picătură, până la ultima bătaie a inimii. N-avea nici un haz să chinui nişte fiinţe ca astea, spunea Killer. Trebuia să ţi se facă milă de ei. Făceai ce făceai şi-apoi dădeai foc la baracă sau îi duceai afară, săpai o groapă adâncă şi-i aruncai înăuntru. Dacă n-apucai să faci nimic din toate astea, ca să maschezi totul, recurgeai la o mică şmecherie: te tăiai la un deget şi lăsai să cadă vreo două picături de sânge pe urmele de muşcătură, pe unde le supseseşi sângele, şi ca prin miracol cele două urme de dinţi, clic! dispăreau. Nimeni n-avea cum să ghicească ce¬va, părea să fie vorba de un acces de apoplexie sau de-o criză de inimă.
Baby Jenks se distrase pe cinste. Era în stare să conducă o enormă Harley Davidson, putea ridica un cada¬vru cu o singură mână, era capabilă să sară peste capota unei maşini, ce mai, era fantastic. Şi pe atunci nu o urmărea visul ăsta blestemat, visul pe care îl avusese prima dată pe când era la Gun Barrel ― cu gemenele acelea roşcate şi cu un corp de femeie de pe un catafalc. Ce făceau acolo?
Ce-avea să se facă ea dacă nu regăsea Banda cu Colţi? Acolo în California, Lestat avea să apară pe scenă peste două zile. Şi toţi Morţii de pe lume o să vină să-l vadă, cel puţin, aşa presupunea ea, aşa se gândise toată Banda cu Colţi, deci era de presupus că o să fie cu toţii împreună. Şi-atunci, pe ea ce naiba o apucase să se piardă de Bandă şi de ce o luase spre St. Louis ca nebuna?
Ceea ce dorea era ca totul să se petreacă iar ca înainte, fir-ar să fie! Ah, sângele era bun, să te lingi pe buze, chiar şi acum, de când era singură şi avea nevoie de un curaj nebun ca să şi-l procure, ca în noaptea asta, când îl ademe¬nise pe bătrânul acela de la staţia de benzină în spatele clădirii. Bine, desigur, când îi rupsese gâtul cu mâinile şi îi supsese sângele, totul fusese superb, de parcă se îndopa cu chifteluţe şi cu cartofi pai, cu sirop de căpşuni, cu bere şi cu îngheţată de ciocolată. Era ca o doză de drog, ca o priză de cocaină sau ca haşişul. Era mai grozav decât orice amor! Le ţinea locul la toate.
Dar totul fusese mai grozav când era cu Banda cu Colţi. Ei o înţeleseseră când i se făcuse lehamite de toţi hodorogii aceia seci, când i se făcuse poftă să guste ceva tânăr şi crud. Nici o problemă. Ehei, zisese Killer, ştiu eu ce-ţi trebuie, vreun copil fugit de-acasă. Închide ochii şi doreşte-ţi-l. Nu trecuse mult şi uite-aşa, pe şosea apăruse un copilandru, pe numele de Parker, care făcea autostopul. Se aflau la vreo opt kilometri de un mare oraş din nordul regiunii Missouri. Un băieţandru drăguţ, cu păr zburlit, lung şi negru, doar de vreo doisprezece ani, dar destul de înalt pentru vârsta lui şi cu câteva fire în barbă, se lăuda că ar avea şaisprezece ani. Se urcase pe motocicleta ei şi o luaseră prin pădure cu toţii. Apoi Baby Jenks se întinsese jos, lângă el, foarte drăguţă, pe urmă, cranţ! se terminase cu Parker.
Fusese într-adevăr delicios, zemos, acesta ar fi cuvântul. Dar nu îşi dădea seama dacă fusese cu adevărat mai bun decât hodorogii aceia. Cu ei parcă era mai amu¬zant. Sânge de bătrâior cinstit, aşa-i zicea Davis.
Davis era un Mort negru, dar un negru al naibii de frumos, cel puţin, aşa-l vedea Baby Jenks. Avea pielea uşor aurie, luciul oricărui Mort, numai că pe albi asta-i făcea să pară tot timpul că stau în lumină fluorescentă. Pe deasupra, Davis avea şi gene superbe, incredibil de lungi şi de dese. Se mai şi împodobea cu tot aurul pe care îl găsea. Le lua victimelor toate obiectele de aur, inele, ceasuri, lanţuri.
Şi cât de mult îi plăcea lui Davis să danseze. Tuturor le plăcea să danseze. Dar Davis îi întrecea pe toţi. Se duceau în cimitire să danseze, aproximativ pe la trei noaptea, după ce se hrăniseră şi îşi îngropaseră victimele şi tot restul. Puneau enormul radio-casetofon pe un mormânt şi dădeau volumul la maxim, îl ascultau pe Vampirul Lestat urlând. "Marele Sabat", acesta era un cântec nemaipome¬nit pentru dans. Ah, frăţioare, ce minunăţie să te răsuceşti şi să te-nvârteşti, şi să ţopăi prin aer sau, pur şi simplu, să te uiţi la Davis în mişcare, sau la Killer în mişcare, sau la Russ care se-nvârtea până cădea jos. Acesta mai zic şi eu dans al Morţilor vii.
Dacă băutorii de sânge din marile oraşe nu apreciau aşa ceva, erau într-o ureche.
Doamne! Ce n-ar fi dat să-i poată povesti lui Davis visul pe care-l tot avea de când se dusese la Gun Barrel. Cum îi venise bum-bum! când rămăsese în caravana maică-sii să o aştepte prima dată. Un vis atât de clar, cu gemenele roşcate, iar între ele cadavrul acela înnegrit, cu pielea pârlită şi crăpată. Şi ce naiba era pe platourile acelea din vis? Ah, da, pe unul era o inimă şi pe celălalt un creier, sfinte Hristoase! Şi-n jurul cadavrului, şi al platourilor toţii oamenii aceia în genunchi. I se făcea pie¬lea de găină. Iar visul o tot urmărea de atunci. Îl avea, fir-ar să fie, doar ce-nchidea ochii şi-apoi încă o dată chiar înainte de a se ridica de unde se pitise peste zi.
Killer şi cu Davis ar înţelege. Ei ar şti dacă însemna ceva. Erau dornici să o înveţe totul.
Când trecuseră prima dată prin St. Louis, în drum spre sud, Banda părăsise bulevardul şi o luase pe una dintre străzile acelea mari străjuite de porţi de fier, care sunt numite la St. Louis "drumuri private". Îi spuseseră că acela era cartierul Central West End. Baby Jenks apre¬ciase grozav copacii aceia mari. Căci în sudul Texasului nu sunt niciodată suficient de mulţi copaci mari. În sudul Texasului nu era mai nimic, în general. Iar aici copacii erau atât de înalţi, că făceau boltă deasupra capului. Pe străzi se-auzea fişâitul frunzişului în vânt, iar casele erau mari, cu acoperişuri ţuguiate şi cu multe lumini înăuntru. Adăpostul de vampiri era o casă de cărămidă cu arcade maure, cum zicea Killer.
― Nu te duce mai aproape, îi spusese Davis.
Killer râsese. El nu se temea de Morţii din oraşele astea mari. Killer murise de şaizeci de ani, era bătrân. Ştia tot.
― Vor încerca să îţi facă rău, Baby Jenks, spusese el totuşi, împingându-şi motocicleta încă un pic pe stradă.
Era un băiat cu faţa lungă, purta un cercel de aur la o ureche şi avea ochi mici, gânditori.
― Vezi tu, ăsta e un adăpost vechi, se găseşte la St. Louis încă de la sfârşitul secolului trecut.
― Dar de ce-ar dori să ne facă rău? întrebase Baby Jenks.
Chiar că-i trezea curiozitatea casa aceea. Cu ce se ocupau Morţii care locuiau în case? Ce fel de mobile posedau? Cine plătea facturile, Doamne sfinte?
I se păruse că vede un candelabru, prin perdele, într-una din camerele de la intrare. Un mare candelabru elegant. Păi da, asta zic şi eu viaţă!
― Să nu îţi faci griji pentru ei, spusese Davis, citindu-i gândurile. Nu crezi că vecinii îi consideră absolut normali? Uită-te la maşina aceea de pe alee, ştii ce e? E un Bugatti, baby. Cealaltă de lângă ea e un Mercedes-Benz.
Şi ce naiba-i rău de-ar fi un Cadillac roz? Ei asta i-ar face plăcere să aibe, o decapotabilă care papă benzină cu grămada, dar pe care poţi să o conduci cu o sută optzeci la oră pe drum drept. Asta era chiar cauza tuturor necazuri¬lor de care dăduse, care o făcuseră să ajungă la Detroit, o scârbă care conducea un Cadillac roz. În definitiv, dacă făceai parte dintre Morţi nu-nsemna că trebuie neapărat să conduci o Harley şi să dormi în ţărână zi de zi!
― N-ai decât, drăguţă, îi spusese Davis, citindu-i iar gândul. Nu-ţi dai seama? Când trăieşti ca ei, într-un mare oraş, umbli cu o grămadă de bagaje după tine. Explică-i tu, Killer. Pe mine nu mă bagi într-o casă ca asta pentru nimic în lume, să dorm într-un coşciug, în pivniţă.
Izbucnise în râs. La fel şi Killer. O cuprinsese şi pe ea râsul. Totuşi, cum era oare înăuntru? Puneau şi ei televi¬zorul seara târziu să se uite la filmele cu vampiri? Davis se tăvălea de-a dreptul pe jos de atâta râs.
― De fapt, noi nu suntem decât nişte vagabonzi pen¬tru ei, Baby Jenks, spusese Killer, ei vor să conducă totul. De pildă, consideră că noi n-avem nici măcar dreptul să facem parte dintre Morţi. Sau, de pildă, organizează adevărate ceremonii când fac un nou vampir, cum îi zic ei.
― Ce fel? Ca o nuntă? Aşa ceva?
Cei doi râseseră din nou.
― Nu chiar. Mai degrabă ca o înmormântare!
Făceau prea mult zgomot. Desigur că Morţii din casa asta aveau să-i audă. Dar lui Baby Jenks nu-i era frică dacă lui Killer nu-i era. Russ şi Tim unde erau? Se duse¬seră la vânătoare?
― Chestia e, mai spusese Killer, că ei se conduc după tot felul de reguli, şi dacă vrei să ştii, împrăştie peste tot zvonul că-l vor pedepsi pe Lestat în noaptea concertului, când, de fapt, ştii ceva, nimeni nu citeşte cartea lui cu mai multă sfinţenie decât ei, de parcă ar fi Biblia. Folosesc cu toţii termenii folosiţi de el, Darul întunecat, Şmecheria Magică, cum să-ţi spun, e chestia cea mai idioată pe care am văzut-o vreodată, vor să-l pună pe rug, dar, în acelaşi timp, folosesc cartea lui drept manualul lui Emily Post, domnişoara Bune Maniere...
― N-o să pună ei niciodată mâna pe Lestat, mârâise Davis. Nici în ruptul capului! Lestat nu poate fi distrus, e, pe bune, imposibil! Au mai încercat şi alţii, vezi matale, şi n-au reuşit! Tipul e absolut şi totalmente nemuritor.
― Pe toţi dracii, se duc cu toţii la concert, ca şi noi, spusese Killer, doar că noi vrem să-l susţinem, în caz de nevoie.
Baby Jenks nu pricepuse chiar totul. Habar n-avea cine era Emily Post sau domnişoara Bune Maniere. Nu se presupunea că erau cu toţii nemuritori? De ce i-ar veni lui Lestat pofta să se fâţâie prin lume cu Banda cu Colţi? Ce naiba, doar el era o adevărată stea a rockului! Probabil că avea propria lui limuzină! Şi cât de frumos, mort sau viu, ce contează! Un păr blond, să mori, nu alta, şi un zâmbet de pici pe spate şi îl laşi să-ţi înfigă colţii în gât!
Încercase şi ea să citească lucrarea lui Lestat ― toată istoria Morţilor de la începutul începuturilor ― dar conţinea prea multe cuvinte grele, aşa că, buf, adormea.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 7:47 pm

Killer şi Davis îi spuseseră că avea să îşi dea seama că putea să citească mult mai repede acuma, doar să n-arunce cartea din mână. Ei aveau în permanenţă câte un exemplar din cartea lui Lestat asupra lor, plus câte unul din prima carte, aceea care avea un titlu de nu-i venea niciodată exact pe limbă, parcă se numea "Conversaţii cu Vampirul" sau "Discuţie cu Vampirul", sau "întâlnire cu Vampirul", în fine, ceva de genul ăsta. Davis citea din ea câteodată cu glas tare, dar Baby Jenks tot nu reuşea să rămână trează, hor-hor-hor! Mortul acela, Louis, sau cum naiba îl chema, devenise Mort la New Orleans, iar cartea era plină de tot felul de descrieri, cu bananieri, porticuri din fier forjat şi muşchi verde.
― Baby Jenks, ăştia vechi din Europa au o experienţă fantastică, le ştiu pe toate, îi spusese Davis. Ei ştiu cum a fost la început, ei ştiu că putem să continuăm tot aşa dacă ne ţinem bine, să trăim şi o mie de ani şi să ne trans¬formăm în statui de marmură.
― Nemaipomenit, ce să zic, Davis, spusese Baby Jenks. E destul că nu poţi să intri într-un local bine luminat fără să se zgâiască toţi la tine. Cine mai vrea să şi arate ca o statuie de marmură?
― Baby Jenks, nu mai ai nici o nevoie să intri în loca¬luri de-astea, îi spusese Davis fără să se enerveze, dar înţelesese foarte bine ce-avea ea de zis.
Dă-le încolo de cărţi. Muzica lui Lestat îi plăcea gro¬zav, iar cântecele lui nu încetau de a-i oferi ceva, mai cu seamă acela despre Cei Ce Trebuie Păziţi ― regina şi regele din Egipt ― deşi nu înţelesese boabă din el până nu-i explicase Killer.
― Sunt părinţii tuturor vampirilor, Baby Jenks, Mama şi Tatăl. Pricepi, constituim cu toţii un lanţ neîntrerupt de rude de sânge, de la regele şi regina din Egiptul vechi, pe care îi numim Cei Ce Trebuie Păziţi. Iar motivul pentru care trebuie păziţi e că, dacă-i distrugi pe ei, îi distrugi în acelaşi timp pe toţi cei de un neam cu noi.
Ce de prostii, i se păruse ei.
― Lestat i-a văzut, continuase Davis. I-a descoperit ascunşi pe o insulă grecească, aşa că ştie despre ce vorbeşte. Despre asta tot povesteşte în cântecele lui ― şi ăsta-i adevărul.
― Iar Mama şi Tatăl nu se mişcă, nu vorbesc şi nu mai au nevoie să bea sânge, copilule, îi mai spusese Killer. Dădea impresia că era dus pe gânduri, că era aproape trist, pe bune. Stau acolo şi se uită în gol, cum au făcut de mii de ani. Nimeni n-are nici cea mai mică idee despre tot ce ştiu ei.
― Probabil că nimic, răspunsese Baby Jenks dezgustată. Pe cuvântul meu, ce haz mai are să fii nemuritor! Şi ce vrei să zici, că Morţii aceia de la oraş ne-ar putea distruge? Ce ne-ar putea face?
― Focul şi soarele sunt mijloacele cele mai sigure, răspunsese Killer, uşor enervat. Ţi-am mai povestit asta. Acum te rog să fii atentă la mine. Poţi oricând să te baţi cu Morţii de la oraş. Tu eşti o dură. Adevărul e că şi lor le e frică de tine, cum ţi-e şi ţie frică de ei. Oricum, cel mai sănătos e să o ştergi când dai de unul pe care nu-l cunoşti. Asta-i regula pe care o respectă orice Mort.
După ce plecaseră din preajma adăpostului, avusese parte de încă o surpriză din partea lui Killer: îi povestise despre barurile pentru vampiri. Localuri mari, elegante, la New York şi la San Francisco sau la New Orleans, unde Morţii îşi dădeau întâlnire în saloanele din spate, în vreme ce sălile din faţă erau pline de tot felul de muritori cretini veniţi să bea sau să danseze. În locurile astea nici un Mort nu îşi permitea să te distrugă, chit că erai vreun şmecher de la oraş, vreun european ori vreun mârlan, ca ea.
― Te grăbeşti să intri cât mai repede în vreun bar de-acesta, îi spusese el, dacă pune ochii pe tine vreun Mort dintr-un mare oraş.
― Dar la vârsta mea nu pot să intru într-un bar, repli¬case Baby Jenks.
Asta chiar că era bună. Şi el, şi Davis se prăpădiseră de râs. Râdeau de cădeau pe jos de pe motociclete.
― Găseşte tu barul acela, păpuşă, zisese Killer, apoi te uiţi niţel urât la ei şi le spui doar: "Deschideţi uşa!"
Ce-i drept, se mai uitase ea urât la unii şi reuşise să obţină ce voia, asta-i mergea ca pe roate. Iar adevărul era că nu văzuseră niciodată vreun bar pentru vampiri. Doar auziseră despre ele. Habar n-aveau pe unde se găseau. Când părăsiseră, în fine, St. Louis, ea avea în gând o grămadă de întrebări.
Dar acum, înaintând spre nord, în drum spre acelaşi oraş, nu-i mai păsa decât de-un singur lucru: să ajungă naibii mai repede la adăpostul acela. Salut, vampirilor, iată-mă! Avea să o ia cu totul razna dacă era obligată să mai rămână de una singură.
În căşti se opri muzica. Se terminase caseta. Nu putea suporta liniştea asta pe fondul mugetului vântului. Îi reveni visul; le văzu din nou pe gemene, apoi apărură nişte soldaţi. Doamne! Dacă nu făcea ceva să oprească tot coşmarul ăsta, o lua iar de la început, ca o casetă muzicală.
Ţinând ghidonul cu o singură mână, o băgă pe cealaltă la piept, sub bluzon, să deschidă casetofonul. Întoarse caseta.
― Cântă, bătrâne! spuse cu o voce ascuţită, dar imper¬ceptibilă în mugetul vântului, nici ea însăşi nu şi-o auzi.

De Cei Ce Trebuie Păziţi
Ce am putea să ştim
Ce desluşire ne-ar salva?

Aha, acesta era cel care-i plăcea cel mai mult. Pe acesta îl asculta şi când adormise, aşteptând-o pe maică-sa să vină de la serviciu, acolo, la Gun Barrel. Nu cuvintele o tulburau, ci felul în care le cânta, suspinând la microfon ca Bruce Springsteen, de ţi se rupea inima, nu alta.
Cântecul semăna cu un imn. Avea genul acela de sonoritate, dar în mijlocul sunetelor acelora era Lestat cântându-i doar ei, iar regularitatea bătăilor bateriei o pătrundea până la os.
― Bine, bătrâne, bine, numai tu mi-ai mai rămas din¬tre toţi Morţii, Lestat, zi-i nainte!
La cinci minute înainte de-a ajunge la St. Louis, iar o apucau gândurile despre maică-sa şi despre cât de ciudat şi de oribil se petrecuse totul.
Baby Jenks nici măcar nu le spusese lui Killer şi lui Davis de ce se ducea pe-acasă, dar ei bănuiseră, înţeleseseră de ce.
Baby Jenks simţise nevoia s-o facă, trebuia să treacă pe la părinţii ei înainte ca Banda cu Colţi să pornească spre vest. Nici acum nu simţea nici un regret. Cu excepţia momentului bizar, când maică-sa trăgea să moară acolo jos.
E adevărat că Baby Jenks n-o putuse înghiţi pe maică-sa niciodată. O considera de-a dreptul tâmpită, să se ocupe cât era ziua de lungă de fabricat cruci din scoici trandafirii şi bucăţele de sticlă, pe care le ducea apoi la talciocul de la Gun Barrel, să le vândă cu zece dolari bucata. Erau atât de urâte, bune numai să fie date la gunoi, nişte pocitanii cu un mic Iisus răsucit în sus, pus în mijloc, făcut din mărgeluţe roşii şi albastre şi alte tâmpenii.
Nu era numai asta, tot ce făcea maică-sa o enerva la culme şi o făcea să o deteste. Nu era destul că se ducea tot timpul la biserică, dar mai şi vorbea oamenilor într-un anume fel, cu un glas mieros, iar în privinţa bărbatului ei, se făcea că nu bagă de seamă că-i beţiv şi zicea numai drăgălăşenii despre toată lumea.
Baby Jenks nu se lăsase niciodată prostită. Obişnuia să stea întinsă pe bancheta ei din rulotă şi se tot întreba ce-o făcea oare pe femeia asta să se poarte aşa? Când avea să explodeze totuşi, ca un baton de dinamită? O fi oare prea proastă? Maică-sa n-o mai privea în ochi de ani de zile. Când împlinise doisprezece ani se dusese la maică-sa şi-i spusese: "Ştii c-am făcut-o, nu-i aşa? Sper că nu-ţi trece prin cap că aş mai fi virgină!" Iar maică-sa nu scosese nici o vorbă, se uitase în altă parte cu ochii ei enormi, fără expresie şi idioţi, şi îşi reluase treaba la crucile din scoici, îngânând un cântecel, cum făcea de obicei.
Odată cineva important de la oraş îi spusese maică-sii că era o adevărată artistă populară.
― Vezi-ţi de treabă, îşi bate joc de tine, îi spusese Baby Jenks. Nu-ţi dai seama? Nici măcar n-au cumpărat vreo urâţenie de-aia, nu-i aşa? Ştii cu ce seamănă chestiile astea după părerea mea? Cu nişte cercei enormi care se vând pe nimica toată prin bazaruri!
Iar nu zisese nimic. Ba mai întorsese şi obrazul celălalt.
― Vrei să mănânci ceva, scumpo?
Era ca un proces deschis şi-nchis apoi imediat, se lămurise până la urmă Baby Jenks. Aşa că plecase devreme din Dallas, spre Cedar Creek Lake, unde şi ajun¬sese în mai puţin de-o oră, şi dăduse peste panoul bine cunoscut care anunţa minunatul ei oraş de baştină:
BINE-AŢI VENIT LA GUN BARREL. NICIODATĂ NU VEŢI REGRETA.
Îşi ascunsese imediat motocicleta în dosul rulotei, nu era nimeni acasă, aşa că se culcase niţel imediat, cu muzica lui Lestat în căşti şi cu fierul de călcat la îndemână. Când avea să intre maică-sa, mulţam, madam, tronc, o să-i dea una cu el.
Apoi apăruse visul. Nici nu adormise bine când înce¬puse. Ca şi cum vocea lui Lestat s-ar fi estompat şi-n locul lui, trosc, visul o trăsese pe altă lume.
Se găsea într-un loc foarte însorit. O poieniţă la munte. Şi-n poiană erau gemenele astea, două femei fru¬moase cu părul roşu ondulat, în genunchi amândouă, ca nişte îngeri pictaţi în biserică, cu mâinile împreunate ca într-o rugăciune. De jur împrejur era o mulţime de oameni, toţi îmbrăcaţi în veşminte lungi, ca personajele din Biblie. Se auzea şi muzică, nişte bătăi înfundate, cam înfricoşătoare, şi un corn, parcă era un prohod lugubru.
Dar partea cea mai sinistră era cadavrul, corpul înnegrit al unei femei, întins pe un soi de catafalc de piatră. Parcă fusese scos dintr-un cuptor! Iar pe platouri se găseau, pe unul o inimă lucioasă, pe celălat un creier. Îhîm, absolut, era vorba de-o inimă şi de un creier.
În clipa aceea se trezise înspăimântată. Ducă-se naibii de vis! în prag era maică-sa. Baby Jenks sărise în picioare şi-o lovise cu fierul de călcat până nu se mai mişcase. Îi dăduse în cap cât putuse de tare. Ar fi trebuit să fie moartă după asemenea lovituri, dar nu era încă, şi-atunci venise momentul acela absolut nebun.
Maică-sa zăcea pe podea, mai mult moartă decât vie, dar o privea fix, la fel cum avea să se întâmple mai târziu şi cu taică-său. Baby Jenks şedea în fotoliu, cu un picior atârnându-i peste un un braţ al acestuia, sprijinindu-se într-un umăr şi răsucindu-şi o codiţă cu mâna, dar era încă cu gândul la gemenele din vis, la corpul moartei şi la lucrurile de pe platouri, ce naiba însemnau toate astea? Aştepta totuşi să o vadă complet moartă. Mori odată, proasta naibii, hai, mori, nu conta pe mine să-ţi mai dau una!
Baby Jenks nu ştia bine nici acum ce se-ntâmplase. Era ca şi cum gândurile maică-sii se transformaseră, se dilata¬seră, se măriseră. Poate că şi ea plutea acum spre tavan, cum i se întâmplase şi lui Baby Jenks când fusese pe punc¬tul de a muri, înainte de-a fi salvată de Killer. Oricare ar fi fost cauza, gândurile erau, pur şi simplu, uimitoare. Să te facă praf, nu alta! De parcă maică-sa ştia dintr-o dată tot! Despre bine şi despre rău, şi cât de importantă era iubirea, iubirea adevărată, cum era mai importantă decât toate regulile din lume, să nu bei, să nu fumezi, să te rogi lui Hristos. Nu semăna cu o predică preoţească. Era ceva neînchipuit de cuprinzător.
Maică-sa, întinsă pe jos, se gândea cum lipsa de dra¬goste din inima fiicei ei, Baby Jenks, era la fel de îngrozi¬toare ca o boală genetică, datorită căreia ar fi venit pe lume fără vedere sau fără vreo mână, sau vreun picior. Dar nu asta era important. Totul avea să se aranjeze. Baby Jenks avea să se ridice deasupra existenţei ei actuale, aşa cum aproape că se-ntâmplase când îi dăduse Killer sărutul acela mortal, şi avea să înţeleagă şi ea totul. Ce naiba însemnau chestiile astea? Era ceva despre tot ce ne-nconjoară ca parte dintr-un mare întreg, şi fibrele din covor, şi frunzele copacului din faţa ferestrei, şi apa care picura la chiuvetă sau norii care se mişcau peste Cedar Creek Lake şi copacii desfrunziţi, care nici nu erau chiar atât de urâţi cum considera Baby Jenks. Nu, totul părea dintr-o dată atât de frumos, că nici nu se putea descrie. Iar mama lui Baby Jenks ştiuse dintotdeauna de existenţa acestei fru¬museţi! Aşa percepuse ea totul. Mama lui Baby Jenks o ierta pentru toate. Biata Baby Jenks, care nu ştia nimic, care nu se minunase de frumuseţea firelor verzi de iarbă sau a luciului scoicilor la lumina lămpii.
Apoi mama ei murise. Slavă domnului! Destul! Dar Baby Jenks se pusese pe plâns. Apoi târâse corpul afară din rulotă şi îl îngropase în spate, făcuse o groapă adâncă, fiind fericită că face parte dintre Morţi şi că are atâta forţă, încât să n-o obosească atâtea lopeţi de pământ.
Apoi sosise acasă şi taică-său. Cu el fusese o adevărată distracţie! îl îngropase chiar înainte să fie complet mort. N-o să uite niciodată ce expresie i se zugrăvise pe faţă când intrase pe uşă şi-o văzuse acolo cu toporul în mână.
― Ce-i cu tine, te consideri drept Lizzie Borden?
Cine dracu mai era şi Lizzie Borden asta?
Apoi, cu bărbia împinsă înainte, ridicase pumnul să o lovească, atât era de sigur pe el.
― Soi rău ce eşti!
Îi crăpase fruntea în două cu toporul. Ce-i drept, asta fusese grozav, când văzuse că-i despică ţeasta:
― N-ai decât să crăpi, ticălosule!
Îi acoperise faţa cu ţărână, în vreme ce el o fixa încă. Paralizat, incapabil să mai facă vreo mişcare, se gândea că-i din nou copil, îşi închipuia că-i la o fermă sau ceva de genul ăsta, pe undeva prin New Mexico. Bolborosea, ca un ţânc. Nenorocitule, am ştiut eu că aveai rahat în loc de creieri. Acum se simte şi putoarea!
Dar, înainte de toate, ce naiba o apucase să se întoarcă acolo? De ce se despărţise de Banda cu Colţi?
Dacă nu s-ar fi despărţit de Killer şi de Davis, ar fi acuma cu ei la San Francisco, în aşteptarea concertului lui Lestat. Poate că ar fi intrat împreună într-un bar de-al vampirilor. Asta dacă ar fi ajuns măcar până acolo. Dacă nu cumva se întâmpla ceva foarte, foarte grav.
Şi-acum ce naiba o apucase să o ia înapoi? Poate ar fi trebuit să se ducă direct spre vest. Nu mai rămâneau decât două nopţi, asta-i tot.
Pe toţi dracii, în definitiv, în seara concertului o să-şi ia o cameră la vreun motel, să-l urmărească măcar la tele¬vizor. Dar înainte de asta, voia cu tot dinadinsul să dea măcar de un Mort de la St. Louis. Nu putea să continue de una singură.
Problema era cum găsea ea cartierul Central West End. Unde naiba era?
Bulevardul acesta i se părea cunoscut. Înainta înce¬tişor, sperând să nu dea de vreun poliţist mai zelos care să o urmărească. Fireşte, ar fi mai rapidă decât el, aşa se întâmpla întotdeauna, dar ce n-ar da să-i iasă vreunul în cale pe vreun drum mai dosnic. Chestia e că n-avea chef să fie alungată din St. Louis.
Iar acum, chiar că recunoştea locurile. Da, da, ăsta era Central West End, sau cum naiba îi zicea, aşa că o luă la dreapta imediat şi continuă pe o stradă veche, plină de copaci umbroşi şi rămuroşi. Îi reapăru în minte maică-sa, iarba verde, norii. De-abia îşi stăpâni un suspin.
Măcar de nu s-ar simţi atât de singură! Apoi văzu porţile, da, da, asta era strada. Killer îi spusese că Morţii nu uită niciodată nimic. Că şi creierul ei o să fie ca un mic calculator. Poate că era adevărat. Chiar astea erau porţile, porţi mari de fier, larg deschise şi acoperite de iederă sălbatică. Probabil că genul acesta de "drum privat" nici nu se-nchidea vreodată.
Încetini treptat, apoi opri total motorul. Făcea prea multă gălăgie pe aleea asta întunecată unde se înşirau numai case mari. N-ar fi exclus ca vreo scârbă să cheme poliţia. Coborî şi se apucă să-mpingă motocicleta. N-avea picioarele suficient de lungi ca să facă altcumva. Dar asta n-o deranja. Îi plăcea să meargă pe covorul gros de frunze moarte. Îi plăcea strada asta liniştită.
Doamne, dac-aş fi şi eu un vampir dintr-un mare oraş, tot pe-aici mi-ar plăcea să locuiesc, se gândi ea, apoi văzu, mai încolo, în capătul străzii, casa-adăpost a vampirilor, pereţii de cărămidă şi arcadele maure. Inima îi bătea ca nebuna în piept.
Totul era ars!
La început nu-i veni să creadă. Apoi văzu că era adevărul gol-goluţ, cărămizile erau pline de dâre negre, ferestrele erau sparte, nu se mai vedea nici un geam întreg pe nicăieri. Sfinte Hristoase! Simţea că înnebuneşte. Se apropie şi mai mult, împingându-şi motocicleta şi muşcându-şi o buză atât de tare, că-i dădu sângele. Ce porcărie! Cine naiba făcea chestiile astea? Erau cioburi de sticlă până şi pe peluză, până şi-n copaci, aşa că totul sclipea de jur împrejur, dar probabil că nu şi pentru ochii de muritor. Ei i se părea că-s ornamentele unui pom de Crăciun dintr-un coşmar. Şi putea teribil a lemn ars. Mirosul îmbâcsea tot aerul.
Doar n-avea să se pună pe plâns! Nici să urle! Dar în clipa aceea auzi ceva. Nu era un sunet real, ci o chestie pe care o învăţase de la Killer: simţea prezenţa unui Mort acolo!
Nu-i venea să creadă în norocul ăsta şi puţin îi păsa de ce-o să urmeze, era hotărâtă să intre. Da, era cineva acolo. Dar semnalul era foarte slab. Se mai apropie câţiva metri, călcând cu tot dinadinsul cu zgomot pe frunzele moarte. Nu se vedea nici o lumină, dar se mişca ceva înăuntru, ceva care simţea prezenţa ei. Cum stătea indecisă, cu inima bătându-i ca un ciocan, în acelaşi timp înspăimântată, dar şi dornică să intre, pe terasa din faţa casei apăru cineva, un Mort care se uita drept la ea.
Mulţumescu-ţi ţie, doamne! şopti ea. Şi nu era nici vreun sclifosit în costum la trei piese. Nu, era un băiat tânăr, poate nu avusese decât vreo doi ani mai mult decât ea când i-o făcuseră, dar arăta nemaipomenit. În primul rând că avea părul argintiu, un păr scurt argintiu şi numai bucle, ceea ce era superb la un tânăr. Şi-apoi, era tare înalt, cam un metru optzeci, era zvelt şi foarte elegant îmbrăcat, după părerea ei. Avea o piele atât de albă, că jurai că-i de gheaţă, şi purta un pulover pe gât, maro închis, care i se mula pe piept, şi haină şi pantaloni din piele maro, cu o croială modernă, care-i venea mănuşă, nimic de-a face cu costumele de piele ale motocicliştilor. Arăta formidabil tipul, era mai frumos decât toţi cei din Banda cu Colţi puşi la un loc.
― Intră! spuse el într-o suflare. Iute.
Nici nu îşi dădu bine seama când zbură în sus pe trepte. Prin aer mai plutea încă cenuşă, începură să o usture ochii şi-o apucă tusea. Jumătate din terasă se prăbuşise. Îşi făcu drum cu grijă până în hol. Mai rămăsese o parte din scara interioară, dar, deasupra, acoperişul nu mai exista deloc. Candelabrul căzuse, era spart şi plin de funingine. Parcă era o casă bântuită de stafii, ţi se făcea pielea de găină.
Mortul era în salon, adică în ce mai rămăsese din el, dădea cu piciorul în diversele resturi arse de pe jos şi-n mobilele scorojite, de parcă ar fi căutat cu furie ceva.
― Ţi se zice Baby Jenks, nu-i aşa? spuse el, adresându-i un ciudat zâmbet fals, care-i descoperi dinţii perlaţi şi colţii mititei şi-i făcu ochii cenuşii să strălu¬cească. Te-ai rătăcit, mi se pare...
E-n regulă, încă unul care citeşte gândurile, ca Davis. Acesta mai are şi-un accent străin.
― Da, şi ce-i cu asta? răspunse ea.
Spre surprinderea ei, îi percepu şi ea numele, îl chema Laurent. Acesta era un nume distins, un nume cu sonori¬tate franţuzească.
― Rămâi pe loc, Baby Jenks, spuse el. Probabil că şi accentul era franţuzesc. Eram trei aici în casă şi doi au fost distruşi de foc. Poliţia n-o să deosebească nimic în cenuşă, dar tu o să-ţi dai seama ce e pe jos; fii atentă să nu calci pe ceva... n-o să-ţi facă nici o plăcere.
Doamne! Nu spunea deloc prostii, avea dreptate, era unu chiar în fundul holului, ai fi crezut că-i un costum de haine pe jumătate ars, întins pe jos, păstrând vag forma unui om, sigur că da, se simţea şi după miros, în costumul acela fusese un Mort, rămăseseră intacte doar mânecile şi crăcii pantalonului, şi pantofii. În mijloc se întindea un soi de baltă cenuşie, greţoasă, parcă era un amestec de grăsime cu o pulbere, nu cu cenuşă. Caraghios, cum ieşea manşeta cămăşii, impecabilă, din mânecă. Acesta fusese un costum la trei piese, mai mult ca sigur.
Îi venea să vomeze. Ţi se mai putea întâmpla aşa ceva când erai Mort? Voia să o şteargă de-aicea. Dacă se întor¬cea acela care-i distrusese? Halal nemurire!
― Nu te mişca, îi spuse Mortul, şi-o să plecăm amândoi de-aici imediat ce se poate.
― Cu cât mai iute, cu-atât mai bine, spuse ea.
Tremura ca frunza, fir-ar să fie. Va să zică asta-nsemna să te ia sudorile reci!
El găsise o cutie de metal şi scotea din ea toţi banii care nu arseseră.
― Hei, amice, eu mă car, îl avertiză ea.
Simţea că plutea ceva în jur, nu băltoaca de pe jos o îngrijora. Se gândi la adăposturile din Dallas şi din Oklahoma, arse şi ele, şi la felul în care nu mai dăduse deloc de cei din Banda cu Colţi. El îi captase deja gândurile astea, se vedea. I se îndulciră trăsăturile feţei, iar părea nespus de frumos. Aruncă pe jos cutia şi veni spre ea atât de rapid, că o sperie şi mai tare.
― Da, ma chere, spuse el cu o voce extrem de plăcută, toate adăposturile au ars. Pe toată Coasta de Est au dispărut toate, ca un şir de lumini când se produce un scurtcircuit. Nici la Paris nu răspunde nimeni, nici la Berlin.
O luă de braţ şi o conduse spre ieşirea din faţă.
― Ai idee cine naiba face chestia asta? întrebă ea.
― Cine naiba ar putea şti, cherie? Sunt distruse şi casele, şi barurile vampirilor, şi toţi cei care-i ies în cale. Trebuie să plecăm de-aici. Hai, pune motocicleta în mişcare.
Dar ea se oprise brusc. Ceva dădea târcoale pe-afară. Rămase nemişcată la marginea terasei. Era ceva. Îi era teamă şi să înainteze, şi să se întoarcă în casă.
― Ce-i cu tine? o întrebă el în şoaptă.
Ce întuneric era pe-aicea, cu copacii ăştia imenşi şi casele astea mari, care parcă erau toate bântuite de fan¬tome, iar ea auzea ceva, ceva foarte uşor... ca o răsuflare. Ceva de genul acesta.
― Baby Jenks! Grăbeşte-te!
― Dar unde ne ducem? îl întrebă ea.
Acum percepea ceva aproape ca un sunet.
― În unicul loc unde putem merge. La el, draga mea, la Lestat. El e acolo, la San Francisco, ne aşteaptă, el n-a păţit nimic!
― Daaa? spuse ea, uitându-se la strada întunecată ce se deschidea în faţă. Bun, mergem în căutarea lui Lestat. Până la motocicletă nu mai erau decât zece paşi. Sări pe ea, Baby Jenks. Altfel, el pleacă fără tine. Să nu faci una ca asta, ticălosule, nu te atinge de motocicleta mea!
Dar acum sunetul acela se auzea clar, Baby Jenks nu mai auzise în viaţa ei ceva asemănător. E drept că devenit Mort, auzeai o grămadă de chestii. Auzeai trenurile la nu ştiu câţi kilometri sau auzeai ce îşi spuneau oamenii în avioanele care zburau pe deasupra capului.
Mortul celălalt auzi şi el zgomotul. Nu, auzi gândul ei despre sunetul acela.
― Ce-i asta? şopti el.
Iisuse, şi el era speriat. Iar acum şi el auzi.
O trase după el pe trepte. Ea se poticni şi aproape căzu, dar el o ridică şi o puse pe motocicletă.
Zgomotul se înteţise. Era sacadat, ca o muzică. Acum devenea atât de asurzitor, că nu mai auzea nici ce-i spunea Mortul de lângă ea. Porni motorul, răsuci mânerele ghido¬nului ca să-i dea motorului benzină, iar celălalt era deja urcat pe locul din spatele ei. Doar că zgomotul era atât de puternic acum, Iisuse, că nici nu mai putea gândi. Nici motorul motocicletei nu se mai auzea!
Se uită în jos, încercând să vadă ce naiba se-ntâmpla, dacă începuseră să meargă, deoarece nici măcar de asta nu îşi mai dădea seama. Apoi se uită în sus şi pricepu că se uita direct spre sursa vacarmului. Era dincolo de copaci, în întuneric.
Mortul sărise de pe motocicletă şi bolborosea ceva la adresa Figurii aceleia, de parcă o vedea. Nici gând, se uita de jur împrejur, ca un nebun care vorbeşte de unul singur. Dar ea n-auzea ce spune. Ea simţea doar o prezenţă, simţea că-i priveşte cineva şi că băiatul îşi răcea gura de pomană!
Sări şi ea de pe motocicletă, care căzuse pe o parte. Zgomotul se opri. Apoi îi răsunară timpanele.
― ... tot ce doreşti! spunea Mortul de lângă ea, orice, doar spune ce, o să facem tot ce doreşti! Suntem slugile tale...!
Apoi fugi de lângă Baby Jenks, aproape să o dea jos, şi îndreptă motocicleta.
― Hei, strigă ea, dar în clipa în care pornea spre el, îl văzu cum izbucneşte în flăcări şi cum începe să ţipe.
Apoi fu rândul ei să ţipe. Urla şi iar urla. Mortul, în flăcări, se zvârcolea în cercuri pe pământ. În spatele ei, explodă adăpostul. Simţi căldura pe spate. Văzu cum săreau în aer tot felul de chestii. Cerul se luminase de parcă erau în plină zi.
Ah, sfinte Iisuse, fă să rămân în viaţă, fă să rămân în viaţă!
Un crâmpei de secundă se gândi că-i crăpase inima. Avu intenţia să se uite în jos să vadă dacă i se crăpase pieptul şi dacă inima îi scuipa sângele afară, ca o lavă topită dintr-un vulcan, dar văpaia din ea îi ajunse până în cap şi-apoi, zbârr! o luase în sus.
Se ridica tot mai sus printr-un tunel întunecat, apoi pluti în înălţimi, privind de-acolo întreaga scenă.
Da, exact ca mai înainte. Acum vedea şi ce-i ucisese, se vedea o siluetă albă chiar în pâlcul de copaci. În curte fumegau hainele celuilalt Mort. Iar corpul ei era consu¬mat de flăcări.
Ce-o uimi cel mai mult era silueta albă. Parcă era o statuie, semăna cu Fecioara Maria într-o biserică catolică. Se uită cu atenţie la razele argintii, strălucitoare, care păreau că pornesc de la ea în toate direcţiile, ca o lumină mişcătoare. Pe măsură ce se ridică tot mai sus, văzu cum razele se întindeau şi se uneau cu altele, compunând un soi de plasă uriaşă care acoperea întreaga lume. În inte¬riorul plasei erau prinşi o mulţime de Morţi, ca nişte muşte într-o pânză de păianjen. Erau ca nişte gămălii de lumină, pulsau şi se uneau cu silueta albă, era un specta¬col aproape frumos, dacă n-ar fi fost atât de trist. Ah, bietele suflete ale tuturor Morţilor acestora, închise în corpuri dintr-o materie indestructibilă, incapabili să îmbătrânească ori să moară.
Dar ea era liberă. Plasa se afla acum la o mare distanţă de ea. Şi descoperea atât de multe lucruri.
I se părea că mii şi mii de alţi oameni morţi pluteau acolo sus ca într-un strat cenuşiu de ceaţă. Unii îşi căutau drumul, alţii se băteau între ei, iar alţii se uitau cu-atâta tristeţe în jos, unde muriseră, de parcă nu ştiau sau refu¬zau să creadă că erau morţi. Erau chiar unii care încercau să se facă văzuţi sau auziţi de cei în viaţă, dar aceia nu reuşeau.
Îşi dădea seama că era moartă. I se mai întâmplase o dată. Trecea, pur şi simplu, prin stratul acesta de oameni trişti care întârziau pe drum. Ea însă îşi urma calea! Existenţa ei mizerabilă de pe pământ o umplea de tristeţe. Dar nu asta era important acum.
Lumina strălucea din nou, lumina aceea neînchipuit de frumoasă pe care o întrezărise deja când fusese pe punctul de-a muri prima dată. Înaintă spre ea, pătrunse în ea. Iar asta era o minunăţie. Nicicând nu mai văzuse ase¬menea culori, atâta limpezime, niciodată nu mai auzise o muzică de o asemenea puritate. Nu existau vorbe care să le descrie; nu exista nici o limbă capabilă de aşa ceva. Iar de data asta nimeni n-o mai aducea înapoi!
Căci fiinţa care îi venea în întâmpinare, să o ia de mână şi să o ajute era... mama ei! Şi n-avea să o mai lase să plece.
Niciodată nu simţise atâta dragoste pentru mama ei, dar aici dragostea era peste tot; lumină, culori, dra¬goste ― nu se mai deosebeau.
Ah, biata Baby Jenks, se gândi ea, uitându-se o ultimă dată spre pământ. Dar acum ea nu mai era Baby Jenks. Nu, deloc.


Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 7:48 pm

3

ZEIŢA PANDORA
Odinioară stăpâneam cuvântul.
Bou şi uliu. Brăzdar.
Era atâta limpezime pe-atunci
Sălbatici ca nişte coarne
răsucite,
locuiam în case de piatră.
Ne atârnam pletele pe fereastră să se caţere
bărbaţii
În dosul urechii, grădină de bucle.
Pe oricare deal un rege
al dealului. Noaptea firele erau smulse
din ţesătură. Destrămaţi, bărbaţii urlau.
Toţi aştrii se dezvăluiau. Noi stăpâneam
cuvântul.

STAN RICE
din "The Words Once"
Whiteboy (1976)

FĂPTURA care străbătea poteca abruptă şi înzăpe¬zită atât de repede, încât nimeni n-ar fi putut ţine pasul cu ea, era înaltă şi îmbrăcată în veşminte negre care nu-i lăsau la vedere decât ochii.
Cerul înstelat n-avea aproape nici un nor în aerul rarefiat al înălţimilor Himalaiei, iar în faţă, departe ― nici cu puterile ei nu putea calcula distanţa ― se contura, în toată splendoarea sa, versantul masiv, gofrat, al Everestului, deasupra unei coroane de nori albi turbu¬lenţi. De câte ori se uita la el i se tăia respiraţia, nu numai pentru că era atât de frumos, dar şi pentru că părea să păstreze înţelesuri profunde care, bineînţeles, nu acolo se găseau.
Era oare vorba de veneraţie pentru acest masiv? Da, îl puteai venera fără grijă, căci muntele n-avea să-ţi vor¬bească niciodată. Vântul şuierător care îi îngheţa pielea nu era vocea cuiva şi nu exprima nimic. Dar măreţia aceasta întâmplătoare şi total indiferentă o impresiona până la lacrimi.
Aceeaşi senzaţie i-o dădea şi imaginea pelerinilor care urcau coasta, mult mai jos, ca nişte furnici înaintând pe poteca incredibil de îngustă. Credinţa lor oarbă o umplea de tristeţe. Dar şi ea mergea tot spre acelaşi templu ascuns în munţi. Se îndrepta spre acelaşi zeu abject şi amăgitor.
Suferea de frig. Faţa şi pleoapele îi erau acoperite de chiciură. I se lipise şi de gene, în minuscule cristale. Fiecare pas printr-un vânt de o asemenea forţă era dificil până şi pentru ea. N-ar fi putut să-i producă chiar durere sau moarte, era prea vârstnică pentru asta. Suferinţa ei izvora din ceva mental. Se trăgea din nemaipomenita trăi¬nicie a forţelor naturii, din imaginea neschimbată, de ore întregi, a zăpezilor imaculate, orbitor de albe.
N-avea importanţă. Acum câteva nopţi o trecuse un fior pe când străbătea una din străzile pline de lume şi plină de mirosuri pestilenţiale din vechiul Delhi, iar de-atunci se repeta obsedant, cam o dată pe oră, de parcă se cutremura miezul pământului.
În unele momente avea impresia clară că Mama şi Tata se trezeau la viaţă. Undeva, departe, în cripta în care-i instalase iubitul ei Marius, Cei Ce Trebuie Păziţi, în fine, se mişcaseră. Numai o reînviere de natura asta putea să propage un semnal atât de puternic şi în acelaşi timp confuz: trebuie că Akasha si Enkil se ridicaseră din oribila lor nemişcare de pe tronul pe care îl împărţeau de şase mii de ani.
Dar, fără îndoială, toate astea erau doar pură imagi¬naţie, ca şi cum ai fi cerut muntelui să-ţi vorbească. Căci pentru ea aceşti străvechi părinţi ai tuturor băutorilor de sânge nu erau doar o legendă. Ea îi văzuse cu ochii ei, nu ca numeroşi alţi urmaşi ai lor. Ea devenise nemuritoare chiar pe pragul sanctuarului lor; se târâse în genunchi şi-o atinsese pe Mamă; străpunsese suprafaţa aceea sclipitoare şi netedă ce fusese cândva pielea ei şi supsese din şuvoiul de sânge sacru. Ce minune i se păruse chiar şi atunci acest fluid viu care ţâşnea din corpul fără viaţă, precum şi vinde¬carea imediată a urmelor muşcăturii.
Dar pe-atunci, cu secole înainte, când credea în ei din toate puternile, împărtăşise cu Marius convingerea că Mama şi Tata nu făceau altceva decât să doarmă în pace, că avea să vină însă clipa când se vor trezi şi le vor vorbi din nou.
La lumina lumânărilor, ea şi cu Marius intonaseră imnuri în cinstea lor, cu mâinile ei pusese tămâie la ars şi le adusese flori; de asemenea, jurase să nu dezvăluie niciodată altor băutori de sânge unde se afla sanctuarul, ca nu cumva aceia să-l nimicească pe Marius, să-i ducă de-acolo pe părinţii cei dintâi şi să se hrănească nestinghe¬riţi cu sângele lor originar şi atotputernic.
Dar toate astea se-ntâmplaseră cu mult timp în urmă, când lumea era împărţită în triburi şi imperii, când eroii şi împăraţii erau înscăunaţi drept zei de pe o zi pe alta. Pe vremea aceea o preocupau ideile filozofice cele mai subtile.
Acum înţelegea ce-nseamnă să trăieşti veşnic. Munţii ştiau.
Primejdie. Fiorul îi străbătu iarăşi tot corpul, ca un curent electric. Apoi pieri. După asta avu viziunea unui loc plin de verdeaţă şi mustind de umezeală, unde pământul era moale şi vegetaţia sufocantă. Dar şi imagi¬nea asta pieri imediat.
Se opri, orbită o clipă de strălucirea zăpezii în lumina lunii, şi ridică ochii spre stelele ce sclipeau dincolo de pânza rarefiată a unui nor. Încercă să capteze vocile altor nemuritori. Dar nu percepu nimic limpede, nimic vital, doar un zumzet nedesluşit venind de la templul spre care se îndrepta, iar din urma ei, urcând din oraşul murdar şi suprapopulat, muzica de pe discurile înregistrate de ţicni¬tul acela, de băutorul acela de sânge, "idolul rockului", Vampirul Lestat.
Era destinat să piară urmaşul acesta modern, impetuos care îndrăznise să îşi fasoneze cântecele pornind de la adevăruri trunchiate. Câţi tineri de genul ăsta nu văzuse ea ajunşi în culmea gloriei şi-apoi uitaţi.
Totuşi, curajul lui o intriga şi, în acelaşi timp, o scan¬daliza. Se putea oare ca strigătul de alarmă pe care îl per¬cepuse să fie cumva legat de cântecele lui tânguitoare şi răguşite?

Akasha, Enkil,
Aplecaţi urechea la copiii voştri!

Cum de îndrăznea să repete numele sacre în faţa lumii muritorilor? I se părea imposibil, contra raţiunii, ca un astfel de individ să nu fie eliminat imediat. Monstrul acesta, care se bucura de o incredibilă celebritate, dădea pe faţă secrete pe care numai Marius ar fi putut să i le facă cunoscute. Atunci unde era Marius, care-i purtase pe Cei Ce Trebuie Păziţi de la un sanctuar secret la altul timp de două mii de ani? Nu trebuia să se mai gândească la Marius, la disensiunile care-i separaseră de atâta vreme, încât simţea că i se sparge inima de durere.
Înregistrarea vocii lui Lestat dispăruse acum, acope¬rită de alte înregistrări, de vibraţiile ce emanau din oraşe şi sate, de veşnicele strigăte distincte de durere ale muri¬torilor. Cum se întâmpla adesea, deşi dotată cu un auz puternic, nu putea distinge semnale izolate. Fluxul enorm de sunete ― fără formă, îngrozitor ― o copleşea, aşa că nu mai permise nici unui sunet să-i parvină. Era din nou doar cu vântul.
Ah, ce însemnau oare pentru Mama şi Tata toate vocile acestea ce veneau de pe tot pământul, căci puterea lor nu făcuse decât să crească în mod inevitabil de la începuturile istoriei încoace. Oare ei mai aveau posibilitatea să pună un ecran între ei şi fluxul acesta neîncetat? Sau să selecteze, din când în când, doar ceea ce voiau să audă? Poate că şi în privinţa asta erau la fel de indiferenţi ca şi în celelalte, poate că vacarmul acesta neîntrerupt îi făcea să rămână împietriţi, incapabili de a raţiona, creierul fiindu-le luat cu asalt de nesfârşitele plângeri ale muritorilor şi ale nemuritorilor din lumea întreagă.
Privi uriaşul vârf colţuros din faţă. Trebuia să conti¬nue, îşi strânse şi mai tare gluga care-i acoperea faţa. Reluă urcuşul.
Cum poteca o scoase la un mic promontoriu, văzu în fine şi locul spre care se îndrepta. Templul se ridica din¬colo de un imens gheţar, pe o stâncă înaltă. Era o construcţie de piatră albă aproape invizibilă pe fondul alb, iar turnul clopotniţei îi dispărea în vălătucii de zăpadă care tocmai reîncepeau să cadă.
Oare cât timp îi va trebui ca să ajungă acolo, chiar la viteza ei? Ştia ce avea de făcut, dar avea oroare de asta. Trebuia să ridice mâinile, să înfrângă legile naturii şi pro¬pria ei raţiune şi să treacă peste golul care o separa de templu, coborând blând doar după ce ajungea de partea cealaltă a canionului îngheţat. Nici o alta dintre multi¬plele ei puteri n-o făcea să se simtă atât de lipsită de sens, atât de inumană, atât de departe de fiinţa de rând, muri¬toare, care fusese ea cândva.
Dar voia să ajungă la templu. Era necesar. Aşa că ridică braţele încet, conştientă de graţia mişcării. Închise ochii o clipă, impunându-şi să se ridice, şi îşi simţi corpul îndreptându-se în sus, de parcă nu avea nici o greutate, ca o simplă forţă, neincomodată de materie, călătorind pe coama vântului doar graţie propriei voinţe.
Lăsă vântul să o poarte îndelung; corpul i se răsuci, o luă în direcţia în care era împins. Se ridică din ce în ce mai sus, lăsând pământul în urmă, trecu printre nori cu faţa la stele. Cât de grele i se păreau veşmintele; nu era oare pe punctul de a deveni invizibilă? Nu era aceasta etapa următoare? Un fir de praf în ochiul Domnului, se gândi.
Simţi o durere în piept. Ce oroare, să nu mai fii legat de nimic... I se umplură ochii de lacrimi.
Ca întotdeauna în asemenea momente, trecutu-i îndepărtat de muritoare, de care se agăţa, îi apăru, mai mult ca oricând, un mit demn de a fi preţuit, în vreme ce toate celelalte credinţe o lăsau rece. Am trăit, am iubit, am avut un trup fierbinte. Îl vedea pe Marius, cel ce o crease, nu aşa cum era în prezent, ci cum era la început, când de-abia devenise nemuritor şi-l ardea secretul acela supra¬natural: "Pandora, iubita mea... Pandora, vino cu mine, să cerem binecuvântarea Mamei şi a Tatei. Vino în sanctuar."
Desprinsă de totul, disperată, ar fi putut să uite ce destinaţie avea. S-ar fi putut lăsa purtată până la soare. Dar percepu din nou semnalul acela tăcut, sub formă de pulsaţie, Primejdie, care-i reaminti scopul călătoriei, întinse braţele, îşi impuse să o ia din nou spre pământ şi văzu curtea templului, cu rugurile fumegânde. Da, acolo.
Viteza cu care cobora o uimi; pe moment, fu chiar dezorientată. Se trezi în curte, avu o senzaţie scurtă că o doare peste tot, apoi se simţi doar înfrigurată, dar calmă.
Urletele vântului erau estompate. Muzica din templu străbătea prin pereţi ca o pulsaţie halucinantă, produsă de tamburine şi tobe, în care se amestecau voci, formând împreună o incantaţie lugubră şi repetitivă. În faţa ei se ridicau rugurile care trosneau şi scoteau scântei, unde se înnegreau cadavrele îngrămădite peste grămezile de lemne. Duhoarea era teribilă. Totuşi, rămase îndelung să se uite la flăcări, să le observe cum consumau carnea care sfârâia, membrele înnegrite, smocurile de păr, din care ieşeau brusc vălătuci de fum alb. Se sufoca de duhoare; aerul pur de munte nu pătrundea până aici.
Privi uşa din depărtare pe care se intra în incinta tem¬plului. Avea să îşi folosească din nou puterile, cu amărăciune. Aşa. Se trezi călcând peste prag, dincolo de uşa care se deschisese. Fu zăpăcită de lumina dinăuntru, ca şi de aerul cald şi de incantaţiile asurzitoare.
"Azim! Azim! Azim!" repetau ritmic credincioşii; erau cu spatele la ea, căci se înghesuiau cu toţii spre centrul sălii luminate de lumânări, cu mâinile în sus, agitându-şi-le în acelaşi ritm cu capetele. "Azim! Azim! Azim-Azim-Azim! Aaaaa-Ziiiiim!" Din cădelniţe se ridica fum şi nenumăratele siluete se-nvârteau în cerc, bătătorind pardoseala cu picioarele goale, nedându-i nici o atenţie. Îşi ţineau ochii închişi, trăsăturile de pe feţele măslinii erau calme, doar buzele li se mişcau, repetând numele venerat.
Îşi făcu loc printre cei înghesuiţi, femei şi bărbaţi zdrenţăroşi, sau cu haine bogate de mătase colorată şi cu bijuterii de aur bătându-le pieptul, cu toţii repetând, cu oribilă monotonie, aceeaşi invocaţie. Simţi în nări izul de febră, de foame, de cadavru, căci numeroşi erau cei călcaţi în picioare, nebăgaţi de nimeni în seamă în acest delir. Se cramponă de o coloană, ca şi cum ar fi aruncat o ancoră în acel fluviu tumultos de mişcare şi zgomot.
Apoi îl zări pe Azim în mijlocul mulţimii. Pielea lui arămie era umedă şi sclipitoare în lumina lumânărilor, avea pe cap un turban de mătase neagră, iar lunga lui robă brodată era pătată de un amestec de sânge de muritor şi de nemuritor. Ochii lui negri, machiaţi cu creion negru, erau enormi. Dansa cu mişcări ondulatorii în ritmul surd al tobelor, aruncându-şi braţele înainte, apoi retrăgându-le, de parcă dădea cu pumnii într-un zid invizi¬bil. Cu papucii din picioare bătea ritmul frenetic pe pardoseala de marmură. Pe la colţurile gurii îi curgea sânge. Pe faţă i se citea cea mai profundă beatitudine.
Totuşi, îşi dăduse seama de prezenţa ei. Fără să se întrerupă din dans o privi drept în ochi, iar ea îi văzu buzele mânjite de sânge formând un zâmbet.
Pandora, frumoasă, nemuritoare Pandora...
Era ghiftuit de pe urma festinului, se umflase şi era congestionat de atâta sânge, cum rareori mai văzuse un nemuritor. Îşi dădu capul pe spate, se roti, apoi scoase un strigăt ascuţit. Servitorii lui se apropiară, purtând cuţite ceremoniale, şi-i făcură tăieturi la încheieturile mâinilor.
Credincioşii se înghesuiră să sugă câteva picături din sângele sacru care ţâşnea din vene. Incantaţiile erau şi mai asurzitoare, mai înfocate, acoperind urletele celor care îl înconjurau. Deodată îl văzu luat pe sus, cu tot corpul întins pe umerii suitei lui, cu papucii aurii îndreptându-şi vârful ascuţit spre tavanul acoperit de mozaicuri, iar cuţitele îi făcură din nou incizii la glezne şi la încheietu¬rile mâinilor, unde rănile precedente se şi închiseseră.
Mulţimea delirantă parcă devenea şi mai densă pe măsură ce mişcările erau mai frenetice, corpurile şiroind de sudoare o înghesuiau, fără să îşi dea seama de. răceala şi înţepeneala corpului ei atât de vârstnic, prin hainele moi, diforme, de lână. Nu se mişcă. Se lăsă înconjurată, trasă spre centru. Îl văzu din nou pe Azim, depus din nou pe propriile picioare, după ce i se făcuseră atâtea tăieturi în carne, după ce îi cursese sângele, se văicărise, dar cu rănile deja vindecate. O îmbie să se apropie. În tăcere, îl refuză.
Îl privi cum întinde apoi braţul şi apucă la întâmplare o victimă, o femeie tânără cu ochii machiaţi şi cu cercei mari de aur, căreia îi sfâsie gâtul subţire.
Mulţimea nu mai scanda perfect silabele incantaţiei de mai înainte; din piepturile tuturor se ridică în clipa aceea un strigăt.
Cu ochii ieşiţi din orbite, în aparenţă oripilat de pro-pria-i putere, Azim îi supse tinerei sângele până la ultima picătură dintr-o singură suflare, apoi aruncă trupul pe pietrele din faţă, unde rămase strivit, repede înconjurat de ceilalţi credincioşi, care întindeau mâini rugătoare spre zeul lor, nesigur acum pe picioare.
Se întoarse cu spatele; ieşi în aerul rece de afară, îndepărtându-se de căldura rugurilor. Mirosea cumplit a urină, a măruntaie. Se sprijini de perete, privind în sus, gândindu-se la munte, nedând nici o atenţie servitorilor care trecură pe lângă ea târând trupurile noilor victime şi aruncându-le în flăcări.
Se gândi şi la pelerinii pe care îi zărise pe cărarea ce ducea la templu, şirul acela nesfârşit care urca lent, zi şi noapte, străbătând munţii pustii către locul acesta fără nume. Câţi mureau oare fără să ajungă măcar până la prăpastia aceasta? Câţi piereau în faţa porţilor, în aştep¬tare clipei când li se permitea să intre?
Ce oroare! Şi totuşi, nu avea importanţă. Era o oroare ce dura de mii de ani. Rămase în aşteptare. Apoi simţi chemarea lui Azim.
Se întoarse şi trecu din nou de uşă, trecu apoi de o alta şi ajunse într-o anticameră pictată superb unde, aşe¬zat pe un covor cu rubine pe margini, o aştepta Azim, tăcut, înconjurat de comorile sale, obiecte de aur şi de argint oferite la întâmplare, în vreme ce din sală se auzea în surdină o muzică languroasă, dar înfricoşătoare.
― Iubita mea, spuse el.
Îi luă faţa în mâini şi o sărută. Din gură îi transmise un şuvoi de sânge cald, aşa că, pentru o clipă, Pandora fu una cu extazul incantaţiilor, al dansului şi al strigătelor credin¬cioşilor. Şuvoiul fierbinte al adoraţiei muritorilor. Aban¬don total. Dragoste.
Da, dragoste. O clipă avu imaginea lui Marius. Deschise ochii şi se dădu cu un pas înapoi. Timp de un moment văzu doar pereţii pe care erau pictaţi păuni, crini; apoi văzu grămezile de aur lucitor. În fine, privirea îi rămase pe Azim.
Imagine fidelă a neamului din care se trăgea, nu era supus schimbării, cum nu erau nici satele din care veneau adoratorii lui, peste munţii înzăpeziţi, doar pentru a sfârşi în acest mod oribil şi absurd. Azim îşi începuse domnia în tempul acesta cu vreo mie de ani în urmă, de unde nici un credincios nu mai plecase viu vreodată. Pielea lui moale, aurie, hrănită de nesecatul şuvoi de sânge al sacrificaţilor, pălise doar puţin, pe când a Pandorei nu mai avea aspect uman de cel puţin vreo cinci secole. Poate doar ochii şi părul negru mai aveau ceva de-a face cu viaţa. Era fru¬moasă, o ştia, dar el poseda o vigoare enormă, care o depăşea cu totul. Puterea răului. Idolatrizat de credincioşi, învăluit în legendă, domnea, fără preocuparea trecutului sau a viitorului, la fel de enigmatic cum fusese dintot-deauna în ochii ei.
Nu dorea să-ntârzie pe acolo. Locul o dezgusta mai mult decât ar fi vrut să ghicească celălalt. Îi comunică în tăcere scopul venirii ei, îi povesti de semnalul de alarmă pe care-l captase. Era ceva în neregulă pe undeva, se pro¬ducea o schimbare, ceva ce nu se mai întâmplase nicio¬dată! îi povesti şi de tânărul băutor de sânge din America, cel care imprimase discuri şi care cânta despre Mamă şi despre Tată, şi cărora le zicea chiar pe nume. Nu făcea decât să îşi deschidă gândurile în faţa lui, fără să facă vreo dramă.
Îl observă pe Azim cu atenţie, simţindu-i imensa putere pe care o avea de a-i citi gândurile cele mai întâmplătoare, fără ca el să lase să-i scape nici cel mai mic secret.
― Scumpa mea Pandora, spuse el dispreţuitor. Ce-mi pasă mie de Mamă şi de Tată? Pentru mine nu reprezintă nimic. Şi ce-mi pasă de nepreţuitul tău Marius şi de neîncetatele lui strigăte de ajutor? Nu mă priveşte câtuşi de puţin!
Rămase încremenită. Marius striga după ajutor. Azim se puse pe râs.
― Explică-te, îi zise ea.
El râse din nou. Apoi îi întoarse spatele. Ea nu putea face altceva decât să aştepte. Cel care o făcuse fusese Marius. Toţi ceilalţi puteau să-i perceapă vocea, numai ea nu. Probabil că ce captase ea era doar ecoul indistinct al strigătului lui, perceput de ceilalţi! Spune-mi tot, Azim. De ce să faci din mine un duşman?
Când o privi din nou, era dus pe gânduri, iar faţa-i pli-nuţă avea o expresie aproape umană, aşa cum se uita la ea, cu mâinile dolofane, pline de gropiţe, împreunate şi proptite de buza de jos, umedă. Voia să obţină ceva de la ea. Nu se mai vedea nici urmă de dispreţ sau de maliţie.
― E un avertisment, spuse el. Apare tot timpul, trece ca un ecou printr-un lanţ de receptori-transmiţători care-l percep fiind mai aproape de locul de unde izvorăşte, departe de-aici. Zice că suntem cu toţii în primejdie. Apoi e urmat de un strigăt de ajutor, care e mai slab. Cere ajutor ca să încerce să îndepărteze primejdia. Dar acest strigăt nu arată că ar fi prea sigur de el. Ţine mai cu seamă ca avertismentul să fie luat în seamă de noi toţi.
― Şi care sunt cuvintele?
El ridică din umeri.
― Nu le-am ascultat. Nu mă interesează.
― Ah! exclamă ea şi-i întoarse spatele.
Îl auzi cum se apropia de ea, îi simţi mâinile pe umeri.
― Acum trebuie să-mi răspunzi tu la o întrebare, spuse el. O întoarse spre el. Ceea ce mă preocupă pe mine e visul despre gemene. Ce sens are visul acesta?
Visul despre gemene. Nu avea răspuns la întrebarea lui. Întrebarea nu avea nici un sens pentru ea. Nu avusese nici un vis ca acesta.
El o privea în tăcere, de parcă o credea mincinoasă. Apoi vorbi din nou, foarte lent, pândindu-i reacţiile.
― E vorba de două femei cu păr roşu. Li se întâmplă lucruri oribile. Îmi apar în vis chiar înainte de-a mă trezi. Le văd violate în faţa unei mulţimi, într-o adunare. Nu ştiu nici cine sunt, nici unde are loc violul. Şi nu sunt singu¬rul care îşi pune întrebări. Prin lumea întreagă sunt şi alţi zei ai întunericului care au visul acesta şi care ar vrea să ştie de ce.
Zei ai întunericului! Nu suntem nici un fel de zei, gândi ea cu dispreţ.
El zâmbi. Locul în care se găseau nu era oare un tem¬plu? Oare nu ajungeau până la ea gemetele credincioşi¬lor? Nu simţea şi ea parfumul sângelui lor?
― Nu ştiu nimic despre femeile acestea, îi spuse ea. Gemene cu păr roşu. Nu. Îi atinse degetele cu un gest aproape seducător. Azim, nu mă chinui. Eu vreau să-mi vorbeşti despre Marius. De unde vine strigătul lui?
Simţea cât de tare l-ar urî imediat dacă nu-i spunea acest secret.
― De unde? o întrebă el provocator. Tocmai aici e miezul problemei, nu-i aşa? Crezi că ar îndrăzni să ne spună unde e sanctuarul Mamei şi al Tatei? Dacă aş crede asta, i-aş răspunde, cum să nu, imediat, zău că da. Mi-aş lăsa şi templul ca să mă duc să-l caut. Doar că nu poate păcăli pe nimeni. Ştiu bine că mai degrabă s-ar lăsa nimi¬cit decât să comunice unde e sanctuarul.
― De unde provine strigătul? întrebă ea din nou cu răbdare.
― Ce-i cu visele astea? spuse el, înnegrindu-se de furie. Visul despre gemene, asta vreau să mi se explice!
― Ţi-aş explica cine sunt şi ce vor dacă aş şti ceva.
Se gândi la cuvintele cântecelor lui Lestat. Cântece despre Cei Ce Trebuie Păziţi şi despre criptele din subso¬lurile oraşelor europene, cântece despre căutări şi tristeţe. Nimic despre gemenele roşcate, nimic...
Furios, îi făcu semn să se oprească.
― Lestat! spuse el cu dezgust. Nu-mi aminti de tipul acesta infam. De ce n-a fost încă distrus? Sunt oare toţi zeii întunericului cufundaţi în somn, ca Mama şi Tata? O privi, plin de bănuieli. Iar ea aşteptă. Bine, te cred, spuse el, în fine. Mi-ai spus tot ce ştii?
― Desigur.
― Eu îmi închid urechile la tot ce vine de la Marius, ţi-am zis. Hoţul Mamei şi al Tatei. N-are decât să urle până la sfârşitul lumii. Dar pentru tine, Pandora, pentru, tine, ca întotdeauna, nutresc numai dragoste, aşa că o să mă murdăresc băgându-mă în toate chestiile astea. Treci marea în Lumea Nouă. Ia-o spre nordul îngheţat, dincolo de ultimele păduri, spre marea de la apus. Acolo o să-l găseşti pe Marius, prizonier într-o citadelă de gheţuri veşnice. Spune că nu se poate mişca. Iar în privinţa avertismentului, e transmis fără claritate, dar cu încăpăţânare. Suntem în primejdie. Trebuie să dăm o mână de ajutor, astfel încât el să poată pune capăt tuturor acestora. Ca să poată merge la Lestat.
― Aha! Deci tânărul e cel care-a declanşat toate astea! O străbătu un fior violent, dureros. Văzu cu ochii
minţii feţele lipsite de viaţă ale Mamei şi Tatei, monştri indestructibili sub formă umană. Îl privi, nelămurită, pe Azim. El se oprise o clipă, dar nu terminase. Îl aşteptă să continue.
― Nu, spuse el cu voce scăzută, fără furie de data asta. Dar primejdia există, Pandora, e sigur. O mare pri¬mejdie, dar n-aveam nevoie de Marius ca să ne-o anunţe. Asta are de-a face cu gemenele roşcate. Era acum neaşteptat de sincer, parcă uitase de orice reţinere. Asta o ştiu, continuă el, pentru că eu eram deja vârstnic când a fost creat Marius. Gemenele, Pandora. Lasă-l pe Marius. Mai degrabă fii atentă la vise.
Ea rămăsese fără glas, ascultându-l. El o privi înde¬lung, apoi parcă i se micşorară ochii, parcă se tranformară în pietre. Îl simţi cum se retrage, cum se desprinde de ea şi de toate lucrurile despre care vorbiseră. În cele din urmă, nici n-o mai văzu.
Îşi auzea adoratorii gemând insistent; îi era din nou sete; dorea s-audă imnuri şi dorea sânge. Se-ntoarse să iasă din cameră, apoi privi înapoi.
― Vino cu mine, Pandora! Rămâi cu mine măcar o oră! Avea o voce neclară, ca de om beat.
Invitaţia o luă pe nepregătite. Se gândi o clipă. Trecu¬seră ani de când nu mai căutase această sublimă plăcere. Nu se gândea numai la sânge în sine, dar şi la uniunea momentană cu un alt suflet. Brusc, această voluptate îi era la îndemână, printre pelerinii care urcaseră pe mun¬tele cel mai înalt din lume pentru a muri în felul acesta. Se gândi şi la drumul care o aştepta pentru a-l găsi pe Marius, la sacrificiile pe care le implica această căutare.
― Vino, iubita mea.
Îl luă de mână. Se lăsă condusă afară din cameră, până în centrul sălii aglomerate. Iarăşi o surprinse strălucirea lumânărilor; şi, din nou, sângele. Mirosul muritorilor o împresura, o chinuia.
Strigătele credincioşilor erau asurzitoare. Băteau atât de tare din picioare, că se zguduiau pereţii, se cutremura tavanul aurit. Fumul de tămâie îi dădea usturimi la ochi. Îşi amintea vag de sanctuar, cu-atâta vreme în urmă. Îl revedea pe Marius ţinând-o în braţe. Azim, în faţa ei, îi scoase pelerina, descoperindu-i faţa, braţele goale, trupul acoperit doar de o rochie simplă de stofă neagră, părul negru, bogat. Îşi văzu imaginea reflectată în mii de pere¬chi de ochi.
― Zeiţa Pandora! strigă el din toate puterile, cu capul pe spate.
Izbucniră imediat uralele credincioşilor, acoperind du¬duitul tobelor. Nenumărate mâini o mângâiau. "Pandora! Pandora! Pandora!" Incantaţia aceasta se amesteca cu strigătele de "Azim!"
În faţa ei dansa un bărbat cu pielea măslinie, cămaşa albă de mătase i se lipise de trup, din cauza transpiraţiei. Ochii lui negri, sclipind sub sprâncenele negre, îi aruncau o înflăcărată provocare. Eu voi fi victima ta, zeiţă! Brusc, în lumina aceea licăritoare nu mai văzu nimic altceva în afară de ochii, de faţa lui. Îl îmbrăţişă, strivindu-i coastele din grabă, apoi îşi înfipse dinţii în gâtul lui. Viu. Sângele i se răspândi în trup, îi ajunse la inimă, îi inundă comparti¬mentele inimii, apoi îşi trimise fierbinţeala în toate mădularele-i îngheţate. Uitase de senzaţia asta neînchipuit de voluptuoasă şi simţea din nou poftă, dorinţă! Moartea bărbatului o zgudui, îi tăie respiraţia. O simţi până în creieri. Era orbită, gemea de plăcere. Apoi, instantaneu, vederea îi deveni atât de acută, încât rămase împietrită. Coloanele de marmură parcă trăiau, respirau. Aruncă corpul, apoi apucă un alt tânăr bărbat, gol până la brâu, pe jumătate leşinat de foame, dar de o vigoare în faţa morţii care o făcea să îşi piardă mintea.
Bându-i sângele, îi rupse gâtul delicat şi îşi ascultă pro¬pria inimă care se dilata, simţi fluxul de sânge până la suprafaţa pielii. Înainte de-a închide ochii, îşi privi pro¬priile mâini prinzând culoare, da, parcă erau mâini de om, iar tânărul rezista morţii, o întârzia, apoi cedă brusc, în vreme ce ea percepea din nou lumina şi zgomotul din jur. Viu.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 7:49 pm

"Pandora! Pandora! Pandora!"
Doamne, nu există nici o dreptate? Nici un sfârşit?
Se legăna în ritm cu muritorii care dansau în faţa ei, cu feţe discrete sau sinistre. Sângele îi fierbea în vine de parcă voia să i se infiltreze în fiecare celulă a corpului.
Următoarea victimă se lipi de ea, era un alt tânăr cu braţe subţiri, care o îmbrăţişă, mângâind-o cu părul lui moale; pe braţe avea un fel de puf, oasele îi erau fragile şi uşoare. Avea impresia că fiinţa muritoare era ea, iar ei nu erau decât roadele propriei ei imaginaţii.
Îi rupse ceafa pe jumătate şi se uită la oasele albe care ieşeau din coloana ruptă, apoi supse moartea instantanee o dată cu sângele ce ţâşnea violent din artera sfâsiată. Dar inima, inima care bătea încă, voia să o vadă, să o guste. Propti trupul pe braţul drept, iar cu mâna stângă despică sternul, desfăcu coastele şi căută în cavitatea fierbinte şi însângerată să degajeze inima.
Inima nu încetase încă să bată. Lucea ca un ciorchine de struguri înrouraţi. Credincioşii o striveau din toate părţile, iar ea ridică inima deasupra capului, ca pe un tro¬feu, şi începu să o stoarcă încetişor, lăsând să-i curgă pe degete, apoi în gură fluidul viu al vieţii. Ce voluptate supremă, de-ar putea dura la nesfârşit!
"Zeiţă! Zeiţă!"
Azim o urmărea cu privirea, zâmbind. Dar ea nu-l privi. Se uită la inima aceea zbârcită, stoarsă de ultima picătură de sânge. Când îi dădu drumul să cadă, îşi văzu mâinile pline de viaţă, mânjite de sânge. Simţea viaţa, cu fierbinţeala ei înţepătoare, şi în muşchii feţei. O ameninţa un flux de amintiri, un val de viziuni fără sens. Îl alungă. De data asta, nu voia să mai devină sclava memoriei.
Apucă veşmântul negru. Simţi cum e acoperită, atâtea mâini se întinseseră să o ajute să tragă gluga peste păr, să îşi acopere partea de jos a feţei. Apoi, neluând în seamă ovaţiile fierbinţi ce-i erau adresate, se întoarse şi ieşi afară, atingându-i şi, din când în când, accidentându-i pe credincioşii care-i stăteau în cale.
În curte, răcoarea o învioră. Îşi dădu uşor capul pe spate ca să respire aerul crestelor adus de rafalele de vânt, care aţîţau flăcările rugurilor şi-apoi purtau cu ele în depărtare fumul acru. Lumina lunii cădea limpede pe munţii acoperiţi de zăpadă.
Rămase acolo ascultând circulaţia sângelui prin vene, şi se miră, cu mânie şi disperare, că încă o mai înviora şi-i dădea putere. Neînchipuit de tristă, îndurerată, se uită în jur la superbul peisaj deşertic care înconjura templul, apoi la fâsiile trecătoare de nori. Ce curaj îi dădea acest sânge. Ce senzaţie, chiar trecătoare, că tot universul era armonios ― deşi provenea din actul ei abominabil, de neiertat.
Acolo unde raţiunea nu putea oferi nici o explicaţie, o făceau simţurile. N-ai încotro, creatură nenorocită, pen¬tru asta trăieşti.
Se deplasă până la cel mai apropiat rug şi, atentă să nu îşi pârlească hainele, lăsă flăcările să-i cureţe mâinile, să ardă sângele şi resturile inimii sfâsiate de pe ele. Flăcările nu erau nici pe departe la fel de fierbinţi ca sângele din venele ei. Când simţi, în cele din urmă, o uşoară durere, un vag semnal că se produsese curăţirea, se îndepărtă de foc şi îşi privi mâinile albe, imaculate.
Dar trebuia să părăsească locul acesta. Se simţea cuprinsă de furie, de noi resentimente. Marius avea nevoie de ea. Primejdie. Semnalul de alarmă îi parveni din nou, mai puternic decât înainte, căci sângele pe care-l absorbise o transforma într-un receptor mai puternic. Se părea că semnalul nu venea de la o singură persoană. Era ca o împletire de voci, ca ecoul unor cunoştinţe comune. I se făcu teamă.
Cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, îşi goli mintea de orice gând. Ridică delicat braţele, numai braţele. Ascensiunea începu. Fără nici un sunet, rapid, invizibilă pentru ochii muritorilor, la fel ca vântul.
Sus, deasupra templului, trupul îi trecu printr-un fuior subţire de ceaţă. Gradul de luminozitate o uimi. Peste tot alb sclipitor. Iar jos, peisajul crenelat al vârfului de munte şi al gheţarului orbitor, continuând cu petele întunecate ale pădurilor şi ale văilor. Cuibărite ici şi colo se zăreau ciorchini de lumini şi se desenau la întâmplare sate şi oraşe. Ar fi putut să rămână ore întregi să privească acest spectacol. Dar în câteva secunde un alt nor acoperi totul. Şi iar era singură în faţa stelelor.
Stelele ― dure, sclipitoare ― păreau să o îmbrăţişeze de parcă ar fi fost de-a lor. Dar, de fapt, stelele n-aveau nevoie de nimeni şi de nimic. Se simţi terorizată. Apoi fu cuprinsă de o profundă tristeţe care semăna, în definitiv, foarte bine cu bucuria. Gata cu lupta, gata cu chinurile.
Parcurgând cu privirea toate constelaţiile în splendida lor defilare, îşi încetini ascensiunea şi îndreptă amândouă braţele spre apus.
Răsăritul soarelui era cu nouă ore în urma ei. Astfel, îşi începu călătoria, împotriva sensului de înaintare a soarelui, galopând în acelaşi timp cu noaptea, spre cealaltă parte a globului.


Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 7:50 pm

4

ISTORIA LUI DANIEL,
IUBITUL DIAVOLULUI,
SAU TÂNĂRUL DIN INTERVIU CU UN VAMPIR

Ce sunt aceste umbre pe care le-aşteptăm,
crezând că într-o seară vor coborî din ceruri
cu limuzina?
Trandafirul,
deşi el ştie,
nu are limbă
să poată vorbi
Partea muritoare din mine râde.
Nu e tot una codul cu mesajul.
Şi ce e altceva un înger
de nu-i nălucă travestită?

STAN RICE
din "Of Heaven"
Body of Work (1983)
ERA un tânăr înalt, zvelt, cu păr blond-cenuşiu şi ochi violeţi. Purta doar o cămaşă groasă gri, cam jegoasă, şi blugi, şi-i era frig în vântul îngheţat care biciuia strada Mi-chigan la ora cinci.
Se numea Daniel Malloy. Avea treizeci şi doi de ani, deşi părea mai tânăr, deşi dădea impresia că e un veşnic student, căci avea genul de faţă care nu îmbătrâneşte niciodată. Mergând, mormăia în barbă, de unul singur: "Armand, am nevoie de tine. Armand, concertul are loc mâine seară. Şi o să se întâmple ceva teribil, ceva îngrozi¬tor..."
Îi era foame. Trecuseră vreo treizeci şi şase de ore de când mâncase ultima oară. Nu mai era nimic în frigiderul din cămăruţa lui murdară de la hotel şi, în afară de asta, fusese dat afară de acolo chiar în dimineaţa aceea, căci nu plătise chiria. Ce greu era să îşi amintească de toate deo¬dată.
Brusc îşi aminti visul care-l obseda, visul care-i reve¬nea de câte ori închidea ochii, şi asta-i tăie din nou orice poftă de mâncare.
În vis îi apăreau gemenele. Şi trupul ars de femeie din faţa lor, cu părul pârlit şi pielea crocantă. Inima ei, lucioasă, ca un fruct enorm, era pe un platou alături. Iar creierul de pe celălalt platou arăta exact ca un creier rasol.
Armand ştia ce-nsemnau toate astea, trebuia să ştie. Nu era un vis de rând. Avea precis ceva de-a face cu Lestat. Şi Armand avea să apară în curând.
Doamne, era atât de slăbit, delira de-a dreptul. Avea nevoie să înghită ceva, măcar vreun lichid. În buzunare n-avea nici un ban, n-avea decât un cec vechi, o parte din drepturile lui de autor pentru cartea pe care-o scrisese sub un pseudonim cu vreo doisprezece ani mai înainte, Interviu cu un vampir.
Alta era lumea pe vremea aceea, când nu era decât un tânăr reporter, cutreierând barurile cu magnetofonul după el, în căutarea unui cât de mic adevăr interesant din gura petrecăreţilor noctambuli. Ei bine, într-una din nopţi, la San Francisco, găsise un subiect de investigaţie absolut nemaipomenit. Şi brusc, lumina vieţii de zi cu zi se dusese pentru totdeauna.
Acum era o ruină care mergea prin Chicago cu un pas prea iute, sub cerul jos de octombrie. Cu o duminică în urmă fusese la Paris, iar în vinerea dinainte la Edinburgh. Înainte de Edinburgh fusese la Stockholm, iar înainte de asta nu-şi mai amintea. Cecul reprezentând drepturile de autor îl ajunsese din urmă la Viena, dar nu mai avea idee când se întâmplase asta.
Prin toate locurile pe unde trecea îi băga în sperieţi pe cei pe care-i întâlnea. Lestat folosise o frază foarte conve¬nabilă pentru asta în autobiografia lui: "Un muritor plictisitor, dintre cei care au văzut spirite..." Acesta sunt eu!
Unde pusese cartea aceea, Vampirul Lestat? Ah, tre¬buie că i-o furase cineva în parc, chiar în după-amiaza aceea, când Daniel adormise pe o bancă. N-are decât să o păstreze. Daniel o furase la rândul lui şi o citise deja de trei ori.
Dar, dacă ar mai fi avut-o, ar fi reuşit, poate, să o vândă, ca să poată cumpăra măcar un pahar de coniac, să se dezgheţe niţel. Ce valoare netă reprezenta el în acest moment, vagabondul care se târa îngheţat şi înfometat pe strada Michigan, purtând o ură nespusă vântului care-l pătrundea cu suflarea lui îngheţată prin hainele uzate şi murdare? Zece milioane? O sută de milioane? Habar n-avea. Armand ar fi ştiut, bineînţeles.
Vrei bani, Daniel? O să fac eu rost. Nimic mai simplu.
La o mie cinci sute de kilometri mai la sud, Armand îl aştepta pe insula lor, proprietate particulară, insula care, de fapt, îi aparţinea doar lui Daniel. Dacă ar fi posedat o fisă în momentul acela, măcar o fisă, ar fi putut să o bage într-un telefon şi să-i spună lui Armand că voia acasă. Din înaltul cerului ar veni să-l ia. Veneau întotdeauna. Ori cu avionul cel mare, unde avea instalat un dormitor în cati¬fea, ori cu cel mai mic, cu plafonul jos şi fotolii de piele. I-ar împrumuta oare cineva pe toată strada asta o fisă în schimbul unei plimbări cu avionul până la Miami? Probabil că nu.
Armand, te rog! Vreau să fiu în siguranţă lângă tine când o să urce pe scenă Lestat mâine seară.
Cine i-ar putea preschimba cecul în bani? Nimeni. Era şapte seara, iar magazinele elegante de pe strada Michigan erau mai toate închise, în plus n-avea cu el nici măcar vreo carte de identitate, căci nu ştia cum, portofelul îi dispăruse de alaltăieri. Ce sinistru era apusul cenuşiu de iarnă, ai fi zis că cerul tăcut, acoperit de nori joşi, metalici, era în fierbere. Până şi magazinele aveau un aer neobişnuit de lugubru, chiar dacă aveau faţade de mar¬mură sau de granit, iar în vitrine numai bogăţii ce sclipeau ca relicvele arheologice, protejate de geamuri, la muzeu. Îşi băgă mâinile în buzunare să le mai încălzească, apoi vârî bărbia în piept în faţa rafalei de vânt care-l izbea cu fu¬rie, aducând primii stropi de ploaie.
Puţin îi păsa de cec, de fapt. Nici nu se putea imagina formând un număr de telefon. Nimic nu-i părea real, în definitiv, nici măcar frigul. Doar visul, sentimentul că urma să se producă un dezastru, îl declanşase cumva Lestat, care însă în momentul de faţă era incapabil să intervină.
Dacă era obligat, mânca şi resturi de la gunoi, putea dormi şi într-un parc. Ce conta. Dar, dacă se mai întindea în aer liber, pe frigul ăsta îngheţa şi risca să aibă iar visul acela.
Cum închidea ochii, cum îl visa. Şi de fiecare dată era şi mai lung, cu şi mai multe amănunte. Gemenele roşcate erau de-o frumuseţe emoţionantă. Nu voia să le mai audă urlând.
Prima dată, în camera de hotel, nici nu dăduse vreo atenţie visului. N-avusese nici un sens pentru el. Luase iarăşi în mână autobiografia lui Lestat, neridicând ochii din ea decât când pe ecranul micului televizor alb-negru, caracteristic pentru un asemenea hotel, apărea vreun film video cu Lestat.
Fusese fascinat de îndrăzneala lui Lestat; ce simplu îi fusese să se dea drept cântăreţ de rock, cu ochii lui străpungători, cu corpul svelt, dar zdravăn, şi cu zâmbetul acela de şmecher. Nu puteai totuşi să ghiceşti. Sau poate că puteai. Dar el nu dăduse încă niciodată ochii cu Lestat.
El era expert în ce-l privea pe Armand, îi studiase în amănunţime şi corpul de adolescent şi faţa. Ah, ce plăcere delirantă îi produseseră paginile despre Armand din cartea lui Lestat, în plus, se-ntrebase tot timpul dacă insultele înţepătoare şi analiza pasionată nu-l umpluseră pe Armand de furie.
Înmărmurit, Daniel se uitase la filmul dat pe MTV, care-i făcea portretul lui Armand ca mare şef al vampiri¬lor, ce se adunau în cimitirul parizian, cel ce prezida ceremoniile demoniace până la sosirea lui Lestat, icono¬clastul secolului al optsprezecelea, care răsturnase toate regulile străvechi.
Cu siguranţă că Armand detestase faptul că întreaga lui poveste fusese transformată în câteva imagini inde¬cente, cu mult mai schematice decât prezentarea făcută cu grijă în carte. Armand, care nu înceta de a se feri de fiinţele umane şi care refuza până şi să vorbească despre nemuritori. Dar era imposibil să nu fie la curent.
Toată gălăgia asta doar pentru mulţime ― asemănătoare publicării raportului unui antropolog de curând întors din cercul restrâns studiat şi care vinde secretele tribului, doar pentru a se plasa cât mai sus în clasamentul celor mai bune vânzări.
Dar n-au decât să se războiască între ei zeii infernali. Muritorul acesta a urcat până în vârful muntelui unde încrucişează ei săbiile. Şi s-a întors. A fost respins.
În noaptea următoare visul se reprodusese cu limpezi¬mea unei halucinaţii. Îşi dăduse seama că nu putuse să fie invenţia lui. Nicicând nu mai văzuse oameni ca aceia, nici astfel de ornamente din os şi lemn.
Visul se produsese iarăşi peste trei nopţi. Se uitase la televizor, la un film cu Lestat, pentru a cincisprezecea oară, poate ― cel despre Tatăl şi Mama vampirilor, din Egipt, numiţi Cei Ce Trebuie Păziţi:

O, Akasha! O, Enkil,
Copii vă suntem noi,
dar ce-avem de la voi?
Tăcerea voastră are
un preţ încă mai mare chiar decât adevărul?
Apoi Daniel visase. Gemenele se pregăteau pentru ceremonia ospăţului. Aveau să mănânce organele de pe platourile de argilă. Una ― creierul, cealaltă ― inima.
Se sculase cu o senzaţie de groază, de iminenţă a unui dezastru. Ceva îngrozitor urma să se întâmple, ceva îngro¬zitor pentru noi toţi... Atunci făcuse prima dată legătura între vis şi Lestat. Voise să telefoneze pe loc. La Miami era patru dimineaţa. De ce naiba n-o făcuse? Armand se găsea, cu siguranţă, pe terasa vilei, privind flotila de bărci albe într-un du-te ― vino neîntrerupt între coastă şi Insula Nopţii. "Alo, da, tu eşti Daniel? i-ar fi răspuns Armand cu vocea aceea senzuală care-l hipnotiza. Calmează-te, Daniel, şi spune-mi unde te afli."
Dar Daniel nu telefonase. Trecuseră şase luni de când plecase de pe Insula Nopţii, iar de data asta se presupu¬nea că plecase definitiv. Părăsise o dată pentru totdeauna lumea covoarelor, a limuzinelor şi a avioanelor personale, a barurilor cu etajerele pline de băuturi rare şi a dulapuri¬lor pline de haine croite pe măsură, a prezenţei tăcute, dar copleşitoare a amantului său nemuritor care îi împli¬nea orice dorinţă pământeană.
Dar acum era frig, iar el nu mai avea nici cameră, nici bani şi era înspăimântat.
Tu ştii unde mă aflu, demone. Ştii ce-a făcut Lestat. Şi ştii că vreau să mă întorc acasă.
Ce-ar răspunde Armand la asta?
Dar nu-i aşa, Daniel, nu ştiu. Ascult. Încerc să aflu. Dar nu sunt Dumnezeu, Daniel.
Lasă astea. Vino, Armand. Vino. La Chicago e întuneric şi frig. Mâine, Lestat o să cânte pe o scenă la San Francisco. Şi o să se întâmple ceva rău. Muritorul ăsta, care sunt eu, ştie.
Fără să încetinească pasul, Daniel băgă mâna sub cămaşă şi pipăi medalionul greu, de aur de care nu se despărţea niciodată ― amuleta lui, cum îi zicea Armand, cu pasiunea lui pentru dramatic, pe care n-o recunoştea, dar care n-avea limite ― în care se găsea un flacon minuscul ce conţinea câteva picături de sânge din venele lui Armand.
Dacă n-ar fi gustat niciodată din sângele acela, ar mai avea oare visul acesta, viziunea asta, presentimentul acesta funest?
Se-ntorcea lumea să se uite după el; cu siguranţă că iarăşi vorbea de unul singur. Iar vântul îl făcea să suspine cu zgomot. Pentru prima oară de atâţia ani, simţea ten¬taţia să deschidă medalionul şi apoi flaconul şi să simtă cum îi ardea limba sângele acela. Armand, vino!
La prânz visul se repetase din nou, mai înfiorător decât oricând.
Era aşezat în scuarul de lângă Piaţa Turnului de Apă. Cineva îşi lăsase ziarul pe o bancă, iar el îl deschisese şi citise anunţul: "Mâine seară: Vampirul Lestat în concert la San Francisco."
La Chicago se transmitea concertul în direct, prin cablu, la ora zece. Ce plăcut pentru cei care aveau locuinţă, care puteau să îşi plătească chiria şi electricita¬tea, îi venea să râdă de toate astea în hohote, ce surpriză le rezerva Lestat la toţi! Dar simţi iar un fior de gheaţă, de-a dreptul dureros.
Şi dacă Armand nu ştia nimic? Dar magazinele de discuri de pe Insula Nopţii expuneau desigur în vitrine discul Vampirul Lestat. In barurile elegante răsuna fără îndoială muzica lui hipnotică, obsedantă.
În momentul acela lui Daniel îi venise chiar şi ideea de a se duce de unul singur în California. Nu era imposibil să se întâmple o minune, să găsească paşaportul la hotel şi să poată să se legitimeze cu el în orice bancă. Era bogat, ah, atât de bogat, acest biet băiat muritor...
Dar cum de-i venise să ia o hotărîre? Soarele îi încălzise faţa şi umerii, cum era întins pe bancă. Din ziarul împăturit îşi făcuse o pernă.
Iar avusese visul acela, care parcă atâta aştepta...
Era miezul zilei în lumea gemenelor; soarele scălda în lumină poiana. Era linişte, nu se auzea decât cântecul păsărelelor.
Gemenele stăteau îngenuncheate una lângă alta, direct pe sol. Erau foarte palide, ochii le erau nemaipomenit de verzi, iar părul lor lung şi arămiu le cădea numai bucle pe umeri. Purtau veşminte fine, făcute din inul cel mai alb, cumpărate tocmai de la târgul din Nineveh de sătenii care voiau să le onoreze pe puternicele lor vrăjitoare, de care ascultau spiritele.
Ospăţul funerar era gata. Cărămizile cuptorului fuse¬seră dislocate şi duse de acolo, iar din trupul fript, rămas pe piatra plată, ieşeau aburi şi zemuri galbene, acolo unde pielea crăpase. Carne înnegrită, acoperită doar cu frun¬zele în care fusese pusă la copt. Pe Daniel îl umplea de silă.
Dar printre cei prezenţi nimeni nu simţea aşa ceva, nici gemenele, nici sătenii care stăteau în genunchi de jur împrejur, aşteptând să înceapă ospăţul.
Ospăţul era dreptul şi obligaţia gemenelor. Pe piatra aceea era mama lor, trupul înnegrit era al mamei lor. Şi ceea ce fusese omenesc, trebuia să rămână cu oamenii. Poate că avea să fie nevoie de o zi şi o noapte pentru a consuma totul, dar toţi aveau să rămână de veghe până la sfârşit.
Brusc, un val de agitaţie cuprinde mulţimea din poiană. Una dintre gemene ridică platoul pe care se află creierul şi ochii, iar cealaltă dă din cap şi-l ridică pe celălalt, pe care se află inima.
Astfel împărţeala e făcută. Se aud bătăile unei tobe, dar Daniel nu-l vede pe cel care bate în ea. Bătăi lente, ritmate, brutale.
"Să-nceapă ospăţul!"
Dar deodată se aude un ţipăt de groază, exact cum Daniel ştia deja că o să se întâmple. Opriţi soldaţii! Dar el n-are nici o putere. Toate astea s-au întâmplat cândva, undeva, acum e sigur de asta. Nu e un vis, e o viziune. Iar el nu e acolo. Soldaţii iau cu asalt poiana, sătenii se împrăştie, gemenele lasă din mâini platourile şi se aruncă peste trupul din care ies aburi. Dar asta e o nebunie!
Soldaţii le smulg de acolo fără nici un efort, piatra plată e răsturnată şi trupul cade pe jos, se sfărâmă în bucăţi, creierul şi inima pică în ţărână. Gemenele urlă la nesfârşit.
Urlă şi sătenii, fugind să se salveze, dar soldaţii îi doboară la pământ. Cărările de munte sunt pline de morţi şi de răniţi. Ochii mamei moarte au căzut de pe platou, aşa că sunt călcaţi în picioare. Tot astfel se întâmplă cu inima şi cu creierii.
Una dintre gemene, cu braţele imobilizate la spate, invocă spiritele să le răzbune. Acestea vin, îşi fac simţită prezenţa sub forma unui vârtej de vânt, dar nu e destul.
De s-ar sfârşi odată. Dar Daniel nu se poate trezi.
Acum totul e iarăşi calm. În aer pluteşte un fum gros. Nimic n-a mai rămas în picioare din satul unde oamenii aceştia au trăit de secole. Cărămizile sunt împrăştiate, oalele de lut sparte, tot ce putea să ardă a ars. Copii cu gâtul tăiat zac goi pe pământ, pradă muştelor. Nimeni nu le va mai frige trupurile, nimeni nu se va mai înfrupta din această carne. Puterea şi misterele lor nu vor mai face parte dintr-un alt trup. Şacalii se apropie. Soldaţii au ple¬cat. Unde sunt gemenele? Le aude plângând, dar nu le găseşte. O furtună grozavă s-a abătut peste drumul îngust şi întortocheat ce coboară până la vale şi spre deşert. Spi¬ritele aduc tunetul. Spiritele fac să cadă ploaia.
Deschise ochii. Chicago, strada Michigan, ora prânzului. Visul dispăruse, ca şi cum s-ar fi stins o lampă. Rămase acolo tremurând, transpirând.
De undeva, de aproape, se-auzea vocea lui Lestat la radio. Cânta despre Cei Ce Trebuie Păziţi.

Mamă, Tată,
Nu vorbiţi,
Taina n-o dezvăluiţi
Dar voi glasul înălţaţi,
Cântecele să-mi cântaţi.

Voi copii
Ai umbrelor

Strângeţi-vă toţi în cor.
Cântul nostru să tot crească Înspre bolta cea cerească.
Nimeni să nu ne dezbine,
Fraţilor, surorilor,
Veniţi cu toţi la mine.

Se ridicase, începuse să meargă. Spre piaţa Turnului de Apă, care semăna atât de tare cu Insula Nopţii, plină de enorme magazine, de muzică şi de lumini, de sticlă sclipi¬toare.
Acum era aproape ora opt seara şi mersese fără înce¬tare ca să nu mai adoarmă, ca să nu mai viseze. Era departe de orice muzică, de orice lumină. Data viitoare cât o să dureze oare? O să afle dacă rămân în viaţă sau dacă mor? Frumoasele mele, bietele mele frumoase...
Se opri, se-ntoarse o clipă cu spatele la vânt, să asculte dacă bătea vreun orologiu pe undeva, apoi descoperi o pendulă murdară deasupra unei tejghele de cârciumă, da, Lestat tocmai se trezea pe Coasta de Vest. Cine era cu el? Poate Louis? Şi concertul, nu mai erau decât douăzeci şi patru de ore până la concert. Ce dezastru! Armand, te rog.
Izbucni o rafală de vânt care îl împinse câţiva paşi pe trotuar, făcându-l din nou să tremure din toate mădula¬rele. Avea mâinile îngheţate. Oare îi mai fusese vreodată atât de frig? încăpăţânat, traversă strada Michigan o dată cu mulţimea adunată la semafor şi rămase în faţa vitrinei unei librării, unde se vedea expusă cartea, Vampirul Lestat
Desigur că Armand o citise, devorând fiecare cuvinţel, în felul acela straniu în care citea el, întorcând paginile una după alta fără nici o întrerupere, fulgerând cu ochii cuvintele până ce termina cartea, pentru ca apoi să o arunce deoparte. Cum se putea ca o fiinţă să fie de o fru¬museţe atât de strălucitoare, şi totuşi să inspire o aseme¬nea... ce era oare, repulsie? Nu, nu simţise niciodată aşa ceva faţă de Armand, ca să fie sincer. Ceea ce simţise din-totdeauna se numea dorinţă nestăvilită, arzătoare.
O tânără fată din librărie luă în mână un exemplar din cartea lui Lestat, apoi se uită la el prin geam. Suflarea lui făcuse o pojghiţă de abur pe geam. Nu fi îngrijorată, drăguţo, sunt un om bogat. Aş putea să cumpăr tot magazi¬nul ăsta, cu toate cărţile din el şi să ţi-l fac cadou. Sunt dom¬nul şi stăpânul unei insule întregi, sunt iubitul Diavolului, care-mi împlineşte orice dorinţă. Vrei să vii să mă iei de braţ?
Se făcuse noapte de mult în Florida. Insula Nopţii era deja plină ochi de vizitatori.
Magazinele, restaurantele, barurile îşi deschiseseră larg uşile la apusul soarelui, pe cele cinci niveluri ale holului cu covoare pe jos. Scările rulante argintii îşi înce¬puseră zumzetul obişnuit. Daniel închise ochii şi îşi ima¬gină pereţii de sticlă de deasupra teraselor portului. Aproape că auzea zgomotul asurzitor al fântânilor ale căror ape dansau prin aer, aproape că vedea lungile brazde de narcise şi de lalele care erau veşnic în floare, chiar în afara sezonului, aproape că auzea muzica hipno¬tică ale cărei bătăi ritmice semănau cu cele ale unei inimi ascunse.
Armand rătăcea, probabil, prin camerele vag luminate ale vilei, la numai câţiva paşi de turişti şi de clienţii din magazine, dar totuşi complet izolată, cu uşi de oţel şi pereţi albi ― un uriaş palat, cu ferestre din tavan până la podea şi cu terase întinse, cocoţat deasupra plajei de nisip alb. Singuratic, dar foarte aproape de agitaţia neîncetată, avea un salon imens care dădea direct spre luminile sclipi¬toare ce veneau din Miami.
Sau poate ieşise direct pe culoarele galeriei comerciale, pe vreuna din uşile care nu se vedeau de-afară. "Să trăiesc şi să respir printre muritori", cum numea el această acţiune în universul acela sigur şi liber pe care îl inventa¬seră el şi cu Daniel. Cât de mult iubea Armand briza călduţă dinspre Golf, nesfârşita primăvară de pe Insula Nopţii!
Nici o lumină nu se stingea până în zori.
"Trimite pe cineva după mine, Armand, am nevoie de tine! Ştii bine că vrei să vin acasă."
Era aceeaşi veşnică poveste. Nu era nevoie să aibă vise ciudate sau să reapară Lestat, urlând ca Lucifer, în filme şi pe casete.
Totul mergea bine cu lunile când Daniel se simţea obligat să o ia razna din oraş în oraş, să bată caldarâmul la New York sau la Chicago, sau la New-Orleans. Apoi, brusc, nimic nu mai era în regulă. Se pomenea că nu se mai mişcase de pe scaun de vreo cinci ore. Sau se trezea brusc într-un pat nu tocmai curat, speriat, incapabil să îşi amintească în ce oraş se afla sau pe unde fusese în zilele precedente. Apoi venea după el maşina, lua avionul şi ajungea acasă.
Dar oare nu Armand era la originea acestui scenariu? Nu el era acela care-i provoca lui Daniel aceste accese de nebunie? Nu el era acela care, prin cine ştie ce malefică magie, făcea ca orice plăcere să-i devină nesuferită, făcea ca orice mijloc de subzistenţă să dispară, ca să se bucure doar la vederea chipului familiar al şoferului care-l conducea la aeroport, acest om nefiind niciodată impre¬sionat de felul în care se prezenta sau se comporta Daniel, cu o barbă de câteva zile, cu hainele murdare?
Când, în fine, ajungea pe Insula Nopţii, Armand nega orice amestec.
― Ai venit înapoi la mine, pentru că aşa ai vrut tu, Daniel, îi spunea calm Armand, cu o figură radioasă şi liniştită, dar cu ochii plini de dragoste. Ştii bine că-n afară de mine nu mai ai pe nimeni. Afară nu te-aşteaptă decât nebunia.
― O ţii pe-aceeaşi coardă, răspundea invariabil Daniel.
Şi tot luxul acela îl cuprindea din nou în mrejele sale, cu catifelele paturilor, muzică, pahare de vin care-i aterizau drept în mână. Camerele erau veşnic pline de flori, iar mâncărurile care-i plăceau soseau de-a gata pe tăvi de argint.
Armand se răsturna în enormul lui fotoliu negru de catifea, un adevărat Ganimede în pantaloni albi şi cămaşă albă de mătase, uitându-se la televizor ― informaţii, casete pe care se înregistrase pe sine citind poezie cu glas tare, nesuferitele emisiuni de pălăvrăgeală, piese de tea¬tru, filme muzicale, filme mute.
― Vino încoace, Daniel, aşază-te. Nu mă aşteptam să te văd atât de curând.
― Ticălos ce eşti, răspundea Daniel. Ştii bine că ai vrut să fiu aici, că tu m-ai făcut să vin. Nu mai mâncam, nu mai dormeam, nu mai făceam nimic altceva decât să umblu de colo până colo cu gândul la tine. Tu ai aranjat totul.
Armand zâmbea. Uneori chiar râdea. Armand avea un râs frumos, bogat, care exprima întotdeauna gratitudine şi umor. Când râdea, arăta şi suna ca un muritor de rând.
― Calmează-te, Daniel. Îţi bate îngrozitor inima. Mi se face frică.
Îi apărea o cută pe frunte, iar vocea îi devenea mai gravă, de milă.
― Spune-mi ce ţi-ar face plăcere, Daniel, şi-l vei avea. De ce tot fugi de-acasă?
― Minţi, ticălosule. Recunoaşte mai bine că voiai să revin. O să mă chinuieşti la nesfârşit, nu-i aşa, apoi ai să te uiţi la mine cum mor şi o să ţi se pară interesant. E adevărat ce spunea Louis. Asta vrei de la sclavii tăi muritori, să-i vezi cum mor, nu contează nici atâtica pen¬tru tine. O să te uiţi la cum mă schimb la faţă când o să-mi trag sufletul.
― Recunosc limbajul lui Louis, spunea cu răbdare Armand. Te rog nu-mi mai cita din cartea aceea. Mai degrabă aş vrea să mor eu decât să te văd pe tine murind, Daniel.
― Atunci, dă-mi-o, pe toţi dracii! Dă-mi odată nemu¬rirea! E-atât de aproape de mine, la fel ca braţele tale.
― Nu, Daniel, tot acesta e răspunsul, mai degrabă mor eu decât să fac asta.
Dar chiar dacă nu Armand era la originea nebuniei a-cesteia care-l aducea mereu acasă, era sigur că Armand ştia tot timpul pe unde se află. Şi auzea întotdeauna când era chemat de Daniel. Sângele îi unea, era obligatoriu ― acele picături preţioase de sânge fierbinte de nemuritor pe care le sorbea din când în când. Niciodată atât de mult,
încât să-i producă lui Daniel altceva decât vise şi setea de eternitate, să facă să-i danseze în faţa ochilor florile de pe tapet. În orice caz, n-avea nici un dubiu, Armand îl regăsea întotdeauna.


ÎN PRIMII ani, chiar înainte de a fi făcut vreun schimb de sânge, Armand îl urmărise pe Daniel cu abilita¬tea unui vrăjitor. Nu existase vreun loc pe pământ unde Daniel să poată să se ascundă.
Cât de înspăimântător şi, totodată, îmbătător, fusese începutul, cu doisprezece ani în urmă, la New Orleans, când Daniel făcuse primul pas într-o casă dărăpănată din Cartierul Grădinilor şi pricepuse că era în bârlogul lui Lestat!
Plecase de la San Francisco de vreo zece zile, după ce o noapte întreagă stătuse de vorbă cu Louis, vampirul, şi avusese confirmarea, teribilă pentru el, că tot ce i se povestise era adevărat. Louis îl luase brusc în braţe şi-i demonstrase puterile sale supranaturale, golindu-l aproape total de sânge, lăsându-l aproape mort. Urmele de> pe gât îi dispăruseră, dar amintirea clipelor acelora îl adusese în pragul nebuniei. Febril, uneori delirând, călăto¬rea câte o sută-două de kilometri pe zi. Se oprea la mote¬luri ieftine, se silea să ia ceva în gură, se ocupa de copierea benzilor interviului pe care le trimitea apoi la un editor newyorkez, astfel încât cartea era aproape gata înainte chiar ca el să fi ajuns măcar la poarta lui Lestat.
Dar publicarea romanului n-avea decât o importanţă secundară; era un eveniment legat de valorile unei lumi de-acum îndepărtate şi estompate pentru el.
Înainte de orice, voia să dea de Lestat. Trebuia să-l scoată din pământ, din iarbă verde, pe cel care îl făcuse pe Louis, pe cel ce supravieţuia undeva în acest oraş umed, decadent, frumos totuşi, care poate era doar în aşteptarea lui Daniel ca să iasă din amorţeală, ca să fie adus înapoi în sânul acestui secol ce îl înspăimântase atât de tare şi-l făcuse să se ascundă.
Era cu siguranţă ceea ce urmărise Louis. Altfel, de ce să-i ofere acestui emisar muritor atâtea indicaţii cu privire la locul unde ar putea fi găsit Lestat? Totuşi, unele amănunte se dovedeau inexacte. Era oare semnul unei duplicităţi din partea lui Louis? La urma urmelor, ce importanţă avea. La serviciul de arhive al oraşului, Daniel dăduse de actul de proprietate, la numărul şi pe strada indicată, pe numele ce nu putea fi confundat, Lestat de Lioncourt.
Porţile nici măcar nu erau închise şi, o dată ce îşi tăiase drum printre bălăriile din grădină, reuşise să spargă lacătul de la uşa de intrare aproape fără nici un efort.
N-avea cu el decât o lanternă mică de buzunar când intrase. Dar luna era sus pe cer, strălucea în toată splen¬doarea ei cu o lumină albă ce se strecura printre crengile stejarului. Văzuse foarte limpede toate etajerele cu cărţi care acopereau pereţii aproape în întregime, până la tavan, în fiecare cameră. Nici un muritor n-ar fi umplut rafturile de cărţi cu atâta metodică nebunie. Apoi, în dor¬mitorul de la etaj, aplecându-se în genunchi în praful de pe covorul aproape putred, găsise pe jos ceasul de aur pe care era gravat numele lui Lestat.
Ah, momentul acela înfiorător în care pendulul se oprise din balansul lui spre o demenţă din ce în ce mai gravă ca să se fixeze pe o nouă obsesie ― avea să-i urmărească până la capătul pământului pe aceşti nemuri¬tori palizi şi aducători de moarte, a căror existenţă de-abia îi fusese revelată.
Ce urmărise în primele săptămâni? Sperase să ajungă în posesia adevărurilor superbe ale vieţii însăşi? Nu era nicicum sigur că ştiind toate astea avea să găsească un scop al existenţei proprii care era atât de încărcată de deziluzii. Nu, ceea ce dorise fusese să scape de tot ce îndrăgise mai înainte. Ducea dorul lumii violente şi sen¬zuale a lui Louis.
Răul. Nu-i mai era frică.
Se găsea în poziţia exploratorului pierdut în junglă care dă brusc de zidurile legendarului templu, cu toate basoreliefurile acoperite de pânze de păianjeni şi viţă sălbatică; nu mai are importanţă dacă va mai trăi ca să povestească ce a văzut; ceea ce contează e adevărul din faţa lui.
De-ar reuşi măcar să împingă încă niţel poarta, să vadă toată splendoarea. De l-ar lăsa să intre! Poate că ce dorea era doar nemurirea. Ar putea cineva să-i reproşeze asta?
Se simţise foarte bine şi în siguranţă singur în casa dărăpănată a lui Lestat, unde măceşul îşi strecura florile pe ferestrele sparte, iar patul cu baldachin nu mai era decât un schelet cu perdelele putrede.
Aproape de ei, de întunericul pe care-l preferau, de tristeţea lor devorantă. Cât de mult îi plăcuse decadenţa acestei case, scaunele aproape putrede* cu tapiţeria sfâsiată, resturile de catifea, covorul mâncat de molii.
Dar relicva găsită. Ah, relicva însemna totul, ceasul de aur care purta pe el numele unui nemuritor!

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 7:51 pm

După o vreme deschisese dulapul de haine. Redingo¬tele negre se făcuseră praf la prima atingere. Pe etajerele de cedru se aliniau ghete scorojite, curbate.
Eşti aici, Lestat. Scosese magnetofonul, îl pusese jos, pusese prima bandă şi dăduse drumul vocii blânde a lui Louis în camera aceea plină de umbre. Ore în şir, se auzi¬seră.
Apoi, chiar înainte de venirea zorilor, văzuse o siluetă în hol. Era limpede că silueta voise să fie văzută. Obser¬vase faţa aceea copilăroasă în lumina lunii şi părul casta¬niu. I se cutremurase pământul sub picioare şi-l cuprinsese întunericul. Ultimul cuvânt rostit fusese numele Armand.
Ar fi trebuit să moară atunci. Oare ce capriciu al sorţii îl salvase?
Se trezise într-o celulă întunecoasă şi umedă. Pe pereţi şiroia apă. Pipăind prin întuneric, dăduse de o fereastră zidită şi de o uşă blindată.
Dar care-i era răsplata că dăduse de un alt zeu al pan¬teonului secret ― de Armand, cel mai vârstnic dintre nemuritorii descrişi de Louis, Armand, căpetenia vampi¬rilor din Parisul secolului al nouăsprezecelea, cel ce condusese Teatrul Vampirilor, care îi comunicase lui Louis teribilul secret ― că nu se ştia nimic despre origi¬nile lor.
Daniel zăcuse în această închisoare timp de vreo trei zile şi trei nopţi. Imposibil de precizat. Fusese foarte aproape de moarte, asta era sigur, îngreţoşat de mirosul propriilor excremente şi înnebunit de insecte. Dar era animat de o fervoare de-a dreptul mistică. Se apropia din ce în ce mai mult de adevărurile sumbre şi palpitante pe care i le dezvăluise Louis. În această stare de semiconştienţă, îl visase pe Louis, Louis vorbindu-i în cămăruţa aceea murdară din San Francisco, spunându-i din totdeauna au existat fiinţe ca noi, din totdeauna, Louis îmbrăţişîndu-l, Louis cu ochii lui verzi brusc întunecându-se când îl lăsase pe Daniel să-i vadă caninii tăioşi.
A patra noapte Daniel se trezise şi înţelesese că nu mai era singur în celulă. Uşa deschisă dădea spre un culoar. De undeva se auzea curgând apă, de parcă era vorba de un adânc canal subteran. Încetul cu încetul ochii i se obişnuiseră cu lumina verzuie care venea dinspre uşă şi apoi remarcase o fiinţă palidă sprijinită de zid.
Purta un costum negru impecabil, o cămaşă albă apre-tată ― era imitaţia perfectă a unui om din secolul al douăzecilea. Părul castaniu era tuns scurt, doar unghiile îi sclipeau uşor, chit că lumina era slabă. Ca un cadavru nu¬mai bun de pus în coşciug, atât de bine era aranjat, pregătit.
Vocea fusese blândă, cu o urmă de accent. Nu părea european; mai dur şi mai mângâietor în acelaşi timp, ceva mai degrabă arăbesc sau grecesc, cam asta era melodia intonaţiei. Vorbele erau spuse cu grijă, fără mânie.
― Pleacă. Ia-ţi şi benzile de magnetofon. Sunt acolo, lângă tine. Am aflat de cartea pe care o scrii. Nimeni n-o să creadă nici o vorbă. Acum pleacă şi ia toate astea.
Deci n-ai să mă omori. Şi nici nu mă transformi în unul de-al vostru. Gânduri idioate, disperate, dar nu era în stare să şi le ţină în frâu. Văzuse ce-nseamnă puterea lor! Nu încăpeau aici nici minciuni, nici şmecherii. Şi îşi dăduse seama că plânge, ca un copil, atât era de slăbit de frică şi de foame.
― Să te transform în unul de-al nostru? Accentul se îngroşase, vorbele erau cântate. De ce aş face-o? îşi îngustase ochii. N-aş face asta nici măcar unuia pe care l-aş considera cel mai mare duşman, pe care aş vrea să-l văd părpălindu-se în iad! De ce i-aş face-o unui biet idiot inocent ― ca tine?
Pentru că o vreau. Vreau să trăiesc veşnic. Daniel se ridicase, stătea acum pe picioarele proprii, chinuindu-se să-l vadă mai bine pe Armand. Undeva în josul holului ardea un bec slab. Vreau să rămân cu Louis şi cu tine.
Râsese, adânc, blând. Dar batjocoritor.
― Înţeleg acum de ce te-a ales confident. Eşti naiv şi superb. Dar ştii, s-ar putea să te fi ales doar pentru fru¬museţe. Tăcere. Ai ochi de o culoare neobişnuită, aproape violeţi. Şi, în mod bizar, pari a fi în acelaşi timp şi arogant şi plângăreţ.
Fă-mă nemuritor. Te implor!
Râsese din nou. Cu puţină tristeţe. Apoi se lăsase iar tăcerea, se auzea din nou apa aceea care curgea din belşug undeva, la distanţă. Camera se vedea mai bine acum, era o mizerabilă pivniţă împuţită. Silueta părea mai umană. Pielea aceea netedă parcă prinsese o uşoară nuanţă roz.
― Era adevărul curat tot ce ţi-a povestit. Dar nimeni n-o să creadă vreodată aşa ceva. Şi, ştiind ce ştii, până la urmă, ai să înnebuneşti. Aşa se întâmplă întotdeauna. Dar tu n-ai înnebunit încă.
Nu. Ce se întâmplă acum e real. Tu eşti Armand şi stai de vorbă cu mine. Iar eu nu sunt nebun.
― Aşa e. Şi mi se pare chiar interesant... interesant că-mi cunoşti numele şi că eşti încă în viaţă. Nu mi-am spus niciodată numele cuiva care să mai fie pe lumea asta. Armand ezitase. Nu ţin să te ucid. Nu chiar acum.
Atunci i se făcuse frică lui Daniel pentru prima oară. Dacă te uitai mai atent la creaturile astea, îţi dădeai seama ce erau. La fel se întâmplase şi cu Louis. Nu, nu mai erau vii. Erau sinistre imitaţii ale celor vii. Iar aceasta din faţa lui, un manechin de adolescent cu pielea lucioasă!
― Am să te las să pleci de-aici, îi mai spusese Armand cu o voce blândă, extrem de politicoasă. Vreau să te urmăresc, să văd unde te duci. Câtă vreme te voi găsi interesant, n-o să te ucid. Pe de altă parte, s-ar putea să nu mă interesezi deloc, aşa că n-am să-mi dau osteneala să te ucid. Asta e oricând cu putinţă. În asta să îţi pui speranţa. Şe poate, de asemenea, dacă ai noroc, să-ţi pierd urma. În definitiv, şi puterile mele au limite. Ai toată lumea la dispoziţie ca să te ascunzi, în plus, ai avantajul că poţi să umbli în timpul zilei. Acum pleacă. Ia-o la goană. Vreau să văd ce faci, să aflu cine eşti.
Acum pleacă. Ia-o la goană!
Luase primul avion din dimineaţa aceea spre Lisabona, ţinând strâns în mână ceasul lui Lestat. Dar, după două nopţi, la Madrid, întorcând capul într-un autobuz, îl văzuse pe Armand aşezat la câţiva centimetri de el. După o săptămână, aflându-se la Viena, se uitase-pe fereastra cafenelei şi-I văzuse pe Armand urmărindu-l din stradă. La Berlin, Armand se suise în acelaşi taxi cu el şi rămăsese acolo privindu-l până ce Daniel se hotărâse să sară din maşină în mijlocul circulaţiei şi să o ia la goană.
După câteva luni, aceste întâlniri tăcute şi zguduitoare făcuseră loc unor atacuri mai serioase.
O dată, într-un hotel din Praga, se trezi cu Armand scuturându-l cu violenţă, urlând la el.
― Acum vorbeşte, îţi ordon! Scoală-te şi vorbeşte cu mine. Vreau să vii cu mine la plimbare, să-mi arăţi oraşul ăsta. Ce te-a făcut să vii aici?
Pe când mergea cu un tren prin Elveţia, ridicase ochii din carte şi dăduse de Armand aşezat în faţa Iui, privindu-l cu insistenţă pe deasupra gulerului de blană. Armand îi smulsese cartea din mână şi insistase să-i explice de ce o citea, ce era, ce-nsemna desenul de pe copertă?
La Paris, Armand îl urmărise noapte de noapte pe bulevarde şi pe străzile dosnice, doar rareori întrebându-l despre locurile pe unde se ducea, despre lucrurile pe care le făcea. La Veneţia, se uitase pe fereastră din hotelul Danieli şi-l văzuse pe Armand privindu-l de la o fereastră de vizavi.
Apoi trecuseră câteva săptămâni fără să mai fie vizitat. Daniel trecuse de la groază la o ciudată stare de aşteptare, întrebându-se dacă nu cumva îşi pierduse minţile. Dar, la aeroportul din New York, cine-l aştepta, dacă nu Armand? în noaptea următoare, la Boston, Armand era deja în restaurantul Copley când Daniel îşi făcuse apariţia. Dăduse şi comanda pentru Daniel. Te rog să iei loc. Este oare Daniel la curent că Interviu cu un Vampir apăruse în librării?
― Trebuie să mărturisesc că această mică celebritate mă umple de plăcere, îi spusese Armand cu o politeţe desăvârşită şi cu un zâmbet pervers. Ceea ce mă uimeşte e că tu ocoleşti celebritatea! Nu ţi-ai pus numele pe copertă ca autor, ceea ce vrea să zică ori că eşti prea modest, ori că eşti un laş. Oricum, amândouă concluziile sunt la fel de plicticoase.
― Nu mi-e foame, hai să plecăm de-aici, spusese Daniel cu voce slabă.
Cu toate astea, pe masă începuseră să apară tot felul de mâncăruri, una după alta; toată lumea se uita la ei.
― Nu ştiam ce ţi-ar face plăcere să mănânci, aşa că am comandat tot ce-aveau pe listă.
― Crezi că ai să mă scoţi din minţi, nu-i aşa? i-o întorsese Daniel. Ei bine, n-ai să reuşeşti. Să-ţi spun de ce. De câte ori te văd, îmi dau seama că nu eu te-am inven¬tat, că, prin urmare, sunt în toate minţile!
Apoi se pusese pe mâncat, cu poftă, cu furie ― un pic de peşte, un pic de muşchi de vacă, un pic de viţel, nişte prăjiturele, un pic de brânză, un pic din toate cele, toate la un loc, ce-i păsa, iar Armand se distrase de minune, nu se mai sătura rîzând, stătea acolo ca un şcolar şi-l privea cu braţele încrucişate pe piept. Râsul acela bogat, mătăsos, atunci i-l auzise Daniel prima dată. Era atât de seducător! Avusese grijă să se îmbete în viteza cea mai mare.
Întâlnirile deveneau din ce în ce mai lungi. Conversaţii, meciuri amicale, veritabile certuri ― asta era acum regula. O dată, Armand îl scosese din pat pe Daniel la New Orleans şi ţipase la el:
― Pune mâna pe telefonul acela, vreau să faci un număr la Paris, vreau să văd dacă se poate într-adevăr vorbi cu Parisul.
― Pe toţi dracii, n-ai decât să o faci singur, ţipase şi Daniel. Ai cinci sute de ani şi nu eşti în stare să te serveşti de un telefon? Citeşte modul de întrebuinţare. Doar nu eşti tu nemuritorul cel mai idiot de pe lume? N-am de gând s-o fac în locul tău!
Cât de uimit fusese Armand!
― Bine, dacă vrei, fac numărul. Dar tu plăteşti nota.
― Fii fără grijă, spusese candid Armand. Scosese de prin buzunare zeci de hârtii de câte o sută de dolari, le împrăştiase pe tot patul.
Discutau din ce în ce mai mult filozofie când se întâlneau. O dată, scoţându-l dintr-un teatru la Roma, Armand îl întrebase ce credea el despre moarte. Presupu¬nea că cei care sunt încă în viaţă ştiau lucrurile astea! Ştia oare Daniel de ce-i era cel mai frică lui Armand?
Cum trecuse de miezul nopţii şi era beat, şi extenuat, iar la teatru adormise tun în loja lui când îl descoperise Armand, lui Daniel nu-i păsa câtuşi de puţin de chestiile astea.
― Am să-ţi mărturisesc de ce mi-e mai mult frică, spusese Armand, pasionat ca un student. Că după moarte nu e decât haos, că e un vis din care nu te mai poţi trezi. I-maginează-ţi că eşti veşnic în derivă între conştientă şi inconştienţă, că încerci în zadar să-ţi aminteşti cine eşti sau cine erai. Imaginează-ţi că te chinui veşnic să regăseşti luciditatea celor vii.
Daniel fusese înspăimântat. Ceva din ce spunea el suna adevărat. Nu existau oare istorii despre câte un mediu care purta conversaţii cu spirite incoerente, dar extrem de prezente? Nu ştia. Cum naiba să ştie? Poate că după moarte nu mai era decât vidul cel mai complet.
Asta-l chinuia pe Armand care nici măcar nu încerca să îşi ascundă suferinţa.
― Crezi că pe mine nu mă îngrozeşte? îl întrebase Daniel, scrutându-i faţa palidă. Câţi ani mai am de trăit? Poţi tu să-mi spui doar privindu-mă? Spune-mi.
Altă dată, când îl trezise din somn la Port-au-Prince, Armand avea chef să discute despre război. Ce gândeau realmente despre război oamenii acestui secol? Ştia oare Daniel că pentru Armand toată povestea asta cu nemuri¬rea începuse foarte devreme, când nu era decât un băieţan-dru? Şaptesprezece ani avea, iar pe vremea aceea asta însemna foarte, foarte puţin. La şaptesprezece ani în secolul al douăzecilea băieţii erau adevăraţi monştri; le creştea barbă, aveau păr pe piept, dar tot copii erau. Pe vremea lui nu fusese aşa. Iar copiii munceau pe-atunci ca şi cum ar fi fost adulţi.
Dar se îndepărta de subiect. Problema era că Armand nu cunoştea sentimentele pe care le resimţea un bărbat. Nu le cunoscuse niciodată. Fireşte, cunoscuse plăcerile trupeşti, asta făcea parte din moravurile timpului. Pe atunci nimeni nu-şi închipuia că pe copii nu i-ar interesa plăcerile trupului. Dar cunoştea foarte puţin violenţa veritabilă. Dacă ucidea, era pentru că devenise vampir; pentru că sângele^ era atât de gustos. Dar de ce erau bărbaţii atât de fascinaţi de război? De unde le venea pasiunea asta de a se înfrunta între ei cu o armă în mână? Ce era nevoia asta fizică de a distruge?
Câteodată Daniel îşi dădea silinţa să-i răspundă: pen¬tru unii era vorba de nevoia de a-şi afirma propria existenţă prin exterminarea celuilalt. Desigur că Armand cunoştea tentaţia asta.
― Ştiu! Ştiu! Ce contează că ştii, dacă nu înţelegi? răspunsese Armand cu febrilitate şi cu un accent mai mar¬cat din pricina agitaţiei. Dacă nu poţi să legi o percepţie de alta? Nu vezi, eu asta nu reuşesc să fac.
Când se dusese după Daniel la Frankfurt, îl frământa natura istoriei, imposibilitatea de a pune pe hârtie o expli¬caţie coerentă a evenimentelor fără să nu produci o înşiruire mincinoasă. Imposibilitatea de a construi adevăruri prin generalităţi, imposibilitatea de a învăţa fără a face apel la ele.
Din când în când aceste întâlniri nu erau complet egoiste. Într-un han din Anglia, îl sculase din somn vocea lui Armand care îi spunea să iasă din clădire imediat. În mai puţin de o oră hanul fusese mistuit de foc.
Altă dată, aflându-se într-o puşcărie newyorkeză, unde ajunsese pe motive de beţie şi vagabondaj, fusese scos de acolo de Armand care plătise cauţiunea şi care arăta la fel de uman ca oricine, cum se întâmpla întotdeauna, după ce se hrănea. Se dăduse drept un tânăr avocat, îmbrăcat într-o haină de tweed şi pantaloni de stofă. Îl dusese apoi pe Daniel într-o cameră la hotelul Carlyle, unde îl lăsase să doarmă până la trezirea din beţie, făcându-i cadou o valiză plină de haine noi şi lăsându-i un portofel plin de bani ascuns într-unui din buzunare.
În fine, după vreun an şi jumătate de existenţă deli¬rantă, Daniel începuse la rândul lui să-i pună întrebări lui Armand. Cum era de fapt viaţa la Veneţia pe vremea lui? Uită-te la filmul ăsta, care se petrece în secolul al optspreze¬celea, spune-mi ce nu-i corect.
Dar Armand, în mod ciudat, rămânea mut.
― Nu pot spune nimic din toate astea, căci n-am nici un fel de experienţă. Vezi tu, eu am extrem de puţine capacităţi de sinteză; mă descurc în prezent cu viteza ful¬gerului. Mă-ntrebi cum era Parisul? Eu îţi pot eventual răspunde dacă a plouat sau nu la Paris în noaptea de 5 iunie 1793.
Totuşi, în alte momente vorbea cu fraze rapide despre ceea ce-l înconjura, de incredibila curăţenie din acest secol, de oribila viteză a schimbărilor.
― Uită-te la toate invenţiile astea fantastice, cum ar fi vaporul cu aburi sau drumul de fier, care devin nefolosi¬toare sau care cad în desuetudine chiar înainte de sfârşitul secolului. Dar îţi poţi tu imagina ce însemnau ele după şase mii de ani de galere cu sclavi şi parcurgerea drumurilor pe cal? Acum, fetele de la bordel îşi procură chimicale cu care distrug sămânţa celor cu care se culcă şi trăiesc până la şaptezeci şi cinci de ani în camere pline de tot felul de aparate trăznite care răcoresc aerul sau înghit literal¬mente praful. Şi cu toate că se fac filme de epocă şi librăriile sunt pline de cărţi ieftine de istorie, publicul nu păstrează amintiri precise despre nimic; fiece problemă socială e studiată în funcţie de norme care, de fapt, n-au existat niciodată, oamenii se consideră privaţi de vreun lux sau altul, sau de pace şi linişte, când, de fapt, astea n-au fost niciodată în posesia vreunui popor.
― Dar Veneţia de pe vremea ta? Povesteşte...
― Ce să povestesc? Cât era de murdară? Cât era de frumoasă? Să-ţi spun că oamenii umblau în zdrenţe, că aveau dinţi stricaţi şi răsuflarea împuţită, că se prăpădeau de râs la o execuţie? Vrei să ştii care-i diferenţa esenţială? Individul e teribil de singur în ziua de azi. Zău, ascultă-mă. Noi trăiam înghesuiţi şase sau şapte într-o cameră, când eram eu viu. Străzile oraşului erau pline de lume; acum, în clădirile astea înalte tot felul de suflete se bucură de izolarea lor luxoasă, idiotizate de privit prin ecranul televizorului la un univers cu care n-au nici un contact, unde se pupă şi se îmbrăţişează alţii. E normal ca o astfel de viaţă de singurătate să producă o uniformizare a cunoştinţelor, un nou nivel de conştiinţă, un curios scepticism.
Daniel era adesea fascinat de tot ce spunea Armand, avea chiar chef să pună totul pe hârtie. Dar Armand conti¬nua să-l înspăimânte. Daniel era veşnicul fugar.


NU-ŞI mai amintea bine câtă vreme mai trecuse până ce se oprise din hoinărit, deşi noaptea respectivă era de neuitat.
Poate că trecuseră vreo patru ani de când începuse jocul acesta. Daniel petrecuse o vară lungă şi calmă în Italia şi-n tot timpul acela nu-l văzuse nici măcar o dată pe demonul său personal.
Locuia într-o pensiune modestă, la o aruncătură de băţ de ruinele vechiului oraş Pompei, îşi petrecuse ziua citind, scriind, încercând să definească transformările pe care i le adusese cunoaşterea fugitivă pe care o poseda cu privire la supranatural şi ceea ce ar fi trebuit să înveţe de la capăt, dorinţa, imaginarea, visarea. Acum se lămurise că era posibilă nemurirea pe pământ. Acum ştia asta fără nici o îndoială, doar că la ce-i folosea dacă nu o poseda el însuşi?
Ziua se plimba pe străzile excavate ale vechiului oraş roman. Când era lună plină, tot pe-acolo se plimba şi noaptea. I se părea că recăpătase sănătatea mentală. Că îi revenea cheful de viaţă. Când strivea frunze verzi între de¬gete, parfumul de proaspăt era îmbătător. Când se uita la stele, nu mai era plin de resentimente, ci mai degrabă de tristeţe.
Alteori ardea de nerăbdare să-l revadă pe Armand, ca un muribund care nu poate trăi fără elixirul prescris. Energia lui învăluitoare, în care se scăldase de patru ani, îi lipsea. Visa că Armand e lângă el; se trezea plângând prosteşte. Apoi venea dimineaţa şi rămânea cu tristeţea în suflet, dar calm.
Apoi Armand revenise.
Era târziu, spre zece seara, iar cerul, cum se-ntâmpla adesea în sudul Italiei, era de o sineală sclipitoare. Daniel se plimbase singur pe drumul dintre Pompei propriu-zis şi Vila Misterelor, cu speranţa de a nu da de vreun paznic care să-l alunge.
Când ajunsese în faţa vechii vile, simţise cum pogoară în jurul lui un soi de linişte. Nu era nici un paznic. Nici un suflet de om. Doar că brusc îşi făcuse apariţia Armand în faţa intrării. Iarăşi Armand.
Se desprinsese fără nici o vorbă din umbră ca să intre în cercul de lumină al lunii, se prezenta ca un adolescent în blugi murdari şi geacă uzată, îşi strecurase un braţ pe sub al lui Daniel şi-l sărutase pe faţă. Avea pielea caldă,
de-abia supsese nişte sânge proaspăt. Lui Daniel i se păruse chiar că-i simţea mirosul, că parfumul celui ce fusese viu rămăsese agăţat de hainele lui Armand.
― Vrei să intri în casa asta? şoptise Armand.
Lui Armand nu-i rezista niciodată vreun lacăt. Daniel simţise brusc cum îl apucă un tremur, parcă-i venea să plângă. De ce oare emoţia asta? Era atât de fericit să-l vadă, să-l simtă alături, fir-ar să fie!
Pătrunseseră în camerele acelea întunecoase, cu tava¬nul jos, iar presiunea braţului lui Armand pe spatele lui Daniel era ciudat de plăcută. Ah, intimitatea asta, căci, în definitiv, despre asta era vorba.... Ah, tu eşti... secreta mea...
Secreta iubire.
Da.
Apoi Daniel înţelesese în timp ce stăteau împreună în mijlocul sufrageriei unde se ghiceau, pictate pe pereţi, celebrele fresce reprezentând flagelările rituale, că Armand n-avea să-l ucidă, la urma urmelor. N-avea să o facă. N-o să-l facă vampir, dar nici n-o să-l omoare. Dansul nu se termina aşa.
― Dar cum de nu ţi-ai dat seama? spusese Armand, citindu-i gândurile. Sigur că te iubesc. Dacă nu m-aş fi îndrăgostit de tine, de mult te-aş fi ucis, poţi să fii sigur.
Razele de lună se strecurau printre jaluzelele de lemn, făcând să danseze siluetele senzuale de pe pereţi, detaşîndu-se de pe fondul roşu, de culoarea sângelui.
Daniel examinase atent fiinţa din faţa lui, creatura asta care arăta ca un om, vorbea ca un om, dar nu era om. O schimbare oribilă i se produsese în conştiinţă: avea în faţă un soi de insectă gigantică, o sălbăticiune monstruoasă care devorase milioane de oameni. Totuşi, el era îndrăgostit de această făptură. Îi iubea pielea albă, netedă, ochii negri enormi. Îl iubea nu pentru aparenţa lui de adolescent gânditor şi blând, ci tocmai pentru că era o fiinţă înfiorătoare, abominabilă, respingătoare, şi, în acelaşi timp de o frumuseţe fără seamăn. Îl iubea aşa cum unii iubesc răul, care le dă fiori până în adâncul sufletului. Când te gândeşti că putea ucide aşa, când îi venea, că lua viaţa doar străpungând cu dinţii carnea cuiva, iar apoi însuşindu-şi tot ce poseda victima.
Uită-te ce haine avea pe el. Cămaşa cea mai banală, de un albastru deschis, geacă cu nasturi de metal. De unde le avea? De la o victimă, e limpede, face ca vânătorii care scot cuţitul şi jupoaie vânatul cât e cald. Nici o mirare că miroseau a sânge şi sare, deşi nu se vedea nici o pată. Îşi tăiase cu grijă părul, de parcă n-avea să-i crească la loc, până la umăr, în douăzeci şi patru de ore! Acesta era răul în carne şi oase. O himeră. Iar eu vreau să fiu ca el, de-asta nu suport să-l examinez.
Armand schiţase un vag zâmbet tandru. Apoi ochii i se aburiseră. Se aplecase spre Daniel cu ochii închişi şi îşi lipise buzele de gâtul lui.
Şi de data asta, ca atunci, în cămăruţa de pe strada Divisadero, la San Francisco, cu Louis, simţi cum dinţi ascuţiţi îi străpung pielea gâtului. O durere bruscă îl învăluise, însoţită de un val de căldură.
― Până la urmă, tot mă ucizi? îl cuprinsese un fel de toropeală şi o fierbinţeală enormă, nu mai simţea decât cum se topeşte de dragoste. Da, fă-o.
Dar Armand nu supsese decât câteva picături. Îi dăduse drumul şi-l împinsese blând, punându-i mânile pe umeri, forţându-l să îngenuncheze. Daniel se uitase în sus şi văzuse cum ţâşnea sângele din încheietura lui Armand. Fusese cutremurat de gustul acelor picături. Într-o clipită parcă tot oraşul Pompei se trezise în jurul lui, se auzeau şoapte, plânsete, pulsaţiile unei suferinţe străvechi, ale morţii. Mii de oameni piereau în fum şi cenuşă. Mureau cu miile împreună. Împreună. Daniel rămăsese agăţat de Armand. Sângele încetase să mai curgă. Avusese parte doar de-o gură ― nu mai mult.
― Acum eşti al meu, iubitul meu neasemuit de frumos, spusese Armand.
În dimineaţa următoare, când se trezise, era la hotelul Excelsior din Roma. Atunci îşi dăduse seama că nu avea să mai fugă niciodată de Armand. Nu trecuse nici măcar o oră după asfinţit când Armand revenise. Plecau la Londra acum, îi aştepta jos maşina să-i ducă la avion. Dar aveau timp destul, nu-i aşa, pentru încă o îmbrăţişare, încă un mic schimb de sânge.
― Vino, sărută-mă aici, pe gât, şoptise Armand, susţinându-i capul cu o mână.
Ce dulce cutremurare tăcută. Lumina becurilor se înzecise parcă, era şi mai strălucitoare, camera nici nu se mai vedea.
Erau amanţi. Da, trăiau un amor plin de extaz, îmbătător.
― Tu-mi eşti profesor. Tu ai să mă înveţi totul despre secolul acesta. Am învăţat deja lucruri care-mi scăpaseră încă de la început. Poţi să dormi când se înalţă soarele, dar nopţile tale îmi aparţin mie.
Se aruncaseră drept în viitoarea vieţii. Armand era un actor înnăscut, iar faptul că îşi găsea o victimă devreme seara îl făcea să treacă drept uman oriunde ar fi mers. Avea pielea fierbinte în primele ore, faţa lui exprima o enormă curiozitate pasionată, îmbrăţişările lui erau febrile, rapide.
Ar fi trebuit să fii la fel de nemuritor ca el să-i poţi ţine pasul. Daniel se pomenea moţăind la concertele, la operele sau la sutele de filme unde-l târa Armand. Şi-apoi, erau petrecerile nesfârşite, zgomotoasele adunări la Chelsea sau Mayfair, unde Armand discuta politică sau filozofie cu studenţii, sau cu femeile de lume, sau cu ori¬cine stătea să-l asculte. I se umezeau ochii de emoţie, şi-n voce nu i se mai simţea rezonanţa aceea supranaturală, căci imita la perfecţie accentul uman al celorlati tineri din cameră.
Era fascinat de toate felurile de haine, nu neapărat pentru că erau frumoase, dar pentru ce însemnau. Purta blugi şi cămăşi groase, ca Daniel; purta pulovere împletite de mână şi bocanci de muncitor, jachete de piele cu fer¬moar şi ochelari negri cu oglindă, ridicaţi pe vârful capu¬lui. Îmbrăca şi costume pe măsură, haine de seară, frac cu papion alb sau orice altceva îi trecea prin cap; o seară umbla cu părul scurt, ca orice tânăr student de la Cambridge, în alta şi-l lăsa lung şi ondulat pe umeri, ca pletele unui înger.
Lui Daniel i se părea că seară de seară urcau câte patru etaje pe cine ştie ce altă scară întunecoasă spre apartamentul vreunui alt pictor, sculptor sau fotograf, sau ca să vadă vreun film nedat pe piaţă încă, dar revoluţio¬nar. Petreceau ore întregi în apartamentele neîncălzite ale frumoaselor cu ochi focoşi care cântau muzică rock şi care preparau ceaiuri de plante, veşnic lăsate neatinse de Armand.
Atât femeile cât şi bărbaţii se îndrăgosteau de Armand, care, bineînţeles, era "inocent, pasionat şi nespus de inteligent!" Ce să zic! De fapt, puterea de seducţie a lui Armand acţiona fără ca el să îşi dea măcar osteneala. În măsura în care lucrurile se puteau aranja, sarcina de a se culca cu toate fiinţele astea nefericite îi revenea lui Daniel, în vreme ce Armand privea instalat într-un fotoliu pe-aproape, zâmbind tandru şi aprobator, ca un Cupidon cu ochi de cărbune. Erau tari scenele astea, epuizante pentru nervii lui Daniel care accepta acest exhibiţionism cu tot abandonul inspirat de dublul scop al fiecărui gest intim pe care-l avea pentru celălalt corp. Totuşi, o dată actul consumat, rămânea golit de orice sentiment, uitându-se fix la Armand, cu răceală, iritat.


Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 7:51 pm

LA NEW YORK făcuseră turul vernisajelor, a cafe¬nelelor, a barurilor, ba adoptaseră chiar un tânăr dansator căruia îi plăteau cursurile la şcoala de coreografie. Se instalau pe terasele joase ale cafenelelor din Soho sau Greenwich Village, omorându-şi timpul cu oricine accepta să se aşeze la masa lor. Urmau cursuri serale de literatură, de filozofie, de istoria artei sau de politică. Studiau biolo¬gia, îşi cumpărau microscoape şi colectau specimene. Stu¬diau cărţi de astronomie şi montau telescoape gigantice pe acoperişurile locuinţelor lor de câteva zile sau de câteva luni. Se duceau la meciuri de box, la concerte rock, la spectacole pe Broadway.
Apoi pe Armand începuseră să-l obsedeze invenţiile tehnologice, una după alta. Mai întâi, fuseseră roboţii de bucătărie, cu care făcea cele mai sinistre combinaţii, bazându-se mai cu seamă pe culoarea ingredientelor; după aceea venise rândul cuptoarelor cu microunde, în care fri-gea gândaci şi şobolani. Dispozitivele pentru gunoi îl încântaseră; băga în ele şerveţele de hârtie şi pachete între¬gi de ţigări. Urmaseră telefoanele. Telefona în lumea întreagă, vorbind ore întregi cu tot felul de muritori din Australia sau din India. În cele din urmă, fusese cucerit de televiziune, apartamentul lor se umpluse rapid de difu¬zoare puternice şi de ecrane care clipeau în permanenţă.
Orice film care arăta un cer albastru îl fermeca. Şi tre¬buia îngurgitate buletine de ştiri, seriale, documentare, până la urmă privea orice film înregistrat pe o casetă, ori¬care i-ar fi fost valoarea.
În fine, arăta un interes deosebit pentru anumite filme. Privea la nesfârşit filmul lui Ridley Scott, Blade Runner, era fascinat de actorul cu o statură monumentală din film, Rutger Hauer, care juca rolul şefului androizilor şi care, ajuns faţă în faţă cu creatorul său, îl săruta, apoi îi crăpa capul. Scena asta îl făcea întotdeauna să râdă fără grabă, aproape ca un spiriduş, ce-l amuza era zgomotul oaselor care erau strivite şi privirea din ochii lui Hauer, albaştri ca oţelul.
― Uite, aici parcă-i amicul tău, Lestat, îi şopti o dată lui Daniel. Lestat ar avea cu siguranţă... cum se zice?... tupeul, să facă una ca asta!
După Blade Runner fusese rândul unei comedii englezeşti cât se poate de stupide, Time Bandits, în care cinci pitici fură o "Hartă a creaţiei" şi, ghidaţi de ea, călătoresc în timp, prin găurile din reţeaua lui. Pică dintr-un secol în altul, fură, fac scandal, toate astea în compania unui băieţel, până ce aterizează cu toţii în bârlo-gul diavolului.
Apoi o anumită scenă devenise favorita lui Armand: într-un teatru în ruină, din Castiglione, piticii îi cântă lui Napoleon "Eu şi umbra mea", ceea ce îl făcea să-şi piardă calmul lui supranatural şi devenea complet uman: cădea pe jos în hohote de râs, râdea până îi dădeau lacrimile.
Daniel era obligat să recunoască că numărul cu "Eu şi umbra mea" avea un farmec macabru, piticii se dădeau peste cap, se băteau, până la urmă încurcau totul, iar muzicienii din fosa orchestrei, oameni ai secolului al optsprezecelea, nu înţelegeau ce-aveau de făcut cu cântecul acesta din secolul al douăzecelea. Napoleon era la început total nedumerit, apoi râdea în hohote! Ce geniu comic avea întreaga scenă! Dar de câte ori putea un muri¬tor să o tot revadă? Numai Armand nu se mai sătura.
Totuşi, după şase luni, lăsase deoparte filmele şi luase un video cu care îşi făcea propriile filme. Îl târa pe Daniel peste tot prin New York, lua interviuri tuturor noctambu¬lilor. Armand turna, de asemenea, filme întregi în care figura numai el, recitând poezii în italieneşte sau în latineşte, sau doar privind drept înainte cu braţele încru¬cişate pe piept, o palidă siluetă opalescentă a cărei ima¬gine era când netă, când mai neclară, într o lumină scăzută, veşnic aurie.
Apoi realizase ― cum şi în ce loc, Daniel nu ştia ― o înregistrare video care-l arăta pe el, culcat într-un coşciug în timpul somnului său catatonic de peste zi. Lui Daniel îi era imposibil să se uite la caseta asta. Armand însă rămânea cu orele să o privească, pusă cu încetinitorul, observându-şi părul tăiat, seara, cum creştea treptat, în vreme ce el era întins ca un mort, cu ochii închişi şi cu capul pe perna de satin.
Urmaseră calculatoarele. Umplea dischetă după dischetă cu scrierile sale secrete. Închiria apartamente peste apar¬tamente în Manhattan, ca să-i încapă toate procesoarele de text şi toate maşinile cu jocuri video.
Finalmente, se îndrăgostise de avioane.
Daniel fusese dintotdeauna un hoinar forţat, fugise de Armand în toate colţurile lumii, iar apoi, împreună cu Armand, luase nenumărate avioane. Nimic nou în asta. Dar acum explorarea avea un scop precis; trebuia să îşi petreacă toată noaptea în aer. Plecau la Boston, de-acolo la Washington, treceau prin Chicago şi-apoi se întorceau la New York, asta devenise lucru de rutină. Armand era a-tent la tot, la pasageri, la stevardese, vorbea cu piloţii, se afunda în fotoliile adânci de clasa întâi ascultând motoa¬rele. Cel mai mult îl încântau avioanele cu reacţie cu două niveluri. La puţină vreme după asta voise să încerce par¬cursuri şi mai îndrăzneţe: până la Port-au-Prince sau San Francisco, sau la Roma, Madrid sau Lisabona, nu conta, important era ca Armand să aterizeze în toată siguranţa spre dimineaţă.
În zori Armand, practic, dispărea. Daniel nu descope¬rise niciodată unde se culca Armand, E drept că în zori Daniel însuşi era frânt de picioare. Daniel nu mai văzuse lumina soarelui în miezul zilei de cinci ani.
Adesea Armand se găsea deja în cameră când se trezea Daniel. Mirosea a cafea proaspătă, se auzea muzică ― Vivaldi sau pianină mecanică, căci lui Armand îi plăceau la fel amândouă, iar Armand făcea du-te vino prin cameră, aşteptându-l pe Daniel să se scoale.
― Hai, iubitul meu, mergem la un balet astă-seară. Vreau să-l văd pe Barişnikov. După balet coborâm până în Village. Ţi-aduci aminte de grupul acela de jazz care mi-a plăcut astă-vară? S-a întors. Hai, trebuie să mă hrănesc, iubitul meu. Trebuie să ieşim.
Dacă Daniel era leneş, Armand îl împingea sub duş, îl săpunea, îl limpezea, îl scoatea de sub duş, îl ştergea bine, îi rădea barba cu dragoste, ca un bărbier demodat, în fine, îl îmbrăca, după ce-i alegea ceva din garderoba plină de lucruri murdare sau lăsate în părăsire.
Daniel adora să-i simtă mâinile acelea tari, de culoarea opalului, atingându-i pielea, parcă era mângâiat cu mănuşi satinate. Ochii aceia căprui păreau să-l străpungă; ah, ce delicioasă dezorientare, ce superbă certitudine că era luat în braţe, scos în afara contextului material, şi că la urmă avea să simtă degetele acelea fine înconjurându-i blând gâtul, şi dinţii care-i străpungeau pielea!
Închidea ochii, i se înfierbânta tot trupul, apoi lua de-a dreptul foc când buzele îi erau atinse de sângele lui Armand. Auzea din nou suspinele îndepărtate, auzea plânsete, veneau oare de la sufletele celor pierduţi? Avea în clipele acelea senzaţia că totul era legat şi luminos, ca şi cum toate visele lui erau puse în legătură şi exprimau ceva extrem de important, apoi totul se estompa...
O dată îl apucase pe Armand, îl ţinuse strâns, din toate puterile şi încercase să-i străpungă pielea de pe gât. Armand fusese răbdător, îşi făcuse singur rana, apoi îi permisese să îşi apropie gura de ea pentru un moment foarte lung, mai lung ca niciodată, da, da, ca apoi să-l îndepărteze cu blândeţe.
Daniel nu mai era în stare să ia nici o hotărîre. El trăia pendulând între două stări: disperare sau extaz între care dragostea era trăsătura de unire. Nu ştia niciodată în ce moment o să i se dea o porţie de sânge. Nu avea idee dacă lucrurile din jur aveau un alt aspect din cauza acestuia ― garoafele parcă îl priveau insistent din vază, zgârie-norii dădeau impresia că erau nişte plante hidoase ţâşnite peste noapte din seminţe de oţel ― sau dacă nu cumva îşi pierdea, pur şi simplu, minţile.
Apoi, într-o noapte, Armand îi spusese că se simţea pregătit să intre în secolul acesta pe uşa din faţă, că-l înţe¬legea acum suficient. Voia să posede bogăţii "incalcula¬bile". Voia o locuinţă plină cu toate acele lucruri pe care începuse să le preţuiască. Voia să aibe iahturi şi avioane, şi maşini ― voia milioane de dolari. Voia să-i cumpere lui Daniel tot ce şi-ar putea dori vreodată.
― Ce vrei să spui, milioane! râsese de el Daniel. Nu porţi hainele decât o dată, apoi le arunci, închiriezi apar¬tamente de care uiţi şi pe unde sunt. Ai idee măcar ce-i acela un cod teritorial sau o tranşă de impozare? Eu sunt cel care cumpără toate afurisitele alea de bilete de avion. Auzi, milioane! Cum să facem noi milioane? Mai bine mai fură un Maserati şi renunţă la ideea asta, pentru numele lui Dumnezeu!
― Daniel, tu eşti darul meu de la Louis, îi spusese cu dragoste Armand. Ce m-aş face fără tine? înţelegi totul pe dos. Deschisese ochii largi, ca un copil. Vreau să fiu în centrul lucrurilor, cum eram cu ani în urmă la Paris, la Teatrul Vampirilor. Ţi-aduci aminte. Vreau să fiu zbenghiul din fruntea omenirii.


DANIEL fusese zăpăcit de viteza cu care merseseră lucrurile.
Totul începuse cu descoperirea unei comori în apro¬piere de coastele Jamaicăi. Armand angajase un vapor ca să-i arate lui Daniel unde să înceapă operaţiile de recupe¬rare, în numai câteva zile fusese tras la suprafaţă un galion spaniol cu o încărcătură enormă de aur şi bijuterii. După asta urmase o descoperire arheologică ― nişte nepreţuite figurine de Olmec. Rapid fuseseră reperate alte două epave. Un teren cumpărat pe nimica toată în America de Sud se dovedi a fi o fostă mină de smaralde de mult uitată.
Îşi cumpărară o casă uriaşă în Florida, iahturi, bărci cu motor, un avion mic, dar extrem de bine echipat.
De-acuma erau obligaţi să se îmbrace ca nişte prinţi în orice ocazie. Armand supraveghease el însuşi şedinţele de luare a măsurilor şi de probă pentru toate costumele lui Daniel, pentru cămăşi pe măsură, pentru pantofi. Alegea ţesăturile pentru o colecţie incredibilă de haine sport, pantaloni, halate de casă, fulare de mătase. Fireşte, Daniel avea nevoie de impermeabile cu căptuşeală de blană de nurcă pentru climatul mai rece şi costume de seară pentru cazinourile de la Monte Carlo, de butoni de aur cu pietre preţioase, până şi de o pelerină lungă şi neagră de piele de căprioară, care se potrivea perfect, cu statura lui de om al secolului al douăzecilea.
La asfinţit, când Daniel se trezea, hainele i se şi puse¬seră la îndemână. Ferească Dumnezeu să schimbe vreun amănunt, batista de in sau şosetele negre de mătase. Cina îl aştepta în imensa sufragerie cu ferestrele deschise spre piscină. Armand se găsea deja la biroul lui din încăperea alăturată. Era atâta treabă de făcut: trebuia să consulte hărţi, să mai adune nişte bogăţii.
― Dar cum reuşeşti să le descoperi? întrebase Daniel, privindu-l cum îşi nota totul, cum indica direcţii noi, pentru alte achiziţii.
― Dacă poţi să citeşti în minţile oamenilor, poţi obţine tot ce vrei, îi răspunsese răbdător Armand.
Ah, vocea asta atât de dulce şi de calmă, chipul acesta deschis, de adolescent, şuviţa de păr castaniu veşnic alu-necându-i neglijent peste ochi, trupul din care parcă ema¬na numai seninătate, numai bunăstare fizică.
― Dă-mi şi mie ce vreau eu, pretinsese Daniel.
― Îţi dau tot ce-ai putea să doreşti vreodată!
― Da, dar nu ce ţi-am cerut eu, nu ceea ce vreau!
― Rămâi în viaţă, Daniel. Nu era decât o şoaptă slabă, ca un sărut. Dă-mi voie să-ţi spun, din toată inima, că e mai bine să fii viu decât mort!
― Nu vreau să fiu viu, Armand, eu vreau să trăiesc veşnic şi-o să-ţi spun dacă-i mai bine să fii viu decât mort.
Adevărul e că toate bogăţiile astea îl înnebuneau şi mai tare, îl făceau să îşi simtă şi mai acut condiţia de muritor. O dată, când naviga cu Armand în apele calde ale Golfstreamului, sub un cer cu mii de stele, simţi cu dispe¬rare nevoia de-a poseda pe veşnicie cerul acela. Îl privea cu un amestec de dragoste şi de ură pe Armand care era la cârmă. Oare chiar avea Armand să-l lase să moară?
Jocul de-a acumulatul comorilor continuase.
Tot felul de tablouri, Picasso, Degas, Van Gogh, considerate a fi fost furate, erau recuperate de Armand fără nici o explicaţie şi date lui Daniel pentru revânzare sau pentru încasarea recompenselor promise. De bună seamă că cei care le păstraseră acunse nu îndrăzneau să se dea pe faţă, asta în cazul în care supravieţuiau silenţioasei vizite nocturne a lui Armand în sanctuarele în care fuseseră expuse comorile respective. Uneori identitatea pose¬sorilor tablourilor nici nu era cunoscută. La licitaţie adu¬ceau milioane. Dar nici asta nu era de ajuns.
Perle, rubine, smaralde, tiare de diamant, îi soseau pe tavă lui Daniel.
― N-avea grijă, fuseseră furate, nu va veni nimeni să le pretindă înapoi.
Pe ferocii traficanţi de droguri din Marea Caraibilor Armand îi jefuia de tot ce-aveau: arme, valize pline cu bani, le lua până şi bărcile.
Daniel se tot uita la teancurile de bilete verzi în vreme ce secretarele le numărau şi le împachetau în Europa, pentru a fi depuse pe diverse conturi cifrate în diverse bănci din Europa.
Adesea Daniel asista la plecarea lui Armand la vânătoare în apele calde ale sudului, de unul singur, într-o barcă cu motor, fără nici o lumină la bord, un adolescent îmbrăcat în cămaşă neagră de mătase şi pantaloni negri, cu părul lung, castaniu în bătaia vântului. Ce adversar mortal! Undeva pe-acolo, în depărtare, nevăzuţi de pe ţărm, sunt traficanţii, iar el le pica drept în spinare, ca un pirat singuratic, ca moartea însăşi. Se uitau oare în sus, înainte de-a se scufunda în apele adânci, cu părul răsfirat pe apă, să-l vadă cu o ultimă privire pe cel ce le aducea moartea? Un băieţandru! Şi ei care credeau că întruchi¬pează răul...
― N-aş putea să vin cu tine? N-aş putea să te privesc când îi omori?
― Nu.
În cele din urmă, adunaseră suficient capital; Armand era gata să treacă la acţiune.
Îi ceru lui Daniel să cumpere orice i se prezenta, fără să ceară vreun sfat şi fără nici o ezitare: a flotilă de vase de croazieră, un lanţ de restaurante sau hoteluri. Acum aveau la dispoziţie patru avioane particulare. Armand folosea opt telefoane.
În cele din urmă, realizară visul cel mare: Insula Nopţii, creaţia personală a lui Armand, cu cinci etaje în care se adăposteau teatre, restaurante şi magazine. El concepuse toate planurile pentru arhitecţi. Le dăduse liste interminabile cu materialele pe care le dorea, ţesătu¬rile, sculpturile pentru fântâni, până şi florile sau copacii în oale pe care îi voia.
Priviţi, Insula Nopţii! De la asfinţit până în zori era invadată de turişti, vapor după vapor venea încărcat de la Miami. În saloane muzica nu înceta niciodată, în sălile de dans la fel. Ascensoarele cu pereţi de sticlă n-aveau odihnă, urcau veşnic spre cer. Bazinele, pâraiele, cascadele luceau între maluri acoperite de florile cele mai proaspete şi mai fragile.
Puteai cumpăra orice pe Insula Nopţii: diamante, Coca-cola, cărţi, piane, papagali, haine făcute de croitorii cei mai la modă, păpuşi de porţelan. Aveai la dispoziţie cele mai fine mâncăruri din lume. În cinematografe se dădeau cinci filme pe noapte. Găseai aici tweed englezesc şi pielărie spaniolă, mătăsuri indiene, covoare chinezeşti, argintărie, cornete cu îngheţată şi vată de zahăr, porţelanuri fine şi pantofi italieneşti.
Sau puteai să trăieşti alături de lumea asta, în cel mai secret lux, intrând şi ieşind din vârtej după cum aveai chef.
― Toate sunt ale tale, Daniel, spusese Armand, mişcându-se lent prin camerele spaţioase, aerisite, din propria lor Vilă a Misterelor, care se-ntindea pe trei etaje ― plus pivniţe interzise lui Daniel. Ferestrele erau deschise şi de la ele se vedea ghirlanda de lumini a coastei la Miami şi norii albicioşi sus pe cer.
Era somptuos amestecul acesta de nou şi vechi. Uşile ascensoarelor se deschideau fără zgomot direct în saloa¬nele dreptunghiulare pline de tapiserii medievale şi de candelabre antice; enorme ecrane de televizor se aprin¬deau în toate camerele. Apartamentul lui Daniel avea pereţii plini de picturi renascentiste, iar pe jos erau covoare persane. Tot ce era mai frumos din şcoala veneţiană se găsea în biroul lui Armand, cu covoare albe pe podele, dar tot acolo erau şi uriaşele calculatoare, intercomuri, ecranele monitoarelor. Primeau cărţi, reviste şi ziare din lumea întreagă.
― Asta e casa ta, Daniel.
Şi aşa fusese, Daniel o iubise, trebuia să o recunoască, iar ceea ce iubea chiar mai mult era libertatea, puterea şi luxul care-l aşteptau oriunde mergea.
Împreună cu Armand fusese în adâncul junglei centr-americane la miezul nopţii, să vadă ruinele maiaşe; urca¬seră pe versantul Annapurnei să vadă din depărtare piscul sub lumina lunii. Se plimbaseră împreună, la întâmplare, pe străzile aglomerate din Tokio, din Bangkok şi Cairo sau din Damasc, Lima, Rio şi Katmandu. Ziua, Daniel se lăfăia în luxul celor mai bune hoteluri locale; noaptea o lua razna, fără frică, lângă Armand.
Din când în când, iluzia vieţii civilizate era ruptă. Uneori, cine ştie prin ce colţ de lume, Armand intuia pre¬zenţa altor vampiri. Îi explica lui Daniel că-l acoperea cu un scut nevăzut, dar era totuşi îngrijorat. Îi ordona să stea numai pe lângă el.
― Fă-mă ca tine şi n-o să mai ai a te teme pentru mine.
― Nu-ţi dai seama ce spui, răspundea Armand. Acum eşti doar o faţă anonimă, ca oricare alta, printre miliar¬dele de muritori. Dacă ai face parte dintre noi, ai străluci ca o lumânare în întuneric. Daniel nu putea să accepte. Te-ar repera fără nici un efort, continua Armand. Se înfu¬riase, dar nu contra lui Daniel. Adevărul e că nu-i făcea nici o plăcere, niciodată, să vorbească despre morţii în viaţă. Nu-ţi dai seama că cei străvechi îi distrug sistematic pe cei noi? îi pusese el întrebarea. Pe asta nu ţi-a explicat-o dragul tău Louis? Asta fac chiar şi eu prin toate locurile pe unde ne instalăm ― curăţ terenul de toată viermuiala asta, îi extermin pe toţi cei tineri. Dar nici eu nu sunt invincibil. Se oprise parcă nehotărât dacă să mai continue. Iar apoi: Mă port ca orice animal de pradă. Am şi eu duşmanii mei, care sunt mai vârstnici şi mai puternici şi care m-ar distruge imediat dacă asta ar prezenta vreun interes pentru ei, sunt convins.
― Mai vârstnici decât tine? Dar eu credeam că tu eşti cel mai vârstnic, spusese Daniel.
Nu mai vorbiseră de ani de zile despre Interviu cu un Vampir. De fapt, nu discutaseră despre detaliile din carte niciodată.
― Nu, nici gând, nu sunt eu cel mai vârstnic, răspun¬sese Armand. Părea uşor stânjenit. Sunt doar cel mai bătrân dintre cei pe care i-a cunoscut amicul tău Louis. Mai sunt şi alţii. Nu le cunosc numele, rareori i-am văzut la faţă. Dar le simt prezenţa din când în când. Ai putea zice că fiecare îl simte pe celălalt. Şi fiecare semnalizează: "Nu te-apropia de mine."
În noaptea următoare îi oferise medalionul, amuleta, cum îi zicea el. Întâi, depusese pe el un sărut, apoi îl fre¬case cu mâna, ca şi cum ar fi vrut să-l încălzească. Straniu ritual! Şi mai straniu era chiar obiectul în sine, cu litera "A" scrijelită pe el, purtând înăuntru micul flacon cu sângele lui Armand.
― Uite, deschizi capacul dacă se apropie de tine. Spargi flaconul imediat. Vor simţi puterea care te prote¬jează. Nu vor îndrăzni...
― Oricum, o să-i laşi să mă ucidă. O ştii bine, spusese cu răceală Daniel. Lăsat pe dinafară. Mai bine dă-mi puterea să mă apăr singur.
De atunci încolo nu se mai despărţise de medalion. Examinase cu atenţie, la lumina becului, acel "A" şi toate gravurile din jur, doar pentru a descoperi că reprezentau nişte siluete torsionate, unele mutilate, altele chinuindu-se în agonie, unele zăcând moarte. De-a dreptul oribil. Dăduse drumul lanţului sub cămaşă, simţise medalionul rece pe piept, oricum, nu mai era la vedere.
Totuşi, Daniel nu avea să mai vadă sau să mai simtă vreodată prezenţa unei alte fiinţe supranaturale. Îşi amin¬tea doar ca prin vis de Louis, de parcă fusese o halucinaţie din cauza febrei. Armand era singurul şi unicul său ora¬col, zeul său diabolic, iubitor şi nemilos.
Amărăciunea sa se adâncea zi după zi. Viaţa împreună cu Armand îl mistuia, îl înnebunea. Erau ani de când nici măcar nu se mai gândise la familia lui, la prietenii cu care obişnuia să se vadă. Se ocupase de trimiterea regulată a unor cecuri pentru rude, dar ele nu mai reprezentau acum pentru el decât nişte nume pe o listă.
― Tu n-ai să mori niciodată, dar stai să te uiţi la mine cum mor, noapte de noapte.
Ce certuri urâte, ce certuri teribile, după care Armand se prăbuşise, sfârşit, cu ochii împăienjeniţi de mânie, punându-se apoi pe un plâns incontrolabil, de parcă şi-ar fi amintit emoţii uitate, care ameninţau să-l distrugă.
― Nu o fac, nu pot s-o fac. Cere-mi să te ucid, mi-ar fi mai uşor decât asta. Nu ştii ce pretinzi, habar n-ai. Nu înţelegi că nu e decât o nemaipomenită greşeală? Nu vezi că oricare dintre noi ar da orice numai să trăiască o viaţă normală de muritor?
― Să renunţi la nemurire pentru o viaţă normală? Nu te cred. Asta e prima dată când aud din gura ta o min¬ciună atât de neruşinată.
― Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva?
― Nu da în mine. S-ar putea să mă omori. Eşti atât de puternic!
― Eu aş renunţa. Dacă n-aş fi un laş nenorocit, când decizia e de luat în serios, dacă nu mi-ar fi în continuare cumplit de frică de moarte, chiar şi după cinci sute de ani petrecuţi în acest vârtej.
― Nu, n-ai renunţa. Frica n-are nimic de-a face cu asta. Imaginează-ţi că ai fi obligat să te întorci în secolul tău să trăieşti viaţa normală de muritor. Ai accepta să pierzi toată experienţa actuală? Acest viitor în care te bucuri de o putere şi de un lux cum nici Gingis Han n-ar fi visat? Şi chiar dacă laşi de o parte progresele tehnice. Te-ai resemna să n-ai idee de destinul lumii? Ah, nu-mi spune c-ai putea.
Scenele astea nu dădeau niciodată nici un rezultat. Se terminau cu îmbrăţişarea obişnuită, cu sărutul fierbinte prin care făceau schimbul de sânge, cu pânza de vise care îl acoperea ca o mare plasă, cu setea aceea de nestins! Te iubesc! Mai dă-mi! Da, mai ia. Dar niciodată destul.
N-avea nici un rost.
Ce-i produseseră în definitiv în trup şi în suflet transfuziile acestea? Faptul că vedea cu mai multă atenţie căderea unei frunze? Armand n-avea de gând să-i ofere nicicând nemurirea!
Armand îl observa pe Daniel plecând din când în când, expunându-se riscurilor vieţii de zi cu zi, dar prefera riscul în loc să o facă. Daniel nu putea face nimic, nu putea oferi nimic.
Rătăcirea, fuga, reîncepuse, dar Armand nu-l mai urmărea. Armand aştepta de fiecare dată până când Daniel îl implora să-l aducă înapoi acasă. Sau până când Daniel nu mai era nici măcar în stare să-l cheme, când era pe moarte. Atunci, şi numai atunci, se ducea Armand să-l aducă.


Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 7:52 pm

PLOAIA lovea trotuarele largi ale străzii Michigan. Librăria se golise, luminile se stinseseră. Undeva un oro¬logiu bătea ora nouă. Se sprijinea de vitrină, uitându-se la circulaţia din faţă. N-avea unde să se ducă. Ce-ar fi să bea picătura de sânge din flacon? De ce nu?
Lestat era în California, pornise la vânătoare deja, poate chiar în clipa asta îşi găsise o victimă. Pregătirea scenei pentru concert începuse, nu-i aşa? Muritori care instalau reflectoarele, microfoanele, scaunele, fără să aibă idee de mesajele secrete care se transmiteau în jur, de si¬niştri spectatori care aveau să se ascundă în mijlocul mulţimii indiferente şi care, inevitabil, ajungea la o isterie totală. Ah, poate că Daniel făcuse un calcul absolut greşit. Poate că Armand era acolo!
La început această ipoteză i se păruse complet imposi¬bilă, apoi deveni o certitudine. Cum de nu-şi dăduse seama mai înainte?
Sigur că acolo era Armand! Dacă în ceea ce scrisese Lestat era măcar o urmă de adevăr, Armand se dusese să recunoască terenul, să fie martor al evenimentului, să-i caute poate pe cei cărora le pierduse urma peste secole, care veniseră să-l vadă pe Lestat, ascultând de-aceeaşi che¬mare.
Ce importanţă putea să mai aibă amantul său muritor,
0 fiinţă umană care-i servise de jucărie timp de vreo zece ani? Nu. Armand se dusese fără el. Iar de data asta nu-l mai salva.
Se simţea înfrigurat, mic, stând acolo. Se simţea înfiorător de singur.
Nu-i mai păsa de presimţiri, de visul acela cu geme¬nele, de îngrijorarea pe care i-o provocase. Toate lucru¬rile astea îi apăreau acum ca nişte aripi mari, negre, care-l atingeau în treacăt. Ca vântul indiferent care sufla acum. Ce conta era că Armand se ducea fără el spre o soartă pe care Daniel n-avea să o înţeleagă niciodată pe deplin.
Îl umplea de oroare şi de o amărăciune profundă. De parcă i se închideau în faţă toate uşile. Îngrijorarea pe care i-o produsese visul se unea cu o frică bolnăvicioasă. Ajunsese la capătul firului. Ce mai avea de făcut? Sătul de toate, îşi închipui că de-acum şi Insula Nopţii îi era inter¬zisă, îşi reprezenta în minte vila cu pereţii ei albi, cocoţată sus, deasupra plajei, inaccesibilă. Îşi imagină că şi viitorul
1 se dusese o dată cu trecutul. Moartea nu însemna decât înţelegerea momentului prezent: că, la urma urmelor, nu mai urmează nimic altceva.
Mai merse câţiva paşi; nu-şi mai simţea mâinile. Ploaia îi udase cămaşa leoarcă. Îi venea să se întindă pe trotuar şi să lase din nou visul cu gemenele să-l cuprindă. I se plim¬bau prin cap frazele lui Lestat. Momentul renaşterii era numit de el Şmecheria Magică. Iar această lume, care per¬mitea existenţa unor monştri atât de perfecţi, da, chiar aşa, fusese botezată Grădina Sălbatică.
Lasă-mă să te iubesc în Grădina Sălbatică, iar lumina care a dispărut din existenţa mea o să revină ca o imensă explozie de frumuseţe. Aş părăsi trupul ăsta muritor. Şi aş intra direct în eternitate. Aş fi de-al vostru. Era complet ameţit. Se împiedicase? Cineva îi vorbea. Cineva îl întreba cum se simte. Nu, nu mă simt bine. De ce m-aş simţi bine?
Apoi simţi o mână pe umăr.
Daniel.
Ridică privirea.
Armand era pe acelaşi trotuar.
La început nu-i veni să creadă, era dorinţa lui cea mai fierbinte, apoi îşi dădu seama că nu visase. Armand era chiar acolo. Se uita la el în tăcere, cu acel calm pe care părea să-l posede întotdeauna, cu o faţă împurpurată pe care paloarea nenaturală aproape nu se mai distingea. Cât de normal părea, dacă frumuseţea putea fi socotită ceva normal. În acelaşi timp, cum se demarca de lucrurile materiale care-l atingeau, în cazul de faţă de haina albă uşor mototolită şi de pantalonii pe care-i purta. În spatele lui se profila imensa capotă cenuşie a Rolls-ului, ca o viziune de pe altă lume, cu picăturile de ploaie care ţopăiau pe acoperişul argintiu.
Haide, Daniel. De data asta mi-ai dat de furcă, nu jucărie.
De ce simţea atâta nerăbdare în ordin, când mâna care-l sprijinea era atât de puternică? Era rar să-l vezi pe Armand cu-adevărat furios. Ah! Dar cât de tare adora Daniel această furie! I se înmuiară genunchii. Simţi cum e luat pe sus. Apoi simţi catifeaua moale a banchetei din spate a maşinii. Se prăbuşi în faţă, pe braţe, şi închise ochii.
Dar Armand îl ridică spre el cu blândeţe şi îl luă în braţe. Cât era de plăcut să dormi, în fine, în braţele lui Armand! Dar avea atâtea să-i spună lui Armand, despre vis, despre carte...
― Nu crezi că ştiu? îi şopti Armand. Îi juca în privire o lumină ciudată, ce mai era şi asta? Armand părea fragil, vulnerabil, i se dusese tot calmul. Ridică la buzele lui Daniel un degetar plin de coniac.
― Iar tu ― pierdut în lume, adăugă, fugind de mine de la Stockholm la Edinburg, de-acolo la Paris. Drept cine mă iei de-ţi imaginezi că sunt capabil să te urmez la viteza asta în atâtea direcţii? Tocmai când primejdia...
Îi simţi dintr-o dată buzele sărutându-l pe faţă, ah, acum mi-e mai bine, îmi place să mă săruţi. Îmi place să mă cocoloşesc în braţele unui mort, ah, strânge-mă mai tare. Îşi ascunse faţa în umărul lui Armand. Sângele tău.
― Nu acum, dragostea mea.
Armand îi puse degetele pe buze, îndepărtându-l. Vocea caldă, controlată, era brusc plină de emoţie.
― Ascultă bine ce am să spun. De jur împrejurul glo¬bului cei din neamul meu sunt pe cale de a fi distruşi.
Distruşi. Fu cuprins de panică, corpul întreg i se încorda, deşi era moft de oboseală. Încercă să îşi concen¬treze atenţia asupra lui Armand, dar îi apărură din nou în faţa ochilor gemenele cu părul roşu, soldaţii, corpul înne¬grit al mamei răsturnat în cenuşă. Dar care era sensul? Care era urmarea?... De ce se-ntâmplau toate astea?
― Nu ştiu ce să spun, răspunse Armand.
Se referea la vis când vorbi, pentru că şi el îl avusese. Ridică coniacul la buzele lui Daniel.
Ah, ce căldură minunată! Avea să leşine dacă nu făcea un efort. Înaintau acum fără zgomot, în viteză, pe auto¬stradă, ieşiseră din Chicago, iar ploaia bătea în geamuri, erau închişi aici, în acest cuib de catifea, doar ei doi. Dar Armand se depărtase, cu un aer absent, de parcă asculta o muzică îndepărtată, ţinându-şi buzele gata să rostească ceva.
Sunt Ungă tine, sunt în siguranţă Ungă tine.
― Nu, Daniel, nu eşti în siguranţă, îi răspunse el. Poate nici măcar timp de o noapte, poate nici chiar pen¬tru o oră.
Daniel încercă să gândească, să formuleze o întrebare, dar era prea slăbit, prea adormit. Maşina era atât de confortabilă, mişcarea ei atât de liniştitoare... Iarăşi geme¬nele.
Superbele gemene i se strecurau iarăşi în minte. Închise ochii timp de-o clipită şi se lăsă pe umărul lui Armand, simţind braţul acestuia cum îi cuprinde spatele.
Din depărtare îi veni vocea lui Armand:
― Ce mă fac eu cu tine, dragostea mea? Tocmai acum, când eu însumi sunt atât de înfricoşat?
Din nou întuneric. Încercă să se agate de gustul conia¬cului de pe limbă, de atingerea braţului lui Armand, dar începuse să viseze.
Gemenele mergeau prin deşert; soarele era sus pe cer. Le ardea braţele albe, le bătea pe faţă. Li se crăpaseră buzele de sete. Aveau hainele pătate de sânge.
― Faceţi să cadă ploaia, şopti Daniel, voi ştiţi cum se face, faceţi să cadă ploaia!
Una dintre gemene căzu în genunchi, sora ei se aplecă şi o cuprinse cu braţele. Păr roşu peste păr roşu.
Undeva, în depărtare, auzi din nou vocea lui Armand. Armand care spunea că erau în inima deşertului. Că acolo nici măcar spiritele nu erau în stare să aducă ploaia.
Dar de ce? Spiritele nu puteau face orice doreau?
Simţi cum Armand îl săruta din nou blând.
Gemenele intră acum pe o potecă îngustă între stânci. Nici aici nu e umbră, soarele e chiar deasupra capetelor lor, iar povârnişurile stâncoase sunt prea înşelătoare ca să fie urcate. Îşi continuă mersul. N-ar putea cineva să le ajute? Se împiedică şi cad la fiecare pas acum. Stâncile par prea fierbinţi pentru a se sprijini de ele. În cele din urmă, una dintre ele cade cu faţa la pământ, iar cealaltă se apleacă asupra ei, făcându-i umbră cu părul.
Ah, de-ar veni noaptea mai iute, cu vântul ei rece.
Deodată fata care o protejează pe cea căzută înalţă capul. Se mişcă ceva între stânci. Apoi e iar linişte. Cade o piatră, iar ecoul repetă sunetul slab şi cristalin printre văi. Apoi Daniel vede oameni care coboară coasta prăpastiei, oameni ai deşertului, care arată la fel de mii de ani, cu pielea închisă la culoare, cu veşminte grele, albe.
Gemenele se ridică în genunchi împreună în vreme ce oamenii se apropie. Ei le oferă apă. Le stropesc pe amândouă cu apă rece. Atunci gemenele încep să râdă şi să vorbească agitate, atât de uşurate se simt, dar oamenii nu înţeleg nimic. Apoi ele trec la gesturi, care exprimă atât de uşor totul, una arată pântecul celeilalte şi, ducându-şi braţele la piept, face gestul universal al legănatului unui copil. Aha, da. Oamenii o ridică pe viitoarea mamă. Şi pornesc cu toţii spre oază, în jurul căreia sunt corturile lor.
În fine, lungite lângă un foc în faţa corturilor, geme¬nele dorm, sunt în siguranţă printre oamenii deşertului, printre beduini. Era oare posibil ca istoria beduinilor să fie atât de străveche, să dureze de mii şi mii de ani? în zori, una dintre gemene se ridică, e cea care nu poartă un copil în pântece. Sub privirea surorii ei, se duce către măslinii oazei. Ridică braţele, iar la început dă impresia că salută soarele care răsare. Ceilalţi s-au trezit şi ei; se adună să se uite la ea. Apoi se ridică un vânt, la început blând, abia mişcând frunzele măslinilor. După aceea vine ploaia, începe să cadă o dulce ploaie uşoară.
Atunci el deschide ochii. Se găsea în avion.


RECUNOSCU micul dormitor imediat, după pereţii albi de plastic şi după calitatea liniştitoare a luminii gălbui. Toate materialele folosite erau sintetice, tari şi sclipi¬toare, ca imensele coaste ale creaturilor preistorice. S-a încheiat oare cercul? Tehnologia modernă a recreat cămăruţa lui Iona din pântecul balenei.
Era întins pe patul care nu avea nici capete, nici cadru, nici picioare. Cineva îl spălase pe faţă şi-i răsese barba. Ah, ce plăcut era! Zumzetul motoarelor crea un soi de imensă linişte, balena respira, străpungând supra¬faţa oceanului. I se desluşiră toate lucrurile din jur. O carafă cu Bourbon. I-ar plăcea să bea niţel. Dar era prea extenuat pentru a face cea mai mică mişcare. Ceva nu era în regulă... Ridică o mână, căută la gât. Amuleta nu mai era la locul ei! Dar ce importanţă mai avea asta. Doar îl avea alături pe Armand.
Armand era instalat la măsuţa de lângă fereastra ca un ochi de balenă şi trăsese până jos pleoapa albă de plastic. Îşi tăiase părul. Era îmbrăcat în haine negre de stofă fină acum, ca un cadavru gata de înmormântare, nu-i lipseau nici măcar pantofii negri bine lustruiţi. Ce sinistru! Nu mai lipsea decât să vină cineva să citească Psalmul al douăzeci şi treilea. Schimbă-te în alb, te rog.
― Eşti pe moarte, îi spuse Armand cu voce stinsă.
― Şi în valea morţilor, de nimic nu mi-e teamă, căci sunt cu tine... şi aşa mai departe, şopti Daniel. Avea gâtul complet uscat. Îl durea capul. Ce rost mai avea să spună la ce-i era gândul. Totul fusese spus şi răspuns de mult.
Armand comunica din nou cu el, de data asta în tăcere, trimisese ca o rază laser spre creierul lui Daniel:
Are vreun rost să ne mai necăjim cu toate amănuntele? Ai scăzut la nici şaizeci.de kilograme. Alcoolul te consumă pe dinăuntru. Ţi-ai pierdut pe jumătate minţile. Nimic pe lume nu te mai bucură.
― În afară de convorbirile cu tine din când în când. Ce uşor aud tot ce spui!
Dacă o fi să nu mă mai vezi nici pe mine, lucrurile se vor înrăutăţi şi mai tare. Dacă continui în felul acesta, în cinci zile nu mai eşti în viaţă.
Ce perspectivă insuportabilă! Dar, dacă aşa stau lucrurile, de ce-am rătăcit de colo-colo?
Tăcere.
Cât de clar devenea totul. Nu era numai zgomotul motoarelor, contribuia la starea asta şi curioasa legănare a avionului, neîncetata mişcare neregulată ondulatorie, de parcă trecea peste hârtoape în aer, apoi cotea sau urca la deal. Balena îşi urma drumul ei de balenă, cum îi zicea Beowulf.
Părul lui Armand era pieptănat cu grijă pe o parte. Avea ceasul de aur la mână, o minune a tehnicii, cum îi plăcea lui. Ce caraghios trebuie să fi fost minutarul acela fosforescent în coşciugul unde se băga peste zi. Costumul era uşor demodat, cu reverele înguste. Vesta neagră de la costum era, cu siguranţă, din mătase, aşa dădea impresia, în orice caz. Dar faţa, ah, arăta bine, era clar că se hrănise, din belşug chiar.
Iţi mai aduci aminte ce ţi-am spus mai devreme?
― Da, spuse Daniel. Adevărul era însă că se chinuia să îşi aducă aminte. Apoi brusc îi reveni totul în minte, dureros. Îmi povesteai ceva despre distrugerea totală. Şi că eu sunt pe moarte. Ei mor, eu mor. Ei mor pentru că sunt nemuritori; eu doar pentru că sunt în viaţă. Vezi că n-am uitat nimic! Da, şi-acum mi-aduc aminte că voiam să beau şi nişte bourbon.
Nu pot face nimic care să te facă să vrei să trăieşti?
― Te implor, n-o lua de la capăt; ori sar din avion! Atunci vrei s-asculţi ce am de spus? Să-ţi dai silinţa să asculţi?
― Crezi c-aş putea să mă împotrivesc? Nu pot scăpa de vocea ta dacă tu ai hotărât că trebuie să ascult. Parcă am un microfon în miniatură instalat direct în cap! Ce-s astea? Lacrimi? Ai de gând să mă plângi?
Preţ de o clipă Armand păru extrem de tânăr. Ce transformare!
― Să te ia naiba, Daniel, spuse el, de data asta cu vorbe.
Pe Daniel îl trecu un fior. Nu suporta să-l vadă că suferă. Daniel tăcu.
― Ştii că ceea ce suntem noi este o aberaţie a naturii, spuse Armand, că n-ar trebui să existăm. Nu era nevoie să citeşti cartea lui Lestat ca să-ţi dai seama de asta. Oricare dintre noi ar fi putut să-ţi explice că ce s-a întâmplat a fost abominabil, că a fost o fuziune diabolică...
― Deci ce-a scris Lestat e adevărat.
Intrase un demon în trupul reginei şi al regelui din Egipt. În fine, un spirit rău. Pe vremea aceea îi ziceau demon.
― N-are importanţă dacă e adevărat sau nu. Nici nu mai e important cum a început totul. Important e cum se va sfârşi, căci sfârşitul s-ar putea să fie pe aproape.
Iarăşi sentimentul de panică, atmosfera visului, ţipe¬tele ascuţite ale gemenelor.
― Fii atent, spuse Armand răbdător, aducându-l îna¬poi din vis. Lestat a trezit pe cineva sau ceva...
― Pe Akasha... pe Enkil.
― Se poate. S-ar putea să fie mai mult de unu-doi. Nimeni nu ştie exact. Se tot aude vag un avertisment despre o primejdie iminentă, dar nimeni nu ştie exact de unde vine. Ceea ce se ştie e că suntem urmăriţi si distruşi, că toate adăposturile, locurile de întâlnire, etcetera, s-au transformat în fum.
― Şi eu am auzit avertismentul despre primejdie, şopti Daniel. Uneori foarte puternic, în toiul nopţii, apoi, în alte momente, doar ca un ecou. Le văzu din nou pe gemene. Avea categoric o legătură cu gemenele. Dar de unde ştii toate astea, despre adăposturi, despre...
― Daniel, nu mă pune la încercare. Nu ne rămâne prea mult timp. Pur şi simplu, ştiu. Şi ceilalţi ştiu. E ca un curent care trece prin firele unei enorme plase.
― Aha.
De câte ori gustase din sângele vampiric, Daniel avu¬sese o viziune limpede a acestei ţesături imense de cunoştinţe, de legături, de imagini pe jumătate neînţelese. Deci era adevărat, ţesătura începuse cu Mama şi Tatăl...
― Cu ani în urmă, îl întrerupse Armand, nu mi-ar fi păsat în nici un fel de toate astea.
― Ce vrei să spui?
― Dar acum nu vreau acest sfârşit. În acelaşi timp, nu vreau să mai continue coşmarul ăsta dacă tu nu... Se schimbă vizibil la faţă. Parcă era el însuşi surprins. Nu pot accepta ca tu să mori.
Daniel nu-i răspunse.
O ciudată tăcere pluti un moment în aer. Până şi avio¬nul luneca fără nici un obstacol printre curenţii de aer. Armand, ale cărui vorbe dezminţeau calmul vocii sale, era aşezat acolo, atât de răbdător, atât de stăpân pe sine.
― Mie nu mi-e frică, de vreme ce tu eşti lângă mine, spuse brusc Daniel.
― Dovadă în plus că eşti nebun. Dar lasă-mă să-ţi spun partea cea mai misterioasă.
― Care?
― Lestat n-a păţit nimic. Îşi continuă planurile. Iar cei care s-au adunat în jurul lui nu păţesc nimic.
― Ştii sigur?
Râs scurt, catifelat.
― Iar începi? Cât de umană trăsătură. Ori mă supra-apreciezi, ori mă subestimezi. Rareori nimereşti adevărul.
― Ce să fac? Sunt echipat cu instrumente defec¬tuoase. Celulele trupului meu sunt supuse unui proces de deteriorare permanentă, numit îmbătrânire...
― S-au adunat la San Francisco. Se înghesuie în salo¬nul din spate al unei taverne numită Fiica lui Dracula. Poate că ştiu ce se întâmplă, deoarece o ştiu alţii, fiecare minte puternică culege imagini de la altele şi le transmite, conştient sau inconştient. Poate că unul dintre martori telegrafiază imaginea spre ceilalţi. N-aş putea să spun exact cum se întâmplă. Gânduri, sentimente, voci, sunt, pur şi simplu, prezente. Circulă pe reţea. Unele sunt clare, altele estompate. Din când în când avertismentul le întrece pe toate. Primejdie. Ca şi cum orice transmisie din lumea noastră s-ar întrerupe pentru o clipă. Apoi celelalte voci îşi reiau discursul.
― Dar ce-i cu Lestat? Unde e Lestat?
― N-a fost decât zărit ici şi colo. Nimeni n-a reuşit să-i prindă urma până la bârlog. E prea inteligent să per¬mită aşa ceva. Dar îi tachinează pe toţi. Traversează într-o viteză nebună San Francisco într-o maşină Porsche neagră. S-ar putea ca el nici să nu ştie ce se întâmplă.
― Cum explici asta?
― Puterea de comunicare variază. Când asculţi gându-rile celorlalţi, poţi, la rândul tău, să fii ascultat. Lestat se ascunde. Poate a tăiat orice contact cu noi ceilalţi.
― Dar gemenele? Femeile din vis, ele cine sunt?
― Asta nu ştiu. Nu toţi au avut visele astea. Dar mulţi au aflat de ele şi cu toţii par să se teamă de ele, cu toţii sunt convinşi că, într-un fel sau altul, Lestat e de vină. Că Lestat e la originea a tot ce se întâmplă.
― Un adevărat demon printre demoni, râse încetişor Daniel.
Dând uşor din cap, Armand se arătă de acord, cu tristeţe, cu gluma lui. Aproape că lăsă să-i scape un zâmbet.
Iar tăcere. Zgomot de motoare.
― Înţelegi ce-ncerc să spun? Peste tot în lume, cei din neamul nostru au fost atacaţi, în afară de acolo.
― Acolo unde se află Lestat.
― Exact. Doar că distrugătorul se deplasează cam la întâmplare. Se pare că trebuie să se afle în apropiere de ceea ce vrea să distrugă. S-ar putea să aştepte momentul concertului pentru a termina ce a început.
― Pe tine nu te poate distruge. Altfel, ar fi făcut-o deja...
Râsul acela scurt, uşor batjocoritor, aproape inaudibil. Poate comunica şi râsul prin telepatie?
― Încrederea ta în mine mă emoţionează, ca de obi¬cei, dar nu e momentul să cazi în admiraţie pentru mine. Această forţă nu poate chiar totul. Nu se mişcă chiar cu viteza luminii. Trebuie să înţelegi ce am hotărât. Ne ducem după Lestat, pentru că nici un alt loc nu e sigur în momentul de faţă. Vampirii izolaţi au fost descoperiţi în locurile cele mai ascunse şi transformaţi în cenuşă...
― Şi pentru că vrei să fii cu Lestat. Nici un răspuns. Ştii bine că asta vrei, de fapt. De-abia aştepţi să-l revezi. Vrei să fii pe-aproape dacă are nevoie de tine. Dacă cumva izbucneşte o bătaie... Nici un răspuns. Iar dacă Lestat e la origine, poate că tot el va reuşi să şi oprească totul.
Armand tot nu răspunse. Părea încurcat.
― E mult mai simplu decât atât, spuse el, în sfârşit. Simt obligaţia să mă duc.
Avionul părea să fie un obiect ce plutea pe o spumă de zgomot. Daniel se uita somnoros la o pată de lumină care se deplasa pe tavan.
O să-l vadă, în fine, pe Lestat. Îşi aminti de vechea casă a lui Lestat din New Orleans. La ceasul pe care îl culesese din praful de pe jos. Iar acum se întorcea la San Francisco, unde începuse totul, înapoi la Lestat. Doamne, dorea bourbonul acela. De ce nu voia Armand să i-l dea? Se simţea atât de sfârşit. O să meargă amândoi la concert, o să-l vadă şi el pe Lestat...
Dar îl cuprinse din nou sentimentul acela oribil, din ce în ce mai puternic, inspirat de vise.
― Nu mă lăsa să le mai visez pe femeile astea, mur¬mură el brusc.
I se păru că Armand zisese da.
Deodată îl simţi pe Armand lângă pat. Umbra lui îl acoperea. Pântecele balenei părea mai mic, se limita parcă doar la lumina care-l înconjura pe Armand.
― Uită-te la mine, dragostea mea, spuse el.
Întuneric. Apoi porţile înalte se deschideau, iar lumi¬na lunii mătura grădina. Ce e locul acesta?
Ah, era în Italia, asta trebuia să fie, aerul era călduţ, învăluitor şi luna lumina şirurile de arbori şi de flori, iar acolo, nu-i aşa, era Vila Misterelor, la doi paşi de vechiul Pompei.
― Dar cum am ajuns aici?
Se întoarse spre Armand, care era lângă el, îmbrăcat în nişte ciudate haine demodate, de catifea neagră. Preţ de o clipă nu fu în stare să facă nimic altceva decât să se hol¬beze la Armand, la haina lungă de catifea pe care o purta şi la ghetre, la părul lung şi ondulat, de culoare castanie.
― Nu suntem aici în realitate, spuse Armand. Ştii bine că nu suntem.
Se întoarse şi intră în grădină, către vilă, tocurile lui făcând un mic zgomot pe pietrele uzate de piatră.
Dar totuşi era real! Uită-te la pereţii dărăpănaţi şi la florile formând brazdele largi, uite, se văd până şi urmele paşilor lui Armand pe pământul reavăn! Şi stelele de pe cer, ah, stelele! Se întoarse şi rupse din lămâiul din spate o frunză parfumată.
Armand se-ntoarse şi el, îl luă de braţ. Din pământ se ridica parfumul brazdelor săpate de curând. Ah, aici aş putea să mor.
― Da, spuse Armand, ai putea. Şi chiar asta o să se întâmple. După cum ştii, n-am mai făcut asta niciodată. Ţi-am mai spus, dar nu m-ai crezut. Acum ai citit despre asta în cartea lui Lestat. N-am făcut-o niciodată. Pe el l-ai crezut?
― Sigur că te-am crezut. Ai făcut un legământ, mi-ai explicat totul. Dar, Armand, întrebarea mea e cui i-ai făcut legământul ăsta?
Râs.
Sunetul vocilor lor răsuna în grădină. Ce trandafiri, ce crizanteme, ce flori enorme! Din Vila Misterelor se revărsa lumină. Se auzea muzică? Doamne, întreaga ruină era luminată sub cerul incandescent de stele.
― Deci o să mă faci să-mi rup legământul. O să capeţi ceea ce crezi că vrei. Dar uită-te bine la grădina asta, căci o dată ce am făcut-o n-o să-mi mai auzi niciodată gându-rile şi n-ai să mai vezi ce văd eu vreodată. Un val de tăcere va cădea între noi.
― Dar vom fi ca nişte adevăraţi fraţi, nu-ţi dai seama? întrebă Daniel.
Armand era atât de aproape, că parcă se sărutau. De jur împrejur erau înconjuraţi de enorme dalii galbene şi gladiole albe, pline de un parfum îmbătător. Se opriseră sub un copac uscat invadat de glicine sălbatice; ciorchinii delicaţi de flori tremurau în adiere, crăcile albe sclipeau ca nişte oase. Iar în depărtare, din vilă, se-auzeau voci. S-ar fi zis că erau înăuntru oameni care cântau.
― Dar unde ne aflăm, de fapt? întrebă Daniel. Spune-mi!
― Ţi-am spus. Suntem într-un vis. Dacă vrei cu tot dinadinsul un nume, poţi să-i spui pragul dintre viaţă şi moarte. Am să te trec pragul acesta. De ce? Pentru că sunt un laş. Şi pentru că te iubesc prea mult ca să te pierd.
Ce bucurie pe Daniel, ce triumf rece şi splendid! Sosise, în fine, momentul mult aşteptat. Nu avea să mai fie antrenat în infernala goană a timpului. Nu avea să mai facă parte dintre milioanele de anonimi care dormeau sub pământul acesta spongios şi mirositor, sub florile veştejite, fără să mai ştie de ceva, orbi pentru veşnicie.
― N-am ce să promit. Cum aş putea? Ţi-am spus ce ne aşteaptă.
― Nu-mi pasă. De vreme ce sunt cu tine.
Ochii lui Armand erau înroşiţi, obosiţi, îmbătrâniţi. Şi ce haine minunate avea, cusute de mână, dar prăfuite de parcă aparţineau unei fantome. Oare aşa arătau spiritele când renunţai la efortul de a le mai chema?
― Nu plânge! Nu-i cinstit, spuse Daniel. Cum poţi să plângi când pentru mine asta înseamnă renaşterea. E oare cu putinţă să nu ştii ce-nseamnă asta pentru mine, să nu-ţi fi dat seama niciodată?
Se uită brusc în sus, să cuprindă cu privirea tot întin¬sul peisajului încântător, vila din depărtare, colinele ce se desluşeau în jur. Apoi întoarse capul spre cer, care îl umplu de uimire. Nu mai văzuse niciodată atâtea stele.
Parcă cerul însuşi se prelungea la nesfârşit, iar stelele erau atât de pline şi de strălucitoare, că desenul conste¬laţiilor se pierdea. Nu se mai vedeau. N-aveau nici un sens. Doar victoria sublimă a energiei pure, a materiei. Apoi recunoscu Pleiadele ― constelaţia preferată a gemenelor condamnate din vis ― şi zâmbi. Le văzu pe gemene împreună pe un vârf de munte, erau fericite, şi fu şi el bucuros pentru ele.
― Spune doar o vorbă, dragostea mea, zise Armand, şi o voi face. Până la urmă, mergem în iad împreună.
― Dar nu-ţi dai seama? spuse Daniel, toate deciziile pe care le iau oamenii se fac la fel. Crezi că mama are idee ce o să i se întâmple copilului pe care îl poartă în pântece? Doamne sfinte, suntem pierduţi, ascultă-mă pe mine. Ce importanţă are dacă îmi faci acest dar şi se dovedeşte că-i o greşeală! Nu există greşeală! Există numai disperare, iar eu numai asta îmi doresc! Vreau nemurirea ca să trăiesc veşnic cu tine.
Deschise ochii. Tavanul cabinei avionului, cu luminile sale gălbui reflectate de pereţii calzi, îmbrăcaţi în lemn, şi-n jur grădina, parfumul, miracolul florilor aproape prăbuşindu-se sub propria greutate.
Stăteau împreună sub copacul uscat din care atârnau ciorchinii stacojii de glicină. Florile îi mângâiau faţa, le simţea petalele ceruite pe faţă. Îi reveni ceva în minte, ceva ce ştiuse cândva ― că în limba unui popor străvechi exista un singur cuvânt pentru floare şi pentru sânge. Simţi brusc cum îi e pătrunsă pielea gâtului de dinţi ascuţiţi.
Inima îi fu brusc strânsă ca într-o menghină. Presiunea era insuportabilă. Totuşi, peste umărul lui Armand vedea cum noaptea aluneca în jurul lui, cum stelele creşteau şi tot creşteau, erau la fel de mari ca ciorchinii de floare. Asta era, zburau spre stele!
Într-o frântură de clipă îl văzu pe Lestat la volanul unei maşini negre. Avea un aer leonin, cu pletele bătute de vânt, cu privirea veselă.. Se întoarse spre Daniel şi-i aruncă o privire, apoi izbucni în râs.
Şi Louis era acolo. Louis era în picioare, uitându-se pe fereastra camerei de pe strada Divisadero, aşteptând, apoi îi adresă lui Daniel câteva vorbe:
― Da, vino, Daniel, dacă ăsta e destinul tău!
Ei nu păreau să ştie de adăposturile arse! Sau de gemene! Nici de strigătul de alarmă!
Acum se găseau cu toţii într-o cameră plină de lume, de fapt, erau în Vila Misterelor, iar Louis, îmbrăcat într-un frac, se sprijinea de şemineu. Erau cu toţii prezenţi! Chiar şi gemenele!
― Slavă Domnului, eşti aici! spuse Daniel şi îl sărută şi pe-un obraz, şi pe celălalt pe Louis. Uite, şi pielea mea e la fel de albă ca a ta!
Scoase deodată un strigăt când inima îi fu lăsată în pace, iar aerul îi umplu plămânii. Iarăşi grădina. De jur împrejur era iarbă. Grădina, cu iarbă cu tot, îl acopereau. Nu mă lăsaţi aici, întins pe pământ!
― Bea, Daniel!
Preotul rosti vorbe în latineşte când îi dădu vinul de sfânta cuminecătură. Gemenele îşi luară platourile sacre ― pe care erau inima şi creierul.
― Acesta e creierul, aceasta e inima mamei noastre şi le voi mânca în onoarea spiritului mamei...
― Doamne, mai dă-mi!
Răsturnase potirul pe pardoseala de marmură a bise¬ricii, cât de neîndemânatic putea să fie, dar, Doamne, cât de mult dorea sângele acela!
Se ridică, strivindu-l pe Armand, sorbind cu furie, cu sorbituri lungi. Se răsturnaseră îmbrăţişaţi pe patul moale de flori. Armand era întins alături, el avea gura lipită de gâtul lui, iar sângele curgea ca dintr-o fântână nesecată.
― Intră în Vila Misterelor, îi spuse Louis. Louis îl atingea pe umăr. Te aşteptăm!
Gemenele erau îmbrăţişate, se mângâiau pe părul roşu, lung şi cârlionţat.
De-afară se auzeau ţipetele tinerilor adunaţi în faţa auditoriului, pentru că nu mai erau bilete. Aveau să se instaleze pe terenul de parcare de vizavi până în seara următoare.
― Noi avem bilete? întrebă el. Armand, biletele! Primejdie. Gheaţă. Strigătul vine de la cineva care e prins sub gheţuri!
Ceva îl lovi, cu putere. Acum plana.
― Dormi, dragostea mea.
― Vreau înapoi în grădină, la vilă!
Încercă să deschidă ochii. Îl durea pântecele. Ce durere ciudată, ce departe era!
― Ştii că e prins sub gheţuri?
― Dormi, spuse Armand, acoperindu-l cu pătura. Când te vei trezi, o să fii întocmai ca mine. Mort.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 7:52 pm

SAN FRANCISCO. Înainte chiar de a deschide ochii, îşi dădu seama că era acolo. Avusese un vis oribil, ce bine că scăpa de el ― se sufoca, se trezea apoi în întuneric şi era purtat de curentul furios al mării! Dar visul se estompa. Un vis în care nu se vedea nimic, se-auzea doar apa, se simţea doar apa! Un vis în care murise de frică. Fusese femeie în vis, neajutorată, fără limbă, nu putea să ţipe.
Ducă-se!
Era ceva familiar în vântul care-l bătea din faţă, o prospeţime imaculată căreia aproape că-i simţea gustul. Desigur, era la San Francisco. Simţea frigul înfăşurându-i tot trupul ca un veşmânt, dar înăuntru purta o căldură delicioasă.
Nemuritor. Pentru veşnicie.
Deschise ochii. Armand îl adusese aici. Prin obscurita¬tea vîscoasă a visului, îl auzise totuşi pe Armand spunându-i să rămână acolo. Armand îi spusese că acolo era în siguranţă.
Aici.
Uşile de sticlă care ocupau tot peretele opus erau larg deschise. Iar camera în sine, bogată, bine mobilată, era unul dintre locurile acelea minunate pe care numai Armand ştia să le descopere şi pe care le iubea atât de mult.
Era suficient să te uiţi la perdelele transparente de dantelă suflate de vânt. Sau la motivul de pene albe cârlionţate, sclipitoare, din covorul de Aubysson. Se ridică în picioare şi ieşi pe terasă.
O ţesătură de ramuri se ridica între el şi cerul umed, sclipitor. Frunzişul ţeapăn al un chiparos. Iar acolo, jos, printre ramuri, se zărea podul Golden Gate. Pe lângă imensele turnuri, ca un fum gros, alb, pluteau fuioare de ceaţă, care încercau să înghită pilonii, cablurile, apoi se dispersau, iar podul, pe care circulaţia nu se oprea nicio¬dată, sclipea din nou cu toate luminile lui, ce păreau să consume ceaţa.
Ce splendoare, tot spectacolul acesta! Şi conturul întunecat al colinelor din depărtare, acoperite cu o man¬tie de lumini. Ah, dar era suficient să se uite la câte un amănunt ― acoperişurile ude care se întindeau înspre vale sau ramurile noduroase din faţa ochilor. Era ca o piele de elefant coaja asta de copac, ca pielea unei vieţui¬toare.
Nemuritor... pentru veşnicie.
Îşi trecu degetele prin păr şi simţi o furnicare plăcută. Simţea urma degetelor pe creştet chiar şi după ce îndepărtase mâna. Vântul îl înţepa minunat. Îşi aminti de ceva. Băgă mâna în gură să îşi pipăie caninii. Aha, erau minunat de lungi şi de ascuţiţi.
Cineva îl atinse. Se întoarse atât de iute, că aproape îşi pierdu echilibrul. Totul era fantastic de diferit! Se controla, apoi, când îl văzu pe Armand, simţi că-i vine să plângă. Chiar şi în cea mai deplină umbră, ochii lui Armand sclipeau cu o lumină vibrantă. Pe faţă purta expresia dragostei celei mai profunde. Întinse mâna cu grijă şi-i atinse genele. Simţea dorinţa să-i atingă liniile fine care i se desenau pe buze." Armand îl sărută. Începu să tremure. Contactul cu gura aceasta, atât de rece, de mătăsoasă, părea un sărut schimbat în minte, avea purita¬tea electrică a unui gând!
― Hai înăuntru, novicele meu, spuse Armand. Avem la dispoziţie mai puţin de-o oră.
― Dar ceilalţi...
Armand fusese plecat pentru a afla ceva important. Despre ce era vorba? Lucrurile groaznice care se-ntâmplau. Adăposturile distruse de foc. Totuşi, în momentul acela nimic nu conta mai mult pentru el decât căldura pe care o simţea în corp, senzaţia de furnicături când se mişca.
― Se adună în grupuri, complotează, spuse Armand. Vorbea oare cu glas tare? Probabil că da. Dar ce clar i se auzea vocea! Se tem cu toţii de distrugerea totală, dar la San Francisco nu s-a întâmplat încă nimic. Unii zic că Lestat e cel care a făcut toate ororile astea, ca să-i adune pe toţi lângă el. Alţii spun că e opera lui Marius sau chiar a gemenelor. Sau a Celor Ce Trebuie Păziţi, care dau loviturile astea chiar de-acolo de unde au sanctuarul, fiind foarte puternici.
Gemenele! Simţi iar cum îl învăluie bezna visului, trupul de femeie, lipsa limbii, simţi din nou cea mai profundă teroare. Numai că acum nimic nu-l mai putea atinge. Nici visele, nici intrigile. Era copilul lui Armand.
― Dar toate astea vor trebui să aştepte, spuse blând Armand. Trebuie să vii cu mine şi să faci ce spun eu. Tre¬buie să încheiem ce am început.
― Să încheiem?
Se terminase. Se simţea renăscut.
Armand îl aduse înăuntru din vânt. Văzu reflexele barelor de alamă de la pat, o vază ornamentată cu dragoni aurii îi păru animată. Pianul cu coadă parcă zâmbea din toate clapele. Da, pune mâna, simte fildeşul, simte ciucurii de catifea de la abajurul lămpii...
Şi muzica, de unde venea muzica asta? Se auzea o trompetă cântând o bucată melancolică de jazz. Se opri captivat de melodia asta tristă, în care notele se topeau unele în altele. Era incapabil să se mişte în clipa aceea. Ar fi dorit să-i spună lui Armand că înţelegea transformările prin care trecea, dar nu putea face altceva decât să se lase pătruns de sunetele acelea frânte.
Încercă să-i mulţumească pentru muzică, dar iarăşi, propria lui voce îi păru neaşteptat de ciudată ― era mai ascuţită, dar mai răsunătoare. Până şi limba şi-o simţea altfel, iar afară, ceaţa, uită-te la ea, mătura acum terasa, ştergea noaptea cu totul!
Armand avea răbdare. Armand înţelegea. Armand îl conduse încet prin camera întunecată.
― Te iubesc, îi spuse Daniel.
― Eşti sigur? răspunse Armand.
Asta îl făcu să râdă.
Ieşiră pe un coridor lung. O scară se pierdea în umbra de jos. Balustrada era lustruită. Armand îl îndemna să înainteze. Iar lui îi venea să se uite la covorul de sub picioare, era un şir întreg de medalioane cu crini. Armand îl împinse într-o cameră luminată ca ziua.
Intensitatea luminii îi tăie, pur şi simplu, respiraţia. Canapele de piele joase, scaune, străluceau. Ah, dar tabloul de pe perete!
Cât de vii păreau siluetele din tablou, figuri cu o formă nedefinită care, de fapt, erau doar imense pete de culoare, galben intens, roşu. Tot ce părea viu era chiar viu, totul era perfect cu putinţă. Dacă pictai fiinţe fără braţe, înotând într-o mare de culori, aşa le era dat să existe pen¬tru totdeauna. Oare te puteau şi privi cu ochii aceia mici, împrăştiaţi? Sau vedeau doar raiul şi iadul propriului lor tărâm strălucitor, atârnate pe perete cu o bucată de sîrmă răsucită?
Doar la gândul acesta, la auzul plângerii guturale a trompetei, şi-i venea să plângă, dar totuşi nu plângea. Înaintând, simţise în nări o aromă puternică, excitantă la culme. Doamne, asta ce mai era? Tot corpul i se încorda inexplicabil. Brusc îşi dădu seama că drept în faţa lui era o copilă.
Stătea pe un scaun aurit, privindu-l, avea gleznele încrucişate, iar părul castaniu îi lucea în jurul feţei palide. Era îmbrăcată prea subţire, iar hainele erau cam murdare. Probabil fugise de-acasă doar în blugii găuriţi şi-ntr-o cămaşă murdară. Ce tablou încântător de fugară, nu-i lipseau nici pistruii de pe faţă, nici rucsacul negru slinos de la picioare. Dar ce formă superbă aveau braţele micuţe, ce delicate îi erau picioarele! Şi ochii, ce ochi căprui avea! Râdea aproape fără zgomot, dar nu era un râs vesel, parcă venea de la un nebun. Avea şi un sunet sinistru, ce ciudat! îşi dădu seama că-i luase faţa între mâini, iar ea îi susţinea, zâmbitoare, privirea, obrajii fierbinţi colorându-i-se uşor din timiditate.
Sângele, acela era mirosul! îi ardeau degetele. Doamne, îi vedea până şi venele de sub piele! Iar zgomo¬tul inimii, şi pe acela îl auzea. Era din ce în ce mai puter¬nic, suna... lichid. Se dădu înapoi.
― Du-o, du-o de-aici! strigă el.
― E pentru tine, şopti Armand. Ia-o imediat.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 7:53 pm

5
KHAYMAN, KHAYMAN AL MEU

Nu stă nimeni să asculte.
Acum e potrivit să cânţi,
aşa cum face pasărea,
nu pentru o palmă de loc
ori pentru a-şi impune puterea,
ci pentru propria împlinire.
Să lăsăm să se nască ceva
din nimic.

STAN RICE
din "Texas Suite"
Body of Work (1983)

PÂNĂ în noaptea asta, noaptea asta îngrozitoare, zisese despre sine, în glumă, că nu ştie nici cine e, nici de unde vine, dar că ştie ce-i place.
Iar ce-i plăcea se găsea de jur împrejurul lui: tarabele de flori de la colţuri, clădirile uriaşe de oţel şi sticlă, lumi¬nate pentru seară cu becuri lăptoase, copacii, desigur, iarba de sub picioare. Şi, de asemenea, toate obiectele din plastic şi metale lucioase pe care şi le cumpăra la întâmplare: jucării, calculatoare, telefoane. Îi plăcea să le desluşească sensul, să le manipuleze la perfecţie, apoi să le strivească până deveneau mingi multicolore cu care putea să jongleze sau să le arunce pe ferestrele largi când nu era nimeni prin jur.
Îi plăcea muzica pentru pian, cinematograful şi poe¬ziile pe care le descoperea în cărţi.
Iubea şi automobilele care consumau, ca lămpile, petrolul din pământ. Şi imensele avioane cu reacţie care mergeau după aceleaşi principii tehnice, doar că pe dea¬supra norilor.
Se oprea întotdeauna din mers când trecea vreunul pe deasupra lui, pentru a asculta vocile şi râsetele celor care călătoreau.
Conducerea unei maşini era una dintre plăcerile cele mai extraordinare. Într-o noapte condusese un Mercedes argintiu fără nici o oprire, pe drumurile netede, de la Roma la Florenţa şi apoi la Veneţia. Îi plăcea, de aseme¬nea, televiziunea ― tot procesul electric legat de ea, cu milioanele de puncte microscopice de lumină. Figurile acelea prietenoase de pe ecran, splendid machiate, îi ţineau companie, vorbindu-i în cea mai mare intimitate.
Îi plăcea şi rockul. Orice muzică îi plăcea. Îi plăcuse foarte mult cântecul lui Lestat "Recviem pentru marchiză". Nu dădea prea mare atenţie cuvintelor. Melancolia, sune¬tele înfundate ale bateriei şi ale talgerelor îl emoţionau. Şi-i venea să danseze.
Îi plăceau imensele maşinării galbene care reparau drumurile noaptea pe lângă marile oraşe, înconjurate de nenumăraţi muncitori în uniformă; şi autobuzele cu etaj de la Londra şi desigur că-i plăceau oamenii ― toţi muri¬torii aceştia inteligenţi de pretutindeni.
Îi plăcea să se plimbe noaptea prin Damasc şi să-i apară în minte scene disparate din viaţa antică a acestui oraş. Pe străzi se plimbau romani, greci, perşi, egipteni.
Îi plăceau bibliotecile unde găsea fotografiile monu¬mentelor antice prin cărţile mari, cu coperţi lucioase şi cu miros plăcut. Făcea el însuşi fotografii ale oraşelor noi din jur şi uneori reuşea să suprapună peste ele imagini care-i apăreau în minte. De pildă, peste imaginea Romei de azi suprapusese figuri de romani în tunici scurte şi sandale, în locul celor moderni, îmbrăcaţi în hainele astea grele şi dizgraţioase.
Ah, erau întotdeauna foarte multe lucruri plăcute în jur ― muzica pentru vioară de Bartok, fetiţele îmbrăcate în rochii albe ca neaua, ieşind din biserică la miezul nopţii, după ce cântaseră la slujba de Crăciun.
De bună seamă că-i plăcea şi sângele victimelor. Se-nţelegea de la sine. Asta nici nu făcea parte din gluma despre plăcerile lui. Moartea nu i se părea amuzantă. Îşi pândea victimele în tăcere; nu voia să le cunoască. Doar de-i vorbea vreunul şi scăpa cu viaţă imediat. Nu era fru¬mos, după părerea lui, să le vorbeşti fiinţelor acestora dulci, cu ochi blânzi, pentru ca apoi să le hăpăi sângele, să le rupi oasele şi să sugi măduva, să le striveşti trupul până nu rămânea nimic din el. Căci aşa se hrănea el acum, în modul acesta violent. Nu prea mai simţea nevoia de a bea sânge; dar îi făcea plăcere. Iar dorinţa era mai puternică decât voinţa, îl devora ca un foc purificator, neavând nimic de-a face cu setea. Ar fi putut să omoare chiar doi-trei pe noapte.
Totuşi, era sigur, dar absolut sigur, că şi el fusese o fiinţă umană cândva. Că se plimbase şi el în miezul zilei, când bătea soarele, da, da, făcuse asta cândva, deşi acum era sigur că nu putea să o mai facă. Se vedea pe sine stând la o măsuţă simplă de lemn şi tăind o piersică cu un cuţit mic de aramă. Ce frumos era fructul din faţa lui! Şi-i ştia gustul. Ştia şi gustul pîinii şi al berii. Vedea cum sclipea soarele peste toată întinderea de nisip galben care se întindea pe zeci de kilometri afară. "Întinde-te la umbră şi dormi când bate soarele!" îi spusese cineva într-o zi. Fusese aceea oare ultima zi din viaţa lui de om? Odihneşte-te, da, căci astă seară, regele şi regina vor aduna toată curtea şi se va întâmpla ceva groaznic, ceva...
Dar nu-şi amintea cu precizie ce.
Fără să ştie cum, aşa ştiuse, adică aşa stătuseră lucru¬rile până în seara aceea. Seara aceea...
Nici auzind cântecele lui Lestat, nu îşi amintise. Perso¬najul era fascinant, cam asta era tot. Ce poveste! Un cântăreţ de rock care se lăuda că ar fi băutor de sânge. Chiar dacă arăta de parcă venea de pe altă lume ― dar cam la fel arătau cu toţii la televizor. Foarte mulţi oameni din lumea ameţitoare a rockului arătau ca de pe altă lume. Iar în vocea lui Lestat era atâta emoţie omenească.
Nu doar emoţie; mai era şi o enormă ambiţie, de ase¬menea, omenească. Lestat voia să devină erou. Într-unui din cântece spunea printre altele: "Desluşiţi-mi rostul: rolul meu e răul / Dacă îl joc bine, bine-i tot ce fac."
Fascinant. Numai o fiinţă umană putea să inventeze un astfel de paradox. Ştia el asta foarte bine, de bună seamă, căci şi el fusese o fiinţă umană.
E-adevărat că acum avea o percepţie supranaturală a lucrurilor. Asta aşa era. Fiinţele umane n-aveau capacita¬tea lui de a privi numai un mecanism ca să-i şi înţeleagă principiul. De asemenea, totul i se părea "cunoscut" ― asta ţinea tot de puterile lui supranaturale. În definitiv, nimic nu-l suprindea vreodată. Nici fizica cuantică, nici teoriile evoluţioniste, nici picturile lui Picasso, nici procesul iniţiat de inocularea microbilor la copii tocmai pentru a-i proteja contra vreunei boli. Nu, i se părea că avusese conştiinţa acestor lucruri chiar înainte de orice amintire despre sine. Înainte de-a fi putut spune: "Gândesc, deci exist!"
Dar lăsând de o parte toate astea, se putea lăuda totuşi că-şi păstrează un unghi de vedere uman. Asta n-o putea nega nimeni. Simţea suferinţele umane cu o acuitate ciu¬dată şi înfiorătoare. Înţelegea ce înseamnă dragostea şi singurătatea, ah, da, ştia asta mai bine decât orice, o simţea şi mai profund când asculta cântecele lui Lestat. De aceea se silea să nu dea atenţie vorbelor.
Mai era ceva. Cu cât bea mai mult sânge omenesc, cu atât mai omenesc arăta el însuşi.
Când apăruse mai întâi în această epocă, nu avea deloc o înfăţişare firească. Era un schelet respingător, se afla în Grecia pe o şosea spre Atena, oasele îi erau acoperite de vene de cauciuc, iar pe deasupra avea un strat de piele lividă. Îngrozea pe oricine l-ar fi văzut. Toţi se îndepărtau înspăimântaţi. Dar el citea în minţile celorlalţi ― se văzuse pe sine aşa cum era văzut ― înţelegea şi îi părea rău.
La Atena făcuse rost de mănuşi, de un veşmânt larg de lână cu nasturi de plastic şi de pantofi moderni. Se banda¬jase, astfel încât să nu i se zărească decât ochii şi gura. Peste părul negru, năclăit, îşi trântise o pălărie cenuşie de fetru.
Oamenii tot mai căscau ochii la el, dar nu o luau la goană ţipând. La lăsarea nopţii se strecura prin mulţimea adunată în piaţa Omnia, acolo nu-i dădea nimeni nici o atenţie. Ce minunată era agitaţia modernă a oraşului străvechi, un centru unde veneau din lumea întreagă cei dornici să înveţe filozofia şi arta. Privea spre Acropole şi vedea Partenonul aşa cum fusese odinioară, întreg, per¬fect, o adevărată casă a zeiţei. Nu ruina de azi.
Grecii rămăseseră oameni minunaţi, blânzi şi încrezători, dar părul şi chipurile erau ceva mai întune¬cate din pricina amestecului cu sângele turcesc. Nu le păsa lor de hainele lui ciudate. Era adorabil când le vorbea limba cu vocea lui caldă, calmă, deşi uneori cu greşeli care-i făceau să se prăpădească de râs. Corpul i se întrema încetul cu încetul. Tot mai era tare ca piatra. Dar se schimba. Într-o noapte, scoţându-şi cârpele de pe faţă, văzuse că de-acum avea o faţă ca toţi oamenii. Deci aşa arăta el.
Avea ochi mari şi negri, cu linii fine pe la colţuri şi pleoape cam prea netede. Gura plăcută, zâmbitoare. Nasul drept, desenat cu delicateţe, nu-i displăcea. Sprâncenele îi plăceau mai mult, drepte, negre, fără vreo linie frântă, fără să fie stufoase ori prea înalte. O expresie agreabilă şi o privire de continuă mirare care inspira celorlalţi încredere. Da, da, era faţa foarte frumoasă a unui tânăr bărbat.
După această constatare, nu-şi mai acoperise faţa şi începuse să poarte haine moderne, pantaloni şi cămăşi. Era totuşi obligat să se ţină deoparte. Prea era neted şi alb.
Când îl întrebau cum îl cheamă, răspundea Khayman. Habar n-avea de ce. Cândva, avusese şi numele de Benja¬min, şi asta o ştia. Avusese şi alte nume... dar când? Khay¬man! Era primul său nume, numele secret, cel pe care nu-l uitase niciodată. Ştia să deseneze două mici imagini care însemnau Khayman, dar, de unde moştenise semnele astea, nu avea nici cea mai mică idee.
Puterea pe care şi-o descoperea îl uimea peste măsură. Putea să străbată zidurile, să ridice un automobil şi să-l arunce cât colo pe câmp. Cu toate astea, era subţire şi părea fragil. Îşi putea străpunge mâna cu lama unui cuţit şi asta îi dădea senzaţii nemaipomenite! Ţâşnea sângele. Apoi rana se astupa; ca să scoată cuţitul, trebuia să o redeschidă.
Nici un obstacol nu-i stătea în cale. De parcă nu avea greutate o dată ce se hotăra să se caţere undeva. Într-o noapte, după ce se urcase pe o clădire înaltă din mijlocul oraşului, se lăsase se cadă ca fulgul în stradă.
Ce senzaţie minunată! Avea conştiinţa distanţelor enorme pe care le-ar fi putut parcurge, dacă ar fi avut curajul. Cândva se ridicase până la nori, era sigur. Dar poate că nu...
Avea şi alte puteri. Când se trezea, seară de seară, auzea un concert întreg de voci de prin lumea întreagă. Zăcea în întuneric, scăldat de sunetul vocilor. Auzea vorbe greceşti, englezeşti, româneşti, hindi. Auzea râsete, ţipete de durere. Dacă era nemişcat, auzea şi gândurile ― un torent confuz, dement, care-l înspăimânta. Nu îşi dădea seama de unde veneau vocile. Ori cum se făcea că o voce se ridica peste celelalte. Era ca şi cum ar fi fost Dumnezeu şi asculta rugăciunile credincioşilor.
Din când în când, distingându-se perfect de celelalte, îi ajungeau la urechi şi voci de nemuritori. Alţii ca el, prin jur, care gândeau, simţeau, trimiteau semnale de alarmă. Ţipetele lor puternice, îndepărtate, argintii, erau uşor de separat din vacarmul uman.
Dar asta îi provoca doar suferinţă. Îi aducea aminte nedesluşit că ar fi fost închis într-un loc întunecat, unde n-avusese drept tovărăşie decât voci, timp de foarte multă vreme. De spaima simţită atunci nu dorea să îşi amin¬tească. Sunt lucruri pe care vrem să le uităm. Ca de pildă că ai fost ars ori îngropat de viu. Sau să-ţi aminteşti tot ce ţi s-a întâmplat şi să te pui pe plâns, să verşi lacrimi fier¬binţi de amar şi chin.
Da, da, i se întâmplaseră tot felul de nenorociri. Mai fusese pe pământ în alte epoci, cu alte nume. Dar avusese veşnic caracterul acesta blând şi optimist, veşnic iubise totul. Era oare un suflet migrator? Nu, avusese veşnic acelaşi trup. De asta era atât de uşor, atât de puternic.
Inevitabil, se baricada contra vocilor. De fapt, îşi amintise de-un vechi sfat: Pe cei care nu învaţă să se izo¬leze de zgomote îi pândeşte nebunia. Acum îi era simplu. Le făcea să nu se mai audă, ridicându-se şi deschizând larg ochii. De fapt, ascultatul devenea un efort. Continuau la nesfârşit şi se transformau într-un singur zgomot iritant.
Dincolo de ele îl aştepta splendoarea fiecărui moment. Qt îi privea pe muritori, era atât de simplu să estompeze gălăgia gândurilor lor. Se apuca să cânte, de pildă, sau îşi fixa atenţia pe ceva la îndemână. Ce linişte binecuvântată! La Roma distracţiile se prezentau la tot pasul. Ce mult îi plăceau casele acelea romane zugrăvite în culori roşietice, pământii sau verde închis. Şi străzile înguste, pietruite. Era capabil să conducă foarte rapid orice maşină pe bule¬vardele pline de muritori neatenţi sau putea să se plimbe pe Via Veneto până găsea o femeie de care să se îndrăgostească pentru câtva timp.
Iar oamenii secolului acestuia, atât de deştepţi, îl încântau. Aveau cunoştinţe enorme, deşi nu erau decât nişte simpli muritori. Dacă, să zicem, era asasinat un şef de stat în India, într-o oră tot pământul ţinea doliu. Tot felul de catastrofe, de invenţii şi de miracole ale medicinei îmbogăţeau minţile celor mai umili oameni. Realitatea exista cot la cot cu fantezia. Existau chelneriţe care noap¬tea scriau romane, devenind celebre. Muncitorii luau cu împrumut casete video şi se îndrăgosteau de reginele goale din filme. Cei bogaţi se împodobeau cu bijuterii false, iar cei săraci îşi ofereau câte un diamant minuscul. Prinţesele veritabile se avântau pe Champs Elysees îmbrăcate în zdrenţe decolorate cu mare artă.
Ah, cât ar fi vrut să fie fiinţă umană. La urma urmelor, el ce era? Iar ceilalţi cum arătau? Cei cărora nu voia să le audă vocea. Nu făceau parte din Prima Generaţie, de asta era sigur. Celor din Prima Generaţie nu le era deloc cu putinţă să ia contact prin telepatie. Dar ce naiba însemna Prima Generaţie? Nici asta nu-şi amintea! îl cuprinse o mică panică. Nu te mai gândi la aşa ceva. Scria poezii într-un caiet, poezii moderne, simple, dar al căror stil i se părea cumva cunoscut.
Se muta fără încetare din Europa în Asia Mică, uneori mergând, alteori ridicându-se în aer şi dorind să aterizeze într-un anume loc. Cei care ar fi vrut să i se amestece în viaţă sucombau farmecului său, iar ziua se ascundea în locuri întunecate fără să îşi ia prea multe precauţii. La urma urmelor, soarele nu-l mai putea distruge. Dar în lumina zilei nu putea face nimic. I se închideau ochii ime¬diat ce se vedea lumina zilei. Voci, toate vocile acelea, cei¬lalţi băutori de sânge care urlau de durere, apoi nimic. Se trezea seara, gata să îşi reia privitul la stele, veşnic aşezate în aceleaşi formaţii.
Până la urmă, prinse curajul de-a reînnoi experienţele de zbor. O dată, la Istanbul, se ridică drept în sus, urcând ca un balon peste acoperişuri. Făcea tumbe, râdea în ho¬hote, apoi îşi alese drept destinaţie Viena, unde ajunse înainte de sosirea zorilor. Nu-l văzuse nimeni. Se mişca mult prea repede ca să fie măcar întrezărit. Pe de altă parte, nu se apuca de astfel de experienţe dacă risca să fie văzut.
Mai avea o calitate interesantă. Putea călători doar cu spiritul, lăsându-şi corpul în urmă. Bun, nu era chiar o călătorie de-adevăratelea. Era ca şi cum ar fi putut să vadă la distanţă, de parcă s-ar fi uitat la lucruri de departe, întins liniştit, se gândea de pildă la un loc anume, îndepărtat, pe care voia să-l vadă, şi brusc era chiar acolo. E drept că existau şi muritori care puteau face asta, ori în vis, ori când erau treji, dar numai după ce se concentrau cu mare grijă. Uneori trecea pe lângă corpurile lor ador¬mite şi-şi dădea seama că spiritul lor călătorea. Dar de văzut acele suflete, nu le vedea niciodată. Nu vedea nici fantome sau vreun soi de spirite, de altfel....
Dar ştia de existenţa lor. Existau în mod obligatoriu.
Îşi amintea vag că, pe când era muritor, preoţii de la templu îi dăduseră să bea o poţiune foarte puternică graţie căreia făcuse o călătorie de acelaşi gen, ieşise din corpul lui şi urcase spre firmament. Apoi preoţii îl che¬maseră înapoi. El nu voise să revină. Se găsea printre cei dragi care muriseră. Dar ştiuse că era obligat să se întoarcă. Asta se aştepta de la el.
Era adevărat, fusese fiinţă umană. Categoric. Îşi amintea încă ce senzaţie îi dăduse sudoarea de pe pieptul gol când se întinsese în camera aceea plină de praf, iar preoţii îi aduseseră poţiunea. Îi fusese frică. Dar pe atunci era obligatoriu pentru toţi să treacă prin experienţa asta.
Poate era mai bine că acum era ce era, ca să fie în stare să zboare cu corp cu tot.
Faptul că nu ştia, că nu şi amintea, că nu înţelegea de ce acum putea face astfel de lucruri şi de ce se hrănea doar cu sânge uman îl tortura profund.
La Paris se ducea să vadă filmele cu "vampiri", întrebându-se ce era adevărat din ele şi ce era fals. Tot felul de lucruri i se păreau familiare, dar multe altele erau stupide. Lestat se inspirase pentru costumaţie din filmele astea vechi, în alb şi negru. Majoritatea "creaturilor întu¬nericului" purtau acelaşi costum: pelerina neagră, cămaşa albă cu plastron, superbul frac negru, pantalonii negri.
Ce prostie, dar filmele acelea îl consolau. La urma urmelor, era vorba de băutori de sânge, care se purtau fru¬mos, care iubeau poezia şi care sugeau sângele muritori¬lor.
Îşi cumpărase toate benzile desenate despre vampiri şi tăiase din reviste pozele unor frumoşi băutori de sânge, ca Vampirul Lestat. Poate că ar trebui să încerce şi el un costum din acelea; asta l-ar consola. I-ar da impresia că face parte dintr-un grup, chiar dacă ar fi unul fictiv.
La Londra, intrând după miezul nopţii într-un maga¬zin cufundat în întuneric, îşi găsise costumul de vampir. Haină, pantaloni, pantofi de lac, o cămaşă apretată ca o foaie de papirus, o cravată albă. Ah, da, şi o superbă pele¬rină neagră de catifea, cu căptuşeală de satin alb; îi atârna până la podea.
Se răsucise cu graţie în faţa oglinzii. Ce l-ar fi invidiat Vampirul Lestat! Şi când te gândeşti că el, Khayman, nu era un muritor deghizat în vampir pe scenă; el era verita¬bil, îşi pieptănase părul negru pentru prima oară. Găsise parfumuri şi unguente în vitrinele de sticlă şi se aranjase cum se cerea pentru o seară excepţională în oraş. Desco¬perise undeva câteva inele şi butoni de aur.
Ei, da, acum arăta bine, cum fusese cândva în alte veşminte. Şi deodată, cei de pe străzile Londrei îl adorau! Făcuse deci ceea ce trebuia. Îl urmau peste tot în plimbările sale iar el zâmbea şi saluta pe toată lumea şi le făcea şi cu ochiul din când în când. Chiar când ucidea era mai plăcut. Victima rămânea vrăjită, ca şi cum recunoştea spectrul care o ataca, ca şi cum înţelegea. Se apleca, aşa cum făcea Vampirul Lestat în filmele de la televizor şi bea mai întâi cu blândeţe din artera de la gât, înainte de a-şi face victima bucăţele.
Desigur că toate astea nu erau decât o glumă. O mascaradă banală, care n-avea nimic de-a face cu existenţa reală a unui băutor de sânge, cu groaznicul secret de care îşi aducea vag aminte din când în când şi pe care se grăbea să-l uite din nou. Oricum, pentru moment era amuzant să fie "cineva" sau "ceva".
Într-adevăr, momentul era splendid. Iar el nu avea nimic altceva decât momentul. La urma urmelor, şi perioada aceasta avea să-i iasă din minte, nu-i aşa? Nopţile astea, cu toate amănuntele atât de clare acum, se vor volatiliza; iar într-un viitor, poate mai complex şi mai ostil, se va trezi din nou fără să îşi mai aducă aminte de altceva, în afară de propriul nume.
Se întorsese în fine acasă, la Atena.
Rătăcea prin muzeu noaptea, cu un muc de lumânare în mână, se uita la plăcile de mormânt pe care erau sculp¬tate siluete ce îl făceau să plângă. Femeia moartă era aşe¬zată ― morţii aveau întotdeauna această poziţie ― şi întindea braţele spre copilul lăsat în urmă, în braţele bărbatului. Îi reveneau în minte nume, de parcă-l atin¬geau nişte liliecii. Pleacă în Egipt; acolo o să-ţi aminteşti. Dar nu se putea hotărî. Era prea curând pentru a dori din nou nebunia şi uitarea. La Atena se simţea în siguranţă, rătăcind prin vechiul cimitir de lângă Acropole, unde nu mai era nici o stelă pe morminte; nu-i păsa de zgomotul circulaţiei din apropiere, pământul era superb aici. Şi aparţinea încă morţilor.
Îşi procurase o garderobă întreagă de vampir. Îşi cumpărase până şi un coşciug, dar nu-i plăcea să se bage înăuntru. Mai întâi, pentru ca nu avea forma trupului omenesc coşciugul ăsta, apoi, pentru că pe capac nu era nici o faţă sculptată şi nici inscripţii care să ghideze sufle¬tul celui mort. Nu era cuviincios. Asta era mai degrabă un soi de cufăr pentru bijuterii, după părerea lui. Dar pentru că era vampir, se gândea el, e mai bine să-l aibă, măcar de haz. Muritorii care erau invitaţi acasă îl adorau. Le servea vin roşu ca sângele în pahare de cristal. Le recita "Balada bătrânului marinar" sau le cânta cântece în limbi ciudate, necunoscute lor, pe care le adorau, de asemenea. Uneori le citea propriile lui poezii. Ce muritori simpatici! Coşciugul servea de banchetă de şezut în apartamentul în care nu mai era nici o altă mobilă.
Încetul cu-ncetul, cântecele cântăreţului american, care-şi zicea Vampirul Lestat, începuseră să-l tulbure. Nu-l mai distrau. Nici filmele vechi nu-l mai distrau. Iar Vampirul Lestat chiar îl deranja. Ce băutor de sânge şi-ar permite să viseze acte de puritate şi de curaj? Şi pe urmă, tonul cântecelor era atât de tragic.
Băutor de sânge... Uneori, când se trezea, singur pe podeaua apartamentului încins şi neaerisit, o dată cu ulti¬mele licăriri ale zilei încă vizibile prin perdelele de la ferestre, simţea cum părăseşte un vis apăsător, în care nu se auzeau decât gemete şi scâncete de durere. Într-un pei¬saj nocturn fantomatic, urmărise două femei cu părul roşu care suferiseră o nemaipomenită nedreptate, două superbe gemene pe care încerca în zadar să le ajungă din urmă. După ce soldaţii îi tăiseră limba, roşcata din vis le-o smulsese din mâini şi o înghiţise. Curajul ei îi uimise...
Ah, nu te mai uita la aşa ceva!
Îl dureau obrajii, de parcă plânsese şi el, de parcă avu¬sese senzaţia de suferinţă. Fără grabă, redevenea calm. Uită-te la lampă. Uită-te la florile galbene. Nimic altceva în jur. Doar Atena, cu kilometrii ei de străzi pe care se-nşiruiau clădiri identice, ornamentate cu stucaturi, apoi imensul templu în ruină de pe deal, dominând totul, în ciuda aerului îmbâcsit. Seară. Ora divină la care toată lumea se grăbea, ieşeau cu miile de la lucru, se înghesuiau pe scările rulante, coborau la metrou. Piaţa Syntagma era plină de leneşii băutori de vin sau de uzo, suferind din cauza căldurii persistente chiar şi seara. Acolo erau şi chioşcurile care vindeau reviste şi ziare venite din lumea întreagă.
Încetă să mai asculte muzica Vampirului Lestat. Nu se mai ducea prin barurile americane unde se auzeau cânte-cele lui. Când se-ntâlnea cu vreun student care purta la brâu un mic casetofon portabil, se-ndepărta de el.
Apoi, într-o seară, în inima pieţii Plaka, printre lumi¬nile şi zgomotele de la restaurante, văzu câţiva băutori de sânge care se grăbeau prin mulţime. I se opri inima în piept. Singurătatea şi frica îl copleşeau. Rămase paralizat. Apoi se luă după ei pe străzile abrupte, intrând si ieşind din diverse săli de dans, unde urlau megafoanele. Îi studie cu atenţie cum se strecurau în graba lor printre turişti, fără să-i simtă.
Doi bărbaţi şi o femeie în costume uşoare de mătase neagră. Femeia avea în picioare sandale incomode cu toc înalt. Purtau ochelari cu oglindă, argintii; şopteau între ei, apoi izbucneau în râsete ascuţite; plini de bijuterii şi par¬fumaţi, îşi exhibau strălucirea supranaturală a tenului şi a pletelor.
Cu excepţia acestor amănunte neînsemnate, erau foarte deosebiţi de el. Corpul lor nu părea să fie prea dur, nici nu aveau pielea aşa de albă. Erau făcuţi încă din foarte multe ţesuturi umane, erau nişte cadavre animate încă. Un roz înşelător şi fără nici o putere. Şi ce mare nevoie aveau de sânge. Chiar în momentul acela sufereau cumplit, îi tortura setea de sânge. Probabil că asta le era soarta în fiece noapte. Căci sângele trebuia să îşi continue lucrul asupra tuturor ţesuturilor acelora moi. Nu doar să le însufleţească, dar să le şi transforme în altceva, printr-un proces foarte lent.
În ce-l privea, ţesuturile lui se transformaseră de multă vreme. Nu mai avea nici urmă de ţesut omenesc. Deşi pofta de sânge îi rămăsese, nu mai avea nevoie de el pentru marea schimbare. Îşi dădu seama că pe el sângele doar îl înviora, îi sporea capacităţile telepatice, darul zbo¬rului sau puterea de a călători în afara corpului, ori acea forţă fizică prodigioasă. Ah, acum înţelegea! Devenise o gazdă perfectă pentru această energie fără nume care îi transforma pe toţi.
Da, exact aşa era. Ei erau cu mult mai tineri, asta era. Ei de-abia îşi începuseră călătoria spre nemurirea vampi¬rică. Oare nu-şi amintea şi el...? Ei bine, nu prea îşi amin¬tea, dar ştia că erau novici, poate n-aveau nici măcar o sută sau două de ani! Era vârsta cea mai primejdioasă, când puteau cădea pradă nebuniei, dacă nu cumva erau distruşi de alţii mai puternici, dacă nu erau ferecaţi în cripte sau arşi, sau ceva de genul acesta. Foarte mulţi nu treceau de vârsta asta. Dar el de când exista oare, el care era din Prima Generaţie? Doar la gândul acesta şi i se făcea ameţeală!
Se opri lângă zidul văruit al unei grădini, întinse mâna în sus şi apucă o creangă, frunzele răcoroase îi atinseră faţa. Brusc, se simţi invadat de un val de tristeţe, o tristeţe mult mai teribilă decât frica. Apoi auzi pe cineva ţipând, nu în jur, ci în capul lui. Cine era? Stop! Ei bine, el nu avea de gând să le facă vreun rău copiilor ăstora fragili! Nu, ar fi dorit doar să-i cunoască, să-i îmbrăţişeze. La urma urmelor, suntem din aceeaşi familie, băutori de sânge, şi voi, şi eu!
Dar pe măsură ce se apropia, tot transmiţându-le în tăcere salutul lui exuberant, îi văzu întorcându-se spre el şi privindu-l cu feţe îngrozite. O luară la goană. Coborîră pe nişte străduţe întortochiate de pe coasta dealului, se îndepărtară de piaţa Plaka, nimic din ce le-ar fi spus, nimic din ce-ar fi făcut nu-i putea opri.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 7:54 pm

Rămase pe loc, tăcut, îndurerat cum nu mai fusese niciodată. Apoi se întâmplă ceva ciudat şi teribil. Se luă după ei până îi văzu din nou. Se înfuriase, se înfuriase foarte tare. Să fiţi blestemaţi Să fiţi pedepsiţi că m-aţi făcut să sufăr! Brusc, simţi cum porneşte ceva din el, chiar din frunte, avu un fel de spasm îngheţat chiar sub osul frunţii. Instantaneu, această rază, ca o limbă invizibilă, îl izbi pe cel din urmă dintre cei trei, pe femeie, iar corpul ei izbuc¬ni în flăcări.
Rămase stupefiat. Totuşi, înţelegea ce se-ntâmplase. O pătrunsese cu o energie direcţionată precis. Produsese o scânteie în sângele ei puternic, sânge combustibil, ca şi al lui, iar scânteia se propagase în tot corpul prin circuitul sangvin. Mergând până la măduva spinării, făcuse ca între¬gul trup să explodeze. În câteva secunde încetase să mai existe.
Doamne! El făcuse asta! îndurerat şi terorizat, rămase uitându-se la hainele fără conţinut, nearse, dar înnegrite şi pătate de o materie vîscoasă. Rămăsese doar nişte păr pe pietre, dar şi acela ardea cu un fum gros.
Poate că îl înşelau ochii. Dar nu, era clar că el o făcuse. Simţise ce face. Iar ei îi fusese îngrozitor de frică!
Şocat, se reîntoarse în tăcere acasă. Ştia că nu mai folosise forţa asta niciodată, că nici nu fusese conştient că o are. O avea oare numai de puţină vreme, datorită metamorfozei de secole, care-i uscase total celulele, care-l făcuseră la fel de alb şi de tare ca alveolele unui cuib de viespi?
Singur în apartament, cu beţişoare de tămâie şi luminări aprinse spre consolare, îşi pătrunse iar mâna cu lama de cuţit, să vadă cum ţâşneşte sângele. Era gros şi fierbinte, se făcuse o baltă strălucitoare pe masă la lumina lămpii, de parcă era ceva viu. De fapt, chiar era!
Se studie apoi în oglindă, îşi dădu seama că, după atâtea săptămâni de vânătoare încăpăţânată şi de hrană impusă, tenul lui părea bronzat. Obrajii aveau o nuanţă gălbuie, buzele păreau roz. Cu toate astea, era ca o piele de şarpe abandonată între pietre: era mort, uşor şi tare, doar că prin el circula fără încetare sânge. Sânge bleste¬mat. Dar creierul, ah, creierul, cum arăta oare acum? Era translucid, ca o bulă de cristal prin care se vedeau vinişoa¬rele de sânge mergând prin toate compartimentele? Pute¬rea acolo rezida, nu-i aşa, puterea şi arma lui invizibilă.
Plecând din nou, îşi exersa această nouă descoperire pe animale, mai cu seamă pe pisici, pe care, nu ştia din ce motiv, nu putea să le sufere ― erau nişte creaturi ale rău¬lui ― şi pe şobolani, de care toţi oamenii sunt dezgustaţi. Nu se mai producea acelaşi fenomen. Le omora cu raza aceea ca o limbă invizibilă de energie, dar nu luau foc. Le crăpa inimile şi creierul, dar sângele lor nu era combusti¬bil. Aşa că nu ardeau.
Era fascinat, dar, în acelaşi timp, oripilat de expe¬rienţele astea. "Ce superb subiect de studiu aş putea fi!" murmură el, cu ochii brusc plini de lacrimi. Mantalele, cravatele albe, filmele cu vampiri, ce puteau însemna toate astea pentru el? El cine era, în definitiv? Era bufonul zeilor, un vagabond etern, care nu-şi amintea decât de diverse momente ale veşniciei? Apoi văzu într-o vitrină un afiş enorm reprezentându-l pe Vampirul Lestat, care parcă râdea de el; se întoarse imediat pe călcîie, dar o rază de energie distrusese deja vitrina.
Ah, ce frumos, ce frumos! Daţi-mi pădurea, stelele. În noaptea aceea se ridicase fără zgomot deasupra pământu-lui şi zburase până la Delphi. Coborând pe iarba umedă, porni pe jos spre locul unde fusese cândva oracolul, spre ruinele templului.
Dar nu se putea decide să părăsească Atena. Trebuia să-i găsească pe cei doi băutori de sânge, să le explice că îi părea rău, că nu va mai folosi niciodată, niciodată puterea aceea împotriva lor. Avea nevoie de un răspuns de-al lor! Trebuia să rămână cu el! Era hotărât.
În noaptea următoare, încă de la trezire încercă să le capteze vocile. După vreo oră îi auzi ridicându-se din mor¬mintele lor. Adăpostul le era într-o casă din piaţa Plaka, la parterul căreia se afla un restaurant zgomotos, plin de fum. Ei dormeau în pivniţele de acolo peste zi, îşi dădu el seama, iar noaptea se ridicau să se uite la muritorii care ve¬neau la restaurant să cânte şi să danseze. Restaurantul se numea Lamia, vechiul cuvânt grec care însemna vampir, chitarele electrice intonau muzică veche grecească, tinerii bărbaţi dansau între ei, mişcându-şi şoldurile seducător, ca femeile, iar vinul curgea. Pe pereţi se găseau fotografii din vechile filme cu vampiri ― Bela Lugosi interpretându-l pe Dracula, palida Gloria Holden în rolul fiicei lui ― dar şi afişe recente reprezentând un blond cu ochii albaştri, Vampirul Lestat.
Deci aveau şi ei simţul umorului, îşi zise el. Dar cei doi vampiri, înnebuniţi de durere şi de frică, stăteau împreună cu ochii aţintiţi la intrare în clipa în care îşi făcu el apariţia. Cât de neajutoraţi păreau!
Nu se mişcară când apăru în uşă, cu spatele la strada luminată puternic. Oare ce le trecu prin minte văzându-i mantia lungă? Că era un monstru coborât de pe afişele lor, doar ca să le aducă moartea când aproape nimic pe lume n-o putea face?
Vin spre voi în pace. Nu doresc decât să vă vorbesc. Nimic nu mă va mai mânia. Vin spre voi..cu dragoste.
Perechea părea transformată în stană de piatră. Apoi brusc, unul din cei doi se ridică de la masă, şi amândoi scoaseră brusc nişte ţipete infernale. Focul îl orbi, cum îi orbi şi pe muritorii din jur, care se repeziră ca nebunii să iasă din încăpere în stradă. Cei doi băutori de sânge erau în flăcări, mureau, parcă făceau un dans macabru, mişcând braţele şi picioarele. Toată casa luase foc, bârnele scoteau fum, sticlele explodau, scântei portocalii se ridicau până la cerul plumburiu.
El făcuse asta? El aducea moartea celorlalţi, cu sau fără intenţie?
Lacrimi de sânge îi ţâşniră din ochi, curgându-i pe cămaşa albă apretată. Ridică un braţ pentru a-şi proteja faţa cu mantia. Era un gest de respect faţă de oroarea care se petrecuse sub ochii lui, faţă de suferinţa altor băutori de sânge.
Nu, nu putuse să o facă el. Se lăsă împins şi dat la o parte de muritorii din jur. Vaierul sirenelor pompierilor îi spărgea urechile. Clipi din ochi, încercând să vadă ceva, în ciuda farurilor giratorii orbitoare.
Apoi avu un moment de înţelegere bruscă: nu el era acela care făcuse asta. Pentru că văzuse fiinţa care o făcuse! Era acolo. O siluetă învăluită într-o mantie cenuşie de stofă, aproape invizibilă pe fondul unei străduţe întunecate, îl privea cu insistenţă.
În clipa în care li se întâlni privirea, ea îi pronunţă încet numele:
― Khayman, ah, Khayman al meu!
Lui i se goli total mintea. Nu mai era nimic în ea. Ca şi cum ar fi fost pătruns de o lumină albă, orbitoare, care mistuise cu focul ei toate amănuntele. Timp de o clipă rămase senin, fără să mai simtă nimic. Nu mai auzea nici zgomotul celor care se ocupau de foc, nu mai simţea nici îmbrâncelile celor care fugeau.
Rămase cu ochii fixaţi la această siluetă, la această creatură splendidă şi delicată cum fusese întotdeauna. Îl cuprinse o insuportabilă groază. Îi revenea totul în minte, tot ceea ce văzuse, ce fusese şi ce ştiuse vreodată.
Secolele i se deschideau în faţă. Mileniile se întindeau la nesfârşit, ducându-se înapoi, tot înapoi, până la începu¬tul începutului. Prima Generaţie. Acum îşi dădea seama de tot. Tremura. Plângea. Apoi se auzi exclamând cu mânia unei acuzaţii:
― Tu!
Deodată, fu străbătut de un fulger instantaneu, simţindu-i întreaga forţă. Căldura aceea îl izbi drept în piept şi-l dădu cu câţiva paşi înapoi.
Pe toţi zeii, vrei să mă distrugi şi pe mine! Dar ea nu-i putea auzi gândul! Se simţi azvârlit până la zidul văruit. Simţi că îl durea capul înfiorător.
Dar continua să vadă, să simtă, să gândească! Iar inima îi bătea la fel de regulat ca înainte. Nu luase foc!
Apoi, concentrându-şi instantaneu forţa, îi răspunse acestei energii invizibile cu o rază proprie, de o extremă violenţă.
― Iar vrei să-mi faci rău, Maiestate! strigă el în limba străveche.
Cât de umană îi suna vocea!
Degeaba însă. Străduţa era goală. Ea dispăruse.
Sau mai bine zis îşi luase zborul, ridicându-se drept în sus, cum făcuse şi el adesea, dar atât de iute, că nici un ochi n-o putea vedea. Dar el o simţise bătând în retragere. Se uită în sus şi o văzu fără efort ― nu mai era decât o trăsătură de creion mişcându-se printre fâsiile de nori albi-cioşi către apus.
Zgomotele din jur îl readuseră la realitate: se auzeau sirene, voci, trosnetul casei care ardea, structura de lemne care cădea. Micuţa stradă era plină de lume; în celelalte restaurante muzica nici nu se oprise. Se retrase, plecă din piaţă, plângând, aruncând o ultimă privire locului unde se adăpostiseră băutorii de sânge acum morţi. Ah, trecuseră atâtea mii de ani, nici nu-i putea număra, şi se purta ace¬laşi război.


ORE în şir rătăci pe străduţe dosnice şi întunecate.
Atena se calma. Oamenii dormeau dincolo de pereţii de lemn. Pavajele erau lucioase de la rouă care cădea ca o ploicică. Istoria i se ghemuia în spate ca o imensă cochilie de melc, îl înfunda în pământ cu greutatea ei de nedescris.
Urcă, în fine, pe un deal şi intră într-un restaurant răcoros şi elegant dintr-un hotel făcut numai din oţel şi sticlă. Totul era în alb şi negru, cum era şi el, până şi sala de dans avea pardoseala în carouri albe şi negre, mesele erau negre, iar banchetele erau îmbrăcate în piele neagră.
Fără să se facă observat, se aşeză pe o banchetă, în penumbră şi-şi dădu frâu liber lacrimilor. Plânse ca un prost, cu capul culcat pe braţ.
Nu îl cuprinse nebunia; nici nu-l învălui uitarea. Se plimba prin secole, revizitând locurile pe care le cunoscuse pe vremea când nu-şi amintea de nimic. Plânse pentru toţi cei pe care-i cunoscuse şi-i iubise.
Ceea ce îl făcea să sufere mai presus de orice era simţământul sufocant al începutului, al adevăratului început, care avusese loc chiar înainte de acea zi de demult când stătuse întins în casa lui de lângă Nil la ora siestei de prânz, ştiind că seara trebuia să se prezinte la palat.
Adevăratul început se produsese cu un an înaintea acestui moment, atunci când regele său îi poruncise: "De n-aş avea respectul pe care-l am pentru regina mea, eu însumi m-aş bucura de aceste două femei. Aş demonstra că nu sunt vrăjitoare temute. Tu ai s-o faci în locul meu."
Retrăia acel moment; stinghereala care îi cuprinsese pe toţi curtenii adunaţi să privească; bărbaţi şi femei cu ochi negri, îmbrăcaţi în cele mai fine fustanele de in, cu peruci elaborate, unii pitindu-se după coloanele sculp¬tate, alţii apropiindu-se mândri de tron. Gemenele roşcate erau în faţa lui, superbele lui prizoniere, de care se îndrăgostise în timpul captivităţii lor. Nu pot s-o fac. Dar o făcuse. Sub ochii curtenilor, ai regelui şi ai reginei, îşi pusese în jurul gâtului marele colan de aur al regelui, ca să-l reprezinte pe rege. Coborâse treptele podiumului, urmărit de privirea gemenelor, şi le necinstise, una după alta.
Nu era cu putinţă să mai simtă durerea asta.
S-ar fi târât să se ascundă în miezul pământului de-ar fi avut puterea. Ce fericit fusese fără memorie, ar fi dorit să uite totul iar. Să se ducă la Delphi, să rătăcească prin iarba parfumată. Să culeagă floricele sălbatice. Ah, s-or deschide oare pentru el, cum se deschideau la soare, dacă le ţinea la lumina lămpii?
Apoi îşi dădu seama că nu mai voia să uite. Se schim¬base ceva; ceva transformase momentul acesta în ceva cu totul special. Ea se ridicase din somn! O văzuse cu pro¬priii lui ochi pe o stradă în Atena! Trecutul şi prezentul se confundau.
Stăpânindu-şi lacrimile, se sprijini de spătar, ascultă, se gândi.
În faţa lui se zvârcoleau perechile, dansând pe pardoseala ca o tablă de şah. Femeile îi zâmbeau. Le părea oare un frumos Pierrot de porţelan cu faţa lui albă şi cu obrajii mânjiţi de pete roşii? Ridică ochii spre imensul ecran de televiziune care era instalat pe un perete, la înălţime. Gândurile îi deveneau la fel de pătrunzătoare ca puterea emanată de trup.
Acum era luna octombrie, dintr-un an de pe la sfârşi-tul secolului al douăzecilea după naşterea lui Hristos. Doar cu vreo câteva nopţi mai înainte le văzuse pe gemene într-un vis! Nu, nu putea da înapoi. Pentru el adevărata suferinţă de-abia începea, dar nu mai conta. Era mai viu decât oricând.
Îşi şterse faţa lent cu o batistă mică de pânză. Îşi spălă degetele în paharul de vin din faţă, ca şi cum şi le-ar fi binecuvântat. Când ridică ochii din nou, pe ecran era Vampirul Lestat, cântând o melodie cu intonaţii tragice.
Demon cu ochi albaştri, cu părul blond fluturându-i în jurul capului, cu braţe zdravene, cu torsul de bărbat tânăr. Se mişca în ritmul acela sincopat cu eleganţă, avea buze seducătoare, iar vocea exprima, cu îngrijite modulaţii, toată tristeţea cântecului.
Iar tu îmi vorbeai tot timpul acesta, nu-i aşa? Mă che¬mai! Îi repetai numele!
Imaginea video părea că i se uită drept în ochi, că-i răspunde, că numai pentru el cântă, când era clar că nici nu-l vedea. Cei Ce Trebuie Păziţi! Regele şi regina mea. Ascultă de data asta cu atenţie fiece silabă articulată cu grijă, pe deasupra sunetului alămurilor şi tobelor.
Doar când imaginea şi sunetul se stinseră, se ridică şi părăsi restaurantul, merse ca un orb pe coridoarele răco¬roase de marmură ale hotelului şi ieşi în întunericul de-afară.
Îl chemau vocile, voci ale băutorilor de sânge din lumea întreagă, transmiţând semnalul. Voci care existaseră dintotdeauna. Vorbeau de necesitatea de a se aduna pentru a preveni oribilul dezastru. Mama cutreieră lumea. Vorbeau şi de visul cu gemenele, pe care nu-l înţe¬legeau. Iar el fusese orb şi surd la toate astea!
"Sunt atâtea lucruri pe care nici tu nu le înţelegi, Lestat", şopti el.
Se urcă pe un promontoriu şi privi spre Oraşul Sfânt cu templele sale din depărtare, ruine de marmură lucind în lumina slabă a stelelor.
"Fii blestemată, regina mea! şopti. Iadul să te înghită pentru ce ne-ai făcut la toţi!"
Condamnaţi la veşnicie, umblând încă pe pământ până şi în secolul acesta al oţelului şi al benzinei, al zgomotoa¬selor simfonii de sunete electronice şi a liniştii circuitelor integrate ale calculatoarelor.
Brusc îşi aminti de un alt blestem, cu mult mai înfiorător decât al lui. Fusese rostit la un an după groazni¬cul moment al violului celor două fete, fusese blestemul urlat în curtea palatului într-o noapte cu stele la fel de îndepărtate şi indiferente ca şi acum.
"Iau toate spiritele de martori, căci ele cunosc viitorul, ― atât ceea ce va fi cât şi ce voi fi eu: Eşti regina damnaţi¬lor şi asta vei fi în vecii vecilor! Ai destinul de a face numai rău. Dar în ceasul în care vei ajunge la apogeul puterilor tale, eu te voi învinge. Uită-te bine la mine, căci eu te voi răsturna!"
De câte ori, în primele secole, îşi adusese aminte oare de blestemul acela? în câte locuri, prin deşert şi prin munţi şi prin văile fertile ale nurilor, le căutase pe cele două surori cu părul roşu? Printre beduini, care le adăpostiseră cândva, printre vânătorii care încă mai purtau piei de animale, printre locuitorii oraşului Ierihon, cel mai vechi oraş din lume! Deveniseră încă de pe atunci o legendă.
Apoi fusese atins de binecuvântata nebunie; îşi pier¬duse complet memoria, nu mai purta ranchiună nimănui, nu mai simţea nici o suferinţă. Era Khayman şi nu resimţea decât dragoste pentru tot ce era în jurul lui, era o fiinţă care înţelegea sensul bucuriei.
Venise oare ceasul răzbunării? Să fi rezistat şi geme¬nele cumva prin secole, ca şi el? îi revenise oare memoria tocmai în vederea acestui moment?
Ah, gândul minunat, copleşitor, că a sosit ora reîntâlni-rii celor din Prima Generaţie, că a bătut ceasul victoriei lor.
Apoi, cu un zâmbet amar, se gândi la setea de glorie, atât de omenească, a Vampirului Lestat. Da, frate, iartă-mi dispreţul! Şi eu tind spre glorie, şi eu aspir să fiu bun. S-ar părea însă că pentru noi nu se află nici iertare, nici viitor. Nu ne aşteaptă decât ceea ce văd acum, când privesc ruinele seculare: naştere şi moarte, şi suferinţe neînchipuite pentru noi toţi.
Mai aruncă o ultimă privire oraşului cuprins de somn, oraşului modern, urât şi ros de griji, unde fusese atât de fericit, printre nenumăratele morminte străvechi.
Apoi urcă drept în sus şi în câteva secunde fu deasupra norilor. Acum venea punerea la adevărata încercare a darului minunat pe care-l avea, iar sentimentul că avea un ţel îl umplea de bucurie, oricât de înşelător ar fi fost acesta. O luă spre apus, către Vampirul Lestat, către vocile care îl implorau să le explice visul cu gemenele. O luă spre apus, tot aşa cum făcuse ea cu puţin înainte.
Mantia i se umflă ca nişte aripi, aerul plăcut, răcoros, îl învălui, iar el izbucni în râs, de parcă pentru o clipă redevenise fericitul uituc de mai înainte.




Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 7:55 pm

6

ISTORIA LUI JESSE,
A MARII FAMILII
ŞI A ORDINULUI TALAMASCA
Nimic nu împart morţii.
Chiar dacă din morminte
spre noi întind (vă jur,
aşa el) nu inima ţi-o-ntind,
doar hârcile şi le întind,
partea cu care scrutează.

STAN RICE
din "Their Share"
Body of Work (1983)

Acoperă-i chipul; îmi arde privirea; a murit tinără.
JOHN WEBSTER

TALAMASCA
Cercetători ai Paranormalului Suntem cu ochii în patru Şi niciodată absenţi.
Londra Amsterdam Roma

JESSE gemea în somn. Era o femeie cu trăsături delicate, de vreo treizeci şi cinci de ani, cu păr roşu lung şi buclat. Se ghemuise în patul de lemn cu saltea de puf care era atârnat de tavan cu patru lanţuri ruginite.
Undeva în casa aceea mare bătea o pendulă. Trebuie să se scoale. Nu mai erau decât două ore până la concertul lui Lestat. Dar nu putea să le lase pe gemene.
Era un episod nou, care se desfăşura foarte repede, după ce tot visul fusese groaznic de neclar, ca toate cele¬lalte în care-i apăruseră gemenele. Totuşi, înţelesese că gemenele erau din nou în regatul deşertic. Le înconjura o mulţime ameninţătoare. Ele arătau altfel acum, erau foarte palide. Poate că lustrul acela fosforescent era doar o iluzie, dar dădeau impresia că strălucesc în semiîntune¬ric, iar mişcările le erau lente, parcă urmau ritmul unui dans. Oamenii din jur purtau torţe, iar ele se ţineau una de alta; ceva nu era deloc cum trebuia, deloc. Una din ele era acum oarbă.
Avea pleoapele închise, pielea moale fiind ridată şi înfundată în orbite. Da, i se scoseseră ochii. Cealaltă, de ce scoatea oare sunetele acelea groaznice? "Linişteşte-te, nu te mai zbate", spunea cea oarbă, în limba aceea veche pe care o înţelegea întotdeauna în vis. De la cealaltă venea un geamăt oribil, gutural. Nu putea vorbi. I se tăiase limba!
Nu mai vreau să văd nimic, vreau să mă trezesc. Dar soldaţii îşi făceau loc prin mulţime, urma să se întâmple ceva oribil, căci gemenele se potoliră brusc. Soldaţii le luară şi le despărţiră.
Nu le separaţi! Nu vă daţi seama ce înseamnă asta pentru ele? Îndepărtaţi torţele. Nu le daţi foc! Nu le ardeţi părul!
Oarba întindea mâinile după sora ei, strigând-o pe nume: "Mekare!" Mekare, cea fără limbă, care nu putea răspunde, gemea ca un animal rănit.
Mulţimea se dădu la o parte, făcu loc purtătorilor unor brancarde grele, pe care erau aduse două sarcofage imense de piatră. Erau din piatră cioplită şi capacul amin¬tea forma umană, faţa, membrele. Ce făcuseră gemenele ca să merite să fie închise în aceste sarcofage? Nu pot să suport asta, brancardele puse pe pământ, gemenele târâte către ele, capacele ridicate. Nu faceţi una ca asta! Cea oarbă se luptă de parcă ar vedea scena, dar e biruită, e luată pe sus şi pusă îţi sarcofagul de piatră. Mută, terori¬zată, Mekare priveşte, deşi ea însăşi e trasă spre celălalt sarcofag. Nu puneţi capacul sau ţip eu în locul lui Mekare, urlu eu pentru amândouă!
Jesse se ridică cu ochii larg deschişi. Ea ţipase.
Singură în toată casa, fără nimeni care să o audă, ţipase din toate puterile, încă se mai auzea ecoul. Nu se întâmplă nimic; liniştea se reaşternu în jurul ei, doar patul scârţâia uşor, legănându-se pe lanţuri. Se-auzea doar cânte-cul păsărelelor de-afară, din pădurea deasă; şi-avea conştiinţa, în mod ciudat, că pendula bătuse ora şase.
Visul se estompa rapid. Cu disperare, încercă să-l mai păstreze, să revadă unele amănunte care îi scăpaseră, cum erau îmbrăcaţi oamenii aceeia ciudaţi, ce arme purtau, ce chip aveau gemenele. Dar nu rămase decât vraja visului şi o conştiinţă ciudată a celor întâmplate, o dată cu certitudi¬nea că Lestat era legat într-un fel de visele astea.
Încă somnoroasă, întinse mâna după ceas. Nu mai era vreme dacă voia să fie chiar lângă scenă, în marele audito¬riu, la intrarea lui Lestat.
Avu totuşi o ezitare, privind buchetul de trandafiri albi de pe masa de lângă pat. Afară, pe fereastra deschisă, văzu cerul colorat în portocaliu spre sud. Ridică foaia care se găsea lângă flori şi o mai citi o dată.

Draga mea,
Tocmai am primit scrisoarea ta, căci sunt departe de casă şi a durat ceva timp până m-a ajuns din urmă. Înţeleg ce fascinantă ţi se pare fiinţa asta, Lestat. Muzica lui e cântată şi la Rio. Am citit deja cărţile pe care mi le-ai trimis. Cunosc şi cercetările pe care le-ai întreprins în privinţa fiinţei acesteia, pentru Ordinul Talamasca. Cât despre visele cu gemenele, o să vorbim când ne vedem. Au o mare importanţă. Căci şi alţii au avut vise asemănătoare. Te conjur, ba mai mult, îţi ordon să nu te duci la acest concert. Trebuie să rămâi la Sonoma până ce sosesc eu. Plec din Brazilia imediat ce pot.
Aşteaptă-mă. Te iubesc.
Mătuşa ta, Maharet

"Maharet, îmi pare rău", şopti ea. Nu putea concepe să nu se ducă. Şi dacă era cineva pe lume care să o poată înţelege, aceea era Maharet.
Ordinul Talamasca, pentru care lucra de doisprezece ani lungi, n-o să o ierte niciodată pentru nesocotirea ordi¬nelor. Dar Maharet cunoştea motivul, Maharet era moti¬vul. Maharet avea să o ierte.
Ce ameţeală! Coşmarul tot n-o lăsa în pace. Obiectele din cameră nu se mai vedeau bine în întunericul din cameră, dar apusul era atât de limpede, că până şi colinele parcă reflectau lumina. Iar trandafirii păreau aproape fosforescenţi, ca pielea albă a gemenelor din vis.
Trandafiri albi, încercă să îşi aducă aminte ce se spu¬nea despre trandafirii albi. Că se trimit la înmormântări. Doar că Maharet nu intenţionase aşa ceva, nu era cu putinţă.
Întinse mâna după o floare, dar toate petalele se desprinseră brusc. Ce aromă! Le duse la buze şi dintr-o dată îi reveni în minte o scenă dintr-o vară de demult, când o surprinsese pe Maharet într-o cameră luminată doar de lumânări, întinsă pe un pat plin de petale de tran¬dafiri, albe, roz şi galbene, pe care le aduna cu mâinile şi şi le presăra pe faţă şi pe gât.
Chiar văzuse Jesse scena asta? Multe dintre petalele de trandafiri i se amestecaseră în părul bogat, roşu. Exact ca al lui Jesse. Exact ca cel al gemenelor din vis, bogat, ondulat, unele şuviţe părând aurii.
O scenă dintre sutele de mici fragmente de amintire pe care nu le putea pune deloc cap la cap pentru a reconsti¬tui un întreg. Dar nu mai conta ce-şi amintea şi ce nu-şi mai amintea din vara aceea de demult. O aştepta Vampi¬rul Lestat: dacă nu ajungea să capete un răspuns, ajungea oricum la o încheiere, asemănătoare cu încheierea vieţii prin moarte.
Se ridică. Îşi puse jacheta uzată, care-i devenise ca o a doua piele în ultima vreme, peste cămaşa bărbătească deschisă la gât şi peste blugii de toată ziua. Se încălţă cu cizmele de piele uzate. Dădu cu peria prin păr.
Acum trebuia să îşi ia la revedere de la casa asta în care dăduse buzna dimineaţă. Plecarea o făcea să sufere. Dar şi mai tare o făcuse să sufere faptul că venise.


AJUNSESE la marginea poienei în zori şi se minu¬nase în tăcere că, după cincisprezece ani, casa era neschimbată, că era aceeaşi structură neregulată, săpată în buza muntelui, cu acoperişurile şi coloanele teraselor îmbrăcate în zorele albastre. Sus de tot, pe jumătate ascunse în versantul acoperit de iarbă, se vedeau câteva ferestruici care reflectau lumina dimineţii.
Se simţise ca un spion, urcând treptele, cu vechea cheie în mână. După toate aparenţele, nimeni nu mai tre¬cuse pe aici de vreo câteva luni bune. Oriunde te uitai doar praf şi frunze moarte.
Totuşi, pe masă o aşteptau trandafirii în vaza de cristal, iar pe uşă, prins cu o pioneză, găsise un plic conţinând scrisoarea şi cheia cea nouă.
Ore întregi rătăcise de colo până colo prin casă, revizitase camerele, explorase. Nici gând să îşi vadă de oboseală, de faptul că umblase toată noaptea în maşină. Se simţise obligată să ia la rând coridoarele întunecate, să se mişte prin camerele acelea spaţioase şi copleşitoare. Niciodată nu i se păruse în măsura asta c-avea de-a face cu un palat barbar, ale cărui tavane erau făcute din enorme bârne pe care se sprijineau scânduri tăiate grosolan şi ale cărui şemineuri rotunde, de piatră, aveau hornuri enorme, rugi¬nite, deasupra.
Până şi mobilele erau masive, mesele ― din pietre de moară, scaunele şi banchetele nefinisate ― din lemn, încărcate de perne moi, etajerele pentru cărţi, în nişe scobite direct în pereţii nevăruiţi, de lut.
Casa asta avea măreţia unui palat medieval. Diversele obiecte de artă maiaşe, cupele etrusce, statuetele hitite, păreau la ele acasă în decorul dominat de pervazurile late ale ferestrelor şi de podelele de piatră. Era ca o fortăreaţă. Te simţeai în siguranţă înăuntru.
Doar creaţiile lui Maharet aduceau culoare, de parcă şi-ar fi extras-o din copacii şi din cerul de afară. Nu le exa¬gerase deloc frumuseţea în memorie. Peste tot erau atârnate covoare de lână, moi şi groase, în care predomi¬nau motivele de iarbă şi flori sălbatice, de parcă fiecare era pajiştea însăşi. Erau şi nenumărate perne matlasate, făcute din petice, creînd forme ciudate, siluete subţiri şi simboluri curioase. Şi, în fine, enormele cuverturi matlasate agăţate pe pereţi, adevărate tapiserii moderne, cu motive naive, pâraie şi câmpuri, munţi şi păduri, ceruri pe care apăreau în acelaşi timp şi soarele, şi luna, nori magnifici, chiar şi ploaie. Erau impregnate de magia picturii primitive, miliardele de bucăţele de pânză fiind cusute cu grijă una lângă alta pentru a crea amănuntele, de pildă stropii cascadei sau frunza în cădere. Jesse se simţise foarte tulburată revăzându-le.


ÎN JURUL prânzului, cam înfometată şi uşor ameţită după lunga noapte nedormită, îşi făcuse curaj să tragă zăvorul de la uşa din spate, care conducea în camerele secrete, fără ferestre, din inima muntelui. Pierzându-şi răsufletul, alergase pe coridorul săpat în piatră. Îi bătuse puternic inima când găsise neîncuiată uşa bibliotecii şi aprinsese luminile.
Ah, acum cincisprezece ani, petrecuse aici, pur şi sim¬plu, cea mai frumoasă vară din viaţa ei. Toate aventurile minunate pe care le trăise după aceea, vânătoarea de fan¬tome în cadrul Ordinului Talamasca, nu-nsemnau nimic pe lângă vara aceea magică, de neuitat.
Ea şi Maharet se aflau chiar în această bibliotecă, unde duduia un foc în şemineu. Cât de tare o uimiseră şi o încântaseră volumele nenumărate cuprinzând istoria fami¬liei! Era acolo toată spiţa "Marii Familii, cum o numea întotdeauna Maharet, firul de care ne ţinem prin labirin¬tul numit viaţă". Cu câtă dragoste dăduse jos de pe rafturi, pentru Jesse, toate volumele acelea şi deschisese toate cu¬ierele care conţineau vechi pergamente!
În vara aceea Jesse nu reuşise să accepte toate impli¬caţiile celor aflate. Se instalase cu încetul o tulburare în ea, cursul realităţii obişnuite parcă fusese suspendat, ca şi cum papirusurile acoperite de o scriere pe care n-o putea clasifica aparţineau mai degrabă unui vis. Încă de pe vre¬mea aceea Jesse era un arheolog cu experienţă. Făcuse săpături în Egipt şi la Ierihon. Totuşi, nu putuse descifra scrierea aceea ciudată. Pentru numele lui Dumnezeu, de când datau lucrurile acelea?
Ani întregi după aceea încercase să îşi aducă aminte ce alte documente mai văzuse. Într-o dimineaţă, era sigură, intrase în bibliotecă şi descoperise o cameră secretă, în spate, cu uşa deschisă.
Mersese pe un coridor lung, trecuse pe lângă alte camere neluminate. În cele din urmă, descoperise un întrerupător şi se trezise într-o sală imensă, un fel de depozit, plin cu tablete de argilă pe care erau desene minuscule! Nu era nici o îndoială, le ţinuse în mână!
Se mai întâmplase ceva; ceva ce nu avea deloc chef să îşi reamintească. Fusese pe-acolo şi o altă sală? Ce ştia sigur era că dăduse de o scară de metal în spirală, pe care coborâse până la nişte încăperi ce erau săpate direct în pământ. Pe pereţi erau câteva becuri micuţe fixate în vechi fasunguri uşoare de porţelan. Trăsese de câte un lănţişor ca să le aprindă.
Era sigură de asta. Apoi deschisese, în mod sigur, o mare uşă din lemn de sequoia...
Ani întregi după aceea îi trebuise ca să îşi aducă aminte câte ceva, n-avea decât crâmpeie de amintire: o cameră largă, cu tavanul jos, mobilată cu scaune de stejar, o masă şi câteva banchete care păreau să fie făcute din piatră. Şi ce mai era pe-acolo? Ceva ce i se păruse la început nespus de familiar. Iar apoi...
Apoi, în aceeaşi noapte, uitase totul, în afară de scară. Se făcuse brusc ora zece seara, ea de-abia se trezise, şi lângă pat era Maharet în picioare. Maharet se apropiase şi o sărutase. Ce sărut minunat, plin de căldură; îi trimisese un fior prin tot corpul. Maharet îi spusese că o găsiseră afară lângă pârâu, adormită în poiană şi că pe la apusul soarelui o aduseseră în casă.
Lângă pârâu? Câteva luni bune îşi amintise cum ador¬mise acolo. De fapt, amintirea era chiar mai bogată: îşi amintea de pacea şi de calmul pădurii, de cântecul apei trecând peste pietre. Dar de bună seamă că lucrurile nu se întâmplaseră aşa, acum era convinsă.
Nici în ziua de azi, după cincisprezece ani, nu desco¬perise care dintre amintiri erau cele corecte. Acum came¬rele erau încuiate. Până şi volumele îngrijite conţinând istoria familiei se găseau în dosul unor vitrine încuiate, pe care n-avea curajul să le forţeze.
Totuşi, niciodată nu avusese mai multă încredere în ce-şi amintea. Da, tablete de argilă acoperite de desene cuneiforme reprezentând persoane, copaci, animale. Le văzuse, le luase de pe rafturi şi le ridicase la lumina slabă. Scara şi camera care o înspăimântase, mai mult, care o umpluse de groază, da...fuseseră acolo.
Cu toate astea, aici cunoscuse un adevărat rai, mai cu seamă în zilele şi-n serile calde de vară, când stătuse ore în şir de vorbă cu Maharet, când dansase cu Maharet şi cu Mael la lumina lunii. Dată uitării era durerea resimţită după aceea, când încercase să înţeleagă de ce o trimisese Maharet înapoi acasă, la New York, pentru a n-o mai lăsa să revină niciodată în casa asta.

Draga mea,
Adevărul e că ţin prea mult la tine. Viaţa mea ar înghiţi-o total pe-a ta dacă rămânem împreună. Îţi trebuie libertate, Jesse, ca să-ţi faci planurile tale, să îţi realizezi ambiţiile, visurile...

Nu se întorsese ca să scape de vechea tristeţe, ci pen¬tru a cunoaşte din nou, măcar pentru câteva ore, bucuria resimţită în trecut.


LUPTÂNDU-SE cu somnul după-amiază, o luase pe aleea lungă printre strejari. Vechile poteci erau uşor de găsit printre arborii de sequoia. La fel ca şi poiana, încon¬jurată de ferigi şi de trifoi, pe malul abrupt al pârâului ce curgea învolburat printre pietre.
Aici o condusese o dată Maharet printr-un întuneric total, intraseră în apă şi apoi urmaseră o potecă din pie¬tre. Mael le ajunsese din urmă. Maharet îi turnase nişte vin şi cântaseră împreună un cântec pe care Jesse nu fusese în stare să şi-l mai amintească după aceea, deşi, din când în când, se trezea fredonându-i melodia ciudată cu o inex¬plicabilă exactitate, pentru ca apoi, imediat ce devenea conştientă de ce cânta, să nu mai nimerească nici o notă.
Ar fi putut să adoarmă pe malul pârâului, legănată de sunetele dulci venind din pădure, ca în aşa-zisa amintire de ani şi ani în urmă.
Verdele viu al arţarilor te orbea când capta rarele raze de soare. Arborii de sequoia păreau monstruoşi în liniştea aceea neîntreruptă. Ca nişte mamuţi, indiferenţi, ridicându-şi corolele la sute de metri, atingând cerul cu dantelele întunecate ale frunzelor lor.
Şi ştia cât de obositor va fi concertul lui Lestat astă-seară, în urletele admiratorilor. Dar îi era frică să nu reînceapă coşmarul cu gemenele dacă se culca.


PÂNĂ la urmă, se întorsese acasă şi luase trandafirii şi scrisoarea cu ea. Se dusese în vechea ei cameră. Era ora trei. Cine răsucea ceasurile în casa asta, de măsurau în continuare timpul? Visul cu gemenele o pândea. Dar era prea obosită ca să se mai lupte cu somnul. Locul îi părea minunat. Aici nu erau fantome de genul celor cu care avu¬sese de-atâtea ori de a face în munca ei. Doar pace. Se întinsese în vechiul pat atârnat de tavan, peste cuvertura pe care ea însăşi o făcuse în vara aceea cu ajutorul lui Maharet. Şi somnul venise ― şi o dată cu el, visul.


ACUM îi mai rămâneau două ore ca să ajungă la San Francisco, dar trebuia mai întâi să plece din casă, poate iarăşi plângând. Se căută în buzunare. Avea paşaportul, actele, banii, cheile.
Îşi luă poşeta de piele, îi trecu bareta pe umăr, apoi se grăbi prin lungul culoar către scară. Întunericul se lăsa iute, iar când cuprindea pădurea, înăuntru nu se mai vedea nimic.
În holul cel mare de la intrare încă mai pătrundea un pic de soare când ajunse acolo. Prin ferestrele dinspre apus intrau câteva raze lungi în care plutea praful şi ilumi¬nau marea tapiserie de pe perete.
Jesse îşi ţinu respiraţia, uitându-se încă o dată la ea. Era tapiseria ei preferată, din cauza complexităţii, a mări¬mii, întâi dădea impresia că nu era decât o masă de pete întâmplătoare, apoi, încetul cu încetul, se distingea un pei¬saj împădurit. O clipă-l vedeai, apoi nu. Aşa i se întâmplase de o mie de ori şi în vara aceea când, ameţită de atâta vin, se tot plimbase prin faţa ei; ba pierdea desenul, ba îl regăsea: munţii, pădurea, micul sat din valea verde.
"Îmi pare rău, Maharet", şopti ea din nou. Trebuia să plece. Călătoria ei se apropia de sfârşit.
Dar cum întoarse privirea, ceva din cuvertura făcută din petice îi atrase atenţia. Se uită din nou, studie din nou totul. Nu erau acolo nişte siluete pe care nu le mai obser¬vase niciodată? Iar nu mai vedea decât o grămadă de petice cusute unul lângă altul. Apoi, încet, reapăru coasta muntelui, măslinii, în fine acoperişurile caselor din sat, care nu erau decât nişte colibe gălbui împrăştiate prin fun¬dul neted al văii. Dar siluetele? Nu le mai găsea. Dar când întoarse capul din nou le zări iar cu coada ochiului: două femei minuscule cu părul roşu, îmbrăţişate!
Lent, aproape cu prudenţă, se întoarse cu faţa la tapi¬serie, îi stătea inima în loc. Da, acolo. Nu cumva era tot o iluzie?
Traversă camera până ce ajunse chiar lângă peretele cu tapiseria. Întinse mâna şi o atinse. Da, fiecare dintre micile păpuşi de cârpă avea nasturi verzi drept ochi, câte un nas cusut cu grijă şi câte o gură roşie! Iar părul, părul era din fir roşu, căzând în valuri ondulate pe umerii albi.
Se uita la ele fără să-i vină să creadă. Şi totuşi, le avea în faţă, erau chiar gemenele! Cum stătea împietrită în faţa tapiseriei, camera începu să se întunece. Ultimele raze alunecaseră dincolo de orizont. Contururile din tapiserie se estompau sub ochii ei, nu se mai putea descifra nimic.
Ca prin vis, auzi pendula bătând sfertul de oră. Să tele¬foneze la Talamasca. Să vorbească cu David la Londra. Să-i spună măcar o parte din toate astea, măcar ceva... Dar era cu neputinţă, ştia bine asta. Simţi cum i se frânge inima de ciudă că orice i s-ar întâmpla ei în seara asta, cei din Talamasca n-o să cunoască niciodată întreaga poveste.
Se forţă să plece, să încuie uşa în urmă şi să traverseze veranda largă, să pornească pe alee.
Nu reuşea să îşi înţeleagă bine propriile sentimente, de ce era atât de zdruncinată, de ce-i venea să plângă. I se confirmau suspiciunile, se confirma tot ce crezuse că ştie. Cu toate astea, era înspăimântată. De fapt, chiar plângea.
Aşteapt-o pe Maharet.
Dar nu putea face asta. Maharet ar fi vrăjit-o, i-ar fi încurcat toate ideile, ar fi convins-o să lase deoparte tot misterul de dragul ei. Aşa se-ntâmplase şi-n vara aceea de demult. În schimb, Lestat n-avea nimic de ascuns. Vampirul Lestat era principala piesă din acest puzzle. Dacă reuşea să-l vadă şi să-l atingă, avea să aibă o confir¬mare a tuturor suspiciunilor.
Mercedes-ul ei roşu porni de la prima cheie. Împrăştiind pietrişul de pe alee, întoarse maşina şi porni pe drumul îngust, nepavat. Capota era ridicată; chiar dacă ar fi îngheţat până la San Francisco, n-avea importanţă. Adora vântul rece pe obraji, adora viteza.
Drumul se cufundă brusc în bezna pădurii. Nici măcar razele lunii nu pătrundeau prin desiş. Mări viteza. Brusc, tristeţea i se păru şi mai insuportabilă, dar lacrimile nu mai veneau. În curând ajungea la Vampirul Lestat.
Când, în fine, ajunse la drumul de ţară, mări şi mai mult viteza şi se puse pe cântat, dar nici măcar o silabă nu-i ajungea la urechi, din cauza vântului. Era total întuneric când traversă orăşelul Santa Roşa şi o luă pe Autostrada 101, spre sud.
Din largul oceanului venea ceaţa marină. Colinele dinspre est şi vest păreau fantomatice. Totuşi, şoseaua era luminată de panglica neîntreruptă a luminilor din spate ale maşinilor. Nu mai avea răbdare. Încă o oră până la Golden Gate. Dar nu mai era tristă. Toată viaţa ei fusese sigură de ea şi norocul îi surâsese; câteodată chiar îşi pier¬duse răbdarea cu oamenii mai prudenţi pe care-i cunoscuse, în ciuda sentimentului de fatalitate de astă-seară, în ciuda conştiinţei acute că se-ndrepta spre o mare primejdie, avea impresia că şi de data asta steaua ei norocoasă veghea asupra ei. Nu-i era frică în adevăratul sens al cuvântului.


Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 7:56 pm

DE CÂND se născuse, avusese noroc, după părerea ei. La câteva minute numai după accidentul de maşină care o costase viaţa pe tânăra ei mamă însărcinată în luna a şap¬tea, fusese descoperită pe marginea şoselei ― un nou născut expulzat spontan de corpul moartei şi care urla din toţi plămânii la sosirea ambulanţei.
Timp de două săptămâni, cât stătuse la reanimare la spitalul regional, nici nume nu avusese, condamnată ore întregi să n-aibă parte decât de răceala aseptizată a maşi¬nilor; dar infirmierele o îndrăgiseră, îi dăduseră chiar porecla "vrăbiuţa" şi o mângâiau sau îi cântau ori de câte ori puteau.
Ani după aceea îi scriseră, trimiţându-i pozele pe care i le făcuseră, povestindu-i mici istorii, lucru care contri¬buise la sentimentul că fusese iubită.
Până la urmă, fusese recunoscută de Maharet, care o identificase drept unica supravieţuitoare a familiei Reeves din Carolina de Sud; o luase cu ea la New York şi o pla¬sase în familia unor veri de departe, care aveau alt nume şi care veneau din altă regiune. Astfel, Jesse crescuse într-un apartament somptuos care se întindea pe două etaje, într-o clădire de pe bulevardul Lexington, cu Maria şi Matthew Godwin drept părinţi, care-i oferiseră nu numai dragostea lor, dar şi tot ce-şi putea dori. Până la doispre¬zece ani dormise în cameră cu o dădacă englezoaică.
Nu-şi amintea când aflase că mătuşa ei, Maharet, îi oferise o avere, că putea merge la orice universitate şi putea să îşi aleagă orice carieră ar fi dorit. Matthew Godwin era doctor, Maria fusese dansatoare şi profesoară de dans; amândoi erau foarte sinceri în iubirea pentru ea, în dorinţa de a fi împreună. Era fiica lor, fiica pe care şi-o doriseră dintotdeauna; anii scurşi împreună fuseseră feri¬ciţi, bogaţi.
Maharet începuse să-i scrie încă de când de-abia învăţa să citească. Scrisorile ei erau minunate, adesea pline de ilustrate colorate şi de bancnote ciudate venind din ţările pe unde trăia Maharet. Jesse avea un sertar plin de rupii şi de lire italiene înainte de-a împlini şaptesprezece ani. Ce era mai important era că avea o prietenă în Maharet, care-i răspundea la orice rând pe care-l scria cu dragoste şi deosebită atenţie.
Maharet îi indica ce să citească, o încuraja să facă muzică şi să picteze, îi aranja vacanţe de vară în Europa şi, în cele din urmă, înscrierea la Universitatea Columbia, unde Jesse începuse să studieze limbile şi civilizaţiile vechi.
Maharet îi aranja vizite la verii europeni de fiecare Crăciun: în Italia, la familia Scartino, bancheri ce locuiau într-o vilă de lângă Siena; la Paris, la familia Borchardt, ceva mai modestă, unde era primită cu urale de tribul numeros, dar vesel.
În vara când împlinise şaptesprezece ani mersese la Viena să cunoască ramura de ruşi emigraţi din familie, tineri intelectuali şi muzicieni plini de entuziasm pe care îi adorase. Apoi mersese în Anglia, pentru a-i cunoaşte pe cei din ramura engleză a familiei Reeves, veri direcţi ai celor din Carolina de Sud, care părăsiseră Anglia cu secole în urmă.
La optsprezece ani îşi vizitase verii Petralona, greci bogaţi, cu figuri exotice, în vila lor de pe insula Santorini. Aceştia trăiau într-un lux aproape feudal, înconjuraţi de servitori ţărani. La venirea ei, organizaseră, cu spontanei¬tate, o croazieră pe iahtul lor personal, ca s-o plimbe la Istanbul, Alexandria şi în Creta.
Jesse aproape că se-ndrăgostise de tânărul Constantin Petralona. Maharet o anunţase că b căsătorie între ei ar fi bine văzută de toată lumea, dar că ea era cea care hotăra. Jesse îi dăduse un sărut de adio iubitului ei şi luase avio¬nul pentru America, se-ntorsese la universitate ca să pre¬pare prima expediţie de săpături arheologice în Irak.
Dar chiar ocupată la universitate în acei ani, rămăsese foarte apropiată de familie. Toată lumea era foarte drăguţă cu ea. Asta era, de fapt, regula în familie: toţi erau drăguţi cu toţi ceilalţi. Toţi credeau în familie. Vizi¬tele între diferitele ramuri erau monedă curentă; căsătoriile dintre membrii diverselor ramuri creaseră o pânză de relaţii extrem de complicate; fiecare casă familială avea camere veşnic pregătite pentru rudele care-ar fi putut veni în vizită. Arborii genealogici parcă nu se mai termi¬nau, mergând până în trecutul cel mai îndepărtat; se povesteau tot felul de anecdote despre diverşi membri ai familiei morţi de trei sau patru secole. Jesse se simţea legată enorm de toţi oamenii aceştia, oricât de deosebiţi ar fi părut.
La Roma fusese cucerită de verii care o plimbau cu maşinile lor Ferrari la viteze nepermis de mari, cu radiou¬rile date la maximum, iar seara o aduceau acasă, adică într-un adorabil şi vechi palat, unde ţevile erau stricate şi intra ploaia prin acoperiş. Verii evrei din sudul Califor¬niei formau o nemaipomenită echipă de muzicieni, deco¬ratori şi producători care de cincizeci de ani încoace aveau de a face cu cinematograful şi cu toate marile stu-diouri de film. Vechea lor casă dintr-o stradă care dădea în bulevardul Hollywood slujea de adăpost pentru vreo duzină de actori în şomaj. Jesse putea să locuiască în camerele din pod dacă voia; masa se servea la ora şase tuturor celor care locuiau sau treceau pe-acolo.
Dar cine era femeia aceasta, Maharet, care fusese din-totdeauna mentorul ei îndepărtat, dar plin de atenţie, care îi servise de ghid în timpul studiilor, cu scrisorile ei frecvente, pline de sfaturi, ce-i oferise autoritatea la care ea reacţionase atât de rodnic, de care în secret avea atâta nevoie?
Toţi verii pe care-i vizitase vreodată Jesse o cunoşteau pe Maharet, care era pentru ei o prezenţă palpabilă, deşi vizitele ei erau atât de rare, încât deveneau un eveniment. Ea ţinea arhivele Marii Familii, adică ştia totul despre diversele ramuri, cu nume atât de diferite, de prin atâtea locuri din lume. Ea era aceea care organiza adesea reu¬niunile de familie, ba chiar aranja căsătoriile în scopul de a uni unele ramuri, ea era cea care nu ezita niciodată să-i ajute la nevoie, câteodată asta însemnând diferenţa dintre viaţă şi moarte.
Înaintea ei, acesta fusese rolul mamei ei, numită acum Bătrâna Maharet, iar înainte fusese Mătuşa cea Mare Maharet, şi tot aşa, până departe în trecut, de când îşi amintea fiecare. "Va fi întotdeauna o Maharet" se zicea din bătrâni în familie, în italiană sau în germană, în rusă sau în idiş, sau în greacă. Adică, în fiecare generaţie o descendentă de sex feminin lua numele de Maharet şi obligaţia de a se ocupa de arhive sau cam aşa se părea, căci numai Maharet cunoştea amănuntele.
"Eu când pot să te văd?" îi scrisese de multe ori, peste ani, Jesse. Colecţionase toate timbrele de pe scrisorile tri¬mise din Delhi, Rio, Mexic, Bangkok, Tokio, Lima, Saigon, Moscova.
Familia întreagă era foarte devotată acestei femei şi fascinată de ea, dar între ea şi Jesse exista încă o legătură, puternică şi secretă.
Din prima copilărie Jesse trecuse prin experienţe "neobişnuite" total diferite de cele ale oamenilor din jur.
De exemplu, Jesse putea citi gândurile oamenilor, fără să ştie exact cum, fără să poată da vreo explicaţie verbală. Ştia, când oamenii nu o iubeau sau când o minţeau. Avea un talent deosebit pentru limbi străine, căci în mod frec¬vent înţelegea "esenţialul" chiar dacă nu cunoştea vocabularul.
Şi vedea fantome, oameni sau clădiri care nu puteau fi acolo.
Când era foarte mică, vedea adesea, de la fereastra ei din Manhattan, conturul neclar, cenuşiu, al unei case ele¬gante. Ştia că nu era adevărat şi asta o făcea să râdă la început, era caraghios cum apărea şi dispărea, uneori era transparentă, alteori era la fel de clară ca toată strada, cu luminile aprinse pe după perdelele de dantelă. Trecuseră ani şi ani până aflase că acea casă-fantomă fusese cândva proprietatea arhitectului Stanford White. Fusese demo¬lată de foarte multă vreme.
Formele umane pe care le percepea nu erau la început prea clare. Dimpotrivă, erau doar apariţii rapide, fulgerătoare, care adesea se combinau cu o inexplicabilă neplăcere pe care o resimţea, trecând prin anumite locuri.
Pe măsură ce crescuse, aceste fantome deveniseră mai clare şi mai persistente. O dată, într-o după-amiază ploioasă, silueta translucidă a unei femei în vârstă avan¬sase încet spre ea, apoi o traversase de-a dreptul. Isterizată, Jesse intrase în goană în magazinul cel mai apropiat, de unde vânzătorii îi chemaseră pe Matthew şi pe Maria la telefon. Jesse încercase de nenumărate ori să o descrie pe femeia aceea, să-i descrie faţa tulburată, privirea fixă care părea să ignore realitatea din jur.
Adesea prietenii nu-i dădeau crezare lui Jesse când le povestea astfel de lucruri. Totuşi, erau fascinaţi şi o rugau să continue. Jesse rămânea cu un sentiment acut de vulne¬rabilitate. Aşa că încerca să nu mai spună nimic despre fantome, deşi pe la unsprezece-doisprezece ani vedea din ce în ce mai des astfel de suflete pierdute.
Până şi în mijlocul mulţimii de pe Bulevardul 5, în miezul zilei, zărise creaturi din acestea palide, rătăcitoare. Pe la şaisprezece ani, plimbându-se prin Central Park într-o dimineaţă, văzuse desluşit un tânăr aşezat pe o bancă nu departe de ea. Parcul era plin de lume, era gălăgie; dar tânărul dădea impresia că este complet detaşat, că nu face parte din realitatea din jur. Jesse începuse să nu mai perceapă sunetele, de parcă fiinţa aceea le absorbea. Făcuse o rugăciune, să piară fantoma. În loc de asta, el se întorsese spre ea şi o privise cu insistenţă. Încercase chiar să-i vorbească.
Jesse o ţinuse într-o goană până acasă. Intrase în panică. Creaturile astea o cunoşteau acum, le spusese ea Măriei şi lui Matthew. De frica lor nu mai voia să iasă din casă. În cele din urmă, Matthew îi dăduse un calmant şi-i spusese că va putea să doarmă. Şi-i lăsase uşa de la dormi¬tor deschisă, ca să nu-i fie frică.
Cum stătea în pat, între somn şi trezie, în cameră intrase o fată. Jesse îşi dăduse seama că o cunoştea pe fata asta; de bună seamă, făcea parte din familie, fusese dintot-deauna acolo, chiar lângă Jesse, stătuseră multă vreme de vorbă, nu-i aşa, nu era deloc surprinzător că era atât de drăguţă, atât de iubitoare, atât de familiară. Era o adolescentă, de aceeaşi vârstă cu Jesse.
Se aşezase pe patul lui Jesse şi-i spusese să nu-şi facă griji, că duhurile nu puteau să-i facă nici un rău. Fanto¬mele nu atacau niciodată pe nimeni. Nu aveau nici o putere. Erau doar demne de milă. "Scrie-i mătuşii Maharet", îi spusese fata, apoi o pupase pe Jesse şi-i dăduse la o parte părul din ochi. Calmantul îşi făcuse efectul. Jesse nu-şi mai putea ţine ochii deschişi. Avea pe limbă o între¬bare pe care-ar fi vrut să i-o pună, despre accidentul de maşină de la naşterea ei, dar n-o putuse formula atunci. "Adio, scumpo", zisese fata, iar Jesse adormise înainte ca ea să iasă din cameră.
Când se trezise, era ora două dimineaţa. În casă era întu¬neric. Începuse scrisoarea pentru Maharet imediat, povestin-du-i toate incidentele stranii de care-şi aducea aminte.
De-abia spre ora mesei de seară tresărise brusc, amin-tindu-şi de fata aceea. Era imposibil ca o astfel de fiinţă să trăiască sub acelaşi acoperiş, să-i fie atât de familiară, să fie veşnic pe-aproape. Cum de acceptase o astfel de idee? Până şi în scrisoare repetase: "Bineînţeles, Miriam a fost pe-aici, Miriam a zis..." Dar cine era Miriam? Un nume pe certificatul de naştere al lui Jesse. Era mama ei.
Jesse nu mai povestise nimănui despre cele întâmplate. Dar se simţea înconjurată de o căldură plăcută. Simţea că Miriam era pe-acolo; era convinsă de asta.
Scrisoarea de la Maharet sosise după cinci zile. Maharet o credea. Aceste apariţii ale duhurilor nu erau deloc sur¬prinzătoare. Ele existau cu siguranţă, iar Jesse nu era uni¬ca persoană care le vedea:

De-a lungul timpului, în familia noastră au existat multe persoane care vedeau duhuri. În epoci de mult trecute, după cum ştii, oamenii de genul acesta erau consideraţi vraci şi vrăjitoare. Adesea astei de calităţi apar la persoane care ţi se aseamănă fizic: cu ochii verzi, pielea albă, părul roşu. S-ar părea că aceste caractere ereditare sunt compatibile. Poate că într-o zi se va găsi un savant care să explice acest fenomen. Pentru moment, poţi să fii sigură că puterile pe care le ai sunt absolut naturale.
Ceea ce nu vrea să zică, oricum, că ar fi constructive. Deşi duhurile sunt reale, ele nu pro¬duc aproape nici un fel de efect asupra realităţii! Pot fi puerile, vindicative, perfide. Nu ai cum să ajuţi aceste entităţi care încearcă să comunice cu tine, iar uneori ceea ce vezi nu-i decât o fantomă fără viaţă, adică un ecou vizual al unei personalităţi dispărute.
Să nu îţi fie frică de ele, dar nici nu le lăsa să-ţi consume timpul. Căci ele adoră asta, imediat ce ştiu că le percepi. În privinţa lui Miriam, să-mi spui dacă mai apare. Dar de vreme ce ai făcut ceea ce îţi recomanda, adică mi-ai scris, nu cred că va mai considera necesar să revină. După toate probabilităţile, ea e deasupra tristelor bufonerii prin care se mani¬festă cel mai adesea celelalte. Scrie-mi despre lucrurile astea ori de câte ori te simţi înspăimântată. Dar încearcă să fii discretă cu ceilalţi. Cei care nu le văd nu te vor crede niciodată.

Scrisoarea aceasta se dovedi o comoară nepreţuită pentru Jesse. Ani de-a rândul o păstră în poşetă, o luă cu ea peste tot unde se ducea. Nu numai că Maharet o cre¬dea, dar îi şi explicase cum să înţeleagă şi să se acomodeze cu puterile acestea care o stânjeneau. Tot ce-i scrisese Maharet avea sens.
Jesse se mai sperie şi după aceea din când în când de duhuri; i se întâmpla chiar să le mai povestească încă celor apropiaţi despre asta. Dar, în general, făcu ce-i spusese Maharet şi nu se mai simţi opresată de aceste manifestări. Era ca şi cum se retrăseseră într-o stare de veghe. Erau perioade când şi uita de ele.
Maharet îi scria din ce în ce mai des. Era confidenta şi prietena ei cea mai bună. Când intră la colegiu, îşi dădu seama că mătuşa ei îi devenise prin scrisori mai apropiată decât oricine altcineva. Şi ajunsese de mult la concluzia că nu se vor cunoaşte niciodată în persoană.
Dar într-o seară, pe când era în anul trei la Universitatea Columbia, întorcându-se acasă, găsise luminile aprinse, focul arzând în şemineu, iar în faţa lui, cu un vătrai în mână, o femeie sveltă, înaltă, cu părul roşu.
Ce frumuseţe! Prima impresie copleşitoare asta fusese. Pudrată şi machiată cu măiestrie, faţa avea o expresie orientală, dezminţită imediat de intensa strălu¬cire a ochilor verzi şi de părul roşu bogat curgându-i în valuri pe umeri.
― Scumpa mea, spusese femeia, eu sunt Maharet. Jesse se repezise să i se arunce în braţe. Dar Maharet îi
oprise elanul, o ţinuse cu blândeţe la distanţă, ca să o pri¬vească mai bine. Apoi o acoperise de sărutări, de parcă nu îndrăznea să o atingă în alt mod, o ţinea la distanţă, de braţe, cu mânile înmănuşate. Jesse îşi amintea de momen¬tul acela cu mare drag. Jesse o mângâiase la rândul ei pe părul acela moale şi des. Semăna atât de tare cu al ei.
― Tu eşti copilul meu, şoptise Maharet. Eşti tot ce mi-am dorit mai mult vreodată. Nici nu poţi să ai idee ce fericită sunt.
În seara aceea Maharet i se păruse făcută din gheaţă şi foc. Avea o personalitate extrem de puternică, dar purta în ea o imensă căldură. Deopotrivă suplă şi statuară, cu talia minusculă, cu fustele ei vaporoase, cu pelerina lungă de stofă maro care parcă plutea în jurul ei la fiecare mişcare, Maharet poseda o graţie misterioasă şi tul¬burătoare, avea o aură ciudată, ca acele femei-manechin, care şi-au transformat corpul într-o operă de artă.
Petrecuseră o noapte lungă în oraş; făcuseră turul galeriilor de artă, intraseră la un teatru, apoi merseseră la un restaurant, târziu de tot, deşi Maharet nu voia să ia nimic. Îi spusese că era prea emoţionată. Nici măcar mănuşile nu şi le scosese. Voia numai să asculte ce-i povestea Jesse. Iar Jesse îi vorbise fără încetare, despre Universitatea Columbia, despre lucrările ei de arheologie, despre visul de a face săpături în Mesopotamia.
Această întâlnire fusese complet deosebită de intimita¬tea relaţiilor epistolare. Se plimbaseră până şi prin Central Park, prin întunericul cel mai absolut, Maharet explicându-i lui Jesse că nu aveau nici cel mai mic motiv să se teamă de ceva. Şi, într-adevăr, totul i se păruse foarte normal lui Jesse. Plimbarea fusese minunată, de parcă umblau amândouă pe potecile din pădurea fermecată, fără teamă de nimic, continuându-şi cu voce scăzută conversaţia animată. Ce impresie divină de siguranţă! Spre zorii zilei, Maharet o condusese înapoi acasă, promiţându-i că o va invita în California foarte curând. Avea o casă acolo, în munţii Sonoma.
Trecuseră doi ani până la sosirea invitaţiei. Jesse toc¬mai îşi obţinuse diploma. Urma să plece în Liban, în iulie, pentru a lucra pe un şantier de săpături arheologice.
"Trebuie să vii pentru două săptămâni", îi scrisese Maharet.
Scrisoarea conţinea şi biletul de avion. La aeroport urma să o aştepte Mael, "un foarte bun prieten".


Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:00 pm

DEŞI la vremea aceea nu recunoscuse asta, se-ntâmpla-seră lucruri ciudate încă de la începutul vacanţei.
Mael, de pildă, ce personaj! Era un bărbat foarte înalt, cu părul lung şi blond căzându-i în bucle, cu ochi albaştri, adânciţi. Era ceva aproape tulburător în felul în care se mişca, în felul în care vorbea, în extrema precizie cu care conducea maşina spre nord, spre ţinutul Sonoma. Ai fi zis că poartă costumul obişnuit al tuturor crescătorilor de vite de pe-acolo, din piele întoarsă, cu cizmele de aligator tipice, doar că pe mâini avea mănuşi fine de piele neagră, iar la ochi ochelari cu ramă de aur şi lentile albastre.
Totuşi, fusese bucuros să o cunoască, iar ea îl plăcuse pe loc. Îi spusese toată povestea vieţii ei încă dinainte de a fi ajuns la Santa Roşa. Avea un râs minunat. De vreo două ori pe Jesse o apucase, pur şi simplu, ameţeala privindu-l. De ce oare?
Vila în sine era ceva de neimaginat. Cine construise oare aşa ceva? Mai întâi, se găsea la capătul unui drum nepavat, foarte greu de parcurs; apoi, camerele din spate fuseseră construite săpând în munte, parcă se lucrase cu nişte excavatoare gigantice. Urma acoperişul. Fusese oare făcut din cherestea tăiată din trunchiuri de sequoia de vârstă matusalemică? Bârnele de susţinere păreau să aibă circumferinţa de câte trei metri şi jumătate. Pereţii din lut nevăruit dădeau impresia că ar fi milenari. Trecuseră oare prin California nişte europeni atât de demult, încât să... dar ce conta, la urma urmelor? Casa era magnifică, sub toate aspectele. Adora şemineurile enorme de metal, covoarele din piei de animale, imensa bibliotecă şi obser¬vatorul primitiv, cu un telescop antic, din alamă.
Îi plăcuseră şi servitorii veseli care soseau în fiecare dimineaţă de la Santa Rosa să facă curat, să spele rufele, să gătească feluri de mâncare somptuoase. Nu-i păsa că era lăsată atât de mult singură. Adora plimbările prin pădure. Se ducea la Santa Rosa după ziare şi romane. Stu¬dia tapiseriile din petice. Prin casă erau tot felul de obiecte vechi, neclasificabile, pe care le studia cu enormă plăcere.
Vila avea tot confortul. Antenele enorme montate pe munte aduceau televiziunea în casă, emisiuni din lumea întreagă. La subsol se găsea un adevărat cinematograf, cu proiector, ecran şi o colecţie impresionantă de filme. În după-amiezile călduroase putea să înoate în piscina amenajată pe partea sudică a vilei. Pe la asfinţit, când cădea brusc răcoarea californiană, în toate şemineurile ardeau focuri gigantice.
Fireşte, lucrul cel mai important pentru ea fusese să descopere istoria familiei ei, pe care o cuprindeau nenumăratele volume îmbrăcate în piele, care trasau ori¬ginile tuturor ramurilor Marii Familii cu secole în urmă. Fusese emoţionată să descopere albumele cu sute de foto¬grafii şi cuferele pline cu portrete pictate, unele doar miniaturi ovale, altele pânze mari, pline de praf.
Începuse prin a studia istoria propriei ei familii, Reeves, din Carolina de sud ― care fuseseră foarte bogaţi înainte de Războiul Civil şi apoi se ruinaseră. Fotografiile lor o întorseseră complet pe dos. În fine, îşi vedea străbu¬nii cu care semăna; îşi regăsea propriile trăsături pe feţele lor. Aveau pielea albă ca şi ea, aveau aceeaşi expresie! Două dintre femei aveau acelaşi păr roşu, ondulat! Pentru Jesse, care fusese adoptată, toate lucrurile acestea căpătau o semnificaţie foarte specială.
De-abia către sfârşitul vacanţei începuse Jesse să reali¬zeze implicaţiile arhivelor familiei, pe măsură ce cerceta sulurile scrise în latina primitivă, în greacă, până şi în hie¬roglife egiptene. Pe cât de neclar îi era în minte momentul descoperirii tăbliţelor de argilă din sala subterană, pe atât de limpede îi era amintirea conversaţiilor cu Maharet. Vorbiseră ore în şir despre cronicile familiale.
Jesse o implorase să-i dea voie să se ocupe de istoria familiei. Voia să renunţe la propriile studii pentru biblio¬teca aceasta. Voia să traducă şi să adapteze textele vechi, şi să le bage pe calculator. De ce n-ar publica istoria Marii Familii? O astfel de genealogie era extrem de neo¬bişnuită, ca să nu zicem unică. Nici măcar capetele înco¬ronate europene nu mai găseau urma strămoşilor lor dinainte de evul mediu.
Maharet suportase cu răbdare excesele ei de entu¬ziasm, amintindu-i doar că o astfel de sarcină cerea un timp enorm fără să ofere mari recompense. La urma urmelor, nu era decât evoluţia unei familii de-a lungul secolelor; uneori cronicile nu înregistrau decât nişte liste de nume sau scurte descrieri a unor vieţi paşnice, enumerări de date de naştere şi de deces sau înscrisuri dovedind emigrarea.
Conversaţiile acelea purtate la lumina dulce din bibliotecă, unde se amestecau atât de plăcut mirosurile de piele veche, de pergament, de luminări şi de foc în şemi-neu, îi rămăseseră gravate în minte. Maharet, maiestuoasă ca întotdeauna, aşezată lângă foc, cu ochii ei verzi acope¬riţi de ochelari mari cu lentile uşor colorate, o punea în gardă pe Jesse că această muncă risca să-i consume tot timpul, să-i interzică realizarea unor lucruri mai impor¬tante. Ceea ce conta era existenta Marii Familii, nu arhivele ei, vitalitatea fiecărei generaţii, cunoaşterea şi iubirea dintre neamuri. Cronologia nu făcea decât să ajute la înfăptuirea acestor ţeluri.
Dar Jesse nu mai simţise în viaţa ei ceva asemănător cu dorinţa de a se ocupa de această muncă. Maharet avea să-i permită să rămână, nu-i aşa? Avea în faţă ani pe care putea să-i dedice acestei biblioteci, pentru a descoperi, în cele din urmă, originile familiei!
Doar mai târziu îşi dăduse seama că aceste origini constituiau un mister profund, unul doar din nenumăra¬tele mistere care o uimiseră în vara aceea. Doar mai târziu începuseră să o tulbure tot felul de amănunte.


DE PILDĂ, Maharet şi Mael nu-şi făceau niciodată apariţia înainte de căderea serii, iar explicaţia ― că-şi petrecuseră ziua dormind ― nu era, de fapt, o explicaţie. Unde dormeau, în definitiv? Camerele lor rămâneau goale toată ziua, cu uşile date de perete, iar din dulapuri se revărsau cele mai năstruşnice veşminte. Pe la apusul soa¬relui apăreau brusc, de parcă s-ar fi materializat din aer. Jesse ridica, de pildă, ochii dintr-o carte. Maharet era în cameră, lângă şemineu, perfect machiată, îmbrăcată parcă pentru un rol, purtând bijuterii superbe în urechi şi la gât, care străluceau la lumina tremurătoare a focului. Mael, îmbrăcat ca de obicei în jacheta şi pantalonii lui de piele, se sprijinea de un perete.
Când Jesse îi întreba despre orarele acestea ciudate, Maharet îi dădea răspunsuri care o convingeau pe loc! Erau amândoi nişte fiinţe foarte palide, detestau soarele şi se culcau foarte târziu! Ceea ce era adevărat. Chiar aşa, pe la patru dimineaţa erau încă într-o discuţie înfocată pe teme politice sau istorice, fiecare asumându-şi o perspec¬tivă extrem de bizară şi de grandioasă, numind vechile oraşe pe numele lor antice, uneori purtând conversaţia într-o limbă stranie, cu un ritm rapid, pe care Jesse nici măcar n-o putea clasifica, ce să mai vorbim de înţeles. Bucurându-se totuşi de puterile ei paranormale, ajungea uneori să ghicească sensul celor spuse; dar nu recunoştea nici unul din cuvintele acelea ciudate.
De asemenea, în mod evident, Maharet avea o nemulţumire cu privire la Mael. Era sau nu amantul ei? Nu s-ar fi zis.
Şi-apoi, o intriga felul în care-şi vorbeau Mael şi Maharet, de parcă îşi citeau gândurile unul altuia. Brusc, Mael zicea, de exemplu: "Doar ţi-am spus să n-ai nici o grijă!" când, de fapt, Maharet nu-i adresase nici o vorbă. Uneori era şi Jesse implicată în genul acesta de comuni¬care. Era sigură că o dată Maharet o chemase, îi ceruse să coboare în salonul principal, dar Jesse putea să jure că-i auzise vocea numai în minte.
Bine, ea însăşi avea această putere telepatică. Dar o aveau oare şi Mael, şi Maharet?
Mesele ― altă enigmă. Apăreau în faţa ei numai mâncărurile care-i plăceau. Nu era nici o nevoie să le spună servitorilor ce-i place şi ce nu. Ei ştiau! Melci, stri¬dii umplute, fettucine alia carbonara, muşchi Wellington, toate felurile ei favorite îi erau servite seară de seară. Vinurile erau de o calitate excepţională, niciodată nu mai gustase aşa ceva. Totuşi, Maharet şi Mael nu se prea atin¬geau de nimic, parcă ciuguleau ca nişte păsărele. Cel mai adesea stăteau la masă fără să îşi scoată măcar mănuşile.
Dar vizitatorii ciudaţi care veneau din când în când? Santino, de exemplu, un italian brunet care venise pe jos într-o seară, însoţit de un tânăr amic ce se numea Eric. Santino o privise îndelung pe Jesse, de parcă avea de a face cu un animal exotic, apoi îi sărutase mâna şi-i oferise un superb inel cu smaralde, care dispăruse la câteva seri după aceea fără nici o explicaţie. Şi el discutase timp de vreo două ore în limba aceea ciudată cu Maharet, şi apoi plecase furios, însoţit de tovarăşul lui, Eric, uşor intimi¬dat.
Mai erau apoi petrecerile extravagante din unele nopţi. Nu se trezise Jesse de două ori pe la trei sau patru dimineaţa ca să vadă casa plină de lume? Prin toate came¬rele se auzeau voci şi râsete. Toţi oaspeţii aveau un aer comun. Erau foarte palizi şi aveau ochi nemaipomeniţi, la fel ca Mael sau Maharet. Dar în unele ocazii lui Jesse îi fusese foarte somn. Nici măcar nu-şi amintea când se urcase în pat. Păstrase amintirea unui moment doar, când se trezise înconjurată de câţiva bărbaţi tineri extrem de frumoşi, care-i umpluseră un pahar cu vin roşu, următorul lucru pe care şi-l amintea fiind că, brusc, se făcuse dimi¬neaţă. Era în pat. Soarele se strecura pe fereastră. Casa era goală.
Auzise, de asemenea, diverse zgomote ciudate, la ore insolite. Huruitul unui elicopter sau al unui avion mic, de pildă. Dar nimeni nu sufla o vorbă despre ce se-ntâmplase.
În schimb, niciodată nu fusese mai fericită! Bizareriile astea nu meritau să o preocupe! întotdeauna căpăta răspunsuri de la Maharet, care îi ştergeau instantaneu din minte orice îndoială. Jesse se mira totuşi c-ajungea să îşi schimbe aşa de iute părerile. De obicei, era foarte sigură de opiniile ei. Sentimentele şi le cunoştea pe dată. De fapt, avea o fire încăpăţânată. Totuşi, şi acum, la orice vorbă a lui Maharet avea imediat o ezitare între două ati¬tudini: ori "Ce tot spui e complet ridicol!" ori "De bună seamă!"
Dar Jesse se distra prea bine ca să îşi facă probleme. Din primele seri discutase cu Mael şi Maharet despre arheologie. Maharet era un izvor nesecat de informaţii, deşi uneori avea idei foarte ciudate.
De exemplu, susţinea că agricultura apăruse pentru că unele triburi, deşi trăiau foarte bine făcând doar vânătoare, aveau nevoie în permanenţă de plante haluci¬nogene pentru anumite ritualuri religioase. Sau pentru că voiau să fabrice bere. Puţin îi păsa că nu existau mărturii arheologice care să confirme aşa ceva. Mai sapă tu puţin. O să le găseşti.
Mael citea superb, cu voce tare, poezii; Maharet cânta câteodată la pian, note lente, meditative. Eric reapăruse în câteva seri şi cântaseră împreună.
Adusese cu el câteva filme din Japonia şi din Italia, pe care le priviseră cu încântare. Fusese vorba de Kwaidan, un film japonez impresionant, deşi cam înspăimântător, şi de Julieta Spiritelor, care-o făcuse pe Jesse să izbucnească în lacrimi.
Toţi aceşti oameni o găseau pe Jesse foarte interesantă. De fapt, Mael îi punea întrebări nemaipome¬nit de ciudate. Fumase vreodată în viaţa ei o ţigară? Ce gust avea ciocolata? Cum de avea curajul să circule în maşină cu vreun tânăr sau să intre în apartamentul lui? Nu-şi dădea seama că ar putea să o omoare? Ea aproape că izbucnise în râs. Nu, serios, insistase el, asta se putea întâmpla. El, unul, se enerva chiar numai la gândul acesta. Uită-te în ziare. În marile oraşe femeile erau tratate de bărbaţi ca nişte căprioare la vânătoare.
Era mai bine să schimbe subiectul, să-l roage să-i povestească despre călătoriile lui. Să-i descrie locurile prin care umblase ― povestea atât de minunat. Trăise mulţi ani în junglele amazoniene. Dar refuza categoric să se urce într-un "aeroplan". Era prea primejdios. Dacă exploda? Hainele "de stofă" nu-i plăceau, pentru că nu erau sufi¬cient de solide.
Un incident curios avusese loc între ei. Vorbiseră despre una şi alta la masă. Ea îi explicase despre fanto¬mele pe care le vedea din când în când, iar el se referise cu ciudă la acestea drept duhuri ale morţilor care-şi pierdu¬seră mintea, ale morţilor nesănătoşi, ceea ce o făcuse să râdă fără să vrea. Dar el avea dreptate; fantomele nu se purtau oare ca şi cum n-aveau minte? Chiar asta era, de fapt, înspăimântător la ele. Oare încetăm total să mai existăm când murim? Sau mai rămânem câtva timp sub o formă non-cerebrată, apărând în faţa oamenilor în cele mai nepotrivite momente şi îndrugând numai prostii celor care au calităţi de mediu? Când a spus vreo stafie ceva interesant cuiva?
― Nu sunt decât cele încă legate de pământ, spusese Mael. Cine poate şti însă unde mergem după ce ne dez¬legăm în fine de trup şi de plăcerile sale?
La ora aceea Jesse era ameţită zdravăn şi simţea cum o cuprinde groaza la amintirea casei-fantomă a lui Stanford White şi a duhurilor aproape invizibile pe care ea le vedea în mijlocul mulţimii la New York. Îşi concentrase brusc toată atenţia asupra lui Mael, care pentru prima oară nu purta nici mănuşile, nici ochelarii fumurii. Superbul Mael, căruia îi sclipeau ochii albaştri, cu pupila neagră ca tăciunele.
― În afară de astea, continuase Mael, mai există şi alte duhuri, prezente din totdeauna. Sunt cele care n-au avut nicicând trup şi sunt furioase din pricina asta.
Ce idee curioasă!
― De unde ştii? îl întrebase Jesse, privindu-l drept în ochi.
Mael era neasemuit de frumos. Frumuseţea lui reieşea din suma micilor defecte ― nasul puţin coroiat, maxilarul cam proeminent, faţa osoasă încadrată de coama de păr de culoarea paiului. Până şi ochii erau cam prea adânciţi, dar cu atât mai vizibili. Da, era frumos, îţi venea să-l îmbrăţişezi, să-l săruţi, să-l chemi în pat... De fapt, atracţia pe care o simţise de la început pentru el îi păru brusc copleşitoare.
Apoi avusese o iluminare. Nu era o fiinţa umană. Pre¬tindea doar că-i fiinţă umană. Era foarte limpede. Dar, în acelaşi timp, ce caraghios din partea ei să gândească aşa ceva! Dacă nu era om, ce naiba putea să fie? Căci duh sau fantomă nu era. Şi asta era limpede.
― Mi se pare că nu putem şti unde se desparte realul de ireal, adăugase ea fără să vrea. Dacă te uiţi suficient de multă vreme la ceva, brusc ţi se pare monstruos.
În realitate, chiar întorsese capul de la el şi privea fix vaza cu flori de pe masă. Erau în ea trandafiri care-şi pier¬deau petalele şi ramuri de ferigă şi de clopoţei roşii. Păreau de pe altă lume, ca insectele privite prea îndelung, parcă dădeau fiori! Ce erau, în definitiv? In clipa aceea vaza se spărsese în bucăţi, iar apa se răspândise de jur împrejur. Mael, cu o spontană sinceritate, rostise:
― Ah, iartă-mă, n-am vrut.
Vaza se spărsese cu adevărat, nu era nici o urmă de îndoială. Fără nici un motiv, fără vreo lovitură. Mael plecase să se plimbe prin pădure şi, înainte de a ieşi din cameră, o sărutase pe frunte, iar mâna îi tremurase brusc când încercase să o mângâie pe păr, aşa că renunţase.
E-adevărat că, de data aceea, Jesse băuse cam mult. De fapt, pe tot timpul vacanţei aceleia Jesse băuse cam mult. Dar nimeni nu părea să bage de seamă.
Din când în când, mergeau împreună şi dansau în poiană, când era lună. Dansau spontan, fiecare singur, mişcându-se în cercuri, privind în sus spre cer. Mael fredona sau Maharet cânta cântece în limba aceea necunoscută.
În ce stare de spirit era oare pe-atunci de-şi petrecea ore în şir în felul acesta? Cum de nu-şi pusese întrebări, nici măcar în gând, despre veşnicele mănuşi pe care Mael le purta până şi în casă sau despre ochelarii negri purtaţi noaptea la plimbare?
Apoi, într-o noapte, Jesse se dusese la culcare practic beată, chiar înainte să se crape de ziuă, şi avusese un vis cumplit. Mael şi Maharet se tot certau. Mael spunea tot timpul: "Dar dacă moare? Dar dacă o omoară cineva, sau dă peste ea o maşină? Dar dacă... dar dacă..." Zgomotul devenise insuportabil.
Câteva nopţi mai târziu se declanşase catastrofa aceea oribilă şi decisivă. Mael fusese puţin plecat, apoi se întor¬sese. Ea băuse vin roşu toată seara şi stătuse cu el pe terasă, el o sărutase, iar ea leşinase, dar îşi dădea totuşi seama ce se întâmplă. O strângea în braţe, îi săruta sânii, dar ea simţea cum o cuprinde o beznă cumplită. Şi-i apăruse din nou fata din visul avut la New York, pe care o văzuse atunci când îi fusese frică. Mael n-o putea vedea, dar Jesse ştia foarte bine cine era, era mama ei, Miriam, şi-şi dădea seama că, de data asta, Miriam era cea înfri¬coşată. Mael îi dăduse brusc drumul.
― Unde e? strigase el furios.
Jesse deschisese ochii. Apăruse Maharet şi îl lovise atât de tare pe Mael, că-l răsturnase peste balustradă. Jesse începuse să urle şi, grăbindu-se să se uite în jos, o împinsese, fără să vrea, pe fata din vis.
Îl văzuse pe Mael jos de tot, în poiană; nu păţise nimic. Era imposibil, dar asta era. Se ridicase deja în picioare şi-i făcea lui Maharet o plecăciune ceremonioasă. Era luminat de la ferestrele de la parter; pe vârful degete¬lor îi trimitea un sărut lui Maharet. Aceasta părea tristă, dar îi zâmbise. Rostise câteva vorbe cu glas scăzut, acom¬paniate de un gest către Mael, de parcă voia să-i comunice că nu e supărată pe el.
Lui Jesse îi fusese groază că Maharet ar fi putut să se supere pe ea, dar, când o privise în ochi, îşi dăduse seama că n-avea nici un motiv de îngrijorare. Apoi, privindu-se, văzuse că tot pieptul rochiei îi era sfâsiat. Acolo unde o sărutase Mael simţea o durere ascuţită, dar, când se întor¬sese spre Maharet, parcă fusese cuprinsă de un delir, nu-şi mai auzea nici propriile vorbe.
Şedea pe patul ei, sprijinită de perne şi-mbrăcată cu o cămaşă lungă de noapte. Îi povestea lui Maharet că o văzuse iarăşi pe maică-sa, că fusese pe terasă. Dar nu era decât o mică parte din tot ce povestise, pentru că i se păruse că stăteau de vorbă amândouă de ore întregi. Despre ce oare? Maharet îi spusese că o să uite totul.
Of, Doamne, câtă silinţă îşi dăduse apoi ca să îşi amin¬tească. Amintirile acelea trunchiate o chinuiseră ani de zile. Maharet îşi lăsase pe spate părul bogat şi lucios. Se plimbaseră împreună prin casa întunecată ca două fan¬tome, Maharet o strânsese în braţe, din când în când o sărutase, iar la rândul ei, o luase în braţe pe Maharet. Corpul lui Maharet parcă era o piatră tare care respira.
Urcaseră într-o cameră secretă care se găsea tocmai în vârful muntelui. Erau acolo nişte calculatoare enorme care bîzîiau şi tot felul de lumini roşii care clipeau ici şi colo. Pe un ecran dreptunghiular ce se întindea pe tot peretele străluceau luminiţele unui enorm arbore genea¬logic prefigurat electronic. Acesta era arborele Marii Familii, ale cărui ramuri mergeau cu câteva milenii în tre¬cut. Totul pornea dintr-o singură şi unică rădăcină! Filiaţia luată în consideraţie ţinea de mame, aşa cum se făcuse întotdeauna la popoarele vechi: la egipteni, de pildă, descendenţa se făcea prin prinţesele de sânge regal. La fel se petrecuse şi cu triburile ebraice până în zilele noastre.
În momentul acela Jesse înţelesese toate amănuntele, numele de locuri străvechi, începuturile omenirii! ― Doamne, oare chiar cunoscuse punctul de unde începuse totul? Avusese în faţă sutele de generaţii materializate sub formă grafică în faţa ochilor? Observase evoluţia familiei prin ţările antice din Asia Mică şi Macedonia, apoi în Italia, în întreaga Europă, pe urmă în Lumea Nouă! Aceasta putea fi, în definitiv, arborele oricărei familii!
Niciodată după aceea nu mai fusese în stare să îşi rea¬mintească detaliile acestui imens arbore electronic. Maharet îi spusese doar că o să uite totul. Era miraculos că totuşi îşi mai amintea câte ceva.
Ce altceva se mai întâmplase? Care fusese obiectul lungii lor conversaţii?
Maharet plânsese, asta şi-o amintea. Plânsese, scoţând micile sunete feminine pe care le scoate orice femeie când plânge. Niciodată nu i se păruse atât de frumoasă; cu trăsăturile brusc îndulcite, totuşi luminoase, cu puţinele riduri extrem de fine abia vizibile. Oricum, erau într-un loc puţin luminat, Jesse nu vedea nimic distinct. Îşi amin¬tea de faţa aceea arzând ca un cărbune aprins în întuneric, cu ochii verzi înrouraţi, dar atât de emoţionanţi, cu genele blonde lucind de parcă ar fi fost pudrate cu aur fin.
Erau aprinse luminări în cameră. În faţa ferestrelor se ridica pădurea. Jesse o implorase, apoi protestase. Dar, Doamne sfinte, care fusese subiectul discuţiei?
O să uiţi totul. Nu-ţi vei aminti nimic.
Când deschisese ochii a doua zi la lumina soarelui, ştiuse că totul luase sfârşit, că plecaseră. În primele clipe nu-şi amintise chiar de nimic, decât că se spusese ceva ire¬vocabil.
Apoi găsise pe măsuţa de noapte o scrisoare:

Draga mea,
Nu-ţi prieşte să te afli în jurul nostru. Mi-e teamă că ne-am ataşat prea mult cu toţii de tine, că te influenţăm mult prea mult şi că te împiedicăm să-ţi continui cariera pe care ţi-ai ales-o.
Te rog să ne ierţi că te-am lăsat singură atât de brusc. Sunt convinsă că pentru tine e mai bine aşa. Am lăsat vorbă să te ducă maşina la aeroport. Avionul tău pleacă la ora patru. Matthew şi Maria te vor aştepta la New York.
Fii sigură de dragostea mea care nu încape în vorbe. Când ajungi acasă, o să găseşti o altă scrisoare de la mine. Cândva, într-o noapte, peste câţiva ani, o să rediscutăm despre istoria familiei. Poate că vei putea atunci să devii ajutoarea mea pentru ţinerea arhivelor, dacă vei mai dori. Pentru moment însă nu trebuie să te laşi acaparată de această sarcină. Nu trebuie să-ţi sacrifici cei mai frumoşi ani din viaţa ta.
Cu toată dragostea, a ta pentru totdeauna, Maharet

JESSE n-o mai revăzuse niciodată.
Scrisorile soseau cu aceeaşi regularitate, pline de afecţiune, de interes, de sfaturi. Dar n-avea să mai fie nici o vizită. Jesse nu mai primi nici o invitaţie în casa din pădurea Sonoma.
În lunile următoare Jesse fusese copleşită de daruri, între altele o casă veche în piaţa Washington din Green-wich Village, a maşină nouă, o substanţială sumă în plus la venitul ei lunar, fără să mai vorbim de obişnuitele bilete de avion pentru a face vizite diverşilor membri ai familiei din lumea întreagă. La momentul cuvenit Maharet îi finanţase chiar o bună parte din misiunea arheologică întreprinsă de Jesse la Ierihon. De fapt, în toţii anii care urmaseră, Jesse nici nu apuca să formuleze o dorinţă, că ea îi era împlinită.
Totuşi, Jesse rămăsese profund marcată de vara aceea. O dată, la Damasc, îl visase pe Mael şi se trezise plângând.


Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:00 pm

TRĂIA la Londra şi lucra la British Museum când începură să-i revină în forţă amintirile. Nu-şi dăduse niciodată seama ce anume provocase acest fenomen. Poate că, pur şi simplu, ceea ce spusese Maharet ― O să uiţi ― nu mai avea efect. Dar s-ar fi putut să fie altceva la mijloc. Într-o seară, trecând prin piaţa Trafalgar îl văzuse pe Mael sau poate era cineva care semăna perfect cu el. Bărbatul, la o distanţă bunicică de ea, o privise cu insistenţă când ridicase şi ea ochii şi-l văzuse. Totuşi, când ea îi făcuse cu mâna, el îi întorsese spatele şi plecase fără să dea vreun semn că o cunoştea. Fugise după el, încer¬case să-l ajungă, dar el dispăruse fără urmă.
Rămăsese jignită, decepţionată. După trei zile însă primise un cadou anonim, o brăţară din argint bătut. Era o veche bijuterie celtică, descoperise ea apoi, probabil că făcea o avere. Era oare cu putinţă ca Mael să-i fi trimis obiectul acela superb şi nepreţuit? Ea aşa voia să creadă.
De fiecare dată când strângea în mână brăţara, îi simţea prezenţa. Îşi amintea de seara aceea de demult, când vor¬biseră de fantomele fără minte. Zâmbea fără să vrea. Era ca şi cum ar fi fost lângă ea, ca şi cum ar fi strâns-o în braţe şi ar fi sărutat-o. Îi povestise lui Maharet în următoarea scrisoare de cadoul primit. Nu se mai despărţise niciodată de brăţară.
Jesse ţinea un jurnal în care-şi nota amintirile ce-i reveneau. De asemenea, visele şi amănuntele de care-şi amintea prin câte o străfulgerare. Dar despre asta nu-i sufla nici o vorbă lui Maharet în scrisori.
Fusese şi îndrăgostită la Londra, dar povestea se ter¬minase prost şi se simţea singură. Atunci alesese Ordinul Talamasca momentul de a intra în contact cu ea, iar viaţa ei îşi schimbase definitiv cursul.


JESSE locuia într-o casă veche de lângă Chelsea, nu departe de casa unde locuise cândva Oscar Wilde. Tot pe-acolo trăise la un moment dat şi James McNeill Whistler, apoi Bram Stoker, autorul romanului Dracula. Jesse iubea cartierul. Fără să fi ştiut, închiriase o casă bântuită de multă vreme de fantome. Văzuse din primele luni câteva lucruri ciudate. Apariţii slabe, oscilatorii, adesea prezente prin astfel de locuri; ecouri, cum le zisese Maharet, ale unor persoane care trăiseră acolo cu mulţi ani înainte. Jesse le lăsa în pace.
Totuşi, fiind oprită pe stradă într-o după-amiază de către un jurnalist care îi explicase că scria un articol despre acea casă bântuită, Jesse îi povestise fără nici un ascunziş despre lucrurile pe care le văzuse. Nişte fantome obişnuite la Londra: o femeie bătrână care ieşea din bucătărie cu o cană de apă în mână, un bărbat în redingotă şi cu joben care apărea câteva clipe pe treptele scării.
Articolul ieşise destul de melodramatic. Era evident că Jesse vorbise prea mult. I se atribuiau puteri "paranor¬male" şi era considerată drept un "mediu înnăscut", care vedea astfel de lucruri tot timpul. Cineva din ramura din Yorkshire a familiei Reeves îi dăduse telefon să o tachi¬neze pe tema asta. Şi Jesse considerase că era amuzant. Dar, în afară de această atitudine, nu-i prea păsa de toate astea. Era cufundată în studiile ei la British Museum. Pentru ea, ceea ce scrisese jurnalistul acela nu conta în nici un fel.
Doar că, citind articolul, o sunase cineva de la Talamasca.
Aaron Lightner, un domn în vârstă, cu aspect demo¬dat, cu părul alb şi cu maniere impecabile, o invitase să ia masa cu el. O maşină Rolls Royce, veche dar întreţinută cu grijă, îi dusese la un mic club particular de o desăvârsită eleganţă.
Pentru Jesse fusese una dintre cele mai ciudate întâlniri. De fapt, îi amintea de vara aceea de demult, nu pentru că i-ar fi semănat, ci pentru că era o experienţă la fel de deo¬sebită ca şi aceea, nesemănând cu nimic din tot ce i se mai întâmplase vreodată.
Lightner era un adevărat dandy, după părerea lui Jesse, cu părul lui alb, bogat şi excelent îngrijit, şi-mbrăcat într-un costum croit impecabil, de tweed Donegal. Era singurul om pe care-l văzuse vreodată umblând cu un baston de argint.
Fără să piardă vremea şi într-un mod foarte plăcut îi explicase lui Jesse că rolul lui era acela de descoperitor de paranormali şi că lucra pentru un "ordin secret, numit Talamasca", al cărui unic scop era acela de a colecta date şi de a păstra arhive despre manifestarea fenomenelor paranormale. Talamasca se interesa de oamenii care aveau puteri paranormale. Celor care aveau calităţi puternice de mediu li se oferea apoi chiar posibilitatea de a deveni membri şi de a face o adevărată carieră în dome¬niul "investigaţiilor psihice". Era vorba mai degrabă de a urma o vocaţie, căci Talamasca impunea devoţiune totală, loialitate şi respectarea regulilor Ordinului.
Jesse aproape că izbucnise în râs. Dar se părea că Lightner era pregătit pentru astfel de scepticisme. Îi arătă imediat câteva "şiretlicuri" pe care le utiliza în astfel de o-cazii. Spre uimirea lui Jesse, reuşise să mişte câteva obiecte de pe masă fără să le atingă. Era un talent simplu, spusese el, care îi servea drept carte de vizită.
Cu ochii holbaţi, fără să poată rosti vreun cuvânt, Jesse se uitase la solniţa care se plimba pe masă, de parcă era înzestrată cu o voinţă proprie. Când Lightner îi povestise că ştia totul despre ea, surpriza fusese totală. Ştia de unde venea, unde-şi făcuse studiile. Ştia că din cea mai fragedă copilărie văzuse duhuri. Ordinul deţinea informaţii dato¬rită surselor obişnuite, exista de-acuma un dosar întreg despre Jesse. Mai cu seamă nu trebuia să se simtă ofensată.
Trebuia să înţeleagă că Talamasca îşi făcea anchetele cu cel mai mare respect pentru individul respectiv. Dosa¬rul conţinea exclusiv ceea ce comunicase chiar ea vecini¬lor, profesorilor sau colegilor de clasă. Jesse îl avea la dispoziţie când voia. Aşa se petreceau întotdeauna lucru¬rile la Talamasca. Eventual se încerca o luare de contact cu persoanele studiate. Persoanei respective i se dădeau toate informaţiile, care altfel erau strict confidenţiale.
Jesse îl bombardase pe Lightner cu întrebările. Înţele¬sese foarte repede că, deşi ştia multe lucruri despre ea, nu avea în nici un fel informaţii despre Maharet sau despre Marea Familie.
Ceea ce o tentase până la urmă fusese acest amestec de precizii şi de lacune. Dacă Maharet ar fi fost pomenită o singură dată, ar fi întors spatele, pentru totdeauna, Ordi¬nului Talamasca, căci loialitatea ei faţă de Marea Familie era de nezdruncinat. Dar Talamasca nu era interesată decât de capacităţile ei paranormale. În ciuda sfaturilor lui Maharet, Jesse era interesată de aceste capacităţi.
Istoria Ordinului se dovedea nemaipomenit de pasionantă. Spunea adevărul omul acesta? Un ordin secret, a cărei înfiinţare se situa prin anul 758, un ordin care încă de pe atunci acumulase documente despre vraci şi vrăjitoare, despre medii şi văzători de duhuri? Era extrem de impresionată, la fel cum fusese cândva de arhi¬vele Marei Familii.
Lightner reuşise să iasă învingător şi după al doilea tur de întrebări. Era evident că-şi cunoştea subiectul pe toate părţile. Vorbise cu multă precizie de persecuţia catarilor, de desfiinţarea Ordinului Templierilor, de exe¬cutarea lui Grandier şi de alte zeci de astfel de "eveni¬mente" istorice. Jesse nu reuşise nici măcar o dată să-l înfunde. Dimpotrivă, el făcea aluzie la vraci şi magicieni antici de care ea n-auzise niciodată.
În seara aceea, când ajunseseră la sediul Ordinului, undeva în afara Londrei, soarta lui Jesse era aproape hotărâtă. Nu mai plecase din vila aceea decât după o săptămână şi atunci doar pentru a părăsi definitiv aparta¬mentul din Chelsea şi a se instala la sediul Ordinului Talamasca.
Această vilă era o clădire uriaşă construită prin 1500, pe care Ordinul o achiziţionase "numai" cu vreo două sute de ani în urmă. Dacă bibliotecile şi saloanele ele¬gante, îmbrăcate în lambriuri, fuseseră amenajate şi orna¬mentate după moda din 1800, cu stucaturi şi frize, sala de mese şi multe dintre dormitoare erau încă de pe vremea epocii elisabetane.
Jesse fusese imediat cucerită de atmosfera acestui loc, de mobilele austere, de imensele şemineuri din piatră şi de podelele lustruite de stejar. Fusese, de asemenea, încântată de primirea pe care i-o rezervaseră membrii Ordinului, care îi adresaseră câteva cuvinte prieteneşti, pentru a se reîntoarce apoi liniştiţi la discuţiile lor sau la lectura ziarelor în vastele saloane luminate ca ziua. Sur¬prinzătoarea bogăţie a acestei case nu făcea decât să confirme declaraţiile lui Lightner. Iar atmosfera era atât de paşnică, atât de senină. Te simţeai bine fizic. Oamenii de aici nu pretindeau a fi altceva decât erau.
Fusese mai cu seamă subjugată de biblioteci, care îi aminteau de acea vară tragică şi de un loc asemănător, a cărui bibliotecă plină de comori străvechi îi fusese refu¬zată. Aici, nenumărate volume consemnau procesele vrăjitoarelor, apariţiile de fantome, manifestaţiile de spiritism, cazurile de posesiune diabolică, de telekinezie, de reîncarnare, şi aşa mai departe. În subsolurile clădirii erau amenajate muzee, pline de obiecte misterioase asociate fenomenelor paranormale. Existau anumite încăperi în care nu puteau intra decât membrii seniori ai Ordinului. Perspectiva de a avea acces la aceste secrete într-o bună zi o încântase.
― E veşnic mult de lucru, îi spusese Aaron fără să insiste. Vezi, toate arhivele sunt în latineşte, dar nu putem pretinde celor mai tineri care intră în Ordin să cunoască latina. În zilele noastre nici nu se poate pune problema, în aceste depozite, vezi, documentaţia privind mare parte din obiecte n-a fost adusă la zi de patru secole...
Aaron era, bineînţeles, la curent că Jesse cunoştea nu numai latina, dar şi greaca, vechea limbă egipteană şi limba sumeriană, de asemenea. Dar habar n-avea că Jesse găsise un substitut pentru comorile pierdute ale acelei veri îndepărtate, că-şi găsise o altă "Mare Familie".
Chiar în aceeaşi seară o maşină fusese trimisă la vechea adresă a lui Jesse în Chelsea, să-i aducă lucrurile de care avea nevoie. Noua ei cameră, pe un colţ orientat spre sud-vest al clădirii, era o încăpere confortabilă şi plăcută, cu un tavan făcut în chesoane şi cu un şemineu stil Tudor.
Jesse nu mai voia să părăsească nicicând această casă, iar Aaron era conştient de asta. În vinerea aceleiaşi săptămâni, la numai trei zile după instalarea ei, fusese pri¬mită ca novice în Ordin. I se acordase o impresionantă bursă lunară, un birou alăturat camerei sale, un şofer personal, oricând la dispoziţia ei, şi un automobil vechi, dar extrem de confortabil. Demisionase de la British Museum fără nici o întârziere.
Regulamentul era simplu. Avea la dispoziţie doi ani pentru a fi formată, timp în care trebuia să fie totdeauna disponibilă pentru a însoţi pe alţi membri în orice colţ al lumii când era nevoie. Avea voie să vorbească despre Ordin oricui din familia ei sau prietenilor. Dar persoanele studiate, anchetele şi dosarele rămâneau confidenţiale. Şi îi era interzis să publice ceva despre Talamasca. De fapt, orice "menţionare publică" a Ordinului era interzisă, orice aluzie privind misiunile specifice trebuind să rămână vagă, fără a fi date în vileag numele persoanelor sau a locurilor implicate.
Ea urma să se ocupe mai cu seamă de arhive, de tradu¬ceri şi de "adaptarea" vechilor cronici şi procese-verbale. O zi pe săptămână trebuia să se consacre clasificării diverselor piese adunate în muzeele din sălile subterane. Oricum, munca de teren ― cercetările directe legate de casele bântuite de stafii şi de alte fenomene de genul acesta ― avea să treacă pe primul plan oricând era nece¬sară.
Nu-i scrisese lui Maharet despre hotărîrea luată decât după vreo lună. În scrisoare îşi dăduse frâu liber tuturor sentimentelor. Îi iubea pe oamenii aceştia, iubea munca pe care o făcea. De bună seamă că biblioteca de aici îi amintea de arhivele familiei de la Sonoma şi de vremea când fusese atât de fericită. Maharet o înţelegea, desigur.
Răspunsul mătuşei ei o uimi. Maharet cunoştea existenţa Ordinului Talamasca. De fapt, Maharet părea de-a dreptul familiarizată cu istoria lui. Îi spusese fără nici un preambul cât de mult apreciase eforturile acestui ordin de a scăpa de la rug pe mulţi inocenţi în perioada perse¬cuţiilor contra vrăjitoarelor din secolul al cincisprezecelea şi al şaisprezecelea.

Ţi-au vorbit cu siguranţă de "filiera de evadare" graţie căreia nenumăraţi nefericiţi acuzaţi de vrăji¬torie au fost luaţi din satele şi cătunele unde se aflau, unde riscau să fie arşi pe rug, şi adăpostiţi la Amsterdam, un oraş luminat, unde minciunile şi absurdităţile cu privire la vrăjitorie nu găseau crezare.

Jesse nu avusese cunoştinţă despre aşa ceva, dar curând urma să verifice exactitatea amănuntelor. Totuşi, Maharet emitea unele rezerve cu privire la Talamasca:

Pe cât de mult admir umanismul lor faţă de cei persecutaţi de-a lungul secolelor, tot pe atâta consi¬der că cercetările lor n-au rezultate interesante. Să specific de ce: fără îndoială că duhurile, fantomele, vampirii, vârcolacii, vrăjitoarele, entităţi ce nu pot fi definite, pot să existe într-adevăr şi că Talamasca îşi poate dedica încă un mileniu studiului lor, dar întrebarea e ce folos aduce asta omenirii? în ce măsură e influenţat destinul ei?
De bună seamă, într-un trecut îndepărtat, cei care vedeau duhurile, cei care vorbeau cu ele, au existat. Poate că vrăjitoarele şi şamanii îşi aveau rolul şi însemnătatea lor în cadrul triburilor. Pe baza experienţelor acestora extrem de simple s-au construit adevărate religii, s-au dat nume mitice unor entităţi de un vag absolut şi astfel s-a ajuns la un mod impresionant de exprimare a combinaţiilor de credinţe superstiţioase.
În istoria omenirii toate aceste religii n-au avut mai curând un rol negativ decât pozitiv?
Dă-mi voie să-ţi sugerez că, oricum am inter¬preta istoria, noi am depăşit stadiul la care contactul cu duhurile poate să ne fie de vreun folos. Scepti¬cismul majorităţii indivizilor cu privire la fantome, la medii şi la tot restul, este total justificat. Supra¬naturalul, sub orice formă ar exista, nu ar trebui să se amestece în nici un fel în istoria umanităţii.
Pe scurt, eu susţin că, în afară de mângâierea adusă vreunui suflet tulburat ici şi colo, Talamasca strânge documente despre fenomene care nu au şi nu trebuie să aibă nici o importanţă. Talamasca este o organizaţie interesantă. Dar nu poate să realizeze lucruri importante.
Eu te iubesc. Îţi respect decizia. În acelaşi timp, sper că o să-ţi treacă această pasiune, că ai să te întorci la lumea adevărată cât de curând.

Jesse cugetase îndelung înainte de a-i răspunde. Fap¬tul că Maharet nu aprecia ceea ce hotărâse o chinuia. Totuşi, îi era limpede că, dacă luase această hotărîre, o făcuse şi din vina lui Maharet, care îi interzisese să se ocupe de secretele familiei, pe când Talamasca o adoptase.
Când, în sfârşit, îi scrisese, o asigurase pe Maharet că membrii Ordinului nu-şi făceau nici o iluzie cu privire la semnificaţia muncii lor. Îi spuseseră lui Jesse că totul rămânea secret, că în cele mai multe cazuri nu trebuia să se aştepte nici la glorie, nici la vreo satisfacţie palpabilă. Şi că ei erau primii care să creadă, exact ca Maharet, în lipsa de importanţă a mediilor, duhurilor şi a fantomelor.
Dar oare nu existau milioane de oameni care credeau că descoperirile arheologilor n-aveau nici o importanţă? Jesse o implorase pe Maharet să înţeleagă ce mult contau toate acestea pentru ea. În final, spre propria surprindere, scrisese următoarele rânduri:

N-am să povestesc niciodată nimic aici despre Marea Familie şi despre casa din Sonoma sau despre lucrurile misterioase care mi s-au întâmplat acolo. Ar fi foarte dornici să afle un astfel de mister. Eu îţi sunt loială ţie. Dar, într-o zi, te rog să-mi permiţi să mă întorc în California, să-mi dai ocazia să vorbesc despre lucrurile pe care le-am observat. În ultima vreme mi-au revenit în minte diverse momente petrecute acolo. Am avut câteva vise surprinzătoare. Oricum, îmi pun toată încrede¬rea în judecata ta. Ai fost atât de generoasă cu mine. Nu mă îndoiesc nici o clipă de dragostea ta. Te rog, de asemenea, să înţelegi cât de mult te iubesc şi eu.

Maharet îi răspunsese doar cu câteva rânduri:

Jesse,
Eu sunt o persoană încăpăţânată şi plină de bizarerii: aproape întotdeauna am obţinut tot ce voiam. Din când în când, nu-mi dau seama exact ce consecinţe pot avea actele mele asupra celorlalţi. N-ar fi trebuit să te invit niciodată în casa mea din Sonoma; a fost un act egoist din partea mea, pen¬tru care n-am nici o scuză. Aşa că te rog să mă ajuţi să-mi împac conştiinţa şi uită cu desăvârşire că vizi¬ta aceea a avut loc. Nu-ţi face griji cu privire la amintirile tale, dar nici nu te chinui să le descifrezi. Trăieşte-ţi viaţa ca şi cum vacanţa aceea tul¬burătoare n-ar fi existat niciodată. Cândva am să răspund la toate întrebările, dar n-am să mai încerc niciodată să-ţi modific destinul. Te felicit pentru noua ta vocaţie. Iubirea mea pentru tine rămâne veşnic neschimbată.

Urmaseră cadouri somptuoase. Valize din piele pen¬tru călătoriile lui Jesse şi un impermeabil dublat cu blană de nurci, ca să-i tină de cald în climatul abominabil din Anglia, ţară pe care "numai druizii o îndrăgeau", cum scrisese Maharet.
Jesse fusese încântată de haină, pentru că blana era pe dinăuntru şi nu atrăgea atenţia. Valizele îi erau foarte utile. Maharet continua să-i scrie uneori şi de două-trei ori pe săptămână. Rămânea la fel de plină de atenţii ca întotdeauna.
Dar, pe măsură ce treceau anii, Jesse devenise mai distantă, scrisorile ei erau mai scurte şi mai sporadice, fără îndoială din cauza caracterului confidenţial al muncii ei în cadrul Ordinului Talamasca. Pur şi simplu, nu putea să-i descrie lui Maharet lucrurile de care se ocupa.
Jesse îşi continua vizitele la ceilalţi membri ai Marii Familii de Crăciun şi de Paşti. Când verii ei treceau pe la Londra, se vedeau ca să ia masa sau să se plimbe împreună. Toate contactele acestea erau însă superficiale şi de scurtă durată. Viaţa lui Jesse era acaparată de Talamasca.


UN NOU univers îi apăru lui Jesse lucrând la traduce¬rea din latină a arhivelor: descoperi raporturi despre familii sau indivizi dotaţi cu puteri paranormale, despre cazuri "evidente", de vrăjitorie, despre farmece "adevărate" care produceau catastrofe, în fine, despre procesele vrăjitoarelor, veşnic asemănătoare şi veşnic fascinante, implicând cel mai adesea inocenţi fără nici o putere de apărare. Muncea zi şi noapte, traducerea o făcea direct pe calculator, reuşind să extragă un material istoric inestimabil din pergamentele uzate.
Dar i se deschisese încă o lume, şi mai fermecătoare, legată de acest domeniu. Nici la un an după primirea ei în Ordin, Jesse fusese martoră la apariţii de stafii suficient de înspăimântătoare ca să-i scoată din casele lor până şi pe cei mai echilibraţi dintre oameni. Între altele, văzuse un copil cu puteri telekinetice ridicând o masă de stejar şi aruncând-o pe fereastră. Comunicase în cea mai deplină tăcere cu cititorii de gânduri care primeau toate mesajele trimise. Văzuse stafii cu mult mai palpabile decât şi-ar fi închipuit. Fusese martoră la tot felul de fenomene ― psihometrie, scriere automată, levitaţie, transele medii¬lor ― le văzuse, luase notiţe, dar rămânea într-o continuă mirare.
Avea oare să se obişnuiască vreodată cu ele? Să le ia de bune? Până şi cei mai vechi membri ai Ordinului mărturiseau că şi ei erau în continuare zguduiţi de feno¬menele la care asistau.
Pe de altă parte, propria ei putere de a vedea era excepţională. Iar folosirea constantă i-o dezvolta şi mai mult. În doi ani de când era la Talamasca, Jesse vizitase case bântuite de stafii prin toată Europa şi în Statele Unite. Fiecare două zile de calm petrecute în bibliotecă erau urmate de cel puţin o săptămână petrecută în vreun hol plin de curent, unde apariţia intermitentă a vreunui spectru tăcut îi umpluse de spaimă pe ceilalţi.
Rareori trăgea învăţăminte însă din aceste apariţii. Ajunsese şi ea la concluzia tuturor celorlalţi membri ai Ordinului: că nu se putea alcătui nici o teorie coerentă despre fenomenele oculte care să descrie absolut toate ciudăţeniile de care aveau parte în munca lor. Munca era pasionantă, dar absolut fără roade. Jesse nu era sigură pe sine când se adresa acestor "entităţi neodihnite", sau duhurilor fără minte, cum le zisese cândva Mael atât de bine. Totuşi, Jesse le recomanda să se mute spre sfere "mai înalte", să îşi caute liniştea şi, astfel, să-i lase şi pe muritori în pace.
Era unica atitudine posibilă, deşi o înspăimânta ideea că în acest mod le forţa poate să părăsească singura formă de existenţă pe care le mai era dat să o aibă. Dar dacă la capăt nu era decât moartea, iar apariţiile se produceau doar când vreun duh mai tenace nu voia să o accepte? Era prea cumplit acest gând ― era oribil să îşi imagineze lumea duhurilor doar ca un fel de strălucire a lemnului putred înainte de bezna totală.
Oricum, Jesse reuşea să gonească fantomele din case. Atunci era încântată de uşurarea pe care o resimţeau cei ce vieţuiau în acele case. Începuse să aibă sentimentul profund că viaţa ei avea un sens excepţional. Era o viaţă plină de aventuri. N-ar fi schimbat-o pentru nimic în lume.
În fine, aproape. Dacă ar fi apărut în prag Maharet cerându-i să revină în casa din Sonoma şi să se ocupe de arhivele Marei Familii, ar fi lăsat totul în urmă fără nici o ezitare. Dar poate că nici atunci, în fond.
Tot lucrând la arhivele ordinului, Jesse dăduse peste unele documente care o siliseră să îşi pună multe întrebări în privinţa Marii Familii.
Transcriind documentele privind vrăjitoria, Jesse descoperise că de secole Talamasca ţinea sub observaţie diverse "familii de vrăjitoare" care posedau averi considerabile, în aparenţă dobândite printr-o evidentă intervenţie supranaturală. Ordinul încă mai studia astfel de familii! Fiecare generaţie în familiile de genul acesta avea "o vrăjitoare" care putea, după cum spuneau rapoar¬tele, să atragă şi să manipuleze diverse forţe supranatu¬rale, pentru a asigura acumularea constantă de bunuri de către familie, asigurându-i succesul în toate domeniile de activitate umană. Se părea că puterile acestea se transmi¬teau ereditar, adică pe baza unor caracteristici fizice, dar, de fapt, nimeni nu ştia ceva exact. În prezent unele dintre aceste familii îşi ignorau total propria istorie şi nu-şi dădeau seama că aveau în mijlocul lor o "vrăjitoare" chiar în secolul al douăzecilea. De regulă, Talamasca îşi dădea osteneala să ia contactul cu asemenea persoane, dar adesea amestecul Ordinului era refuzat. Alteori se lua hotărîrea de neamestec, relaţia fiind considerată drept prea "periculoasă", deoarece indivizii vizaţi realmente puteau face farmece cu rezultate nefaste.
Mai multe săptămâni la rând, tulburată, dar neîncre¬zătoare, Jesse nu acţionase în nici un fel. Dar nu-i ieşea din minte modelul organizării unor astfel de familii. Semăna prea mult cu structura Marii Familii, aşa cum îi fusese ea explicată de Maharet.
Apoi se apucase să facă unicele cercetări pe care le putea întreprinde fără să trădeze pe nimeni. Trecuse atent în revistă toate dosarele familiilor de vrăjitoare din posesia Ordinului. Controlă şi răscontrolă totul. Căutase cele mai vechi cronici şi le studiase cu lupa.
Nu exista nici o menţiune despre Maharet. Nici o infor¬maţie despre cineva din vreo ramură a Marii Familii, nici un nume propriu de care Jesse să fi auzit vreodată. Nici măcar cea mai mică notiţă care să-i trezească suspiciuni.
Se simţise extrem de uşurată, dar, în cele din urmă, nu fusese prea uimită. Instinctul îi spusese că nu era pe pista cea bună. Maharet nu era vrăjitoare. Nu în sensul acela al cuvântului. Lucrurile erau mult mai complicate.
E adevărat, de asemenea, că Jesse nu încercase nicio¬dată în mod serios să clarifice această situaţie. Nu voia să emită nici o teorie cu privire la această problemă, aşa cum nu voia nici în alte domenii. Şi nu numai o dată îi venise ideea că, dacă se simţea bine în sânul Ordinului Talamasca, era şi pentru că, având atâtea mistere în jur, uita de misterul care o privea personal. Înconjurată de fantome şi spectre, şi copii posedaţi, nu se mai gândea decât rareori la Maharet şi la Marea Familie.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:08 pm

CÂND primise rangul de membru plin, Jesse era deja o somitate în privinţa regulilor Ordinului, a procedurilor şi a protocolului anchetelor. În plus, ştia perfect când şi cum să ajute poliţia în cazurile de crimă şi în ce fel să evite contactul cu presa. Ajunsese, de asemenea, să poarte un respect deosebit Ordinului, care nu era o organizaţie dog¬matică. Nu impunea membrilor să creadă în vreo dogmă, ci doar să fie cinstiţi şi extrem de prudenţi în mânuirea fenomenelor pe care le studiau.
Talamasca era interesată de repetiţii, de similitudini, de modele. Exista o abundenţă de termeni, dar nu un vocabular rigid. Dosarele erau clasate în aşa fel, încât să se poate face legături între ele în toate direcţiile cu putinţă.
Cu toate acestea, şi teoreticienii erau studiaţi. Jesse citise toate cărţile semnate de marii detectivi ai suprana¬turalului, de medii sau cercetători în domeniul alienării mentale. Studiase totul şi cercetase tot ce era legat de problemele ocultismului.
Adesea îi reveneau în minte sfaturile lui Maharet. Ceea ce-i spusese era adevărat. Fantomele, spectrele, cei care citeau gândurile altora şi care mişcau obiecte fără să le atingă erau fascinanţi doar pentru observatorii ime¬diaţi. Pentru omenire însă, în sensul cel mai larg al cuvântului, toate acestea nu însemnau mare lucru. Istoria omenirii nu avea să fie zguduită de vreo mare descoperire în domeniul ocultului nici acum, nici cândva în viitor.
Oricum, Jesse n-ar fi renunţat în ruptul capului la munca ei. Prinsese gustul acestor emoţii, acestor secrete. Se afla în pântecele Ordinului şi, deşi se obişnuise cu luxul din jurul ei ― dantelele vechi, patul cu baldachin, tacâmu-rile din argint curat, maşina cu şofer, servitorii ― devenea din ce în ce mai sobră şi mai rezervată.
La treizeci de ani era o femeie palidă, fragilă, cu părul ca văpaia despărţit în două de o cărare şi lăsat suficient de lung pe umeri, încât să n-o deranjeze. Nu se machia, nu se parfuma şi nu purta nici o bijuterie, în afara brăţării celtice. Costumul ei obişnuit se compunea dintr-o jachetă de caşmir, purtată cu pantaloni de stofă sau cu blugi, dacă se găsea în America. Era cu toate acestea o persoană atrăgătoare, care îi cucerea pe bărbaţi prea uşor chiar când n-avea nici o intenţie. Avea aventuri cu unii dintre ei, dar acestea nu durau mult. Şi rareori aveau importanţă.
Cel mai mult contau prieteniile pe care le legase cu ceilalţi membri ai Ordinului; toţi îi erau ca nişte fraţi sau surori. Erau extrem de ataşaţi unii de alţii. Atmosfera de comunitate din jurul ei o încânta. La orice oră din noapte se putea coborî în salonul veşnic luminat, unde se găseau întotdeauna câteva persoane treze, care citeau sau stăteau de vorbă, înfruntându-se pe vreo temă sau alta fără să ridice glasul. Sau se putea trece pe la bucătărie, unde bucătarul de noapte îţi putea prepara pe loc orice, un mic dejun luat cu noaptea în cap sau o cină târzie, orice îţi doreai.
Jesse ar fi putut rămâne acolo până la sfârşitul zilelor. Ca şi ordinele catolice, Talamasca se îngrijea de membrii în vârstă sau deveniţi infirmi. A muri în sânul Ordinului însemna a muri înconjurat de tot luxul şi de toate îngrijirile medicale imaginabile, a petrece ultimele clipe aşa cum doreai, singur în patul tău sau în mijlocul prietenilor care te ţineau de mână, te mângâiau, te susţineau. Dacă voiai, puteai să te duci să stai cu familia. Dar cei mai mulţi preferau să rămână acolo până la moarte. Înmormântările erau demne şi fastuoase. La Talamasca moartea făcea parte din viaţă. La fiecare înmormântare participa un mare număr de bărbaţi şi femei în doliu.
Da, Jesse îşi găsise aici o familie. Dacă totul s-ar fi derulat normal, ar fi rămas cu ei pentru totdeauna.
Doar că, pe la încheierea celui de-al optulea an, se întâmplă ceva care avea să-i schimbe iarăşi tot cursul vieţii, ceva ce produse în cele din urmă ruptura dintre ea şi Talamasca.
Realizările lui Jesse de până atunci erau impresio¬nante. Dar în vara anului 1981 încă mai lucra sub direcţia lui Aaron Lightner şi nu avusese decât rareori câte-un contact cu membrii consiliului Ordinului sau cu puţinii reali responsabili ai Talamascăi.
Aşa că fu surprinsă în momentul în care David Talbot, conducătorul Ordinului, o invită la biroul lui din Londra. David era un bărbat plin de energie, pe la vreo şaizeci şi cinci de ani, cu părul cărunt, bine făcut, cordial. Îi oferi un pahar de vin de Xeres şi îi vorbi vreun sfert de oră despre una şi alta înainte de a intra în subiect.
Îi propunea lui Jesse să se ocupe de o misiune complet diferită. Îi puse în mână un roman ce se găsea pe piaţă, intitulat Interviu cu un vampir. Apoi îi spuse să-l citească.
Jesse rămase încurcată.
― De fapt, spuse ea, l-am citit. De câţiva ani. Dar ce-are de-a face cu noi o carte ca asta?
Jesse îşi cumpărase cândva un exemplar într-un aero¬port şi îl citise pe nerăsuflate în timpul unui lung zbor intercontinental. Povestirea, chipurile spusă de un vampir unui tânăr gazetar din San Francisco, o lăsase cu o impre¬sie neplăcută, ca un vis urât. Nu ar fi putut spune că o apreciase. De fapt, preferase să arunce cartea la gunoi după aceea decât să o lase pe o bancă, de frică să nu-i cadă în mână vreunuia capabil să creadă toate prostiile acelea.
Personajele principale din carte ― nişte nemuritori teribil de interesanţi, dacă stăteai să te gândeşti ― forma¬seră o mică familie diabolică în New Orleans-ul dinaintea Războiului de Secesiune, unda îşi vânaseră victimele timp de mai bine de cincizeci de ani. Lestat era capul răutăţilor şi şeful grupului. Louis, subalternul lui, chinuit de îndoieli, era eroul cărţii şi în acelaşi timp povestitorul. Claudia, minunata lor "fiică" vampirică, era o figură tragică, min¬tea i se îmbogăţea, iar corpul îi rămânea cel al unei eterne fetiţe de şase ani. Căutările deşarte ale lui Louis pentru primirea izbăvirii formau, de fapt, subiectul cărţii, dar ceea ce o impresionase mai cu seamă pe Jesse fusese ura Claudiei faţă de cei doi vampiri care o creaseră şi, în cele din urmă, o distruseseră.
― Povestea din cartea asta nu este ficţiune, se mulţumi să-i spună David. Dar nu e clar cu ce scop a fost publicată. Publicarea ei, până şi sub forma unui roman, ne-a alarmat.
― Cum adică nu e ficţiune? întrebă Jesse. Nu înţeleg.
― Autorul a semnat sub un pseudonim, continuă David, iar cecurile reprezentând drepturile de autor sunt adresate unui tânăr care vagabondează prin lume şi nu se lasă contactat de noi. Era totuşi reporter înainte, ca gaze¬tarul din roman. Dar nu asta ne interesează pentru moment. Misiunea pe care ţi-o încredinţăm constă în deplasarea la New Orleans şi verificarea documentară a evenimentelor descrise în carte, care au avut loc înainte de Războiul de Secesiune.
― O clipă, o clipă. De fapt, îmi spuneţi că există vampiri? Că aceste personaje ― Louis şi Lestat, şi fetiţa Claudia ― sunt făpturi reale?
― Da, exact, răspunse David. Fără a-l uita pe Armand, mentorul Teatrului Vampirilor de la Paris. Îţi aminteşti de Armand, nu-i aşa?
Jesse îşi amintea prea bine de Armand şi de teatru. Armand, nemuritorul cel mai vârstnic din roman, avea corpul şi chipul unui adolescent de şaptesprezece ani. Cât priveşte teatrul, acesta fusese descris ca un loc de groază, în care seară de seară erau masacrate, chiar pe scenă, fiinţe umane, în faţa unui public încrezător care-şi imagi¬na că e vorba doar de un spectacol.
Calitatea de coşmar tipică întregii cărţi îi revenea clar în minte lui Jesse. Mai ales părţile despre Claudia. Claudia murise la Teatrul Vampirilor. Fusese distrusă de ansamblul de vampiri condus de Armand.
― David, trebuie să înţeleg ad literam ce-mi spuneţi? Că astfel de făpturi există cu adevărat?
― Absolut, răspunse David. Încă de la înfiinţarea Ordinului ne-am ocupat de observarea acestui tip de făptură. De fapt, Talamasca s-a creat tocmai pentru stu¬dierea lor, dar asta-i altă poveste. După toate probabilităţile, romanul acesta nu conţine nici un perso¬naj inventat, tocmai acesta e scopul misiunii tale: să aduni probe despre existenţa casei de la New Orleans descrisă în roman şi despre cele trei persoane ― Claudia, Louis, Lestat.
Jesse izbucni în râs. Nu se putu stăpâni. Realmente, râse din toată inima. Expresia plină de răbdare a lui David o făcu să râdă şi mai tare. Dar el nu fu surprins, la fel cum nu fusese surprins nici Aaron Lightner când intrase în contact cu ea cu opt ani în urmă.
― Atitudinea ta este excelentă! comentă David, cu un uşor zâmbet ironic. N-am vrea să ai prea multă imagi¬naţie sau să fii prea încrezătoare. Doar că acest gen de studiu cere foarte multă atenţie, Jesse, şi respectarea strictă a regulilor. Crede-mă când spun că e un domeniu foarte primejdios. Fireşte, ai libertatea de a refuza misiu¬nea chiar de la început.
― Nu mă faceţi să râd din nou, vă rog, replică Jesse. Cuvântul "primejdie" nu se pronunţa decât rareori sau
aproape niciodată la Talamasca. Ea îl văzuse doar sub formă scrisă pe dosarele despre familiile de vrăjitoare. E drept că ajunsese să creadă în existenţa acestor familii fără să îşi pună mari probleme. Vrăjitoarele erau tot oameni, iar duhurile puteau fi manipulate, după cât se părea. Dar să creadă în vampiri?
― Bun, hai s-o luăm altfel, spuse David. Înainte de a te hotărî, hai să examinăm câteva obiecte depozitate la noi în magazii, care au aparţinut acestor făpturi.
Ideea era irezistibilă. În subsolurile sediului Ordinului erau nenumărate încăperi în care Jesse nu avusese nicio¬dată voie să pătrundă. N-avea de gând să piardă această ocazie.
Pe când cobora scările împreună cu David, îi reveni în minte brusc şi extrem de clar atmosfera casei din Sonoma. Acelaşi coridor lung cu becuri chioare din loc în loc, ca în subsolul casei lui Maharet. O cuprinse o febrilitate şi mai mare.
Mergea în spatele lui David în tăcere, trecând de uşi încuiate una după alta. Văzu cărţi, pe un raft întrezări o hârcă, într-un colţ, pe jos, un vraf de haine, în alte camere erau mobile, picturi în ulei, cufere şi case de fier, şi, mai cu seamă, praf peste toate cele.
― Toate obiectele astea disparate, spuse David cu un gest dispreţuitor, sunt legate într-un fel sau altul de amicii noştri băutori de sânge şi nemuritori. De fapt, formează o speţă foarte materialistă. Lasă în urma lor tot felul de gunoaie. Nu rareori, când se plictisesc de un anumit loc sau de o identitate, lasă în părăsire câte o casă întreagă, cu mobile, haine, chiar şi cu coşciuguri ― foarte ornamen¬tate şi chiar interesante. Dar există câteva lucruri deose¬bite pe care vreau să ţi le arăt. Cred că vor fi suficient de convingătoare.
Convingătoare? Exista ceva convingător în domeniul în care lucrau ei? Ce după-amiază plină de surprize!
David o conduse în ultima încăpere, foarte mare şi cu pereţii dublaţi de plăci de cositor, unde aprinse lumini puternice care veneau din plafon.
Pe peretele din fund era sprijinit un tablou de foarte mari dimensiuni. Imediat îşi dădu seama că ţinea de Renaştere, poate din şcoala veneţiană. Era pictat cu tem¬pera pe lemn. Şi avea superbul lustru al picturilor de felul acesta, o strălucire pe care nici un material sintetic n-o putea crea. Jos, în colţul din dreapta, se vedea titlul scris în latină, cu litere mici romane, şi numele artistului.

"Tentaţia lui Amadeo"
de Marius

Se dădu câţiva paşi înapoi să-l studieze.
Un cor de îngeri superbi, cu aripi negre, planau deasupra unei siluete îngenuncheate, un adolescent cu părul şaten-a-rămiu. Cerul de cobalt din spatele lui, văzut printr-o serie de arcade, era semănat cu nori auriţi. Pardoseala de mar¬mură din faţa personajului avea o perfecţiune fotografică, îi simţeai răcoarea, vedeai vinişoarele pietrei.
Dar frumuseţea picturii venea mai cu seamă de la felul în care erau tratate personajele. Feţele îngerilor erau modelate cu o extremă precizie, hainelor lor în culori pastelate şi aripilor negre nu le lipsea nici un detaliu. Iar băiatul, băiatul era, pur şi simplu, viu! în ochii lui căprui strălucea o lumină care trecea dincolo de pânză! Pielea părea uşor umedă. Dădea impresia că avea să se mişte sau să vorbească în clipa următoare.
De fapt, tabloul era prea realist pentru a aparţine Renaşterii. Figurile erau speciale, nu idealizate. Unii îngeri păreau că se amuză, alţii că se întristează. Materia¬lul hainei şi al jambierelor băiatului era prea realist redat. Se puteau vedea până şi unele cârpituri, o mică ruptură şi praful de pe o mânecă. Şi încă alte amănunte de acelaşi gen: pe pardoseală, ici şi colo, se vedeau frunze uscate, iar într-o parte erau abandonate pe jos, fără nici o motivaţie, două pensule.
― Cine este acest Marius? şopti ea.
Numele nu-i spunea nimic. Niciodată nu mai văzuse un tablou din şcoala italiană cu atâtea elemente tul¬burătoare. Îngeri cu aripi negre...
David nu-i răspunse. Îi arătă cu degetul adolescentul.
― Pe băiat aş dori să-l observi mai atent, spuse el. Nu el este adevăratul subiect al studiului pe care îl vei între¬prinde, dar reprezintă o importantă legătură.
Subiectul? Legătura... Era prea captivată de tablou.
― Priviţi, sunt acolo în colţ şi nişte oase, oase de om pe care s-a depus praful, de parcă le-ar fi măturat cineva din cale. Dar ce vor să însemne toate astea?
― Da, murmură David. Când se foloseşte cuvântul "tentaţie" e de obicei vorba de diavoli care înconjură un sfânt.
― Întocmai, răspunse ea. Iar meşteşugul artistului este excepţional. Cu cât se uita mai mult la tablou, cu atât se simţea mai tulburată. De unde aveţi tabloul acesta?
― Ordinul a făcut achiziţia aceasta cu câteva secole în urmă. Emisarul nostru de la Veneţia l-a salvat dintr-o casă arsă care dădea spre Canal Grande. Vampirii sunt veşnic asociaţi cu incendiile, apropo. Este arma lor obişnuită când se războiesc între ei. Totdeauna au loc incendii. În Interviu cu un vampir sunt descrise câteva, dacă îţi aminteşti. Louis dă foc unei case din New Orleans când încearcă să-l distrugă pe creatorul şi mentorul lui, Lestat. Mai târziu, acelaşi Louis dă foc Teatrului Vampirilor la Paris, după moartea Claudiei.
Moartea Claudiei... Jesse simţi fiori pe şira spinării şi se surprinse tresărind.
― Dar priveşte cu atenţie acest adolescent, spuse David. Despre el discutăm acum.
Amadeo. Numele însemna "cel ce îl iubeşte pe Dum¬nezeu". Era de o frumuseţe rară, nici vorbă. Şaisprezece, poate şaptesprezece ani, cu o faţă cu trăsături regulate, bine proporţionată, care, în mod curios, avea o expresie de implorare.
David îi puse ceva în mână. Ea îşi desprinse cu greu privirea de la tablou şi întoarse ochii spre obiect. Avea în mână un dagherotip de pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. După ce îl privi un moment exclamă:
― Dar e aceeaşi persoană!
― Exact. Pe deasupra, reprezintă o adevărată perfor¬manţă tehnică. Portretul a fost realizat aproape pe întu¬neric, după asfinţit, când un alt subiect nici n-ar fi putut fi fotografiat. Poţi observa că aproape nimic nu e vizibil în afară de chipul lui.
Aşa era, singura deosebire faţă de tablou era pieptănătura la modă.
― Ai putea arunca o privire şi aici, spuse David. De data aceasta, îi arătă o revistă din secolul al optsprezece¬lea, cu coloane înguste, litere mici şi ilustraţii în peniţă. Acelaşi băiat cobora dintr-o caleaşca ― era o schiţă rapidă, dar se vedea că băiatul zâmbea. Articolul se referă la el şi la teatrul lui, Teatrul Vampirilor. E vorba de un ziar englezesc din 1789. Adică, vreo optzeci de ani înainte de dagherotip, după părerea mea. E şi o descriere a tea¬trului, precum şi a acestui tânăr.
-― Teatrul Vampirilor... Se uită atent la adolescentul îngenuncheat din tablou. Bine, dar acesta e Armand, e personajul din roman!
― Întocmai. Se pare că preferă acest nume. E probabil că numele era Amadeo când era în Italia, dar şi l-a transformat în Armand în secolul al optsprezecelea şi l-a folosit de-atunci încoace.
― Nu mă luaţi aşa de repede, vă rog, spuse Jesse. Vreţi să-mi spuneţi că există documente despre existenţa Teatrului Vampirilor? Descoperite de oamenii noştri?
― Bineînţeles. Dosarul e enorm. Nenumărate cărţi de memorii descriu acest teatru. Posedăm până şi copiile actelor de proprietate. Şi aici ajungem la o altă legătură dintre dosarele noastre şi romanul Interviu cu un Vampir. Proprietarul teatrului este un anume Lestat de Lioncourt, care l-a cumpărat în 17,89. Iar clădirea, încă existentă în Parisul actual, nu şi-a schimbat proprietarul nici în ziua de azi.
― S-a verificat şi asta? întrebă Jesse.
― Totul se găseşte în dosar, spuse David, c6pii ale actelor vechi şi ale celor recente. Poţi studia şi semnătura lui Lestat dacă vrei. El are mania grandorii. Semnătura lui acoperă câte o jumătate de pagină. Avem copii după mai multe documente. Vrem să ţi le încredinţăm. Să pleci cu ele la New Orleans. Mai există şi un articol de ziar despre incendiul care a deteriorat teatrul, care seamănă ca două picături cu descrierea făcută de Louis. Data corespunde cu cea pomenită în roman. Fireşte, trebuie să reverifici totul. Şi trebuie să citeşti din nou romanul, cu mare atenţie.


Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:08 pm

LA sfârşitul săptămânii Jesse luă avionul pentru New Orleans. Avea sarcina să adnoteze şi apoi să caute dovezi pentru tot ce apărea în roman: proprietăţi, vânzări ― cumpărări, articole în ziare şi reviste din epoca aceea, orice putea susţine teoria că personajele şi evenimentele din roman erau reale.
Dar lui Jesse tot nu-i venea să creadă. Fără îndoială că era ceva în toată chestia asta, dar era undeva o chichiţă. Chichiţa consta, probabil, în faptul că un scriitor inteli¬gent şi şmecher dăduse peste nişte documente interesante şi ţesuse în jurul lor o ficţiune întreagă. La urma urmelor, biletele de teatru, titlurile de proprietate, programele şi tot restul nu dovedesc neapărat existenţa unor nemuritori băutori de sânge.
Cât privea regulamentul pe care Jesse trebuia să-l respecte, acesta era de-a dreptul grotesc.
Nu avea voie să rămână la New Orleans decât de la răsăritul soarelui până la patru după-amiaza. La patru tre¬buia să plece cu maşina la Baton Rouge, oraşul cel mai apropiat, unde urma să îşi petreacă nopţile în siguranţă, într-un hotel modern de şaisprezece etaje. Dacă i se părea cumva că ar fi spionată sau că ar urmări-o cineva, trebuia să se refugieze imediat în mijlocul unei mulţimi. De-acolo, dintr-o cabină bine luminată, cu aglomeraţie în jur, trebuia să telefoneze imediat la sediul din Londra al Ordinului.
Nu avea voie, în nici un caz, să întreprindă "apropie¬rea fizică" de vreun vampir. Parametrii puterilor vampiri¬lor nu erau cunoscuţi la Talamasca. Se ştia însă un lucru sigur: îţi citeau gândurile. Şi semănau confuzie în spirit. Existau multe probe care dovedeau că puterea lor fizică era enormă. Cu siguranţă că puteau să omoare.
De asemenea, unii dintre ei cunoşteau, fără nici o îndoială, existenţa Ordinului Talamasca. De-a lungul secolelor dispăruseră câţiva membri, la un moment sau altul, în cursul unor misiuni asemănătoare cu a ei.
Jesse trebuia să citească cu atenţie, în fiecare zi, jurna¬lele locale. Talamasca avea motive să creadă că în momentul prezent nu se găseau la New Orleans nici un fel de vampiri. Altfel n-ar fi trimis-o acolo pe Jesse. Dar Lestat sau Armand, sau Louis puteau apărea în orice clipă. Dacă Jesse dădea peste vreun articol descriind vreun deces misterios, avea ordin să părăsească imediat oraşul şi să nu se mai întoarcă acolo.
Lui Jesse toate precauţiile acestea i se păreau de tot hazul. Nu o impresionaseră şi nici n-o înfricoşaseră tăie¬turile din ziarele acelea vechi despre diverse dispariţii misterioase.
În definitiv, poate că dispăruţii aceia fuseseră victi¬mele unui cult satanic. Oricum, păreau să fi fost mult prea umani.
În plus, Jesse îşi dorea misiunea aceasta.
Pe drum spre aeroport David o întrebase de ce.
― Dacă într-adevăr nu poţi accepta ceea ce spun eu, cum se face că accepţi să faci cercetări în legătură cu cartea?
Nu răspunsese pripit.
― E ceva ce mă deranjează la romanul acesta. Transformă în ceva atrăgător viaţa unor monştri. La început nici nu-ţi dai seama; e un coşmar de care nu te poţi debarasa. Apoi, brusc, te simţi bine în atmosfera aceea. Vrei să rămâi. Nici tragedia Claudiei nu rupe far¬mecul.
― Şi...?
― Vreau tocmai să dovedesc că nu-i decât ficţiune, spusese Jesse.
Talamasca se mulţumise cu explicaţia aceasta, mai cu seamă că venea de la un cercetător experimentat.
Dar în cursul lungului zbor până la New York, Jesse înţelese că mai exista un motiv, pe care nu putea să i-l spună lui David. De-abia dacă îl recunoştea în sinea ei. Interviu cu un vampir îi aducea aminte de vacanţa de vară la Maharet, habar n-avea de ce. Se tot oprea din citit, gândindu-se la vara aceea. Îi reveneau în minte tot felul de amănunte. Ba chiar începuse să aibă şi vise despre asta. Pură coincidenţă, îşi zicea. Cu toate acestea, exista o legătură, era ceva în atmosfera cărţii, în purtarea şi toa¬nele personajelor, era ceva care făcea ca lucrurile să pară una şi să fie cu totul alta. Dar nu-şi dădea seama ce. În mod curios, i se blocase judecata, la fel ca şi memoria.


PRIMELE zile petrecute la New Orleans fuseseră cele mai ciudate din experienţa ei de cercetător al para¬normalului.
Oraşul avea o frumuseţe care amintea de Caraibe, era umed, plin de parfumuri tari, fu pe loc cucerită. Dar pe oriunde se ducea, "simţea lucruri ciudate". Parcă tot oraşul era bântuit de fantome. Casele impozante de dinainte de război te cucereau cu tăcerea şi cu misterul lor. Până şi străzile din Cartierul Francez, pline de turişti, păstrau o atmosferă deopotrivă senzuală şi sinistră, care o îndemna tot timpul ori să o ia razna, ori să se oprească pe câte o bancă, în visare, în piaţa Jackson.
Nu putea să sufere faptul că era obligată să părăsească oraşul la ora patru. Hotelul înalt 4in Baton Rouge era un monument al confortului şi al luxului modern care-o încânta destul de mult. Dar nu se putea scutura de am¬bianţa lenevoasă, molatecă, a New Orleans-ului. În fie¬care dimineaţă se trezea pe jumătate Conştientă că avusese vise despre vampiri. Şi despre Maharet.
Apoi, după patru zile de cercetări, făcu o serie de descoperiri care o determinară să alerge imediat la un telefon. Existase mai mult ca sigur un Lestat de Lioncourt înscris pe rolul de impozite din Louisiana. De fapt, în 1862 devenise proprietarul unei case de pe Strada Regală, pusă pe numele lui de către asociatul său în afaceri, Louis de Pointe du Lac. Acesta posedase şapte proprietăţi diverse prin Louisiana, una dintre ele fiind plantaţia descrisă în Interviu cu un vampir. Jesse rămase cu gura căscată. De asemenea, încântată.
Dar mai făcu şi alte descoperiri. Cineva cu numele de Lestat de Lioncourt poseda, şi în prezent, diverse case prin tot oraşul. Iar semnătura lui, vizibilă pe acte din 1895 şi 1910 era identică cu cea din secolul al optsprezecelea.
Ah, era prea frumos! Jesse se distra de minune.
Imediat se duse să fotografieze proprietăţile lui Lestat. Două dintre ele erau vile cu porţi ruginite în Cartierul Grădinilor, lăsate în părăsire şi, clar, nelocuite. Dar celelalte, inclusiv casa de pe Strada Regală, dobândită în 1862, erau în grija unei agenţii locale, care le închiria şi trimitea sumele obţinute unui avocat parizian.
Jesse nu mai putea suporta. Îi telefonă lui David să-i trimită bani. Voia să răscumpere contractul de închiriere de la chiriaşii de pe Strada Regală, căci era cu siguranţă casa în care locuiseră Lestat, Louis şi Claudia. Vampiri sau nu, locuiseră acolo!
David trimise rapid banii, dar şi instrucţiuni foarte stricte: să nu se apropie în nici un caz de vile în ruină. Jesse îi răspunse imediat că examinase deja cele două locuri. Nu trecuse nimeni pe-acolo de ani de zile.
Casa din oraş o interesa însă. Pe la sfârşitul săptămânii era titulara contractului. Foştii chiriaşi părăsiră casa încântaţi, cu buzunarele pline de bani. Aşa că luni de dimineaţa, din zori, Jesse intră în apartamentul gol de la etaj.
Casa îmbătrânise superb. Vechile şemineuri, tavanele de stuc, uşile, toate erau la locul lor!
Jesse se puse imediat pe treabă în camerele care dădeau spre stradă, cu o şurubelniţă şi o daltă. Louis descrisese un incendiu care avusese loc în aceste saloane, în care Lestat fusese grav atins. Ei bine, Jesse avea de gând să vadă dacă focul acela lăsase urme.
După numai o oră, scoase la iveală câteva bârne care purtau urme de foc! Când fuseseră reparate stricăciunile, zugravii ― fie binecuvântaţi ― umpluseră găurile cu ziare vechi, datate din 1862. Totul se potrivea de minune cu povestea lui Louis. Era anul în care pusese casa pe numele lui Lestat, făcând planuri de plecare la Paris, apoi avusese loc incendiul, după care, el şi Claudia fugiseră din oraş.
Desigur, Jesse nu voia să renunţe la scepticismul ei, dar personajele din roman prindeau în mod foarte curios viaţă. Vechiul telefon negru din hol avea acum linia tăiată. Era obligată să iasă din casă pentru a-i telefona lui David, şi asta o enerva. Voia să-i povestească totul ime¬diat.
Dar nu ieşi. Dimpotrivă, rămase pe gânduri în salon ore în şir, simţind fierbinţeala razelor de soare care băteau pe parchet, ascultând cum scârţâia întreaga clădire. O casă de vârsta asta nu poate fi liniştită niciodată, nu în climatul acela umed. Dădea impresia că trăieşte. Pe-aici fantome nu erau, oricum, nu vedea nici una. Totuşi, n-avea nici impresia că ar fi singură. Dimpotrivă, parcă o înconjura o căldură. Cineva parcă o împinse brusc, să o trezească. Nu, i se păruse numai. Nu-i nimeni pe-aici în afară de ea. O pendulă bătând ora patru....
A doua zi închine o maşină de dezlipit tapetul la abur şi se puse pe lucru în celelalte camere. Voia să dea de tapetul original pentru a determina data, dar, de fapt, căuta ceva anume. De undeva, din apropiere, se auzea cântecul unui canar, poate din vreun alt apartament, poate din vreun magazin, trilurile lui îi distrăgeau atenţia. Erau minunate. Nu uita de canar, că altfel o să moară. Din nou, adormi.
Se trezi târziu, după căderea întunericului. Auzea de undeva de pe aproape acordurile unui clavecin. Rămase îndelung să le asculte înainte de a deschide ochii. Era Mozart, cântat foarte rapid. Prea rapid, dar ce măiestrie! O cascadă de note, o virtuozitate uimitoare. În final, se forţă să se ridice, să aprindă lumina de sus şi să bage din nou în priză maşina de dezlipit.
Maşina era grea; stropii de apă fierbinte i se prelin¬geau pe braţ. În fiecare cameră reuşise să smulgă câte o fâşie de tapet până la peretele de origine, apoi trecuse la următoarea. Dar bâzâitul monoton al maşinii o enerva. Parcă distingea glasuri în bâzâitul acela ― oameni care râdeau, care vorbeau între ei, cineva parcă insista, şoptind ceva în franţuzeşte, se auzea şi plânsul unui copil ― sau poate era o femeie?
Opri maşina. Nu se mai auzea nimic. Era o iluzie auditivă produsă de zgomotul acela care se plimba prin camerele goale.
Îşi reluă lucrul fără să aibă conştiinţa timpului trecut sau a faptului că nu mâncase, sau că i se făcea iar somn. Continuă lucrul la tapet cu maşina aceea grea până ce dădu brusc de ceea ce căutase: în dormitorul din mijloc era pictată o frescă direct pe perete.
Un moment rămase nemişcată de emoţie. Apoi conti¬nuă să lucreze cu frenezie. Da, era chiar fresca cu "pădu¬rea fermecată" pe care o comandase Lestat pentru Claudia. Cu mişcări rapide, reuşi să scoată la iveală alte şi alte părţi din ea.
"Inorogi şi păsări aurii, şi copaci încărcaţi de fructe, cu crengile aplecate deasupra pâraielor strălucitoare." Era exact cum o descrisese Louis. În cele din urmă, reuşi să scoată la lumină o mare parte din fresca aceea care se întindea pe toţi pereţii. Aceasta fusese camera Claudiei, fără nici o îndoială. O apucă ameţeala. Nu se mai ţinea pe picioare din cauza foamei. Se uită la ceas. Unu noaptea.
Ora unu! Rămăsese aici jumătate din noapte. Ar trebui să plece imediat! Era prima dată în toţi aceşti ani că nu respecta o regulă!
Dar nu se putu hotărî să se mişte. Se simţea extrem de obosită, chit că emoţia era imensă. Era sprijinită de placa de marmură a şemineului, iar lumina de la becul din pla¬fon era lugubră, şi o. durea atât de tare capul. Totuşi, continuă să stea cu ochii aţintiţi la păsările aurite, la flori¬celele desenate cu precizie, la acei copaci minunaţi. Cerul era pictat într-o culoare roşietică, dar era lună plină, soarele fiind absent, şi pe cer era o puzderie de steluţe. La vârfurile stelelor încă se mai distingeau bucăţele de argint fasonat.
Trecând în revistă imaginile, ajunse să vadă şi un zid de piatră pictat într-un colţ. În spatele lui se zărea un cas¬tel. Ce plăcut ar fi fost să o iei la plimbare prin pădure până la castel şi să intri pe poarta de lemn! Ca o trecere pe un alt tărâm. Auzea în cap o melodie, ceva aproape uitat, ceva ce obişnuia să cânte Maharet.
Apoi, dintr-o dată, deosebi o reală deschizătură în perete, mascată de poarta pictată!
Se aplecă. Se uită atent la liniile de pe perete. Da, avea în faţă o deschizătură pătrată, pe care n-o observase sub aburii de la maşina de dezlipit. Se aşeză în genunchi lângă ea şi o atinse. Era o uşiţă reală de lemn. Luă imediat şurubelniţa şi-ncercă să o deschidă. Degeaba. Apăsă pe o latură, apoi pe cealaltă. Nu reuşea decât să strice pictura de pe perete, fără nici un rezultat.
Apoi se lăsă pe călcîie şi se uită cu atenţie. O poartă pictată ce acoperea o uşiţă de lemn. În dreptul mânerului porţii un punct mai uzat. Aha! întinse mâna şi atinse punctul acela. Uşiţa se deschise singură. Cât se poate de simplu.
Ridică lanterna. O nişă îmbrăcată în lemn. Şi înăun¬tru, câteva obiecte. Un carneţel legat în piele! Un şirag de mătănii, aşa părea, şi o păpuşă, o păpuşă foarte veche, cu cap de porţelan.
Un moment ezită să le atingă. Avea senzaţia că vio¬lează un mormânt. Dinăuntru venea un parfum uşor. Doar nu visa, nu-i aşa? Nu, o durea prea tare capul ca să fie vis. Băgă mâna în nişă şi luă mai întâi păpuşa.
Corpul era rudimentar comparat cu modelele moderne, totuşi membrele făcute din lemn se îmbinau corect şi erau frumos cioplite. Rochiţa albă şi panglica lată de culoarea levănţicii din talie erau putrede, se rupeau în bucăţele. Dar capul de porţelan era superb, ochii albaştri, din bile grele, erau perfecţi, peruca de păr blond era intactă.
"Claudia", şopti ea.
Propria voce o făcu să-şi dea seama ce linişte era în jur. Nu se mai auzea nici un zgomot de circulaţie la ora asta. Doar trosnetul scândurilor vechi. Pe o măsuţă de lângă ea o lampă cu petrol împrăştia o lumină dulce. Şi iarăşi clavecinul, de data asta cineva cânta Chopin, Valsul minutelor, cu acelaşi talent nemaipomenit. Rămase pri¬vind în tăcere păpuşa din poală. Îi venea să-i pieptene părul, să-i aranjeze panglica.
Îi reveniră în minte momentele culminante din Interviu cu un vampir, distrugerea Claudiei la Paris. Clau-dia, prinsă de lumina ucigătoare a soarelui într-un puţ de aerisire din care nu avea cum să iasă. Jesse simţi o durere surdă, apoi îşi auzi inima bătând rapid. Claudia pierise, în vreme ce ceilalţi continuau să existe. Lestat, Louis, Armand...
Cu o tresărire îşi dădu brusc seama că mai erau şi alte lucruri în nişă. Întinse mâna după carnet.
Un jurnal! Paginile erau friabile, pline de pete de vechime. Dar se vedea încă scrisul desuet în cerneală sepia, mai cu seamă că acum erau aprinse toate lămpile cu petrol şi toată camera era plină de o lumină strălucitoare. Citi direct în franceză, fără nici o greutate. Prima notă era datată 21 septembrie 1836:

Louis mi-a oferit carnetul acesta de ziua mea. Să fac cu el ce vreau eu, mi-a spus. Poate o să-mi facă plăcere să copiez aici versurile care mi se par pe gustul meu şi apoi o să i le citesc şi lui.
Nu prea înţeleg bine ce înseamnă că e ziua mea. E oare ziua de 21 septembrie, data la care m-am născut sau cea la care m-am despărţit de tot ce e uman pen¬tru a deveni ceea ce sunt acum?
Domnilor părinţilor mei nu le convine niciodată să-mi clarifice acest lucru. S-ar zice că nu se face să abordezi un subiect ca acesta. Louis îşi ia o expresie de nedumerire, apoi de nefericire totală, pentru ca, în final, să îşi reia cititul ziarului. Iar Lestat îmi zâmbeşte, îmi cântă o bucată de Mozart, apoi îmi răspunde, ridicând din umeri: "E ziua în care te-ai născut pentru noi".
Fireşte, mi-a oferit o păpuşă, ca de obicei, o copie a mea, care, ca întotdeauna, poartă haine identice cu ultima mea toaletă. Comandă în Franţa păpuşile astea, aşa ţine să-mi comunice. Şi ce să fac cu ea? Să mă joc, ca şi cum aş fi copil?
"Vrei să spui ceva cu asta, scumpul meu tată? l-am întrebat astă-seară. Că o să rămân o păpuşică pe veci?" Mi-a oferit vreo treizeci de păpuşi de-astea an după an, dacă mă ajută memoria. Ori memoria numai la asta îmi foloseşte. Identice. În curând n-aş mai avea loc de ele în dormitor dacă le păstram pe toate. Dar nu o fac. Le pun pe foc mai devreme sau mai târziu. Şi le sparg capetele cu vătraiul. Mă uit cum focul le consumă pletele. N-aş putea zice că-mi place să o fac. În definitiv, păpuşile sunt frumoase. Şi seamănă într-a¬devăr cu mine. Cu toate astea, mi se pare a fi singurul gest potrivit. Păpuşa se şi aşteaptă la asta. Ca şi mine. Acum mi-a mai adus una şi a rămas în uşă, uitându-se la mine după ce mi-a dat-o, de parcă întrebarea mea l-ar fi rănit. Pe faţă are o expresie atât de sumbră, că brusc îmi zic, acesta nu e Lestat al meu.
Ce n-aş da să-l urăsc. Să-i urăsc pe amândoi. Dar mă dezarmează cu slăbiciunile lor, nu cu puterea pe care o au. Sunt atât de iubitori! Şi atât de plăcuţi la vedere. Mon Dieu, cum se lasă prinse în mrejele lor toate femeile!
Cum stătea şi se uita la mine, examinând păpuşa, l-am întrebat sec:
― Îţi place ceea ce vezi în faţa ochilor?
― Nu-i aşa că nu le mai doreşti? a şoptit el.
― Tu le-ai mai dori, l-am întrebat eu, dacă ai fi în locul meu? Expresia lui a devenit şi mai sumbră. Niciodată nu l-am mai văzut aşa. Parcă i-a luat chipul foc, pare-mi-se că a clipit ca să mă vadă. El, care are o vedere perfectă. M-a lăsat şi s-a întors în salon. Eu m-am dus după el. Adevărul e că nu suportam să-l văd în halul acela, dar am continuat: Ţie ţi-ar mai plăcea, l-am întrebat, dacă ai fi în locul meu? S-a uitat la mine cu ochi de om speriat, el un bărbat de un metru optzeci, iar eu nici măcar jumătate. Nu-i aşa că mă consideri frumoasă? l-am întrebat. A trecut pe lângă mine, spre hol, şi a dat să iasă pe uşa din spate. Dar l-am ajuns din urmă. L-am apucat de mânecă pe palier. Răspunde-mi! i-am zis. Uită-te la mine. Ce vezi?
Era foarte tulburat. Am crezut că o să se desprindă, că o să râdă şi o să-mi fluture obişnuitele discursuri. În loc de asta, s-a lăsat în genunchi în faţa mea şi m-a strâns la piept cu amândouă braţele. M-a sărutat bru¬tal pe gură.
― Te iubesc, a şoptit. Te iubesc!
Parcă-mi arunca un blestem, aşa a vorbit, apoi mi-a recitat câteva versuri:

Acoperă-i chipul;
Îmi arde privirea;
a murit tânără.

Cred că-s din Webster, sunt aproape sigură. Dintr-una din piesele pe care le adoră Lestat. Mă-ntreb... oare lui Louis or să-i placă versurile astea? De ce nu? Doar trei, dar încântătoare.
JESSE închise lent jurnalul. Îi tremura mâna. Ridică păpuşa şi o ţinu la piept, Iegănând-o, rămânând sprijinită cu spatele de peretele pictat.
"Claudia", şopti.
O durea capul îngrozitor, dar asta n-avea nici o impor¬tanţă. Lumina lămpilor cu petrol era atât de dulce, atât de deosebită de asprimea luminii electrice. Rămase nemişcată, mângâind păpuşa cu degetele cum pipăie orbii lucrurile, să-i simtă părul mătăsos, rochiţa apretată. Se auzi din nou cum bate pendula, sunetul răsună prin toate camerele. Nu trebuie să leşine aici. Trebuie să facă efortul de a se ridica. Să ia carneţelul, păpuşa şi mătăniile şi să plece.
Ferestrele fără perdele parcă erau oglinzi, iar dincolo de ele era noaptea. Încălcase regulamentul. Da, trebuia să-i telefoneze lui David, trebuia, chiar acum. Dar suna telefonul. Ce idee, la ora asta. David n-avea numărul de-aici, pentru că linia... Încercă să nu-l bage în seamă, dar el continua să sune. Ei bine, atunci o să răspundă!
Sărută păpuşa pe frunte.
"Mă-ntorc imediat, iubito", îi şopti.
Unde naiba era telefonul în casa asta? în nişa din hol, evident. Aproape că ajunse la el când observă pe jos firul tăiat, înfăşurat în jurul aparatului. Nu era conectat. Vedea bine că telefonul nu era în priză. Şi totuşi, el suna, îl auzea, nu era nici o halucinaţie auditivă, emitea sunete ascuţite, unul după altul! Dar lămpile cu petrol? Doamne sfinte, nu erau lămpi cu petrol în apartament!
Bine, lucruri de astea mai văzuse ea. N-ai de ce să intri în panică, pentru numele lui Dumnezeu. Stai şi te gândeşte! Ce e de făcut? De fapt, îi venea să urle. Telefonul acela nu voia să înceteze! Dacă intri în panică nu te mai poţi controla în nici un fel. Trebuie să stingi lămpile, să faci să tacă telefonul! Dar lămpile n-au cum să fie reale. Iar în salonul din fundul holului mobilele nu pot fi adevărate! Focul din şemineu ― ireal! Şi persoana care se plimbă pe-acolo, cine e, un bărbat? Nu te uita la el! întinse mâna şi împinse telefonul din nişă afară. Receptorul se rostogo¬li. Din el se auzi o voce subţirică, de femeie:
"Jesse?"
Cuprinsă de groază, se întoarse în goană în dormitor, se împiedică de un scaun şi căzu peste draperiile apretate ale unui pat cu baldachin. Dar nimic nu era real. Nu aici. Ia păpuşa, carnetul, mătăniile! înghesuindu-le în poşeta ei de pânză, se ridică şi fugi din apartament pe scara din spate. Aproape căzu, alunecând pe treptele de metal lune¬coase. Grădina, puţul... Dar ştii bine că, de fapt, pe-aici nu-s decât buruieni. Îi stătea în cale o poartă de fier forjat. Iluzie. Treci prin ea! Fugi!
Ca într-un coşmar, auzea zgomot de trăsuri şi de cai în urechi în vreme ce alerga pe caldarâmul de piatră. Fiece gest, neîndemânatic, parcă dura o veşnicie, nu reuşi să scoată din geantă cheia de la maşină, nici să descuie uşa, apoi maşina refuză să pornească.
Qnd reuşi să iasă din Cartierul Francez, plângea cu suspine şi era udă leoarcă de transpiraţie. Continuă dru¬mul pe străzile sărăcăcioase, dar iluminate ţipător, ale oraşului, către autostradă. Blocată la intrarea pe auto¬stradă, întorsese capul. Pe bancheta din spate nu era nimeni. Bun, n-o urmărea nimeni. Geanta de pânză era în poală. Simţi capul de porţelan al păpuşii pe piept. Până la Baton Rouge acceleră în disperare.
Când ajunse la hotel, era bolnavă. De-abia se ţinu pe picioare până la Recepţie. Aspirină, termometru. Ajutor, nu pot să merg până la lift!
Când se trezi, după vreo opt ore, era amiază. Tot mai avea geanta de pânză în braţe. Avea febră, spre patruzeci, îi telefonă lui David," dar legătura era îngrozitoare. Apoi o sună el; dar legătura era tot proastă. Cu chiu cu vai, încercă să se facă înţeleasă. Jurnalul era al Claudiei, abso¬lut sigur; totul se confirma! Iar telefonul, acesta avea linia tăiată, dar auzise vocea de femeie! Şi lămpile, acestea ardeau în continuare când fugise ea din casă. Apartamen¬tul era plin de mobile; erau aprinse focuri în şemineuri. Nu s-ar putea să se producă vreun incendiu? Cu toate lămpile acelea şi cu focurile? David trebuia să facă ceva! El îi răspunse ceva, dar ea nu-l prea auzi. Îi repetă că avea cu ea poşeta, să nu se îngrijoreze.
Când deschise din nou ochii, era întuneric. O trezise durerea de cap. Ceasul cu cifre fosforescente arăta ora zece şi jumătate. Ce sete, îi era o sete teribilă, iar paharul de pe noptieră era gol. Mai era cineva în cameră.
Se întoarse cu faţa în sus. Se strecura lumină prin perdelele subţiri. Da, acolo. Era un copil, o fetiţă. Stătea pe scaunul de lângă perete.
Jesse îi văzu perfect conturul capului, părul lung, blond, rochia cu mâneci bufante, picioarele care atârnau, care nu atingeau podeaua. Încercase să îşi concentreze privirea. Un copil... nu era cu putinţă. Fantomă. Nu. Ceva care ocupa spaţiul. Ceva răuvoitor. Plutea în aer o ame¬ninţare... Copilul o privea.
Claudia.
Se ridică cu greu din pat, aproape căzând, cu geanta bine strânsă la piept, şi se strecură spre uşă, pe lângă perete. Fetiţa se ridică şi ea. I se auzeau limpede paşii pe covor. Senzaţia de primejdie creştea. Copilul se mişcă în dreptul luminii de la fereastră, înaintând spre Jesse, şi-i deveniră vizibili ochii albaştri, obrajii rotunzi, braţele mici goale.
Jesse scoase un urlet. Strângând geanta la piept, se repezi orbeşte spre uşă. Se agăţă de mâner şi de lanţul de siguranţă, îngrozită, fără să-ndrăznească să privească peste umăr. Urla fără să îşi mai dea seama ce face. Cineva o striga de pe partea cealaltă a uşii, în sfârşit, reuşi să deschidă uşa şi să iasă, împleticindu-se, pe culoar.
Era multă lume în jur, dar nimeni n-o putuse împiedica să fugă din cameră. Apoi cineva o ajută să se ridice, căci iarăşi căzuse. Altcineva îi aduse un scaun. Se puse pe plâns, silindu-se să nu mai ţipe, totuşi incapabilă să se oprească, şi continuă să strângă cu amândouă mâinile poşeta în care se găseau păpuşa şi carnetul.
Când sosi ambulanţa, refuză să-i dea drumul din braţe. La spital îi dădură antibiotice, sedative, tot felul de medi¬camente capabile să înnebunească pe oricine. Stătea în pat ghemuită ca un copil, cu poşeta lângă ea, sub cuver¬tură. Dacă infirmiera o atingea măcar, se trezea imediat.
La sosirea lui Aaron Lightner, după două zile, i-o dădu lui. Nu se simţea bine când se urcă în avionul de Londra. El fu acela care ţinu poşeta pe genunchii lui şi care o înconjură cu atâta bunătate, calmând-o şi îngrijind-o pe tot timpul zborului spre casă în vreme, ce ea dormea sau se trezea din când în când. Doar cu un pic înainte de a ateriza îşi dădu seama că-şi pierduse superba ei brăţară de argint. Închise ochii şi plânse în tăcere. Pierduse brăţara de la Mael.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor: Interviu cu un vampir

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:09 pm

I SE retrase misiunea.
Ştia ce-o să se întâmple încă dinainte de a i se spune. Era prea tânără pentru munca asta, îi ziseră, n-avea sufi¬cientă experienţă. Faptul că o trimiseseră fusese greşeala lor. Pur şi simplu, dacă continua era în primejdie. De sigur că ceea ce realizase era de o "imensă valoare". Spiri¬tul cu care se confruntase, dispunea de o putere fantastică. Spiritul unui vampir distrus? De ce nu, perfect posibil. Telefonul care sunase, ei bine, existau multe rapoarte care semnalau acest gen de fenomen ― duhurile aveau la dispoziţie tot felul de mijloace de "comunicare" sau de inducere a fricii. Mai bine să se odihnească acum, să nu se mai gândească la nimic. Aveau să continue alţii misiunea.
În privinţa jurnalului, mai conţinea câteva note, dar nici una mai semnificativă decât ceea ce citise ea însăşi. Psihometriştii care studiaseră păpuşa şi mătăniile nu descoperiseră nimic. Toate lucrurile acestea aveau să fie puse cu grijă la păstrare. Dar Jesse era obligată să îşi mute gândul de la ele imediat.
Jesse căută argumente. Se rugă de ei să o lase să conti¬nue. Făcu şi o scenă, în cele din urmă. Dar era ca şi cum s-ar fi adresat Vaticanului. Într-o bună zi, peste vreo zece ani sau, poate, peste douăzeci, avea să i se permită din nou să se ocupe de domeniul acesta. Nimeni nu zicea că ar fi imposibil, dar, în prezent, răspunsul era nu. Jesse tre¬buia să se odihnească, să se facă bine, să uite de tot ce i se întâmplase.
Să uite ce i se întâmplase...
Fu bolnavă săptămâni în şir. Purta tot timpul lungi cămăşi de noapte albe şi groase şi sorbea veşnic ceaiuri fierbinţi. Se aşeza pe pervazul lat al ferestrei. Se uita la verdele cald al peluzei din parc, la stejarii bătrâni. Observa intrarea şi ieşirea maşinilor care păreau nişte jucării colorate mişcându-se fără zgomot în depărtare, dincolo de peluză, pe aleea de pietriş. Ce minunat era, ce linişte! I se aduceau lucruri delicioase de mâncare, de băut. David venea şi-i povestea tot ce cu gândul n-ai gândi, dar nimic despre vampiri. Aaron îi umplea camera de flori. Veneau şi alţii.
Ea vorbea cu zgârcenie sau deloc. Nu putea să le explice cât de jignită se simţea, cât de tare îi amintea interdicţia asta de o alta, dintr-o vară când i se interziseseră alte secrete, alte mistere, alte documente închise în subsoluri. Era aceeaşi poveste. Întrezărise ceva de o inestimabilă importanţă, doar pentru a i se închide uşa în nas.
Aşa că n-avea cum să mai înţeleagă vreodată ce văzuse sau prin ce trecuse. Trebuia să rămână închisă aici în tăcere, doar cu regretele. De ce nu luase receptorul acela, de ce nu vorbise, de ce nu ascultase vocea de la capătul celălalt?
Iar copilul, ce dorise spiritul copilului? Jurnalul sau păpuşa? Nu, Jesse fusese menită să le găsească şi să le ia! Totuşi, îi întorsese spatele spiritului fetiţei! Ea care se adresase atâtor spirite fără nume, care avusese curajul să vorbească unor spectre aproape invizibile în tot felul de camere întunecoase, când alţii o luaseră la goană! Ea care le adusese altora mângâiere povestindu-le că, orice ar fi, duhurile nu le pot face nici un rău!
Mai daţi-mi o şansă, îi imploră. Le povesti cu grijă din nou totul de la început. Trebuia să se reîntoarcă în casa de la New Orleans. David şi Aaron o ascultară în tăcere. Apoi David se apropie şi o cuprinse pe după umeri:
― Scumpa mea Jesse, îi spuse el, dacă ai şti cât ţinem la tine. Dar în domeniul acesta, mai mult decât în oricare altul, nu e voie să nu respecţi regulamentul.
Noaptea o visa pe Claudia. O dată se trezi pe la ora patru dimineaţa, se sculă şi se duse să se uite pe fereastră, încercând să străpungă întunericul dincolo de benzile de lumină provenind de la etajul inferior. Sub copaci se găsea un copil, o siluetă minusculă, cu o pelerină roşie cu glugă, o fetiţă care se uita în sus la ea. O luase la goană pe scări, doar pentru a se trezi singură pe peluza pustie, într-o dimineaţă rece şi cenuşie.


ÎN PRIMĂVARA aceea fuse trimisă la New Delhi.
Urma să se ocupe de cercetări în domeniul reîncarnării, să caute mărturii despre copiii indieni care îşi aminteau vieţi precedente. Se făcuseră progrese enorme în acest domeniu graţie unui cercetător cu numele de Ian Stevenson. Jesse avea sarcina de a între¬prinde, pentru Talamasca, cercetări independente care să aibă, deopotrivă, rezultate la fel de bune.
La Delhi fu întâmpinată de doi membri vârstnici ai Ordinului. Aceştia o făcură să se simtă ca acasă în vechea vilă în stil britanic, unde locuiau. Până la urmă, deveni pasionată de munca ei; după primul şoc şi trecând de difi¬cultăţile oricărui început, începuse să iubească şi ţara. Pe la sfârşitul anului era chiar fericită din nou...şi utilă.
Se mai întâmplă şi altceva, un lucru mărunt, dar care i se păru de bun augur. Regăsi brăţara de argint de la Mael într-un buzunar interior al vechii ei valize, aceea pe care i-o trimisese de mult Maharet.
Ah, ce fericire!
Dar nu uita nimic din cele întâmplate. Uneori, noap¬tea, îşi amintea atât de clar imaginea Claudiei, că se scula din pat şi aprindea toate luminile. Alteori, i se părea că întrezăreşte pe stradă câte vreun personaj cu faţa palidă, asemănător celor din Interviu cu un vampir. Se simţea spionată.
De vreme ce nu putea să-i povestească lui Maharet despre toată aventura aceasta, scrisorile ei deveniră mai scurte şi superficiale. Totuşi, Maharet era la fel de fidelă. Când vreun membru de-al familiei venea la Delhi, trecea să o vadă pe Jesse. Încercau să o păstreze printre ei. Continuau să-i trimită invitaţii la nunţi, botezuri, decese. O rugau să vină în vizită pe la ei în vacanţă. Matthew şi Maria îi scriau din America, implorând-o să se întoarcă acasă cât de curând. Le era dor de ea.


JESSE petrecu în India patru ani fericiţi. Făcu cer¬cetări în legătură cu peste trei sute de cazuri individuale care ofereau probe uimitoare ale reîncarnării. Lucră împreună cu unii dintre cei mai buni parapsihologi. Munca îi oferi zilnic recompense, fericire. Nu semăna deloc cu vânătoarea de fantome din primii ani.
În toamna celui de al cincilea an cedă în fine rugăminţi¬lor lui Matthew şi ale Măriei. Avea să vină acasă, în America, pentru o lună. Ei erau fericiţi de vestea cea bună.
Reîntâlnirea însemnă pentru Jesse mult mai mult decât s-ar fi aşteptat. Se simţea atât de bine în vechiul ei aparta¬ment de la New York. Şi la mesele petrecute până seara târziu împreună cu părinţii ei adoptivi. Ei nu-i puneau întrebări despre activităţile din ultimii ani. Liberă toată ziua, invita tot felul de foşti colegi la masă sau se plimba prin oraşul agitat care-i fusese decorul tuturor visurilor, speranţelor, durerilor din copilărie.


LA DOUĂ săptămâni după întoarcere, Jesse observă în vitrina unei librării romanul Vampirul Lestat. Preţ de o clipă crezu că nu văzuse bine. Nu era cu putinţă. Dar asta văzuse. Vânzătorul îi vorbi şi despre existenţa discului cu acelaşi nume şi despre concertul ce trebuia să aibă loc în curând. Jesse îşi cumpără imediat un bilet, chiar în drum spre casă, după ce trecu pe la magazinul unde îşi cumpără discul.
Tot restul zilei rămase singură în camera ei şi citi car¬tea. Era ca şi cum se repeta coşmarul din Interviu cu un vampir, iar ea nu reuşea să se trezească. Dar iarăşi nu se putu întrerupse până n-o termină. Da, da, sunteţi cu toţii reali. Povestirea se răsucea în timp, mergea până în Roma antică, la grupul lui Santino, până la refugiul construit de Marius pe o insulă, la poiana în care se adunau druizii lui Mael. În fine, erau pomeniţi Cei Ce Trebuie Păziţi, care erau încă în viaţă, deşi ajunseseră ca nişte statui dure de marmură albă.
Ah, Doamne, ea pusese mâna pe această de piatră! Se uitase în ochii lui Mael; simţise strmgerea mâinii lui Santino. Văzuse tabloul semnat de Marius în depozitul de la Tala-masca!
Când închise ochii la culcare, o văzu pe Maharet pe marginea balconului casei din Sonoma. Luna strălucea deasupra coroanei arborilor de sequoia. Noaptea caldă din jur parcă promitea tot felul de minunăţii, dar şi pri¬mejdii. Eric şi Mael erau prezenţi. Precum şi alţii pe care nu-i văzuse, dar despre care citise în cartea lui Lestat. Toţi făceau parte din acelaşi trib: aveau ochi incandescenţi, păr strălucitor, pielea ca o substanţă lucioasă şi fără pori. Pe brăţara de argint de la Mael urmărise de o mie de ori, cu buricele degetelor, simbolurile seculare care reprezentau divinităţile celtice implorate de druizi în păduri ca aceea în care fusese ţinut prizonier Marius. Ce alte legături mai voia între ficţiunea aceea ezoterică şi vacanţa ei de neui¬tat?
Încă una, nici vorbă. Voia să-l cunoască pe Vampirul Lestat, să meargă la San Francisco şi să-l vadă cu ochii ei, să-l atingă cu mâna ei, asta era ultima probă de care avea nevoie. Avea să se lămurească o dată pentru totdeauna, prin contactul acela fizic, avea să obţină răspuns la toate întrebările.
Ceasul ticăia. Loialitatea ei faţă de Talamasca îşi trăia ultima suflare în liniştea aceea caldă. Pentru că tocmai lor nu le putea mărturisi nimic. Era o adevărată tragedie, căci ei i-ar fi acordat, cu siguranţă, aceeaşi iubire şi ar fi mani¬festat aceeaşi generozitate; ar fi crezut-o fără să se îndoiască nici o clipă.
Gândul îi reveni iarăşi la acele după-amiezi îndepărtate. Din nou acolo. Cobora în subsolul casei lui Maharet pe scara în spirală. Oare n-ar putea închide uşa la loc? Priveşte! Uită-te la ce te-ai uitat atunci. Nimic oribil la prima vedere ― doar că acolo erau cei cunoscuţi şi dragi, dormind în beznă, da, dormind. Doar că Mael era întins pe podeaua rece, de parcă ar fi fost mort, iar Maharet era aşezată, cu spatele sprijinit de perete, ţeapănă ca o sta¬tuie. Şi cu ochii deschişi!
Se trezi, tresărind, sângele îi năvăli în cap, camera i se păru rece şi întunecată.
"Miriam!" rosti cu voce tare.
Încetul cu-ncetul se calmă.
Se apropiase, temătoare. O atinsese cu mâna pe Maharet. Era rece, era ca de piatră. Iar Mael zăcea mort! în rest, doar beznă.
New York. Stătea întinsă în pat cu cartea în mână. Miriam nu venise. Cu grijă, se ridică şi se apropie de fereastră.
Vizavi, prin lumina cenuşie a după-amiezii, se înălţa casa fantomă a lui Stanford White. O fixă cu privirea până ce imaginea se dizolvă treptat.
De pe coperta discului, proptită pe măsuţa de toaletă, zâmbea Lestat.
Închise ochii. Îşi reprezenta în minte perechea tragică, pe Cei Ce Trebuie Păziţi. Indestructibilii rege şi regină pe tronul lor egiptean, cărora Lestat le cânta imnurile sale. Apoi văzu chipul lui Maharet sclipind în întuneric. Făcută din alabastru. Piatra care poartă veşnic în ea lumină. Seara se lăsa rapid, cum se întâmplă întotdeauna toamna, după-amiaza cenuşie se transforma în seară sclipitoare. Zgomotul circulaţiei de pe strada aglomerată îşi trimitea ecouri printre clădiri. Unde pe lume mai face oare circu¬laţia maşinilor atâta zgomot ca la New York? îşi lipi frun¬tea de geam. Cu coada ochiului văzu iarăşi casa fantomă a lui Stanford White. Înăuntru se desluşeau câteva siluete în mişcare.


JESSE plecă de la New York a doua zi, luând vechea maşină decapotabilă a lui Matthew. Îi lăsă bani pentru ea, împotriva dorinţei lui. Ştia că n-o să o mai aducă înapoi.
Apoi îşi îmbrăţişa părinţii fără să facă prea mult caz de plecarea aceasta şi le comunică în cele mai simple cuvinte toată iubirea pe care o avusese din totdeauna pen¬tru ei.
În aceeaşi dimineaţă îi trimise o scrisoare expres lui Maharet, împreună cu cele două romane despre vampiri. Îi povesti că avea de gând să părăsească Ordinul, că se ducea la concertul lui Lestat pe Coasta de Vest şi că ar dori să facă popas în casa din Sonoma. Era de o importanţă capi¬tală pentru ea să-l cunoască pe Lestat. Cheia pe care o a-vea se mai potrivea oare la uşa de la intrare? Şi-i permitea Maharet să doarmă acolo?
Încă din prima noapte, petrecută la Pittsburgh, îi apărură în vis gemenele. Văzu două femei îngenuncheate lângă un catafalc. Văzu trupul copt, gata să fie consumat. Văzu că una avea în mână platoul cu inima; pe celălalt platou văzu creierul. Apoi urmă venirea soldaţilor şi înfăptuirea sacrilegiului.
Până să ajungă la Salt Lake City, avu de trei ori acelaşi vis. Revăzu violul gemenelor. Apoi când una din ele născuse. Văzu cum fusese ascuns copilul când gemenele fuseseră iarăşi descoperite. Fuseseră ele oare ucise? Nu putea spune. Părul roşu. Dar nu le vedea feţele, nici ochii! Părul roşu o chinuia.
Doar când îi telefona lui David dintr-o cabină de pe drum află că şi ceilalţi aveau visul acesta ― toţi parapsi-hologii, toţi cei care aveau calităţi de mediu din lumea întreagă. Toţi legau asta de manifestarea lui Lestat. David îi ordonă să se întoarcă imediat acasă.
Jesse încercă să-i explice calm că se ducea la concertul lui Lestat ca să-l vadă cu ochii ei. Ţinea la asta. Erau şi alte lucruri pe care ar fi vrut să i le spună, dar nu mai avea vreme. David trebuia să încerce să o ierte.
― Să nu faci asta, Jessica, îi spuse David. Ceea ce se întâmplă în prezent nu mai ţine de dosare, nici de arhive. Trebuie să te întorci acasă, Jessica. Adevărul e că avem mare nevoie de tine aici. O nevoie disperată. E absolut de negândit să încerci să intri "în contact direct" cu el de una singură. Jesse, dă-mi ascultare, pentru numele lui Dumnezeu.
― Nu mă pot întoarce, David. V-am iubit din totdeauna. Pe toţi v-am iubit. Mai am o singură, o ultimă întrebare de pus. Cum se poate să nu fiţi aici chiar voi?
― Jesse, nu vrei să mă asculţi!
― David, vreau adevărul. Ai crezut vreodată cu adevărat în existenţa lor? Sau n-a fost vorba decât de obiecte puse la păstrare, de dosare, de tablouri, de lucruri ce pot fi văzute şi pipăite? Ştii bine la ce mă refer, David. Ia exemplul preotului care binecuvântează sfânta cumi¬necătură la liturghie. Crede sau nu că e prezent Hristos în faţa lui? Ori e vorba doar de potire şi de vin, şi de imnuri cântate în cor?
Ah, ce mincinoasă putuse să fie, ascunzându-i atât de multe lucruri şi încolţindu-l atât de tare. Dar răspunsul n-o dezamăgise.
― Jesse, ai înţeles totul pe dos. Eu ştiu cine sunt crea¬turile astea. Am ştiut din totdeauna. N-am nici un fel de îndoială cu privire la existenţa lor. Tocmai de aceea nimic pe lume nu m-ar putea convinge să fiu prezent la concert. Cea care nu acceptă adevărul eşti tu. Vrei să vezi şi să crezi. Jesse, primejdia e reală. Lestat e chiar ce declară el că este, şi vor fi prezenţi şi alţii, mai primejdioşi, care pot să ghicească cine eşti şi să îţi facă rău. Înţelege şi ascultă-mă. Vino acasă imediat.
Ce moment cumplit! Se dădea peste cap să o convingă, iar ea îşi lua, de fapt, adio. El insista în conti¬nuare, îi promise să-i spună "întreaga poveste", să-i dea pe mână toate dosarele, că era necesară la Londra în momentul acela tocmai pentru asta.
Dar nu-l mai asculta. Ea nu-i putea spune "întreaga ei poveste", asta era nenorocirea. O pândea iarăşi moleşeala, avea să adoarmă cu telefonul în mână, o pândea iarăşi visul. Văzuse platourile, corpul întins pe catafalc. Mama lor. Da, era mama lor. E vremea de culcare. Visul vrea să înceapă. Şi apoi să continue.


AUTOSTRADA 101. Ora şapte şi treizeci şi cinci de minute. Mai erau douăzeci şi cinci de minute până la înce¬perea concertului.
Tocmai ieşise din trecătoare şi intrase pe Waldo Grade când avu în faţă acelaşi vechi miracol: apăru la ori¬zont San Francisco, peste coastele dealurilor, dincolo de luciul negru al apei. Se vedeau turnurile podului Golden Gate, iar vântul rece din golf îi îngheţă mâinile pe volan.
Lestat o să apară la ora exactă? Ce caraghios, să vorbeşti despre ore în legătură cu un nemuritor! Ei bine, ea o să fie acolo la ora exactă; călătoria ei se apropia de sfârşit.
Nu mai simţea durerea de a-i pierde pe David, pe Aaron şi pe toţi ceilalţi pe care îi iubise. N-o mai durea nici pierderea Marii Familii. Le era însă la toţi recu¬noscătoare. Totuşi, David avea, probabil, dreptate. Poate că ea era aceea care nu accepta adevărul crud şi înfri¬coşător despre toate acestea, care se lăsa purtată de amin¬tiri şi de fantome, care era prinsă în mrejele palidelor creaturi care formau materialul viselor si al nebuniei.

Parcă înainta spre casa fantomă a lui Stanford White, fără să-i pese cine o locuieşte. Ştia c-avea să fie bine venită. În definitiv, de când se ştia, încercau să o facă să priceapă asta.


Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:11 pm

Khayman

FIICA lui Maharet. Jessica. Khayman fu luat pe nepregătite de acest mesaj. Protecţie pentru fiica lui Maharet. Trebuie să plece din sala aceasta cu orice preţ.
Se scutură, îşi ascuţi simţurile. Până acum îl ascultase din nou pe Marius, care încerca în continuare să-i destupe urechile lui Lestat, ocupat acum cu machiatul în faţa unei oglinzi sparte, în culise. Dar ce putea să-nsemne acest mesaj? Fiica lui Maharet? Jessica?
Un mesaj care se referea în mod clar la o muritoare.
Îl percepu din nou, venea pe neaşteptate de la un spirit extrem de puternic care nu-şi voalase însă gândurile: Ai grijă de Jesse! Reţine-o pe Mamă... Dar cuvintele nu erau, de fapt, rostite ― era doar o imagine fulgurantă, o ploaie de lumină.
Khayman îşi plimbă privirea lent pe la balcoanele de vizavi, pe deasupra parterului aglomerat. Undeva departe, într-un colţ îndepărtat al oraşului, rătăcea un vârstnic căruia îi era cumplit de frică de regină, dar care dorea totuşi să o vadă cu ochii lui. Venise aici cu gândul că avea să dispară, dar voia să-i cunoască faţa în acea ultimă clipă.
Khayman închise ochii, ca să gonească imaginea aceasta.
Auzi din nou mesajul. Jessica, Jessica mea. Şi dincolo de acest vaier, conştiinţa că venea de la Maharet! O văzu brusc, cu un nimb de dragoste în jur, sclipitoare, la fel de albă ca el însuşi. Simţi o durere absolut insuportabilă. Se rezemă la loc de spătarul de lemn şi-şi plecă o clipă capul. Apoi îşi plimbă iarăşi privirea peste tavanul din bare de oţel, unde se încolăceau tot felul de cabluri electrice şi proiectoarele cilindrice din fier. Unde eşti?



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:12 pm

PARTEA A DOUA
NOAPTEA DE HALLOWEEN

Puţine lucruri sunt azi
mai vrednice de preţ
decât înţelesul
rostului Substanţei.

Însă o albină, o albină vie,
Încercând să scape prin fereastra-nchisă,
nu are habar de aşa ceva.

STAN RICE
Poem fără titlu
din
Pig's Progress (1976)



Daniel

UN LUNG hol circular; mulţimea se izbea ca o masă vîscoasă de zidurile nevopsite. Adolescenţi în costume de strigoi năvăleau pe uşile din faţă; se formau cozi la cumpărat peruci blonde, cape negre de satin; "Canini, cincizeci de cenţi perechea de canini!" Programe lucioase. Oriunde se uita, feţe date cu pudră albă. Ochi machiaţi, guri vopsite. Şi ici-colo, grupuri de femei şi de bărbaţi îmbrăcaţi în veritabile costume din secolul ai nouăspreze¬celea, cu machiaje şi peruci de toată frumuseţea.
O femeie îmbrăcată în rochie de catifea aruncă în aer o ploaie de boboci uscaţi de trandafir. Pe faţa albită îşi pictase şiruri de lacrimi sângerii. Râsete.
Percepea mirosuri străine acum pentru el, iz de putre¬gai; farduri grase, bere. Inimile care băteau în piepturile din jur îi procurau o delicioasă senzaţie în timpanele lui ultrasensibile.
Probabil că râsese tare, căci Armand îl ciupi de braţ.
― Daniel!
― Scuză-mă, şefu', murmură el.
Oricum, nimeni nu-i băga în seamă; toţi muritorii din jur erau deghizaţi; iar Armand şi Daniel nu se deosebeau în nici un fel de ei, doi tineri palizi printre ceilalţi, în pu¬lovere negre, cu blugi, cu părul aproape complet acoperit de berete albastre de marinar, cu ochelari negri la ochi.
― Şi-n definitiv, care-i problema? N-am şi eu voie să râd, mai ales acum că totul e atât de amuzant?
Armand era preocupat; asculta din nou. Lui Daniel nu-i intra deloc în cap că avea de ce să-i fie frică. Acum obţinuse ceea ce dorise. Nici unul dintre voi nu îmi este frate şi soră!
Armand îi spusese mai devreme:
― Înveţi destul de repede.
Asta fusese în timpul vânătorii, a seducţiei, a uciderii, fluxul de sânge hrănindu-i inima nesăţioasă. Dar se adap¬tase iute, situaţia asta nenaturală îi venea ca o mănuşă, nu-i aşa, după prima crimă, când se arătase neîndemânatic şi tulburat la culme şi când trecuse în câteva secunde de la sentimentul cutremurător de vinovăţie la extazul sublim. Să bei viaţă cu înghiţituri lacome. Se trezise însetat.
Înainte cu o jumătate de oră îşi oferiseră o pereche de superbe adolescente în clădirea abandonată a unei şcoli de lângă parc. În camerele acelea cu scânduri bătute la ferestre se adăposteau tot felul de copii fugiţi de acasă care aveau cu ei doar câte un sac de dormit şi câteva zdrenţe şi care se hrăneau cu resturi alimentare culese de la centrul de strângere a gunoaielor de la Haight-Ashbury, preparate în gamelele lor făcute din cutii de conserve. De data asta, nu-l mai mustrase deloc conştiinţa. Nu mai exista decât setea, senzaţia din ce în ce mai limpede că uciderea era un act perfect şi inevitabil şi magia amintirii gustului sublim al sângelui. Grăbeşte-te! Cu toate astea, Armand orchestrase cu nespusă măiestrie operaţia, nici vorbă de graba de cu o seară mai înainte, când elementul principal fusese timpul.
Armand se oprise în faţa clădirii, o radiografiase, căutându-i pe cei ce-şi doreau moartea. Aşa îi plăcea să procedeze. Ii chemi apoi în tăcere şi ei ies. Astfel moartea le aduce seninătatea. Încercase cândva, de mult, să-l înveţe pe Louis tactica asta, dar Louis n-o găsise pe gustul lui.
Şi, cum prevăzuse, ieşiseră două fete în blugi pe o uşă laterală, ca hipnotizate de un fluier fermecat.
― Da, aţi venit, ştiam că veţi apărea...
Ele îi conduseseră pe scări, fuseseră salutaţi în drum de mormăituri neclare, pături soldăţeşti erau întinse pe nişte frânghii pentru a delimita spaţiul unui soi de salon. Să mori în împuţenia asta, între pereţii ăştia sparţi, prin care pătrundeau luminile farurilor de la maşinile ce tre¬ceau pe stradă.
Daniel simţise braţele slăbuţe şi jegoase cuprinzându-l; mirosul de haşiş din păr aproape insuportabil; şi-apoi dansul, şoldurile lipindu-se de el; îşi înfundase caninii în gâtul ei. "Mă iubeşti, nu-i aşa?" îl întrebase. Iar el răspun¬sese că da, cu conştiinţa curată. Oare avea să fie la fel de bine întotdeauna? O apucase de bărbie cu mâna cealaltă, îi împinsese capul spre spate, apoi simţise apropiindu-se moartea, ca un pumn, o simţise în gât, în burtă, căldura i se răspândea în cap, îi invada şalele, creierul.
Îi dăduse drumul. Prea mult şi prea puţin în acelaşi timp. Se agăţase de zid o clipă, imaginându-şi că şi zidul era făcut din carne şi oase şi că, dacă ar fi aşa, ar putea să-i soarbă şi lui viaţa. Apoi fusese de-a dreptul şocat să constate că brusc îi dispăruse complet setea. Se simţea plin şi complet, iar noaptea îl aştepta, făcută parcă dintr-o materie pură şi luminoasă; şi cealaltă puştoaică era moartă, ghemuită ca un copil adormit pe podea, iar Armand, strălucitor în întuneric, se uita doar la el.
Cel mai greu fusese să ascundă corpurile. Cu o seară înainte operaţia se făcuse fără participarea lui, când el se pusese pe plâns. Privilegiul novicelui. Dar, de data asta, Armand îi spusese "nici o urmă înseamnă nici o urmă". Deci se duseseră împreună să le îngroape în fundul pivniţei, în fosta cameră a cazanelor, având grijă să pună la loc toate pietrele podelei cu multă atenţie. Asta însem¬na muncă, nu jucărie, chiar dacă acum era dotat cu o forţă mult mai mare. Ce respingător era să le mai atingi corpu¬rile. O clipă îşi pusese chiar şi întrebarea cine erau? Două epave. Nu mai aveau un prezent, iar problema viitorului lor nu se mai punea acum. Dar fata din noaptea trecută? O căuta oare cineva? îl podidiseră brusc lacrimile. Îşi auzise hohotele, apoi ridicase mâna să îşi pipăie lacrimile care-i ţâşneau din ochi.
― Dar tu ce credeai? îl întrebase Armand, punându-l să-l ajute la treabă, că-i vreun roman de groază de două parale? Nu te hrăneşti dacă nu eşti în stare să faci curat după tine.
Clădirea era plină de naivi adolescenţi care nici nu observaseră că furaseră hainele pe care le purtau acum, uniforma tuturor tinerilor şi că se fofilaseră pe o uşă late¬rală care dădea într-o stradă dosnică. Nici unul dintre voi nu-mi mai este frate sau soră. Pădurile fuseseră dintot-deauna pline de vânat cu ochi blânzi, cu inimi bătând în piept, aşteptând doar arcul, doar glonţul, doar lancea. Iar eu îmi dau pe faţă adevărata natură: dintotdeauna am fost vânător.
― Eşti mândru de mine acum? îl întrebase pe Armand. Eşti mulţumit?
Şapte şi jumătate, strada Haight. Circulaţie intensă de maşini, drogaţi care urlă, încolăciţi pe trotuar. De ce nu se duceau direct la concert? Uşile trebuie că erau deja deschise. Nu mai suporta aşteptarea asta.
Dar exista pe aproape un adăpost al vampirilor, o casă mare în ruine, lângă parc, iar acolo mai erau încă unii din¬tre ei, plănuind cum să-l distrugă pe Lestat. Armand voia să treacă prin apropiere, doar un moment, să afle ce se întâmplă.
― Cauţi pe cineva? îl întrebase Daniel. Spune-mi, eşti sau nu mulţumit de mine?
Ce văzuse în ochii lui Armand? Un fulger de ironie, de dorinţă? Armand îl împinsese grăbit pe trotuarele murdare, pe lângă baruri, cafenele, magazine pline cu haine vechi împuţite, cluburi elegante cu litere aurite pe uşile de sticlă groasă, cu ventilatoare cu pale de lemn aurite, în tavan, pentru alungarea fumului, cu ferigi înalte în ghivece, murind lent din cauza căldurii şi semi-întune-ricului. Un ultim grup de copii mai trecuse pe lângă ei ― îmbrăcaţi în costume de tafta cu paiete, strigând: "Ce-alegeţi? Bomboane sau bătaie?"
Armand se oprise şi fusese imediat înconjurat de feţele mititele acoperite de măşti cumpărate ― strigoi de plastic, spiriduşi, vrăjitoare; cu ochii plini de tandreţe le pusese în punguţele lor de bomboane dolari lucitori de argint, apoi îl luase de braţ pe Daniel şi-şi continuaseră drumul.
― Eşti destul de reuşit, şoptise el cu un zâmbet ado¬rabil, în care se păstra o tandreţe nespusă. Eşti primul meu născut. Apoi avusese în glas o tremurătură, aruncase repede o privire de jur împrejur de parcă se simţea urmărit, încolţit. Se stăpânise la fel de repede. Ai răbdare. Şi ţine minte că mi-e frică acum pentru amândoi.
Ah, o să atingem şi stelele împreună! Nimic nu ne poate opri. Strigoii care circulă pe stradă nu-s decât nişte muritori deghizaţi!
Apoi vila-adăpost explodase.
Auzise detonaţia înainte de a vedea flăcările; apoi apăruse o coloană de foc şi fum, însoţită de sunete ascuţite pe care nu le-ar fi detectat înainte: erau ţipetele nemuritorilor care semănau cu zgomotul unei foi de poleială ce arde. Brusc apăruseră şi câţiva muritori, alergând, cu părul vâlvoi, curioşi să privească incendiul.
Armand îl trăsese iute pe Daniel de pe stradă, într-o prăvălie lipsită de aer, unde se vindeau băuturi. Priviri galbene; sudoare şi putoare de tutun; muritorii prezenţi, nedând nici o atenţie incendiului de afară, stăteau cu nasul în reviste porno cu poze lucioase. Armand îl împinsese până în fundul magazinului. O bătrână alegea cutii de mâncare pentru pisici şi nişte sticle de lapte dintr-un frigi¬der. Pe-acolo nu era nici o ieşire.
Dar cum te-ai fi putut feri de lucrul care trecea pe deasupra caselor, de zgomotul asurzitor pe care muritorii nu-l puteau auzi? Îşi pusese mâinile la urechi, dar era o prostie, n-avea nici un rost. Moarte ― acolo ― pe stradă. Creaturi asemenea lui goneau printre gunoaiele din curtea din spatele clădirii, erau ajunşi din urmă şi arşi în plină fugă. Imaginile acestea i se prezentau ca nişte scurte fulgere în minte. Apoi nimic. Linişte profundă. Doar zgo¬motele claxoanelor, scârţâitul pneurilor din lumea murito¬rilor. Fusese prea uimit de senzaţiile acestea noi ca să-i fie frică. Fiece secundă părea o eternitate, chiciura de pe uşa de sticlă a frigiderului părea o minune. Ochii bătrânei cu
sticlele de lapte în mână străluceau ca două bucăţele de cobalt.
Armand era şi mai palid decât de obicei, cu ochii ascunşi de ochelarii negri, cu mâinile în buzunare. Micul clopoţel de la uşă scosese un clinchet la intrarea unui tânăr care cumpărase o singură sticlă de bere germană şi ieşise.
― S-a terminat, nu-i aşa?
― Pentru moment, îi răspunsese Armand.
Nu mai scosese nici o vorbă până ce nu se urcaseră într-un taxi.
― Ne detectase, ne auzise şi pe noi.
― Atunci cum de nu...
― Nu ştiu. Ştiu numai că ştia de prezenţa noastră. Ştia chiar înainte să ne găsim adăpost.


IAR ACUM, dă din coate ca să pătrunzi în sală; ce plăcere imensă, să te laşi purtat de mulţime spre uşile de la intrare. Nici braţele nu le putea ridica, atât de înghesuit era; totuşi, unii îl depăşiră, dând din coate, dându-i lovituri în coaste, care-l delectau; râse din nou la vederea afişelor de pe pereţi, în care Lestat era înfăţişat în mărime natu¬rală.
Simţi o împunsătură în spate din partea lui Armand; simţi cum acesta se crispase brusc. În faţa lor, mai încolo, era o femeie cu păr roşu care era întoarsă spre ei şi-i pri¬vea cu insistenţă, înaintând, împinsă de-a-ndăratelea spre intrare.
Pe Daniel îl traversă un fior.
― Armand, are părul roşu. Ce tare semăna cu geme¬nele din vis! Şi avea ochii înfipţi într-ai lui, ochi verzi, când el spuse: Armand, gemenele!
Apoi o pierdu din vedere, fusese întoarsă iar de mulţime, intrase în sală.
― Nu, şopti Armand.
Scutură uşor din cap. Era stăpânit de o furie mocnită, Daniel o simţea. Avea privirea aceea rigidă, sticloasă, pe care i-o cunoştea când era profund jignit.
― Talamasca! murmură el cu un rânjet ciudat.
Talamasca. Sonoritatea numelui i se păru frumoasă lui Daniel. Îl descompuse, căută rădăcinile latine, înţelese părţile. Apoi îi reveni memoria: mască animalieră. Vechiul nume dat vrăjitoarelor, şamanilor.
― Dar asta ce înseamnă, de fapt? întrebă.
― Înseamnă că Lestat e nebun de legat, răspunse Armand cu o privire îndurerată. Oricum, nu mai contează.



Khayman

KHAYMAN, de sub arcadă, privi sosirea maşinii lui Lestat în parcare. Khayman era aproape invizibil, în ciuda costumului modern de blugi pe care şi-l însuşise mai devreme de pe un manechin dintr-o vitrină. Nu avea nici o nevoie de ochelarii fumurii care-i acopereau ochii. Iar pielea luminiscentă nu conta. Oriunde te uitai, erau nu¬mai măşti argintii, vopsea albă pe feţe, strălucire, costume pline de paiete.
Înaintă spre Lestat, ca şi cum ar fi înotat prin fluxul de trupuri tinere care înconjurau maşina. În fine, văzu coama blondă şi ochii violeţi ai creaturii care zâmbea admiratori¬lor şi le sufla sărutări pe vârful degetelor. Ce putere de seducţie avea demonul acesta! Conducea chiar el maşina, împingând-o printre trupurile lor, dar nu înceta să le facă semne, să le adreseze ocheade şi zâmbete, de parcă picio¬rul de pe accelerator nu era al uneia şi-aceleiaşi persoane.
Beţie totală. Triumf. Asta simţea Lestat în chiar acel moment. Dar nici măcar însoţitorul lui reticent, Louis, brunetul aşezat lângă el, în maşină, care-i privea timid pe copiii aceia în delir, nu dădea impresia că ar pricepe ce se întâmpla cu adevărat.
Nici unul din ei nu ştia că regina se sculase din lungul ei somn. Nici unul nu avusese visul cu gemenele. Neştiinţa lor era surprinzătoare. Minţile lor de tineri pu¬teau fi citite cu uşurinţă. După toate aparenţele, Lestat, care se ascunsese atât de bine până acea seară, era acum pregătit să dea piept cu oricine. Îşi afişa gândurile şi in¬tenţiile ca tot atâtea medalii.
― Porniţi la vânătoare contra noastră! Asta le spunea cu glas tare admiratorilor, deşi nu-l auzeau. Ucideţi-ne. Noi întruchipăm răul, noi semănăm numai nenorociri în cale. E minunat că acum cântaţi şi urlaţi o dată cu noi. Dar, când o să vă daţi seama care-i mişcarea, va fi prea târziu, o să-nceapă treburile serioase. O să vă daţi seama că nu v-am minţit niciodată.
O clipă li se întâlni privirea. Nu doresc decât să fiu bun! Aş renunţa şi la nemurire pentru asta! Dar nu dădu semn că ar avea habar cine sau ce primise acest mesaj.
Louis, observatorul, răbdătorul Louis, nu era acolo decât, pur şi simplu, din dragoste pentru Lestat. Se reîntâlniseră doar cu o seară înainte, fusese o revedere extraordinară. Louis îl urma pe Lestat oriunde l-ar fi dus. Louis voia să piară dacă pierea Lestat. Dar temerile şi speranţele pe care şi le puneau în această seară erau înduioşător de umane.
Nici nu-şi imaginau cât de aproape era fulgerul mâniei reginei, cum incendiase nici cu o oră mai înainte vila-adăpost din San Francisco. Sau cum ardea acum taverna aceea infamă de pe strada Castro, în vreme ce ea încă îi mai urmărea pe cei ce izbutiseră să se salveze.
De fapt, numeroşii băutori de sânge răspândiţi prin public nu aveau nici ei idee despre ce se petrecea afară. Erau prea novici pentru a capta mesajele de alarmă ale celor vechi, pentru a auzi urletele celor care piereau în flăcări. Visul cu gemenele nu reuşise decât să le semene şi mai multă tulburare în spirite. Din diverse colţuri, îl fixau pe Lestat cu ură sau cu o fervoare religioasă. Unii l-ar fi distrus, alţii l-ar fi înscăunat drept zeu. Nici nu-şi imagi¬nau primejdia care îi pândea pe toţi.
Dar ce era cu gemenele? Care era semnificaţia viselor?
Khayman urmări cu privirea maşina care-şi făcea drum prin marea de trupuri spre intrarea artiştilor. Ridică apoi ochii spre stelele de pe cer, spre gămăliile de lumină iţindu-se dincolo de ceaţa care atârna deasupra oraşului. I se păru că ghiceşte prezenţa fostei sale suverane.
Se întoarse spre auditoriu şi-şi făcu loc cu grijă prin înghesuială. Dacă n-ar fi ţinut cont de forţa lui prin mulţi¬mea aceasta, ar fi fost un dezastru, ar fi lăsat în urmă nu¬mai vânătăi şi oase rupte în jur, fără să îşi dea seama de nimic.
Mai privi o dată cerul, apoi intră în clădire şi-l păcăli, fără nici o greutate, pe cel care rupea biletele, strecurându-se ca o nălucă spre cea mai apropiată scară.
Sala era aproape plină. Se uită atent în jur, savurând momentul, la fel cum savura totul. Sala în sine nu-i spu¬nea nimic, era ca o cochilie pentru lumină şi sunet, mult prea modernă şi de-a dreptul urâtă.
Dar muritorii erau cu toţii superbi, crăpau de sănătate, aveau buzunarele pline de bani şi corpuri robuste în care nici un organ nu era atins de boală şi nici un os nu se rup¬sese vreodată.
De altfel, curăţenia şi prosperitatea întregului oraş îl stupefiau pe Khayman. E adevărat că văzuse bogăţie şi în Europa, ceva de neînchipuit, dar nimic nu egala perfecţiu¬nea acestui colţ de pământ suprapopulat, până la fermele din vecinătatea oraşului, adevărate vilişoare cu stucaturi şi dotate cu toate articolele de lux imaginabile. Pe lângă fiecare casă aleile erau pline de automobile superbe. Săra¬cii scoteau bani din automatele de bancă cu nişte cărţulii magice de plastic. Nu existau magherniţe. Oraşul se mândrea cu o sumedenie de turnuri imense, cu hoteluri fabuloase; întins între mare şi munţi, cu apele golfului sclipindu-i în faţă, San Francisco părea să fie mai degrabă o staţiune balneară decât un mare oraş, un refugiu împo¬triva durerilor şi urâţeniei lumii.
Nici o mirare că Lestat îl alesese ca să arunce mănuşa, în ansamblu, copiii aceştia nu erau răi. Nu fuseseră atinşi de privaţiuni, nu fuseseră răniţi. S-ar fi putut dovedi adevăraţi combatanţi contra răului. Din momentul în care ar fi priceput că simbolul şi personajul era unul şi acelaşi lucru. Treziţi-vă, detectaţi mirosul de sânge, copii!
Dar mai era oare acuma timp de aşa ceva?
Marele plan al lui Lestat, oricare ar fi fost acesta, s-ar putea dovedi mort în faşă; căci cu siguranţă regina avea un plan al ei, de care Lestat nu ştia.
Khayman îşi făcu loc până sus la balcon. Până la ulti¬mul rând de scaune, unde se instalase mai devreme. Se aşeză confortabil, împingând cu piciorul cele două cărţi despre vampiri care erau încă pe jos, neobservate.
Devorase textele acelea mai devreme; testamentul lui Louis: "Nu va mai fi decât neantul." Şi povestea lui Lestat: "Vorbe, vorbe, vorbe care nu-nseamnă nimic." Multe lucruri îi erau acum mai clare. Ceea ce ghicise despre intenţiile lui Lestat se confirma pe deplin. Dar despre misterul gemenelor, de bună seamă, cărţile nu vorbeau.
În privinţa intenţiilor reale ale reginei, rămânea în continuare perplex.
Distrusese sute de băutori de sânge prin lumea întreagă, totuşi pe unii îi lăsase neatinşi.
Chiar şi acum, Marius era în viaţă. Distrugându-şi cripta, îl pedepsise pe Marius, dar nu-l ucisese, deşi i-ar fi fost uşor să o facă. El era cel care lansa către cei vârstnici mesaje din închisoarea lui de gheaţă, avertizându-i de pri¬mejdie, cerându-le ajutorul. Fără nici un efort, Khayman simţise că la chemările lui Marius răspunseseră doi nemu¬ritori, deşi unul nici nu-i percepea chemarea. Era cazul Pandorei, creaţia lui Marius, o singuratică cu puteri imense. Celălalt era Santino, mai puţin viguros, dar care auzea vocea lui Marius şi care încerca, bietul de el, să ţină pasul, cum putea, cu ea.
Fără îndoială, regina i-ar fi putut distruge pe amândoi dacă ar fi vrut. Totuşi, ei îşi vedeau nestingheriţi de drum, nu se ascundeau, nu-şi mascau prezenţa şi nu erau atacaţi.
Cum îşi alegea oare regina victimele? Pe cei din sală, de pildă, cu ce scop îi lăsase încă în viaţă?



Daniel

AJUNSESERĂ la uşi acum, nu le mai rămânea decât să treacă puntea îngustă care lega holul de imensa sală ovală de jos.
Mulţimea se împrăştia în toate părţile, ca pietrele în rostogolire. Daniel înaintă spre centrul sălii, ţinându-se cu degetele încleştate de cureaua lui Armand, să nu se piardă de el, făcând ochii roată primprejur până la tavanul unde se pierdeau ultimele bănci. Muritorii mişunau pe scările de ciment, se agăţau de balustradele de fier ori inundau parterul unde se afla şi el.
Brusc nimic nu se mai auzi distinct, zgomotul se uni¬formiză, de parcă venea de la o maşinărie uriaşă. Apoi, printr-o străfulgerare, îi percepu pe ceilalţi. Vedea fără nici un efort diferenţa dintre cei vii şi cei ca el. Erau destui, în toate direcţiile, ascunşi de pădurea umană, dar strălucitori, ca ochii de bufniţă în lumina lunii. Nici machiajele, nici ochelarii negri sau pălăriile trase pe ochi şi glugile mantalelor nu-i puteau ascunde pe unii de alţii. Nu era vorba doar de luciul nepământean al feţelor sau al mâinilor, dar şi de mişcările lor graţioase şi suple, de parcă erau mai mult spirit decât trup.
Ah, în fine fraţii şi surorile mele!
Dar în aer se simţea doar ură. O ură perfidă! Îl adorau şi, în acelaşi timp, îl condamnau pe Lestat. Adorau până şi sentimentul de ură, dorinţa de a pedepsi. Brusc, întâlni privirea unui creaturi enorme cu păr negru, uleios care-şi arătă colţii într-un rânjet oribil, dezvăluindu-i planul de a-l tăia în bucăţi pe Lestat, de a-i reteza capul şi de a-l arde pe un rug înălţat pe malul mării. Sfârşitul monstrului şi al legendei sale. Eşti cu noi sau împotriva noastră? Daniel izbucni într-un râs zgomotos.
― N-o să-l ucideţi niciodată, spuse.
Dar rămase cu gura căscată la vederea coasei pe care celălalt o ascundea sub pelerină, la piept. Apoi bruta se-ntoarse pe călcîie şi dispăru. Daniel încercă să pătrundă cu privirea până la balcon, prin lumina plină de fum. Era unul de-al lor acuma. Le cunoştea toate secretele! Era ameţit, în pragul nebuniei.
Simţi strânsoarea mâinii lui Armand pe umăr. Ajun¬seră chiar în centrul parterului. Se strângea tot mai multă lume, cu fiece clipă ce trecea. Fete superbe în rochii negre de mătase îşi făceau loc pe lângă motociclişti cu mutre barbare, îmbrăcaţi în haine roase, de piele neagră. Simţi pe obraz mângâierea dulce de pene; apoi trecu pe lângă el un enorm drac roşu cu coarne imense; apoi o figură osoasă şi descărnată ca de schelet, cu bucle aurii şi piepteni de sidef. Sala era străpunsă de tot felul de strigăte. Motocicliştii scoteau urlete de lup; o voce asurzi¬toare strigă "Lestat!" şi-n clipa următoare alţii preluară strigătul în cor.
Armand avea din nou aerul acela absent, care corespun¬dea unei imense concentrări, de parcă ceea ce vedea în jur îi era cu totul indiferent.
― Sunt cel puţin treizeci, îi şopti lui Daniel la ureche, nu-s mai mulţi, dar vreo doi dintre ei sunt atât de vârstnici, încât ne-ar putea distruge pe toţi dintr-o suflare.
― Unde, spune-mi unde sunt?
― Ascultă singur, îi spuse Armand. Şi uită-te în jur. Imposibil să te ascunzi de ei...



Khayman

FIICA lui Maharet. Jessica. Khayman fu luat pe nepregătite de acest mesaj. Protecţie pentru fiica lui Maharet. Trebuie să plece din sala aceasta cu orice preţ.
Se scutură, îşi ascuţi simţurile. Până acum îl ascultase din nou pe Marius, care încerca în continuare să-i destupe ure¬chile lui Lestat, ocupat acum cu machiatul în faţa unei oglinzi sparte, în culise. Dar ce putea să-nsemne acest mesaj? Fiica lui Maharet? Jessica?
Un mesaj care se referea în mod clar la o muritoare.
Îl percepu din nou, venea pe neaşteptate de la un spirit extrem de puternic care nu-şi voalase însă gândurile: Ai grijă de Jesse! Reţine-o pe Mamă... Dar cuvintele nu erau de fapt rostite ― era doar o imagine fulgurantă, o ploaie de lumină.
Khayman îşi plimbă privirea lent pe la balcoanele de vizavi, pe deasupra parterului aglomerat. Undeva departe, într-un colţ îndepărtat al oraşului, rătăcea un vârstnic căruia îi era cumplit de frică de regină, dar care dorea totuşi să o vadă cu ochii lui. Venise aici cu gândul că avea să dispară, dar voia să-i cunoască faţa în acea ultimă clipă.
Khayman închise ochii, ca să gonească imaginea aceasta.
Auzi din nou mesajul. Jessica, Jessica mea. Şi dincolo de acest vaier, conştiinţa că venea de lă Maharet! O văzu brusc, cu un nimb de dragoste în jur, sclipitoare, la fel de albă ca el însuşi. Simţi o durere absolut insuportabilă. Se rezemă la loc de spătarul de lemn şi-şi plecă o clipă capul. Apoi îşi plimbă iarăşi privirea peste tavanul din bare de oţel, unde se încolăceau tot felul de cabluri electrice şi proiectoarele cilin¬drice din fier. Unde eşti?
Undeva departe, lângă un zid, văzu persoana de la care venea mesajul. Era cel mai vârstnic dintre toţi cei pe care-i înregistrase până acum. Un nordic băutor de sânge, de statură gigantică, tot atât de viguros pe cât era de viclean, îmbrăcat în haine aspre de piele întoarsă, cu o coamă de păr de cu¬loarea paiului, cu sprâncene groase şi ochii uşor înfundaţi în orbite, care-i dădeau o expresie de om căzut pe gânduri.
Necunoscutul urmărea cu privirea o femeie subţire, o muritoare care-şi făcea drum prin mulţime ca să se apropie de scenă. Jesse, fiica muritoare a lui Maharet.
Înnebunit, necrezându-şi ochilor, Khayman se concentră la rândul lui asupra ei. Simţi cum îi vin lacri¬mile în ochi, văzând cât de uluitor semăna cu Maharet.
Acelaşi păr arămiu bogat, numai inele, aceeaşi fragili¬tate de pasăre, aceiaşi ochi verzi inteligenţi şi plini de curiozitate, privind scena, în vreme ce se lăsa împinsă de cei din jurul ei în toate sensurile.
Avea profilul lui Maharet. Şi aceeaşi piele, care avu¬sese o anumită paloare luminoasă chiar când Maharet era în viaţă, ca interiorul unei scoici.
Fulgerător, îi reveni în minte aspectul pielii lui Maharet văzut printre degetele lui mai închise la culoare. Când îi împinsese capul într-o parte în timpul violului, degetele lui atinseseră pleoapele delicate. Doar cu un an mai târziu i se scoseseră lui Maharet ochii din cap, iar el fusese şi atuncea prezent, amintindu-şi cu precizie acelaşi moment, având senzaţia contactului cu pielea aceea... Asta se petrecuse înainte ca el să se aplece, să culeagă perechea de ochi de pe jos şi să...
Îl trecu un tremur. Simţi o durere cumplită în plămâni. Doar n-avea să-i joace iar feste memoria. N-o să şi-o piardă iarăşi chiar acum, să fie iarăşi clovnul fericit care nu-şi aduce aminte de nimic!
Fiica lui Maharet, fie. Dar cum era oare cu putinţă? Prin câte generaţii se transmiseseră trăsăturile caracteristice până la femeia aceasta fragilă, care părea că se luptă din răsputeri să ajungă chiar lângă scenă?
Dacă te gândeai, nu era imposibil, îşi dădu el iute seama. Poate numai vreo trei sute de străbuni stăteau între femeia aceasta din secolul al douăzecilea şi după-amiaza aceea de demult, când el îşi pusese în jurul gâtului colanul regelui şi coborâse de pe podium pentru a înfăptui violul în locul regelui. Poate nici atât. Nici măcar o fracţiune din mulţimea aceasta, dacă priveai în perspectivă.
Cel mai de necrezut era faptul că Maharet îşi cunoştea urmaşii! în cazul femeii acesteia, era clar că Maharet o cunoştea. Mintea băutorului aceluia înalt de sânge îi furniză rapid această informaţie.
Cercetă din nou gândurile nordicului. Maharet era în viaţă. Maharet era straja familiei ei de muritori. Maharet era întruchiparea puterii şi voinţei fără de margini. Maharet nu-i dăduse blondului ei servitor nici o explicaţie cu privire la visele despre gemene, dar îl trimisese aici pentru a-i îndeplini porunca, să o salveze pe Jessica.
Deci Maharet trăieşte, se gândi Khayman. Trăieşte, iar dacă ea există într-un mod real, atunci există şi sora ei, amândouă gemenele roşcate trăiesc!
Khayman îi cercetă mintea cu şi mai multă atenţie, căutând cât mai adânc. Dar nu mai captă decât înverşunata dorinţă de protecţie. Trebuia să o salveze pe Jesse, dar nu doar de primejdia reprezentată de regină, ci de tot ce o înconjura aici, de sala aceasta unde putea să ia cunoştinţă de lucruri ce n-ar mai suporta nici o explicaţie.
Şi câtă ură pentru Mamă i se citea în gânduri! Câtă ură în uriaşul acesta înalt, blond, cu o ţinută de războinic şi de mare preot în acelaşi timp! O ura că-şi făcuse apariţia în cadrul atemporal şi dulce al existenţei lui. Ura de aseme¬nea, faptul că dragostea pe care o nutrea pentru femeia aceasta, pentru Jessica, îi exacerba frica pentru propria lui persoană. El cunoştea dimensiunile dezastrului, ştia de distrugerea tuturor băutorilor de sânge de pe toate conti¬nentele, în afară de câţiva, majoritatea aflându-se chiar în sală şi neavând măcar idee de primejdia care-i pândea.
Cunoştea şi visele despre gemene, dar nu le înţelegea. La urma urmelor, el nu cunoscuse niciodată două gemene roşcate; una singură îi stăpânise existenţa cu frumuseţea ei. Din nou, lui Khayman îi apăru Maharet, o imagine rătăcitoare, cu ochi obosiţi, foare umani, decorând o faţă ca o mască de porţelan: Mael, te implor, nu-mi mai pune întrebări. Fă ce ţi-am spus.
Linişte. Brusc, uriaşul îşi dădu seama că e sub obser¬vaţie. Cu o tresărire, îşi plimbă ochii în jur ca să localizeze sursa intruziunii.
Pronunţarea numelui era de vină, cum se întâmplă adesea. Nordicul se simţise numit, recunoscut. Khayman fusese izbit imediat de nume, făcuse repede legătura cu personajul Mael din cartea lui Lestat. Fără îndoială că era una şi aceeaşi persoană: acesta era preotul druid care-l atrăsese pe Marius în poiana sacră, unde zeul sângelui îl transformase într-unui din aceeaşi speţă şi îl trimisese apoi în Egipt să dea de Mamă şi de Tată.
Da, era acelaşi Mael. Care acum era furios că fusese recunoscut.
După acest prim spasm de furie, toate gândurile şi emoţiile lui dispărură. O ameţitoare demonstraţie de forţă, fu obligat să admită Khayman. Se relaxă. Dar crea¬tura nu reuşea să-l descopere. Recunoscu cel puţin vreo douăzeci de feţe palide în public, dar nu pe Khayman.
Între timp, întreprinzătoarea Jessica reuşise să ajungă la destinaţia dorită. Aplecându-se, se strecurase printre motocicliştii aceia uriaşi care pretindeau locurile din faţa scenei, de parcă tot spaţiul acela le aparţinea, şi reuşise să se agate de marginea rampei.
Îi sclipi pe braţ o brăţară de argint. Fulgerul acela luminos îl atinse probabil pe Mael drept în inimă, câ un pumnal, căci în clipa aceea toată dragostea pentru ea şi toate gândurile lui redeveniră penetrabile.
Tipul ăsta o să piară dacă nu se înţelepţeşte, se gândi Khayman. Fusese, fără îndoială, instruit de Maharet, poate că se şi hrănise cu sângele ei de o putere extremă, dar avea o inimă indisciplinată şi un temperament greu de stăpânit, asta era limpede.
Apoi, la câţiva paşi în spatele lui Jesse, printre zgomo¬tele şi culorile ameţitoare, Khayman descoperi un alt personaj misterios, mult mai tânăr decât colosul de Mael, dar aproape la fel de puternic în felul lui.
Khayman îi căută numele, dar tipul îşi ascundea perfect gândurile;nu se putea citi în mintea lui nici cea mai mică urmă de personalitate. Fusese doar adolescent la moarte, cu un păr lins, şaten-roşcat, cu ochii parcă prea mari pen¬tru faţa lui. Dar, brusc, îi detecta cu uşurinţă numele, culegându-l din gândurile lui Daniel, novicele abia format, care stătea lângă el. Armand. Iar novicele, Daniel, de-abia murise. Toate moleculele corpului său erau cuprinse de frenezia diavolească a invizibilelor transformări chimice.
Khayman fu pe dată sedus de Armand. Cu siguranţă, era acelaşi Armand despre care scriseseră atât Louis cât şi Lestat ― nemuritorul cu trup de adolescent Asta însemna că n-avea mai mult de vreo cinci sute de ani, dar îşi făurise o superbă armură pentru toate gândurile. Era iscusit, cal¬culat, dar îi lipsea flerul ― o căutate care se vedea de la distanţă, dacă exista. În momentul de faţă, simţind fără nici un dubiu că era observat, întoarse ochii aceia mari şi blânzi în sus şi instantaneu se uită în cei ai lui Khayman.
"Nu vă vreau răul, nici ţie, nici novicelui tău, rosti din buze Khayman, în aşa fel încât nici un alt gând propriu să nu transpară, nu sunt un prieten al Mamei."
Armand auzi, dar nu răspunse. Oricât fusese de îngro¬zit că avea de a face cu un vampir atât de străvechi, nu lăsă nimic să se vadă. Ai fi putut crede că privea zidul din spa¬tele lui Khayman, că se uita la fluxul neîncetat de copilan¬dri ce coborau scările, rîzând şi strigând.
Apoi, inevitabil, acest ciudat seducător în vârstă de cinci sute de ani îl detectă şi pe Mael, în momentul în care mintea acestuia lăsase iarăşi să-i scape un val de îngrijo¬rare pentru fragila Jesse.
Khayman avea sentimentul că-l înţelege pe Armand. Că-l înţelege şi că-l iubeşte fără nici o rezervă. Când li se întâlniră din nou ochii, avu impresia că tot ceea ce citise despre această fiinţă în cele două cărţi era infirmat şi, în acelaşi timp, echilibrat de simplitatea naturală a acestui băiat. Singurătatea pe care o simţise la Atena îl copleşi dintr-o dată cu toată forţa.
"Nu prea deosebit de spiritul meu simplu, şopti iar Khayman. Te simţi pierdut în toată povestea asta, căci cunoşti prea bine terenul. Orice ai face, oricât ai încerca să fugi, dai tot de aceiaşi munţi şi de aceleaşi văi."
Nici o reacţie. Normal. Khayman ridică din umeri şi zâmbi. Acestuia i-ar da orice şi-ar dori. Purtat de un val de încredere, îi făcu cunoscut lui Armand acest gând.
Acum problema care se punea era cum să-i ajute pe aceştia doi, care poate îşi păstrau speranţa de a mai dormi somnul nemuritorilor măcar până la următorul apus de soare. Cel mai important lucru era să dea de Maharet, căreia îi era atât de devotat Mael, cu toată mândria şi lipsa lui de încredere în ceilalţi.
Către Armand trimise iar o şoaptă: "Nu-s prieten cu Mama. Ţi-o repet. Rămâneţi în gloata de muritori. Dacă vă desprindeţi de ea, o să vă descopere şi o să vă distrugă imediat. E simplu ca bună ziua."
Pe faţa lui Armand nu se schimbă nimic. Lângă el, novicele Daniel, plutind de fericire, savura spectacolul înconjurător. În ce-l privea, nici frică, nici planuri, nici vise. In definitiv, de ce nu? Avea lângă el această fiinţă cu puteri nemăsurate care-i purta de grijă. Era cel mai noro¬cos dintre toţi.
Khayman se ridică în picioare. Suferea de singurătate mai mult decât orice. Voia să se apropie de unul din ei, ori de Armand, ori de Mael. Asta voise şi la Atena, când se produsese minunea aducerii aminte. Voia să fie lângă unul ca el. Să-i vorbească, să-l atingă, în fine... să aibă un contact.
Se mişcă de-a lungul intervalului situat practic sub tavanul sălii, care forma un cerc în jurul acesteia, cu excepţia porţiunii de spaţiu rezervat enormului ecran ce forma fundul scenei.
Se mişca cu graţie umană, având grijă să nu strivească vreun muritor de care se lovea în cale. De asemenea, voia ca această înaintare să fie lentă, ca să-i dea timp lui Mael să-l vadă.
Îşi dădu instinctiv seama că, dacă îi cădea brusc pe cap acestui individ nespus de mândru şi de gîlcevitor, insulta nu i-ar fi iertată niciodată. Procedă deci astfel, mişcându-se mai repede doar în clipa în care Mael îi sesiză apropierea.
Mael nu reuşi să îşi ascundă frica la fel de bine ca Armand. Mael nu mai întâlnise niciodată un băutor de sânge de vârsta aceasta, în afară de Maharet; îl privea ca pe un duşman potenţial. Khayman îi transmise acelaşi cald salut ca şi lui Armand ― care-i observa ― dar nimic din expresia bătrânului războinic nu se schimbă.
Sala era acum arhiplină şi uşile fuseseră închise; copiii rămaşi afară urlau şi băteau în uşă. Khayman capta sune¬tele ascuţite ale radiourilor portabile ale poliţiştilor.
Lestat şi grupul lui priveau sala prin găurile din cortină.
Lestat îl îmbrăţişă pe Louis, schimbară un sărut pasio¬nat, iar muzicienii îi înlănţuiră pe amândoi.
Khayman se opri o clipă să se lase pătruns de această atmosferă fierbinte.
Jessica se sprijinea în coate de marginea rampei. Stătea cu bărbia pe dosul mâinilor. Bărbaţii din spatele ei, nişte uriaşi în haine lucioase de piele neagră, o împingeau cu brutalitate, din nepăsare sau, poate, sub influenţa alcoolului, dar nu reuşeau să o dea la o parte.
Nici Mael n-ar fi reuşit de-ar fi încercat.
Deodată, încă ceva îi deveni clar tot privind-o. Un sin¬gur cuvânt: Talamasca. Femeia aceasta era de-a lor; aparţinea Ordinului.
Nu e cu putinţă, se gândi el din nou, apoi râse în barbă de propria lui inocenţă idioată. E noaptea tuturor surpri¬zelor, nu-i aşa? Dar părea cu neputinţă ca Ordinul să fi supravieţuit de pe vremea când, cu secole în urmă, el îşi făcuse o joacă din a-i chinui pe membrii lui, pentru ca apoi să-i lase în pace, de milă pentru naivitatea şi pentru prostia lor.
Ah, ce teribilă grozăvie, să ai memorie! Ce bine-ar fi ca toate vieţile lui trecute să dispară în uitare! Mai vedea încă feţele acelor călugări vagabonzi aparţinând Ordinului Talamasca, care îl urmăriseră aşa cum putuseră prin toată Europa, notând cu grijă, în cărţuliile lor legate în piele orice mărunţiş pe care ajungeau să-l ştie despre el, cu penele lor care scârţâiau, până noaptea târziu. Se numea Benjamin în perioada aceea de scurtă conştiinţă de sine, iar în caligrafia lor latină cu înflorituri, în scrisorile lor pe pergament şi cu sigilii de ceară, pe care le trimiteau supe¬riorilor lor din Amsterdam, îl botezaseră Diavolul Benja¬min.
Fusese joacă de copil pentru el să le fure scrisorile şi să adauge la ele propriile lui texte; să-i sperie, să iasă la miezul nopţii de sub patul lor, să-i apuce de gât şi să-i zgîlţâie; ce haz făcuse! Dar, pe vremea aceea, făcea haz din orice; când nu-l mai distra ceva era pentru că îşi pierdea din nou memoria.
Dar ţinea minte că ţinuse la ei; ei nu erau exorcişti, nici preoţi vânători de vrăjitoare, nici magicieni care spe¬rau să-l pună în lanţuri şi să-i controleze puterile. O dată îi venise chiar ideea că ar putea să se refugieze în pivniţele lor mucegăite când venea vremea marelui somn. Cu toată curiozitatea lor bolnăvicioasă, nu l-ar fi trădat niciodată.

Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:13 pm

Şi când te gândeşti că Ordinul supravieţuise cu tenaci¬tatea Bisericii Romane. Şi că femeiuşcă aceea superbă, cu brăţara ei de argint pe braţ, iubită de Maharet şi de Mael, făcea parte din prozeliţii Ordinului. Nu-i de mirare că se bătuse să fie în rândul întâi, de parcă s-ar fi apropiat de ultima treaptă a unei cripte.
Khayman se apropie şi mai mult de Mael, dar la câţiva metri se opri, era atâta lume care trecea printre ei. O făcu şi din respect pentru sentimentele lui Mael, mai cu seamă ruşinea pe care o simţea pentru că-i era frică. Mael fu acela care se apropie şi se opri lângă Khayman.
Mulţimea agitată continua să-i ocolească, de parcă formau împreună un zid. Mael se aplecă spre Khayman, ceea ce era, probabil, un semn de salut, o dovadă de încredere. Privi în jur prin sală, unde nu se mai vedea nici un loc liber, apoi spre parterul care era ca un mozaic de culori si de clăi de păr lucios, şi de pumni îndreptaţi spre tavan. Întinse mâna şi îl atinse pe Khayman, de parcă nu se putea stăpâni să n-o facă. Cu vârful degetelor îi atinse dosul mâinii. Khayman rămase liniştit, permiţându-i să îşi continue explorarea.
De câte ori nu văzuse Khayman un astfel de gest între nemuritori ― cel mai tânăr verificând direct textura şi duritatea cărnii celui mai vârstnic. Nu fusese şi printre sfinţi unul căruia nu-i fusese de ajuns să vadă rănile lui Hristos, ci trebuise să le şi pipăie? Alte comparaţii, mai banale, îl făcură să zâmbească. Parcă erau doi cîini de o rară ferocitate, care se miroseau, examinându-se unul pe celălalt.
Jos, în depărtare, Armand nu-i pierdea din ochi, rămânând în aparenţă la fel de impasibil. Cu siguranţă că surprinsese privirea dispreţuitoare pe care i-o adresase Mael, dar nici atunci nu dăduse vreun semn că ar fi băgat ceva de seamă.
Khayman se întoarse şi-l îmbrăţişa pe Mael, zâmbindu-i. Dar Mael se dădu înapoi temător, ceea ce-l răni profund. Cu multă politeţe îi dădu drumul. O clipă îl cuprinse din nou cea mai mare tristeţe. Se uită apoi la Armand. Superbul Armand care-i susţinu privirea cu totală pasivitate. Dar era momentul să-i spună lui Mael de ce se deplasase.
― Prietene, trebuie să-ţi întăreşti armura gândurilor, îi explică încetişor lui Mael. Nu da voie dragostei tale pentru femeia aceea să te trădeze. Jesse nu are de ce să se teamă de regină dacă eviţi să te gândeşti la ea şi la protec¬toarea ei. Până şi numele acesteia îi e dintotdeauna duşman reginei.
― Dar unde e regina? întrebă Mael, frica ajungând iarăşi la suprafaţă, o dată cu furia că trebuie să şi-o ascundă.
― E pe aproape.
― Da, dar unde?
― N-aş putea spune. A incendiat taverna. E în urmărirea câtorva vampiri care n-au venit la concert. Nu se grăbeşte. Am aflat toate astea citind gândurile victime¬lor.
Khayman îl văzu pe cel de lângă el cutremurându-se. Îi observa uşoarele schimbări în atitudine, marcând creşte¬rea furiei din el. Cu atât mai bine. Atâta mânie avea să dizolve toată frica. Ah, dar ce fiinţă irascibilă, incapabilă de a raţiona era.
― De ce ai venit să mă avertizezi în felul acesta, când ea ne poate auzi toate vorbele, toate gândurile?
― Dă-mi voie să mă îndoiesc de asta, răspunse calm Khayman. Eu sunt din Prima Generaţie, prietene. Bleste¬mul de a-i auzi pe ceilalţi băutori de sânge aşa cum îi auzim noi pe muritori e apanajul verilor. Eu nu i-aş putea citi ei gândurile chiar de-ar fi în faţa mea; iar mintea mea îi e pe veci închisă, poţi să fii sigur. Aşa se petreceau lucrurile cu noi în primele generaţii.
Declaraţia asta îl tulbură vizibil pe uriaşul blond. Deci Maharet nu-i auzea gândurile Mamei! Şi nu voise să i-o mărturisească!
― Nu! spuse Khayman. Mama nu poate şti de existenţa ei decât captându-ţi gândurile, aşa că ai face mai bine să le ascunzi. Vorbeşte-mi de-acum înainte aşa cum vorbesc oamenii între ei, căci în oraşul acesta e o adevărată cacofonie de voci omeneşti.
Mael rămase pe gânduri, încruntându-se. Apoi se uită atât de urât la Khayman, de parcă se pregătea să-l lovească.
― Asta va fi suficient ca să o înving?
― Aminteşte-ţi, spuse Khayman, că ce-i prea mult nu-i niciodată bun.
Se uită din nou spre Armand în timp ce vorbea.
― În cacofonia pe care o percepe neîncetat, poate n-o să reuşească să distingă o voce anume. Iar dacă va vrea să izoleze o anumită voce, va trebui să nu le mai asculte pe celelalte. Trăieşti de atâta vreme, că nu se poate să nu cunoşti tactica asta.
Mael nu răspunse cu voce tare. Dar era clar că înţele¬sese. Darul telepatiei fusese şi pentru el un adevărat blestem, fie că era asediat de vocile umane, fie că era vorba de cele ale băutorilor de sânge.
Khayman aprobă, dând din cap. Darul telepatiei. Fru¬moase vorbe pentru nebunia care-l cuprinsese cu mii de ani în urmă, când ascultase atâtea voci, stând întins, nemişcat, în sarcofagul lui, cu straturi peste straturi de praf acoperindu-l în uitatul său mormânt egiptean, ascultând plângerile omenirii, fără să ştie măcar ce era cu el şi în ce stare se afla.
― Exact la fel gândesc şi eu, prietene, spuse el. Şi tu te baţi cu vocile astea de două mii de ani, iar regina noastră a fost poate complet înecată de ele. S-ar părea că Lestat a reuşit să treacă peste nivelul acesta de zgomot perpetuu; i-a pocnit din degete lângă coada ochiului şi a reuşit să o trezească din transă. Dar nu trebuie supraesti¬mată nici ea, o creatură care a rămas nemişcată atâta vreme. Nu-i de nici un folos.
Aceste argumente îl surprinseră întrucâtva pe Mael. Dar recunoscu logica lor. Jos, Armand rămânea plin de atenţie.
― Nu poate nici ea să facă tot, spuse Khayman, fie că e conştientă, fie că nu. Era întotdeauna gata să se măsoare până şi cu stelele, ca apoi să dea înapoi îngrozită.
― Cum aşa? îl întrebă febril Mael, aplecându-se spre el. Cum e ea în realitate?
― A fost dintotdeauna plină de visuri şi de idealuri înalte. Era cum e Lestat, dădu din umeri Khayman. Fru¬mosul blond care ar da orice să fie bun, să facă numai bine în jur şi să-i adune pe lângă el pe adoratorii lui nevoiaşi.
Un zâmbet glacial, cinic se desenă pe faţa lui Mael.
― Dar ce-are de gând să facă, pe toţi dracii? De acord, Lestat a trezit-o cu cântecele lui abominabile. Acesta-i un motiv să ne extermine pe toţi?
― Are ea un plan, poţi să fii sigur. Reginei noastre nu i-au lipsit niciodată ideile. Nu ar putea face nici cel mai mic gest fără să fie minată de cine ştie ce planuri grandioase. Şi, probabil, ştii că nici unul dintre noi nu-şi schimbă cu anii caracterul; semănăm cu florile care se deschid ― devenim pe zi ce trece încă un pic mai noi înşine. Se uită din nou spre Armand. Iar în privinţa planu¬rilor ei, de data asta nu-ţi pot oferi decât speculaţii...
― Totuşi, spune-mi.
― Concertul va avea loc, pentru că Lestat ţine la asta. Când se va sfârşi, ea o să continue distrugerea neamului nostru. Dar o să-i lase pe unii în viaţă, câţiva care i-ar putea servi la înfăptuirea planului, câţiva care să fie, poate, martorii împlinirii lui.
Khayman îl privi pe Armand. Cât de minunat i se părea că faţa lui fără expresie emana atâta înţelepciune, în vreme ce a lui Mael, preocupat, enervat, nici gând. Dar cine poate spune care din ei înţelegea mai mult? Mael râse uşurel cu amărăciune.
― Să fie martori? întrebă Mael. Nu cred. Eu cred că-i mult mai simplu. Îi lasă în viaţă pe cei pe care-i iubeşte Lestat, asta-i tot. Aşa ceva nu-i trecuse prin cap lui Khayman. Da, da, mai gândeşte-te, spuse Mael în aceeaşi engleză pronunţată ascuţit. Louis, însoţitorul lui Lestat, e încă în viaţă, nu-i aşa? Şi Gabrielle, mama diavolului, e şi ea pe aici aşteptând cu răbdare să îşi reîntâlnească fiul. Cât îl priveşte pe Armand, colo jos, la care îţi face atâta plăcere să te uiţi, se pare că şi lui Lestat i-ar plăcea să îl revadă, aşa că şi el e în viaţă, la fel ca şi renegatul care-l însoţeşte, individul care a publicat cartea aceea bleste¬mată şi pe care ceilalţi l-ar rupe în bucăţele de-ar ghici cine e...
― Nu, cred că-i mai complicat. Trebuie să fie mai complicat, spuse Khayman. Pe unii dintre noi nici ea nu-i poate distruge. Iar celor care se-ndreaptă acum spre Marius, Lestat nu le cunoaşte decât numele.
Mael se schimbă uşor la faţă; i se colorară obrajii ca dintr-o timiditate umană, i se mijiră ochii. Lui Khayman îi fu limpede că Mael ar fi zburat să-l salveze pe Marius dacă ar fi putut. Ar fi făcut-o chiar în noaptea aceea dacă Maharet s-ar fi deplasat în persoană să o apere pe Jessica. Încerca acum din răsputeri să elimine numele lui Maharet din comunicare. Şi-i era frică de ea, teribil de frică.
― Da, văd, acum încerci să-mi ascunzi tot ce ştii, spuse Khayman. Exact când ar trebui să-mi spui tot.
― Dar nu pot s-o fac, spuse Mael. Se înconjurase de un zid. Era impenetrabil. Mie mi se dau ordine, nu răspunsuri, prietene. Misiunea mea de azi e să supra¬vieţuiesc în noaptea asta şi să o pun pe Jessica la adăpost, scoţând-o de aici.
Khayman ar fi vrut să insiste, să-i ceară răspunsurile. Dar nu făcu nici una, nici alta. Simţea o schimbare uşoară, subtilă, în atmosfera din jur, o modificare infimă, dar netă, pe care n-o putea atribui nici mişcării, nici sunete¬lor.
Venea regina. Se apropia de sală. Avu impresia că se detaşează de propriul corp ca să asculte mai bine; da, ea era. Toate sunetele nopţii se amestecau tulburându-l, dar captă totuşi unda aceea sonoră; era imposibil de deghizat sunetul acesta scăzut, dar distinct, venind de la respiraţia ei, de la bătăile inimii, de la forţa pe care o degaja depla¬sarea ei ameţitoare prin spaţiu la o viteză supranaturală, cauzând coliziunea inevitabilă a vizibilului şi a invizibilului.
Mael o simţi de asemenea; la fel şi Armand. Până şi novicele de lângă Armand resimţi ceva, deşi mulţi alţii de prin jur nu o sesizară. Şi printre muritori erau unii mai receptivi care păreau să fi simţit ceva ce-i tulburase.
― Trebuie să te părăsesc, prietene, spuse Khayman. Aminteşte-ţi sfatul meu.
Era cu neputinţă de spus mai mult.
Ea ajunsese foarte aproape. Fără îndoială, cerceta gândurile tuturor; asculta.
Simţi o primă dorinţă irezistibilă de a o vedea, de a căuta la rândul lui imaginea ei în minţile nefericiţilor de afară ai căror ochi trecuseră peste ea.
― La revedere, prietene, spuse eh E mai bine să ne separăm.
Mael îl privi consternat. Mai încolo, Armand îl luase pe Daniel pe după umeri şi-şi făcea loc să iasă din mulţime.
În sală se stinseră brusc toate luminile; o clipă Khayman se gândi că tot ea era de vină, că ora judecăţii sosise.
Dar copiii muritori din jurul lui cunoşteau ritualul, începea concertul! Toată lumea izbucni în urlete, în urale, toţi băteau din picioare. În fine, totul se transformă într-un soi de muget colectiv. Simţea cum tremură pode¬lele.
Mici flăcărui ţâşniră din întuneric, muritorii aprindeau beţe de chibrit sau brichete cu gaz. Şi, din nou, în această iluminaţie difuză se profilau miile de forme în mişcare. Strigătele se amestecau într-un fel de cor din toate direcţiile.
― Nu sunt un laş, şopti brusc Mael, de parcă nu era în stare să rămână tăcut.
Îl apucă pe Khayman de braţ, apoi îi dădu drumul, de parcă tăria cărnii lui îl îngreţoşa.
― Ştiu, spuse Khayman.
― Ajută-mă. Ajut-o pe Jessica.
― Nu-i mai pronunţa numele din nou. Nu sta pe lângă ea, cum ţi-am spus. A reînceput războiul, druidule. Îţi aminteşti? Lupta trebuie dusă cu viclenie, nu cu furie. Stai printre muritori. Am să te ajut dacă şi când o să pot.
Avea atâtea alte lucruri de spus! Spune-mi unde-i Maharet, de pildă! Dar acum era prea târziu pentru asta. Se întoarse şi înainta iute pe intervalul dintre rânduri până ajunse la un cerc liber, la capătul unor trepte de ciment.
Jos, pe scena neluminată, îşi făcură apariţia muzicanţii muritori, sărind peste difuzoare şi cabluri electrice şi luându-şi instrumentele depuse pe jos.
Lestat ieşi cu paşi hotărâţi de după cortină, cu o capă neagră fluturându-i în jurul trupului, şi se apropie de rampă. La nici doi metri de Jesse, se opri cu microfonul în mână.
Mulţimea urla în extaz. Se auzeau aplauze, fluierături, tropăituri, era un zgomot infernal, aşa cum Khayman nu mai auzise niciodată. Râse fără să vrea de frenezia aceea absurdă şi de micuţa siluetă de-acolo de jos, de pe scenă, care iubea, din tot sufletul, nebunia asta şi care, la rândul lui râdea, o dată cu Khayman.
Brusc, mica scenă fu bombardată de toate proiectoa¬rele. Khayman rămase cu gura căscată, nu atât la siluetele pitice de pe scenă care se agitau în costumele lor fru¬moase, ci la imensul ecran video din spatele lor, care urca până la plafon. Imaginea lui Lestat, înaltă de zece metri, apăru brusc în toată splendoarea. Zâmbea cuceritor; îşi aruncă braţele în sus, îşi scutură coama de păr blond, îşi dădu capul pe spate şi scoase şi el un urlet prelung.
Mulţimea era în picioare, în delir; tot edificiul se zgu¬duia, dar urletul acela asurzi pe toată lumea. Vocea puter¬nică a lui Lestat acoperea vacarmul.
Khayman închise ochii. În dosul urletului monstruos al lui Lestat încercă să izoleze celălalt sunet, cel emis de Mamă, dar nu mai reuşi.
― Regina mea, murmură el, căutând, măturând cu mintea totul în jur, deşi nu era mare speranţă.
Se găsea oare afară, pe vreo colină acoperită de iarbă, ascultând muzica trubadurului ei? Simţi vântul uşor, umed, văzu cerul cenuşiu, fără stele, la fel ca orice muri¬tor. Luminile din San Francisco, colinele lui sclipitoare, turnurile luminate care-şi aruncau razele ca nişte faruri în noapte, toate acestea îi părură brusc înfiorătoare, ca un peisaj lunar, ca veşnica derivă a galaxiilor.
Închise ochii. O văzu din nou cum fusese la Atena, pe strada unde incendiase taverna plină cu tineri vampiri; mantia ei zdrenţuită îi atârna pe umeri, cu gluga dată pe spate, iar părul împletit în zeci de codiţe îi înconjura capul. Ah, regina cerului părea să fie, aşa cum îi plăcuse cândva să fie considerată, orchestrând de secole litania. Privirea ei absentă sclipea în lumina electrică, iar gura moale era plină de inocenţă. Tot chipul ei era un miracol de infinită frumuseţe.
Această viziune îl aruncă în urmă cu secole, până la acel moment obscur şi înfiorător, când venise, cu inima bătându-i ca o tobă, muritor fiind, să-i asculte dorinţa. Regina lui, acum damnată şi obligată să slujească astrul nopţii, cu demonul din ea cerând tot mai mult sânge, regina lui nu mai suporta nici lumina lămpilor. Cât de agi¬tată fusese, mergând de colo până colo prin camera aceea cu podea de lut, străjuită de tăcutele sentinele pictate pe pereţi.
― Gemenele astea, spusese ea, surorile astea răufăcătoare sunt de vină, ele au pronunţat formule vrăji¬toreşti.
― Ai milă de ele, le apărase el. N-au vrut să îţi facă rău, îţi jur că au spus adevărul. Dă-le drumul, Majestatea ta. Nu mai pot schimba nimic acum.
Ah, ce milă-i fusese de ele! De gemene şi de suverana lui chinuită.
― Poate, dar trebuie să le punem spusele la încer¬care, ca să ştim dacă au minţit, spusese ea. Vino mai aproape, supusul meu slujitor, tu care m-ai servit întot¬deauna cu atâta devotament...
― Regina mea, iubita mea regină, ce doreşti să fac?
Cu aceeaşi expresie dulce pe faţă, îşi ridicase mâinile glaciale spre faţa lui şi îl apucase brusc de gât, cu o forţă nemaipomenită, care-l îngrozise. Sub impresia şocului îi văzuse privirea devenind din ce în ce mai fixă şi gura deschizându-se. Îi văzuse cei doi canini micuţi, dar proe¬minenţi când se ridicase pe vârfuri, cu o graţie ciudată, ca într-un coşmar. Nu mie. Nu-mi face mie asta! Regina mea, eu sunt Khayman!
Ar fi trebuie să fi pierit de mult, cum se-ntâmplase cu atâţi alţi băutori de sânge după aceea. Dispăruţi fără urmă, ca atâtea popoare dizolvate în ţărâna tuturor ţărilor şi naţiilor. Dar el nu pierise. Iar gemenele ― măcar una din ele ― supravieţuiseră, de asemenea.
Ea ştia oare de asta? Cunoştea visele acelea teribile? Îi parveniseră şi ei prin intermediul minţilor tuturor celorlalţi care le avuseseră? Sau îşi petrecuse tot timpul, de când se ridicase din amorţeală, călătorind în jurul glo¬bului fără nici un fel de vis, fără nici o pauză, doar spre împlinirea unui scop anume?
Ele sunt în viaţă, regina mea, continuă să vieţuiască, poate doar într-o singură fiinţă, dacă nu în amândouă. Aminteşte-ţi de vechea profeţie! Măcar dacă ea i-ar auzi spusele!
Deschise ochii. Se găsea din nou în prezent, prizonier al acestei carapace osificate care-i era trup. Muzica aceea, al cărei volum creştea încă, îl copleşea cu ritmul ei neînduplecat. Îi bătea ca un ciocan în urechi. Lumina stroboscopică îl orbea.
Se întoarse cu spatele şi atinse cu mâna peretele. Nicicând nu mai trăise o astfel de beţie de sunete. Simţea cum îşi pierde cunoştinţa, dar vocea lui Lestat îl chemă înapoi.
Ferindu-şi ochii cu mâna, Khayman privi spre scena care părea incandescentă. Îl privi pe demonul acela cântând şi dansând, beat de bucurie. Khayman se simţi emoţionat, împotriva voinţei lui.
Vocea puternică de tenor a lui Lestat n-avea nici o nevoie de amplificare. În sală, răspândiţi printre victimele lor, până şi nemuritorii cântau o dată cu el, atât de molipsi¬tor era cântecul, atât de plin de pasiune. În orice parte se uita, Khayman vedea publicul întreg, muritori şi nemuri¬tori laolaltă, cuprins de frenezie. Toţi se mişcau în acelaşi ritm cu muzicanţii de pe scenă. Vocile se amestecau. Publicul fremăta, cuprins val după val de mişcare.
Faţa lui Lestat ocupa acum tot ecranul acela imens, căci camera de luat vederi îl lua în gros-plan. Fixată pe Khayman, privirea albastră îi făcu un semn de complici¬tate.
"DE CE NU MÂ UCIDEŢI? DOAR ŞTIŢI CINE SUNT!"
Râsul lui Lestat acoperi geamătul ghitarelor.
"NU RECUNOAŞTEŢI RĂUL, NICI CHIAR VĂZÂND?"
Of, câtă încredere în bine, în eroism! Asta vedea Khayman în ochii fiinţei aceleia, era o nuanţă de cenuşiu în ei, exprimând nevoia lui tragică. Lestat îşi dădu capul din nou pe spate şi scoase un alţ urlet; bătu din picioare şi ţipă; privi spre plafon de parcă ar fi fost firmamentul.
Khayman se sili să se mişte; trebuia să scape de acolo. Îşi făcu cu greu drum spre ieşire, de parcă l-ar fi sufocat sunetele acelea asurzitoare. Până şi echilibrul îi era tulbu¬rat. Muzica, în rafale, îl urmări pe scări, dar măcar acolo nu-l mai chinuia lumina. Sprijinindu-se de zid, încercă să îşi limpezească privirea.
Miros de sânge. Cam mulţi vampiri înfometaţi în sala asta. Iar vuietul muzicii pătrundea prin pereţi, prin lemn, prin tencuială.
Se grăbi în jos pe scări, incapabil să îşi audă zgomotul propriilor paşi, şi se prăbuşi pe un palier pustiu. Îşi încon¬jură genunchii cu braţele şi-şi puse fruntea pe ele.
Muzica era, în definitiv, la fel ca străvechile melodii, când orice cântec era cântat cu tot trupul, cântecele minţii nefiind încă inventate.
Se văzu pe sine dansând; îl văzu pe rege ― regele muritor pe care îl adorase ― sărind în sus şi învârtindu-se prin aer. Auzi bătaia tobelor; notele plângătoare ale fluie¬relor. Regele îi pusese în mână cana de bere. Masa se prăbuşea de atâtea feluri de mâncare, de atâtea fructe, de franzelele scoase din cuptor, fumegânde. Pură, senină, regina era pe tronul ei de aur, o muritoare coafată cu grijă, cu un minuscul con de ceară parfumată aşezat peste codiţele splendid împletite, ca să împrăştie parfum în jur, topindu-se încetişor de căldură.
Apoi, cineva îi puse în mână sarcofagul, miniatura aceea care trecea din mână în mână întotdeauna în timpul praznicelor, pentru a le aminti mesenilor că la capăt este moartea, deci să se bucure de masă, de băutură.
Îl strânse în palmă; era cazul să-l transmită regelui?
Simţi deodată buzele regelui lipindu-i-se de obraz. "Dansează, Khayman. Bea. Mâine pornim spre nord, să lichidăm ultimii canibali!" Regele nici nu privi sarcofagul preluându-l; i-l strecură reginei în palmă, iar ea, fără nici o privire, îl dădu altuia.
Ultimii canibali. Ce simplu păruse totul, ce lucru minunat! Până ce le văzuse pe gemene îngenuncheate în faţa catafalcului.
Tumultul tobelor acoperi vocea lui Lestat. Pe lângă Khayman treceau diverşi muritori care nu-i dădeau nici o atenţie, cum stătea ghemuit acolo; trecu rapid pe lângă el şi un băutor de sânge, nici acesta nu-l observă.
Vocea lui Lestat se ridică din nou, intonând cântecul despre Copiii întunericului, ascunşi în Cimitirul Inocenţilor, plini de superstiţii şi înfricoşaţi.

La lumină
Am ieşit,
Fraţilor, surorilor!

UCIDEŢI-NE! Fraţilor, surorilor!

Khayman se ridică, alene. Se clătina pe picioare, dar îşi continuă drumul în jos până ajunse în holul de la parter, unde zgomotul era uşor esompat, şi rămase acolo, vizavi de uşile mari de la intrare, într-un curent de aer proaspăt.
Calmul îi revenea lent când îşi dădu seama că trecu¬seră pe lângă el doi muritori care îl priviseră cu atenţie cum stătea sprijinit de zid, cu mâinile în buzunare, cu capul plecat.
Se văzu reflectat în minţile lor. Le simţi îngrijorarea, amestecată cu un sentiment de victorie. Cei doi îi cunoscu¬seră speţa, nu trăiseră decât pentru a trece printr-o clipă ca aceasta, temându-se totuşi şi nesperând să o trăiască într-o zi.
Încet, îşi ridică privirea. Erau la câţiva metri de el, în apropiere de bar, unde se înghesuia mulţimea, de parcă ar fi vrut să se ascundă de el; erau adevăraţi gentlemani bri¬tanici. Erau amândoi în vârstă, de fapt, cu figuri de savanţi, cu cute adânci pe faţă, cu haine protocolare. Total depla¬sate, hainele lor fine de stofă, cu gulerele apretate ale cămăşilor doar un pic vizibile, cu cravatele de mătase bine înnodate. Păreau să fie exploratori de la celălalt capăt al lumii, printre tinerii în haine de culori ţipătoare, care se mişcau fără încetare de colo-colo, dând impresia eă se simt foarte bine în zgomotul acela infernal, completat de frânturile de conversaţie.
Îl urmăreau cu multă demnitate; ca şi cum ar fi fost prea politicoşi pentru a se simţi înfricoşaţi. Bătrâni ai Ordinului Talamasca veniţi să o caute pe Jessica.
Ne cunoaşteţi? De bună seamă. Nu vă vrem răul. Nu trebuie să vă îngrijoraţi.
Cuvintele sale trimise în tăcere către unul din ei, cu numele de David Talbot, îl făcu pe acesta să se dea un pas înapoi. Respiraţia i se acceleră, apoi brusc îi apăru pe frunte şi pe buza de sus o pânză de sudoare. Dar cu câtă eleganţă îşi păstrau calmul! David Talbot îşi miji ochii de parcă nu voia să se lase impresionat de ceea ce vedea; de parcă voia să vadă firele de praf dansând în razele de lumină.
Cât de scurtă i se păru deodată o viaţă de om; era sufi¬cient să-l priveşti pe bărbatul acesta fragil, pe care edu¬caţia şi rafinamentul nu-l scutiseră în nici un fel de riscuri. Ce simplu era să-i schimbi cursul gândurilor, al speranţe¬lor. Să le spună oare unde-i Jessica? La urma urmelor, asta nu schimba nimic.
Simţi atunci că celor doi le era la fel de frică să plece sau să rămână, că-i fixase atât de mult, că erau parcă hipnotizaţi. Într-un fel, ceea ce îi reţinea acolo, cu ochii fixaţi pe el nu era decât respectul. Aşteptau cumva un semn din partea lui ca să se mişte, măcar să pună punct acestei oribile examinări.
Nu vă duceţi după ea. Ar însemna o adevărată nebunie. Sunt alţii ca mine acolo, gata s-o apere. Mai bine plecaţi. Eu asta aş face, în locul vostru.
Ha, ha, cum avea să fie transcris oare discursul acesta în arhivele Talamascăi? O să afle el într-o noapte. În ce ascunziş modern îşi mutaseră oare documentele şi como¬rile lor străvechi?
Demonul Benjamin. Acesta sunt. Nu mă cunoaşteţi?
Zâmbi în sinea lui. Lăsă capul în jos, privind în podea. Nu-şi închipuise să fie atât de vanitos. Brusc, îşi dădu seama că nu-i păsa câtuşi de puţin ce-aveau să gândească despre întrevederea aceasta.
Se gândi distrat la epoca aceea de demult, când se amu¬zase să îşi bată joc de-ai lor. "Permite-ne doar să vorbim!" îl imploraseră. Savanţi plini de praf, cu ochii veşnic roşii, cu haine de catifea uzată, deosebiţi la culme de aceşti doi oameni de lume, pentru care supranaturalul era un obiect de studiu, nu o filozofie. Absurditatea vremurilor acelora îl înfioră brusc; dar şi secolul acesta era, la urma urmelor, la fel de înfricoşător.'
Plecaţi!
Fără să ridice ochii, văzu cum David Talbot îl aproba. Politicoşi, el şi însoţitorul lui se retraseră. Uitându-se înapoi peste umăr, se grăbiră să traverseze holul şi să intre în sala de concerte.
Khayman era iarăşi singur, doar în tovărăşia ritmului muzicii ce venea de după uşi, singur şi întrebându-se ce naiba căuta acolo, care-i erau dorinţele; jinduind să poată uita totul din nou; să se trezească într-un loc minunat unde să bată o briză uşoară şi să fie înconjurat de muritori care să n-aibă habar ce era el, un loc care să sclipească la lumina electrică sub norii vaporoşi şi unde să aibă la dispoziţie trotuarele nesfârsite ale oraşului; ca să se plimbe până-n zori.



Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Vasile Septimiu Opris la data de Dum Sept 16, 2012 8:13 pm

Jesse

― LASĂ-mă-n pace, măgarule! spuse Jesse, călcându-l pe picior pe bărbatul de lângă ea, care o cuprin¬sese pe după mijloc cu un braţ şi încerca să o smulgă de lângă scenă. Ticălosule!
Îndoit de durere, nu mai reuşi să se ferească de cea de-a doua lovitură a lui Jesse. Pică jos.
De cinci ori fusese împinsă de lângă scenă. Se lăsase pe vine, se strecurase printre cei care o dăduseră la o parte, lunecând ca un peşte printre picioarele lor în pantaloni de piele, ca apoi să se ridice şi să se apuce iar de marginea rampei de lemn, ţinându-se cu o mână de pânza care atârna până jos şi pe care o răsucise ca pe o frânghie.
În lumina stroboscopică îl văzu pe Lestat făcând un salt incredibil şi coborând fără zgomot pe scânduri, în vreme ce vocea lui umplea toată sala fără să fie nevoie de microfon, iar chitarişii ţopăiau în jurul lui ca nişte spiriduşi.
Pe faţa lui albă se scurgeau mici şiroaie de sânge, ca de la coroana de spini a lui Hristos, iar părul lung şi blond îi zbura în jurul capului la fiecare piruetă. Îşi sfâsiase cămaşa, lăsându-şi pieptul gol, cravata neagră i se dezle¬gase şi-i cădea, ochii albaştri ca nişte cristale îi erau injec¬taţi de sânge, iar din gură urla toate versurile acelea fără rost.
Jesse simţi cum îi creşte pulsul la vederea şoldurilor acelora în perpetuă unduire, a muşchilor puternici ai coapselor, conturaţi de pânza neagră, mulată a pantaloni¬lor. El făcu un nou salt, se ridică fără nici un efort, de parcă voia să ajungă până la tavan.
Da, e chiar aşa, doar vezi cu ochii tăi! Nu poate exista nici o altă explicaţie!
Îşi suflă nasul. Iar se pusese pe plâns. Trebuia să-l atingă, fir-ar să fie, orice-ar fi! Ca prin vis îl văzu ter-minându-şi cântecul, cu bătăi din picior pe ultimele măsuri, în mijlocul muzicanţilor care încercau să ţină rit¬mul cu el, mişcându-se tot timpul, agitându-şi capetele şi părul, cu vocile acoperite de cea a lui Lestat.
Doamne, lui îi plăcea la nebunie ce făcea! Nu încerca în nici un fel să îşi disimuleze plăcerea. Se scălda în ado¬raţia care-i era adresată. O absorbea de parcă ar fi fost vorba de sângele cel mai fierbinte.
Acum, pe notele de început ale unui alt cântec, îşi des¬prinse de pe umeri capa neagră de velur, o învârti prin aer şi o aruncă spre public. Mulţimea urlă şi se aruncă să o prindă, iar Jesse simţi un genunchi în şale şi o cizmă strivindu-i piciorul, dar era unica ei şansă de a sări pe scenă, în vreme ce gărzile lui Lestat săreau în sală să-i potolească pe cei ce se băteau pentru capă.
Se sprijini cu ambele mâini de rampă şi trecu dincolo de ea pe burtă, sărind apoi în picioare. Se repezi drept la silueta care dansa, ai cărui ochi se priviră brusc într-ai ei.
― Eşti tu, ah tu! strigă ea. Văzu cu coada ochiului că se apropia o gardă. Se aruncă cu toată forţa spre Lestat. Se agăţă cu amândouă mâinile de talia lui. Simţi imediat şocul răcorii pieptului aceluia gol şi neted, iar pe buze simţi un gust de sânge!
― Ah, Doamne, e adevărat! şopti ea. Inima stătea să-i crape, dar nu slăbi strânsoarea. Da, era aceeaşi piele ca a lui Mael, ca a lui Maharet, ca a tuturor celorlalţi. Da, asta era! Era reală pielea asta, dar nu umană. Veşnic. Şi proba era în braţele ei, înţelegea totul şi nimeni n-avea cum să o mai zăpăcească acum!
Întinse o mână în sus şi apucă o şuviţă din coama de păr blond, iar când deschise ochii el îi zâmbi. Recunoscu faţa opalescentă, văzu cei doi canini ascuţiţi.
― Eşti un demon! şopti ea.
Râdea, ca o nebună, plângea şi râdea în acelaşi timp.
― Te iubesc, Jessica, îi şopti el la rândul lui, zâmbind de parcă voia să o tachineze, cu şuviţele umede de păr blond căzându-i în ochi.
Spre stupefacţia ei, se simţi înlănţuită de braţul lui, ridicată pe unul din şolduri, antrenată într-o piruetă verti¬ginoasă. Imaginea muzicanţilor în delir nu-i parvenea decât ca prin ceaţă, luminile erau doar dungi violente de alb şi roşu. Gemea; dar nu-l scăpa din priviri, da, nu visa. Se agăţa cu disperare de el, convinsă că avea să o arunce în sală peste capetele oamenilor. Dar apoi, când o lăsă jos şi înclină capul, părul lui o atinse pe obraz şi-i simţi gura peste a ei.
Muzica asurzitoare se estompă total, ca şi cum s-ar fi cufundat în mare. Se simţi pătrunsă de respiraţia, de suspinul lui, apoi îi simţi degetele netede pe ceafă. Sânii îi erau striviţi de pieptul unde-i simţea bătând inima; în minte îi pătrunse o voce pură, asemănătoare alteia care, altădată, de demult, îi dădea toate răspunsurile, înţe-legând-i întrebările.
Da, Jesse, întruchipăm răul, cum ai bănuit dintotdeauna.
Apoi mâini de om o smulseră de lângă el. Urlă.
Surprins, el continua să o privească. Îşi sonda visurile în căutarea unei scene despre care avea o vagă amintire. Festinul funebru. Gemenele roşcate îngenuncheate de o parte şi de alta a catafalcului. Dar viziunea se estompă la fel de repede; rămase surprins în continuare. Îi zâmbi din nou, impersonal, un zâmbet ca o rază venind de la proiec¬toarele care o orbeau.
― Frumoasa mea Jesse! spuse el şi ridică mâna în semn de adio.
O duceau în culise, o scoteau de pe scenă.
Când o lăsară jos râdea.
Cămaşa ei albă era plină de sânge. Avea sânge şi pe mâini ― urme decolorate de sânge sărat. Îi recunoştea gustul. Dădu capul pe spate şi râse în continuare; ce era curios era că nu-şi auzea hohotele de râs, le simţea doar traversându-i corpul, ştia că râde şi plânge în acelaşi timp. Garda o insultă în termeni urâţi, ameninţători. Dar nu-i mai păsa.
Era din nou înghiţită de valul de oameni care o împin¬gea, o înghesuia din toate părţile, o îndepărta de centru. O gheată grea îi strivi piciorul drept. Se împiedică, se întoarse, se lăsă împinsă cu şi mai multă violenţă spre uşile de ieşire.
Acum totul îi era egal. Acum ştia. Ştia tot. Era complet ameţită. N-ar fi putut să stea pe picioare dacă n-ar fi sprijinit-o umerii celor din jur. Nicicând nu mai simţise o dorinţă atât de mare de a se abandona, o aseme¬nea senzaţie de eliberare.
Cacofonia demenţială a muzicii continua ― feţele apăreau şi dispăreau într-o spumă de lumini colorate. În aer se simţea miros de marijuana, de bere. Îi era sete. Da, ar fi băut ceva rece. Ce groaznic de sete îi era! Ridică o mână şi linse de pe ea sângele, sarea. Tremura din toate încheieturile, tot corpul îi vibra, cum i se-ntâmpla adesea când era pe punctul s-adoarmă. Un tremur dulce, delicios, care anunţa visele. Continuă să lingă sângele de pe mână şi închise ochii.
I se păru deodată că se află într-un loc mai degajat. N-o mai împingea nimeni. Se uită în sus şi-şi dădu seama că se afla lângă uşi, lângă panta înclinată care cobora până în marele hol, cu vreo patru metri mai jos. Lăsase în urmă mulţimea, undeva mai sus, în spate. Aici putea să se odih¬nească. Aici se simţea bine.
Se ţinu cu mâna de zidul unsuros, păşind peste paha¬rele de plastic aruncate pe jos, ba chiar peste o perucă ief¬tină cu bucle blonde. Îşi sprijini şi capul de zid şi rămase aşa, odihnindu-se, cu lumina crudă din hol în ochi. Avea pe vârful limbii acelaşi gust de sânge. Parcă-i venea din nou să plângă, i se părea cel mai bun lucru de făcut. Pen¬tru moment nu exista nici trecut, nici prezent, nici vreo obligaţie; lumea întreagă era schimbată, de la cel mai sim¬plu până la cel mai complicat lucru. Plutea într-o minunată stare de pace, de detaşare, pe care n-o mai cunoscuse niciodată. Ah, dacă ar putea să-i povestească lui David despre toate astea; dacă în vreun fel sau altul ar putea să împartă cu cineva secretul acesta.
O atinse ceva. Ceva ostil. Fără să vrea, se întoarse şi văzu lângă ea o siluetă masivă. Cine era oare? Se strădui să-l identifice pe intrus.
Mădulare osoase, păr lins negru, ruj în jurul gurii care se strâmba la ea, dar pielea, era aceeaşi piele. Şi caninii. Nu era uman... Era unul dintre ei!
Talamasca?
Sunetul ajunse la ea ca un şuierat. O izbi drept în piept. Instinctiv, ridică braţele, le strânse peste piept, cu degetele înfipte în umeri.
Talamasca?
Nu se auzea nici un sunet, dar furia conţinută în între¬bare o asurzea.
Se dădu înapoi, însă mâna lui o prinse, degetele se încleştară pe gâtul ei. Încercă să ţipe, dar fu ridicată pe sus.
Apoi zbură pe deasupra holului, ţipând, până ce se izbi cu capul de zid.
Întuneric. Văzu venind durerea. Un fulger galben şi apoi unul alb, traversându-i coloana vertebrală, răspândin-du-se în mii de ramuri prin tot corpul. Nu şi-l mai simţi. Se prăbuşi jos, strivindu-şi dureros faţa şi palmele de ci¬ment, apoi se rostogoli pe spate.
Nu mai vedea nimic. Poate că avea ochii închişi, dar era caraghios că, dacă erau închişi, nu putea să-i deschidă. Auzi voci, auzi oameni care ţipau. Se auzi un fluierat pre¬lung sau, poate, fusese un sunet de clopot? Apoi un bubuit ca de trăznet, dar astea erau aplauzele din sală. Lângă ea discutau câteva persoane.
Cineva, aproape de urechea ei, spuse:
― Nu trebuie atinsă. Şi-a rupt gâtul!
― E rupt? Se mai poate trăi dacă ai gâtul rupt?
Cineva îi puse o mână pe frunte. Dar nu simţi decât o vagă senzaţie de înţepătură, parcă ar fi fost foarte îngheţată, parcă mersese mult prin zăpadă şi nu mai simţea nimic. Nu mai văd.
― Ascultă-mă, drăguţo. Era vocea unui bărbat tânăr. O voce oarecare, cum se putea auzi la Boston, la New Orleans sau la New York City. Putea să fie un pompier sau un poliţist, în orice caz era un salvator. Ne ocupăm de tine, drăguţo. Ambulanţa va sosi din clipă în clipă. Stai acum nemişcată, drăguţo, nu te nelinişti.
Cineva o atingea pe piept. Nu, căuta acte, o carte de vizită. Da. Jessica Miriam Reeves.
Stătea lângă Maharet şi privea imensa hartă cu toate luminiţele aprinse. Acum înţelegea. Jesse, fiica lui Miriam, care fusese fiica lui Alice, născută din Carlotta, care fusese fiica lui Jane-Marie, care fusese fiica lui Anne, care fusese fiica lui Janet-Belle, care fusese fiica Elizabeth, care fusese fiica lui Louise, care fusese fiica lui Frances, care fusese fiica Friedei, care fusese fiica...
― Permiteţi, vă rog, suntem prietenii doamnei... David.
O ridicau; îşi auzi ţipătul, dar nu avusese intenţia să ţipe. Avu din nou în faţa ochilor imensa hartă cu arborele genealogic. "Frieda, fiica lui Dagmar, care fusese..."
― Atenţie, fir-ar să fie, fiţi atenţi!
Se schimbă calitatea aerului: era mai rece şi umed, simţi o briză pe faţă. Apoi nu mai simţi nimic, nici în mâini şi nici în picioare. Pleoapele şi le simţea, dar nu le putea mişca.
Îi vorbea Maharet. "...venind din Palestina, trecând prin Mesopotamia, apoi încetul cu încetul prin Asia Mică, prin Rusia şi apoi prin Europa de Est. Înţelegi?"
Era ori într-un dric, ori într-o ambulanţă, dar parcă nu prea făcea mare zgomot pentru o ambulanţă; sirena, deşi suna în mod regulat, părea prea estompată, prea departe. Ce se-ntâmplase cu David? Nu ar fi abandonat-o decât dacă era moartă. Dar cum se făcea că David era acolo? David îi spusese că nimic pe lume nu l-ar face să vină. David nu era acolo. Probabil că-şi imaginase. Ciudat lucru că nici Miriam nu era prezentă. "Sfântă Mărie, Mama lui Dumnezeu... acum şi în ceasul morţii noastre..."
Ascultă: străbăteau în cea mai mare viteză oraşul; simţi virajul la colţul străzii; dar unde-i era trupul? Nu-l mai simţea deloc. Gâtul rupt. Asta înseamnă că-i cu sigu¬ranţă moartă.
Dar asta ce mai era, lumina care se vedea prin desişul junglei? Era un râu? Prea lat ca să fie un râu. Şi cum să-l treacă? Dar nu era Jesse cea care mergea prin junglă, pe malul râului. Era altcineva. Vedea mâinile întinse în faţă, dând la o parte lianele şi frunzele ude, de parcă erau mâinile ei. Când se uită în jos, văzu plete roşcate, păr lung, cârlionţat şi roşu, plin de resturi de frunze, de pământ...
― Mă auzi, drăguţo? Suntem aici, ne ocupăm de tine. Prietenii tăi sunt în maşina din spate. Să n-ai nici o grijă.
Mai zicea şi altele. Dar ea pierdu firul. Nu mai auzea ce spune, avea în urechi doar un ton, un ton plin de interes şi grijă pentru ea. De ce îi era atât de milă de ea? Doar n-o cunoştea. Înţelegea oare că pe cămaşa ei n-avea sângele ei şi nici pe mâini?
Vinovaţi. Lestat încercase să-i spună că erau răi, dar ei i se păruse atât de lipsit de importanţă, atât de imposibil de a lega noţiunea aceasta de tot restul. Nu că i-ar fi păsat de ce era bine şi corect; în momentul de faţă problema se punea pe un plan de dimensiuni mult mai mari. Cunoaşterea adevărului. El îi vorbise de parcă i-ar fi ghicit intenţia de a face ceva, doar că ea n-avusese nici o intenţie de felul acesta.
De aceea moartea era poate cea mai bună soluţie. Doar dacă Maharet ar înţelege. Şi când te gândeşti că David era pe-aproape, în maşina din spate. David cunoştea o parte din poveste, oricum, precis că putea să-i completeze dosarul: Reeves, Jessica. Moartea ei ar consti¬tui o probă suplimentară: "Una dintre membrele noastre cele mai devotate... victima unui... extrem de primejdios... În nici un caz nu trebuie întreprins contactul direct..."
Iar o mişcau. Iarăşi aer mai rece, miros de benzină şi de eter. Ştia că dincolo de această lipsă de simţire, de acest întuneric, nu se găsea decât durerea cea mai groaznică, era deci mai bine să nu se mişte deloc, să nu încerce să treacă dincolo. N-au decât să o transporte ei, să împingă căruciorul cu targa pe culoar.
Plângea cineva. O fetiţă.
― Jessica, mă auzi? Vreau să ştii că am ajuns la spital şi că facem tot ce ne stă în putinţă să te salvăm. Prietenii tăi sunt afară. David Talbot şi Aaron Lightner. Le-am comunicat că n-ai voie să te mişti deloc...
De bună seamă. Când ai gâtul rupt, ori mori imediat, ori mori la prima mişcare. Asta era. Cu ani în urmă, într-un spital, văzuse o fată cu gâtul rupt. Acum îşi aducea aminte. Corpul fetei fusese fixat pe un cadru mare de alu¬miniu. Din când în când infirmiera mişca acel cadru ca să-i schimbe puţin poziţia. Asta o să-mi faceţi şi mie?
Îi vorbea din nou bărbatul acela, dar, de data asta, vocea venea mai de departe. Ea înainta şi mai iute prin junglă, ca să se apropie, să-i audă vorbele acoperite de zgomotul râului. Şi zicea...
― ... desigur, putem face toate astea, şi analizele, şi radiografiile, dar, trebuie să înţelegeţi ce vă spun, se află într-o stare disperată. Toată partea posterioară a cutiei craniene e distrusă. Se vede creierul şi pe el se vede un imens hematom care nu se va mai putea resorbi în orele ce urmează, dacă mai putem vorbi de ore...
Ticălosule, m-ai ucis. M-ai aruncat cu capul de perete. De-aş putea să-mi mişc măcar pleoapele, măcar buzele. Dar sunt captivă aici înăuntru. Nu mai am corp, dar sunt captivă în el! Când eram mică, aşa îmi imaginam moartea. Eşti captiv în propriul creier, în mormânt, fără ochi să vezi, fără gură să ţipi. Trec ani şi ani peste tine.
Sau rătăceşti într-o lume crepusculară, laolaltă cu fan¬tomele acelea palide; crezi că eşti în viaţă când, de fapt, -eşti mort. Doamne sfinte, trebuie să ştiu dacă sunt sau nu moartă. Trebuie să ştiu când s-a întâmplat asta!
Buzele. O senzaţie extrem de slabă. Ceva umed, fier¬binte. Cineva îi desfăcea buzele. Dar nu-i nimeni aici, nu-i aşa? Ei sunt dincolo, în hol, nu e nimeni în cameră. Ar simţi dacă ar fi cineva aici. Totuşi, acum simţea gustul lichidului, al lichidului fierbinte care-i pătrundea în gură.
Ce e? Ce-mi daţi? Nu vreau să-mi pierd cunoştinţa.
Dormi, iubita mea.
Nu vreau să dorm. Vreau să ştiu când mor. Vreau să ştiu!
Dar lichidul îi umplea gura, iar ea înghiţea. Muşchii gâtului reacţionau încă! Ce gust delicios, sărat. Cunoştea gustul acesta! Cunoştea senzaţia aceasta de gâdilătură în cerul gurii. Supse mai cu forţă. Simţi cum îi revine viaţă în obraji, simţi aerul din jur în mişcare. Simţi briza care tra¬versa camera. Pe toată lungimea coloanei simţi avansând o undă de căldură. Aceasta i se împrăştie apoi în picioare şi în braţe, urmând exact calea pe care o luase durerea, cor¬pul întreg îi revenea la viaţă.
Dormi, iubita mea.
Ceva o gâdila în ceafă. Gâdilătura se răspândi prin rădăcinile părului.
Avea vânătăi la genunchi, dar picioarele nu aveau nimic rupt, o să poată să meargă din nou, iar sub mână simţea cearşaful. Voia să se ridice, însă era prea devreme pentru asta, prea devreme pentru orice mişcare.
În plus, era ridicată, purtată.
Cel mai bine era să doarmă. Dacă aşa era moartea... ei bine, era perfect. Auzea ca prin vis voci, se certau bărbaţi, dar nimic n-avea nici o importanţă. Parcă o striga David. Ce voia David de la ea? Să moară? Doctorul ameninţa că cheamă poliţia. Poliţia nu mai putea face nimic. Scena era de-a dreptul caraghioasă.
Coborau şi tot coborau scări. Ce aer răcoros!
Se auzi din ce în ce mai tare zgomotul circulaţiei: un autobuz trecând în goană. Nicicând nu-i plăcuseră zgomo¬tele astea, dar acum erau la fel de plăcute ca vântul, la fel de pure. Era iarăşi legănată uşurel, ca într-un leagăn de copil. Simţi pornirea maşinii, o mişcare bruscă înainte, apoi doar mişcarea lină, egală. Miriam era cu ea, Miriam voia ca Jesse să se uite la ea, dar Jesse era prea obosită.
― Nu vreau să plec, mamă.
― Jesse, te rog. Încă nu e prea târziu. Ai mai putea să vii.
Ca şi David care o strigase:
― Jessica.



Daniel

CAM PE LA jumătatea concertului, Daniel pricepu manevra. Surorile şi fraţii cu feţe palide aveau să se tot studieze unii pe alţii pe toată durata concertului, ba chiar să se ameninţe între ei, dar nimeni n-avea să facă vreo mişcare. Regula de urmat era foarte dură şi rapidă: a nu se lăsa nici o probă cu privire la natura noastră, nici o vic¬timă, nici o celulă de ţesut vampiric.
Lestat urma să fie singura victimă, iar distrugerea lui trebuia să se facă cu mare prudenţă. Muritorii nu trebuia să vadă coasele decât dacă asta nu se putea evita. Schema era următoarea: mizerabilul trebuia înhăţat când era pe punctul de a se retrage, apoi făcut bucăţele exclusiv în prezenţa conjuraţilor. Cu condiţia ca el să nu se apere, căci, dacă o făcea, trebuia să moară în faţa admiratorilor, iar corpul să fie distrus în întregime.
Daniel râdea din toată inima, gândindu-se cum ar putea Lestat să permită înfăptuirea unui astfel de plan.
Daniel le râdea în nas la toţi geloşii aceştia perverşi, cu feţe ca petalele lucioase de orhidee, care umpluseră atmosfera sălii cu ura lor, cu invidia şi lăcomia lor. Ai fi putut crede că-l urau pe Lestat doar pentru frumuseţea lui incredibilă, în lipsa altui motiv.
Daniel se îndepărtase puţin de Armand, în cele din urmă. De ce nu?
Nimeni nu-i putea face nici un rău, nici chiar cel cu chip ca de piatră, pe care-l văzuse în colţul cel mai întune¬cat, atât de străvechi şi cu carnea atât de dură, că ar fi pu¬tut rivaliza cu legendarul Golem. Ce imagine de coşmar, să-l vezi pe acela, cioplit în piatră, privind-o pe muritoa-rea cu păr roşu care zăcea pe jos cu gâtul rupt, cea care semăna ca două picături cu gemenele din vis. Poate că ac¬cidentul fusese produs de vreun idiot de muritor. Iar vam¬pirul acela blond, îmbrăcat în costum de piele întoarsă, care-i împinsese pe toţi ca să ajungă lângă bietul trup stâlcit al femeii, şi el părea o creatură de groază, cu venele umflate pe gât şi pe dosul mâinilor. Armand îi privise pe cei care o duseseră de acolo pe femeia cu părul roşu, cu o expresie neobişnuită pe faţă, de parcă ar fi fost cazul să intervină şi el în vreun fel; sau poate că, de fapt, îl neli¬niştea doar prezenţa aceluia tare ca piatra, Golemul care rămăsese deoparte fără să se amestece. În cele din urmă, îl împinsese pe Daniel înapoi în mulţimea din sală. N-avea nici un rost să-i fie frică. Pentru ei sala asta era un adevărat sanctuar, era o catedrală de sunet şi de lumină.
Iar Lestat juca rolul lui Hristos pe cruce în această catedrală. Cum altfel să explici această autoritate strivi¬toare şi iraţională pe care o degaja? Faţa i-ar fi părut plină de cruzime dacă trăsăturile n-ar fi îmbinat încânta-rea şi exuberanţa copilărească. Bătând aerul cu pumnul, zbiera, implora, interpela puterile obscure, cânta despre prăbuşirea sa ― povestea lui Lelio, actorul din teatrul de pe bulevard, metamorfozat în creatură a nopţii, contra voinţei sale!
Vocea lui vibrantă de tenor părea că nici nu ţine de corp, exprimând toate insuccesele şi reînvierile sale, şi setea care-l mâna, pe care nici o cantitate de sânge n-o putea satisface. "Nu-i aşa că sunt demonul pe care-l simţiţi cu toţii în voi?" urla el, nu la adresa monştrilor născuţi la lumina lunii, ci a mulţimii de muritori care îl adora.
Până şi Daniel se apucă să ţipe, să urle, să sară în sus, aprobând, ca toţi ceilalţi, cuvintele intonate care, în defi¬nitiv, nu însemnau nimic; fascinaţia venea de la forţa brută a sfidării pe care-o arunca Lestat lumii. Lestat blestema cerul în numele tuturor excluşilor, a tuturor celor care nu cunoscuseră decât violenţa şi care, simţindu-se vinovaţi sau înrăindu-se, se întorceau împo¬triva semenilor lor.
Lui Daniel i se părea, în momentele cele mai emoţio¬nante, că pentru el era un semn faptul că primise nemuri¬rea chiar în ajunul acestei grandioase liturghii. Lestat era Dumnezeu; sau ceva foarte pe aproape. Uriaşul de pe ecran dădea binecuvântarea sa tuturor lucrurilor pe care Daniel le dorise vreodată.
Cum puteau ceilalţi să-i reziste? Frenezia viitoarei lor victime nu-i fascina oare şi pe ei? Mesajul final care se întrevedea pe după cuvintele cântecelor era simplu: Lestat poseda darul care fusese promis fiecăruia dintre ei; Lestat era invulnerabil. Devora suferinţele care-i erau impuse şi ieşea mai puternic din ele. A te uni cu el însemna a trăi veşnic:
Acesta este Trupul meu. Acesta este Sângele meu.
Totuşi, sala fierbea de ura fraţilor şi surorilor vampiri. Pe măsură ce concertul se apropia de sfârşit, Daniel o simţea din ce în ce mai arzătoare ― un miros care se degaja din mulţime, un mârâit ce se prelungea sub notele muzicale.
Ucideţi zeul. Făceţi-l bucăţele. Fie ca admiratorii lui muritori să facă ce-au făcut dintotdeauna: să-l plângă ca pe unul sortit morţii. "Plecaţi, liturghia s-a sfârşit!"
În sală se aprinseră luminile. Admiratorii năvăliră pe scena de lemn, rupând fundalul de pânză neagră, în urmărirea muzicanţilor.
Armand îl apucă de braţ pe Daniel.
― Pe uşa laterală, spuse el. Singura noastră şansă e să ajungem la el cât mai repede.


Vasile Septimiu Opris
Admin

Mesaje : 594
Puncte : 1225
Reputatie : 0
Data de inscriere : 18/05/2012
Varsta : 40
Localizare : Oslo, Norway

Vezi profilul utilizatorului http://la-vita-e-bella.forumulmeu.ro

Sus In jos

Re: Anne Rice- Cronicile Vampirilor 3: Regina damnaţilor

Mesaj  Continut sponsorizat Astazi la 7:11 pm


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 1 din 3 1, 2, 3  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum